Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul V

 

Lăsând acele umbre și plecând,
urmam deci urma dulcelui meu duce,
când, dindărăt, cu mâna arătând,

un duh: — „Ia vezi, că parcă nu străluce
lumina-n stânga celui de desupt
și ca și-un viu el pare-a se conduce!“

Când m-am întors, văzui că ne-ntrerupt
fixat eram de-a lor căutătură
eu, eu și jos al zilei luciu rupt.

Atunci Virgil: — „Ce gând nebun te fură,
Încât și-urcării-acum zăbavă-ți face?
De-acești de-aici ce-ți pasă ce-și murmură?

Urmează-mă, iar ei șoptească-n pace!
Fii tare ca un turn ce nu-și clătește
coroana-n vânt, de-ar bate-oricum îi place.

Căci omu-n care-a pururi se gonește
un gând pe-alt gând, delungă ținta lui,
căci unu pe-altu-n fugă se slăbește.“

Eu ce puteam, decât că: „Viu!“ să spui?
și-am spus și-acel obraz puțin avându-l
ce-adese face demn să ierți oricui.

Pe munte-n acest timp, încunjurându-l,
venea spre noi, puțin mai sus, popor
cântând un Miserere-n cor, cu rândul.

Dar, când văzură că eu pui zăvor
luminii cu-al meu trup, schimbară glasul
și-un lung și sarbăd „O!“ fu cântul lor.

Iar doi din ei își și-ntețiră pasul
spre noi, spre-a ne-ntreba, ca o solie:
—„în care cerc vi-e dat aici popasul?“

Virgil atunci: — „Vă-ntoarceți și le fie
acestea celor ce-au rămas știute:
că-n trup acesta-i om în carne vie.

Din cauza umbrei lui, de-au stat umplute
de-uimire așa, atât mai am de spus:
Onoare-i dați, căci poate să v-ajute!“

Eu n-am văzut mai iuți nici meteorii
s-aprindă-n faptul serii-a bolții slavă,
nici soarele topind în august norii,

cum ei au curs la deal fără zăbavă
și cum, ajunși, porniră-n jos poporul
cum făr’ de frâie cură-n câmp o stavă.

— „Sunt mulți acești ce vin acum cu zorul,
vorbi Virgil, și toți cu vro rugare,
deci mergi încet și-ascultă-le-n mers dorul.“

— „O, tu, acel ce spre fericea stare
te duci cu trupul ce din mamă-l ai,
strigau venind, fă-ți grabei alinare

să vezi de nu cunoști pe vreunul, vai,
spre-a duce despre el în lume știre!
De ce tot mergi mereu? De ce nu stai?

Noi toți murirăm moarte-ntru cumplire
și până-n moarte-am tot făcut păcate
și-atunci ne-a luminat cereasc-albire,

Încât, căindu-ne,-am ieșit iertate
din viața noastr,-amici cu Dumnezeu,
ce-acum prin dorul de-a-l vedea ne bate.“

— „Oricât vă tot privesc, răspunsei eu,
nu pot să vă cunosc. Dar, de vă place
să fac, aleși părtași, ce pot să vreu,

vorbiți și vreu să fac, pe sfânta pace
pe care, alergând din sfere-n sfere,
s-o cat ăst duce ce-l urmez mă face.“

Iar unul a-nceput: — „în buna-ți vrere
noi credem toți, chiar fără jurăminte,
de n-o fi poate-un caz să n-ai putere.

Eu unul deci, a toți mai înainte,
de-i mai vedea tu țara dintre statul
lui Carlo și Romagna, ai aminte,

te rog, și-n Fano fă-mi atât cu sfatul,
că doar prin rugi ei poarta-mi vor deschide,
să-mi pot spăla cumplit ce-l am păcatul.

De-acolo fui, dar rănile perfide,
ce scurser-al meu sânge-n care-am stat,
îmi fură date-n țări antenoride,

În cari eu mă credeam că-s mai vegheat.
Un d’Esti mi-o făcu-ntr-o ură care
mai mult-a fost decât îi fu iertat.

Spre Mira însă de cătam scăpare,
ajuns de ei la Oriac când fui,
aș fi și-acum la cei ce au suflare.

Fugii spre bălți și-aci-ncurcat căzui
În trestii și nămol și, desfăcută,
În lac, de sânge, viața mi-o văzui.“

și-alt duh apoi: — „Cum vrei să-ți vezi umplută
dorința ce te-a-mpins pe dealul sfânt,
cu buna mil-a mea tu mi-o ajută.

Din Montefeltre-am fost, Buonconte sunt;
Giovanna și-alții grija nu mi-o poartă,
de-aceea-mi port eu ochii-aci-n pământ.“

— „Dar ce-ntâmplare, am zis, sau care soartă
te-a dus departe-atât de Campaldin,
că nu știm unde-ți zace haina moartă?“

— „Oh, zise el, din jos de Casentin
o gârlă e și-Archiano e chemată,
din sus de schit născută-n Apenin.

Spre locul unde-i cu-Arno măritată,
fugii pe jos, însângerând pământul
cu ce-mi scurgea străpunsa beregată.

Aci-mi perdui vederea, iar cuvântul
din urmă al Maicei nume-mi fu și-apoi
acolo gol lăsatu-mi-am veșmântul.

Eu spui ce-i adevăr, tu-l du-ntre voi:
m-a prins un înger, îns-al tău, inferne,
strigă spre cel din cer: „Tu mă despoi!

Ai dus, din el ce-avea dintre eterne,
răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună,
dar celeilalte-altfel îi voi așterne!“

Tu bine știi-n văzduhuri cum s-adună
vaporii uzi ce-n ploi se-ntorc de-ndată,
ce-urcând ajung în frigul de sub lună:

deci vrerea rea ce numai rău-l cată
unind și minte, vânt și fum stârni
cu-a sa putere firii sale dată.

și-n faptul serii văile-nvăli
din Pratomagno până-n jugul mare
cu nori și ceru-așa-l acoperi,

că-n apă s-a topit întreaga zare,
iar câtă ploaie nu putu s-o-nghită
pământu-n el, prin văi cătă scăpare

și-apoi, cu alți torenți mai mari unită,
căzu-n regalul rîu cu-atâta hui,
că n-a mai fost vrun chip de-a fi oprită.

Află-nghețatu-mi trup la gura lui
umflatul Archian și-n Arn’ mă-mpinse
și crucea-mi desfăcu care-o făcui

pe piept, atunci când zbuciumul mă-nvinse;
purtat pe fundul lui apoi, curând
Întreg în prada-i de nămol mă-ncinse!“

— „Ah, când tu-n lume vei fi-ntors, și când
vei fi-ntrămat gustând călătoria,
vorbi acestui duh, alt duh urmând,

vorbește și de mine-atunci! Sunt Pia,
îmi dete Siena trup, Maremma moarte:
o știe-aceasta cel ce-n cununia

cea nou-a mea inelul vru să-mi poarte.“

▲ Începutul paginii.