Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XVI

 

Drăcescul hău și-o noapte văduvită,
pe-o boltă strâmtă, de-orișicare stele,
ci-atât mai mult de nori acoperită,

n-au pus nicicând un văl vederii mele
ca fumul gros ce-aici ne-acoperea
și nici așa de-amar simțit de piele.

El ochii nu-i răbda deschiși să stea;
prudent de-aceea, credinciosul duce
m-a strâns la el ca mâna să mi-o dea.

Cum merge-un orb, urmând pe cel ce-l duce
spre-a nu greși și-a da de ceva-n drum
ce-i poate-ori răni, ori moarte chiar aduce,

mergeam prin acrul și grozavul fum
atent la vorbe-ntruna repetate
de-al meu poet: —„Să nu te pierzi acum!“

și voci sunau, rugând îndurerate
de pace toate și de milă bunul
al lumii Miel ce spal-a ei păcate.

Tot Agnus Dei le-ncepea comunul
tropar și-aveau și-un text și-o melodie,
așa că parcă toți ar fi fost unul.

și-am zis: — „Maestre, spirite să fie
ce-aud?“ Iar el: — „Aievea e ce zici
și trec mergând să spele-a lor mânie.“

— „Dar cine, tu, ce-al nostru fum despici
vorbind de noi așa c-ar fi să pară
că-mparți în zile timpul tău și-aici?“

Aceste vorbe-n drum ni s-adresară
și-atunci Virgil: — „Nu sta tăcut și spune
și-ntreabă-l deci de e pe-aici vro scară.“

Iar eu: — „Tu, cel ce scoarța și-o depune
spre-a merge alb la cel ce te-a zidit,
de-mi vei urma, tu ai s-auzi minune.“

— „Urma-te-voi pe cât mi-e-ngăduit,
și,-n fum de-avem o piedică vederii,
În locul ei voi pune-auz sporit.“

— „Merg sus, am zis, în scutecu-nfășerii
pe care moartea ni-l dizolv-odată
și-aici eu vin prin văile durerii.

De domnul grație-atâta de mi-e dată,
Încât voi să-i văd eu curtea lui,
pe-o cale-acum de mult ne-ndătinată;

n-ascunde cine-ai fost, ci drept să-mi spui,
și spune-mi de suim noi bine-anume,
ca-n vorba ta-ncrezut, vegheat să sui.“

— „Lombard eu fui și Marcu-i al meu nume;
bărbat expert, iubii acea valoare
spre care-azi tinde-așa puțină lume.

Mergi bine-n sus, de mergi spre trecătoare.“
Așa dintâi și-apoi: „Când vei fi sus,
fă rugi, te rog, și pentru mine-aoare“.

— „Mă leg pe legea mea să fac ce-ai spus,
ci-ntâi, i-am zis, să-mi curmi nedumerirea,
că, dacă n-o dezleg, sunt om răpus.

Fu simplă-ntâi și mi-o spori rostirea
din vorbele-ți ce-adânc m-asigurară
de-un fapt ce-mi spui și spus îmi fu și-airea.

E lumea-ntr-adevăr pustie dară
de tot, cum spui, de-orice virtuți și-apune
sub multa răutății ei povară?

Dar rogu-te deci cauza tu mi-o spune,
s-o văd și eu și altora s-o spui,
căci unu-n noi, și-n cer alt ins o pune.“

Adânc suspin, pe care amaru-n „hui“
sfârșitu-l-a, el scoase-ntâi și: — „Frate,
e oarbă lumea și din ea tu sui.

Voi viii vreți să fie căutate
oricare cauze-n cer, prin rea părere
că toate-ar fi fatal prin el mișcate.

De-ar fi așa, în voi libera vrere
distrus-ar fi și n-ar fi just răzbun
din bun s-aduni plăceri, din rău durere.

Prin cer temei la fapte vi se pun,
nu zic la toate, dar, lăsând c-aș spune,
voi minte-aveți să știți ce-i rău și bun

și vrere-aveți, ce, trudnic de răpune
cu ceru-n luptă-ntâiele-i ciocniri,
ea-nvinge tot, de-o duc și zodii bune.

Puterii prime și mai bunei firi
cu drag supuși, ea minte-n voi creează
și-asupră-i cerul n-are-nrîuriri.

Deci, dacă lumea de-astăzi deviiază,
e cauza-n voi, e-n răul vostru zel,
și vreau să-ți spui și cum s-argumentează.

Ieșind din mâna cui cu drag de el
se bucură mainte-a ce să fie,
c’ un prunc, ce râde-ori plânge-n joc, la fel

prostuț un suflet, el nimic nu știe
decât că-mpins de-un creator senin,
el vrea cu drag ce-i face-o bucurie.

Dintâi se simte-atras de-un bun puțin;
se-nșeală-n el, ci-aleargă și-l culege,
când frâu sau ghid nu-abat al său înclin.

Aici, drept frâu, nevoie-avem de-o lege
și-apoi, drept scut cetății-adevărate,
măcar al unui turn, se cere-un rege.

Legi sunt, dar n-au de cine fi urmate;
al turmei cap e bun rumegător,
ce-i drept, dar n-are unghii despicate.

Când vede lumea deci pe-al ei păstor
hrănindu-se cu ce și ea se-nfruptă,
îi place-așa și n-are de-alta zor.

Că lumea deci din rău mai rău se luptă,
e cauza cârma rea, cum vezi și tu,
dar nu c-a voastră fire-ar fi coruptă.

Doi sori avut-a Roma, când făcu
pământul bun ca dublul drum să-l vadă,
și-al cerului și-al lumii, dar acu

ei reciproc s-au stins. Unind o spadă
și-o cârjă fac, prin dublă-mpedecare,
fatal din rău în și mai rău să cadă.

Unite, teamă una de-alta n-are.
De nu mă crezi ce spui, privește-un spic:
cunoști după sămânț-orice răsare.

În țara dintre Po și-Adige, zic,
găseai virtuți și simț măcar la unii,
mainte-a-ntra-n gâlcevuri Frederic.

Acum fii sigur că nu-s ei nebunii
să vrea rușinea cea care se teme
de-a sta-n contact și de-a vorbi cu bunii.

Dojana nouăi vremi dă vechea vreme
prin trei bătrâni cui pare-le surghiun
că prea-ntârzie domnu-n cer să-i cheme:

Conrad Palazzo și Gherard cel bun
și Guido de Castell’, cui pe frâncește
„lombardul simplu“ mult mai bine-i spun.

Primind două puteri în ea, firește
căci două oști în ea-s amestecate
și și pe ea și sacu-și murdărește.“

—„O, Marce-al meu, ce bine spui tu, frate!
Acum văd eu de ce-au înlăturat
pe tribul Levi-a-ntra-n ereditate.

Dar ce Gherard ca pildă mi l-ai dat
c-ar fi rămas din stinșii mai nainte
spre-a fi dojan-acestui veac stricat?“

—„Ori tu mă-ncerci, ori graiul tău mă minte
că pari a nu ști pe Gherard, și-o spui
tu, cel vorbind toscanice cuvinte.

Deloc eu nu-i cunosc alt nume-al lui.
I-aș zice poate-al Gaiei, după tată.
Cel-Sfânt cu voi! Da-aci-s oprit să sui.

Vezi albul, colo, ce prin fum s-arată
lucind; acela-i îngerul de-aci
și, pân-a nu veni, să plec îmi cată.“

Se-ntoarse-apoi, nevrând a mai vorbi.

▲ Începutul paginii.