Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul XXII

 

Era acum în urmă-ne rămas
și solul ce ne-a dus pe-a șasea scară,
acel ce de pe frunte-alt P mi-a ras.

și „Beati“ el pe cei ce căutară
dreptatea i-a numit, iar dânșii lui
un „Sitiunt“, dar făr-altce, strigară.

Iar eu, urcând, urmam, nu greu cum fui
Într-alte guri, pe-ai mei în umblet iute
și nici o trudă nu simțeam că sui.

și-atunci Virgil: — „Aprinsă de virtute,
orice iubire-aprinde pe-alta-n cale
de-ndată ce ea flăcări dă, văzute;

așa, din clipa ce-ntr-a noastră vale
sosit-a Juvenal, care-mi spunea
ce drag obiect îți sunt iubirii tale,

s-a-ntors spre tine-atât de mult a mea,
un om necunoscut mai drag să-ți fie,
și scurt acum și-ăst drum îmi va părea.

Dar spune-mi tu și-mi iartă,-n prietinie,
de las eu frâul prea-ncrezut de-a dreptul,
și ca și-amic vorbește-mi și tu mie

cum tu, prin multa râvn-a ta,-nțeleptul
cel plin de simț, pierdut-ai buna fire
să lași zgârcenie-atât să-ți ardă pieptul?“

Mișcar-aceste vorbe la zâmbire
pe Stațiu-ntâi și dete-apoi răspuns:
—„Orice-mi vorbești mi-e drag semn de iubire.

E drept c-aori vezi lucruri ce-s de-ajuns
să fie-un fals obiect de dubitare,
temeiul lor real fiind ascuns.

Tu crezi, cum dovedește-a ta-ntrebare,
din cauza, poate,-a stării ce-o avui,
că-n viaț-aș fi hrănit porniri avare;

ci-acestui viciu eu străin îi fui
așa de mult, că multa desmăsură
cu mii de luni de cazne o durui.

și, dacă n-ar fi fost să-l am în ură,
de când știui cum tu strigași odată,
ca și-ndârjit pe-umana-ne natură:

La ce nu-mpingi tu, foame blăstămată
de-argint, în oameni poftele perfide!,
urlând, împinge-aș și-azi povara dată.

Atunci simții că prea se pot deschide
a mele mâni și seama eu mi-am tras
cum poate-ăst rău ca și-altele ucide.

O, câți vor învia cu capul ras,
din neștiință, ce le-opri și-n viață
căința lor și și-n extremul pas!

Să știi că orice rău ce este-o față
direct opusă altui rău fac cor
și usc-aci-mpreun-a lor verdeață.

și, dac-am fost aci-ntr-acel popor
ce-și plânge viciul avariției sale,
eu fui pentru acel opus cu-al lor.“

— „Pe când însă cântai tu dubla jale
ce-avu Iocasta-n luptele haine,
vorbi poetul doinei pastorale,

din câte Clio ne-a cântat prin tine,
nu pari credinții-a-i fi primit tu harul
ce, făr’ de ea, știrbește-oricare bine.

De este-așa, al cui fu felinarul
ce soare-avuși, lumină ca să-ți dea
să-ntinzi vintrele spre-a urma Pescarul?“

— „Din peșteri, pe Parnas m-ai dus a bea
tu-ntâi de toți, și-așa mi-ai fost deci mie
tu, după Dumnezeu, lumina mea.

Ai fost ca-n noapte-un om ce-având făclie
În dosul său, lui nu-i e de folos,
ci-arată calea celor ce-au să vie,

când Timpii se prefac strigare-ai scos,
Dreptatea și-aureul veac revine
și-un proaspăt neam din cer scoboară jos.

Poet prin tine fui, creștin prin tine,
dar, clar spre-a face ce-am schițat puțin,
eu mâna-ntind să dau colori depline.

Era de-acum întreg pământul plin
de-acel cuvânt ce,-n lume sămănându-l,
l-au dus trimișii-acelui divin,

și-așa de mult îți concorda și gândul,
de care-am spus, cu-apostolii cei noi,
că drag îmi fu să-i tot aud spunându-l.

și-atât de sfinți mi se părur-apoi,
Încât, goniți de Domițian când fură,
nu fără plâns vedeam a lor nevoi.

Cât timp fui viu, ei și-ajutor avură
din partea mea și-a lor curate-opinii
făceau să am orice-altă sectă-n ură.

Deși, chiar pân-a nu-mi fi dus elinii
În vers, la Teba-n câmp m-am botezat,
de frică îns-am ocolit creștinii

și tot păgân mult timp m-am arătat
și-n râp-a patra, pentru-a mea scăldare,
eu patru veacuri și mai mult am stat.

și-acum, tu, cel ce-mi rupseși vălul care
mi-ascunse bunul ce l-am spus, tu, bune,
fiindc-avem destul timp de urcare,

de știi, de vechiu-ne Terențiu-mi spune
În ce loc e? și Varo, Plaut, Cecil,
sunt dânșii condamnați, și-n ce genune?“

— „Ei, Persiu și-eu, a zis Virgil,
și mulți suntem, cu grecul ce fusese
al muzei noastre cel mai drag copil,

În primul cerc al iadului și-adese
cuvânt de dealu-acela se deschide
ce-al muzelor e cuib, alese;

și-Anacreon cu noi, și-Euripide,
și mulți din grecii-a căror frunte-avu
cununi de mirt, și-Agat, și Simonide;

sunt și de-acei pe cari îi cânți și tu;
Antigona, Deifila, și Argia,
și-Ismene, tristă tot așa cum fu,

și cea ce odat-a arătat Langia,
și fiica lui Tiresias, și Tete,
și,-n rând cu-a ei sorori, Deidamia.“

Tăcut acum și-unul și altul stete,
din nou atenți ce loc au sub picioare,
scăpați de-urcuș și liberi de părete.

Erau rămase patru servitoare
de-a zilei, jos, și-a cincea sta la car,
În sus țintindu-și oiștea-n dogoare,

când zise el: —„Spre gol ne cată iar
să-ntoarcem umărul cel drept, și steiul
și-aici să-l ocolim ca-ntr-alt hotar.“

Aci-ndreptar ne-a fost deci obiceiul
și-având și-asensu-acelei umbre sfinte,
luarăm drum mergând cu tot temeiul,

eu singur, îndărăt, ei mai nainte,
și multe-așa, din ce vorbeau mergând,
din arta noastr-am prins învățăminte.

Dar dulcea vorbă le-o curmă curând
un pom ce-aflarăm drept în cărăruie,
cu bun miros și mândre mere-având.

Din ram în ram, cum bradul se gurguie
spre vârf, acesta-n jos se-nrămura,
ca nimeni, cred, în el să nu se suie.

Pe partea-n care drumu-nchis era,
cădea din deal șivoi de apă clară
ce numai sus prin foi se resfira.

De pom poeții-ncet s-apropiară,
dar iat-un glas strigat-a dintre foi:
„Din pomu-acesta nu gustați!“ și iară:

„Sta-n gând mai mult Măriei, zise-apoi,
să iasă nunta-n rând și-n toate bune,
nu gura ei, ce-azi plânge pentru voi.

Iar ap-a bea romanelor străbune
de-ajuns le-a fost. Mâncările-n amar
le-avu Danil și-a strâns înțelepciune.

Fu primul veac ca aurul cel rar,
și ghinda,-n foame-i, dulce-i fu s-o guste
și-orice pârîu în sete-i fu nectar.

Avu premândă miere și lăcuste,
din cari trăi-n pustiu Ion odată,
de-aceea-n veci el glorie-o să guste

și-i mare-atât cum cărțile-l arată.“

▲ Începutul paginii.