Cântând așa cum cântă-namorata,
adaose-aceste vorbe-ntregitoare:
„Beati quorum tecta sunt peccata!“
și-așa cum nimfe trec rătăcitoare,
sihastre-n umbra codrilor, fugind
de soare-o seamă, și-altele vrând soare,
așa trecea pe rîu în sus, mergând
pe malul lui, iar pașii-mi se făcură
mai mici spre-a fi cu pasul mic în rând
și-ai mei cu-ai ei nici suta n-o umplură
Când râpele-au cotit egal mereu
și iar spre est ma-ntoarse-o cotitura
Nu mult am mers așa, și ea și eu,
când ea, cu totu-ntoarsă cătră mine:
—„Privește-a zis, și-ascultă, frate-al meu!“
și-atunci văzui că de tutindeni vine,
prin codru-ntreg vărsându-se,-o lucoare,
Încât, c-ar fulgera, gândeam în mine.
Dar fulgerul cum vine-așa și moare,
ci-aceasta dăinuia mereu mai vie,
și-am zis atunci în gând: „Dar ce-o fi oare?“
și-adânc umplu o dulce melodie
lucoarea zării; și cu râvn-amară
mustrai atunci a Evei nebunie;
căci unde cer și-uscaturi ascultară,
femeia numai, și de-abia zidită,
nu vru să rabde nici un văl povară;
subt care de-ar fi stat și ea smerită,
aș fi gustat nespus de dulcea stare
de-aici, și-acum, și-apoi ca nefinită.
Pe când treceam printr-astea stări primare
a vecinicii plăceri, de-uimire prins,
și dor-având de-alt farmec mult mai mare,
sub verzii arbori ca și-un foc aprins
păru, și-n jur văzduhul și nainte,
și-un dulce cânt din sunet s-a desprins.
Ori veghe,-ori foame,-ori ger, fecioare sfinte,
dac-am răbdat eu pentru voi vrodată,
silit acum vă fac o rugăminte:
să-mi verse apa Helicon bogată
și-ajute-mi al Uraniei cor să pui
În vers ce greu și-n gând chiar mi s-arată!
și șapte pomi de aur eu crezui
că văd, păruți așa prin lunga zare
ce sta-ntre noi și ceea ce văzui;
când fui aproape îns-atât de tare,
că lucrul cel ce-nșală vro simțire
nu pierde-al său nimic prin depărtare,
Puterea care minții da vorbire
Facu să văd că-s lampi păruții-acei
Copaci și voci cântau „întru mărire“
Deasupra-și lumina cu clar temei
frumosul vas, ca luna-n zări senine
la miezul nopții-n miezul vieții ei.
Mă-ntoarsei cu priviri de-uimire pline
spre-al meu poet, ci-al său răspuns fusese
că sta privind, și el uimit ca mine.
și iar privii spre-acele-odoare-alese
ce-așa de-ncet veneau, că mai cu zor
sunt pașii-nceți ai tinerei mirese.
și-mi zise doamna: — „Prea te uiți cu dor
arzând de-acele lămpi strălucitoare
și nu privești și ce-i în urma lor“.
și, ca și-urmându-și ducii lor, popoare
văzui venind, și albe-aveau vestminte
cum nu-i pe lume-n veci astfel de-alboare.
Lucea la stânga-mi fața apei sfinte
redându-mi coasta stângă,-ncât păream
ca și-n oglindă ce mi-ar sta nainte.
Iar, când pe mal atare loc aveam,
c-aveam distanță singur rîurelul,
și-am stat ... să văd ... alesul neam,
văzui trecând acele lămpi și-n felul
acela dând în urma-le-o coloare
cum este-o linie trasă cu penelul,
așa că, sus, distinct-a lor lucoare
da șapte dungi, în fețele ce dau
lui Foebus arc și Lunii-ncingătoare.
Mai lungi decât vederea mea erau
aceste dungi, iar cele din afară
cam zece pași, cred eu, se-ndepărtau.
Sub cer așa frumos, cum spusei dară,
bătrâni, de două-ori doisprăzece,-având
cununi de crin, tot doi cu doi intrară,
și toți: — „Bine-vorbită fii“, cântând,
„între femei și binecuvântate
eterne-a tale frumuseți!“ Iar, când
În fața mea și flori împurpurate,
și ierbi, pe-alt mal cu toatele-mpreună
de-acele ginți alese-au fost scapate
precum pe cer o stea la stea s-adună,
așa veniră-n urmă patru fiare,
și toate-aveau de frunze verzi cunună;
cu șase-aripi ornată fiecare
și pene numai ochi, cum, de-ar fi viu,
gândesc că Argus i-ar avea atare.
Dar rime nu mai pierd să le descriu,
creștine-al meu, căci de-altele mi-e mie,
Încât aici îmi cat-avar să fiu;
dar vezi în Ezechil cum le descrie,
venind din nord, din friguroasa parte,
cu ploi și foc și multă vijelie;
și-așa erau cum le descrie-n carte
la el, ci, pentru pene, e cu mine
Ioan, ce-aici de-acela se desparte.
Iar spațiul dintre-acestea patru-l ține
pe două roți un car ce pontifică
și tras de gâtul unui vultur vine.
Acesta-n sus aripile-și ridică
Între mezinul steag și trei și trei,
dar nu le-atinge-n zarea ce-o despică:
mergeau cu mult mai sus ca ochii mei.
Cât e vultur, e de-aur sfânta fiară,
dar alb bătând în roșu-i restul ei.
Pe Scipio sau pe-August nu-l bucurară
romanii cu mai mândru car, și, puse
alături, ar putea sărac să-ți pară
chiar și-al lui Sol, acel ce s-abătuse
și-a ars prin ruga tristei Terra, când
În taină Jupiter dreptate-aduse.
Trei doamne-n dreapta lui veneau jucând
În cerc: o doamnă roșie-așa făcută,
că n-ai cunoaște-o,-n flăcări de-ar fi stând,
iar ceealaltă-n trupu-ntreg părută
smarald din care-ntreg și l-ar avea;
a treia ca de nea de-acum căzută.
Condusă hora de-albă-ntâi părea,
de roșie-apoi, și, iuți sau alinate,
roteau precum cântá din gură ea.
La stânga patru-n purpură-mbrăcate
jucau, și-n chipul uneia, ce este
În frunte cu trei ochi, erau purtate.
și-n urma grupei ce-am descris, cu-aceste
văzui doi moși, într-alt port fiecare,
ci-asemeni în mișcări și dulci și-oneste.
Părea unul școlar acelui mare
Hippocrate ce-a fost creat de fire
celor mai dragi făpturi pe cari le are.
Al doile-avea contrarie-o pornire,
Încât și peste vale-o groaz-avui de-acuta-i
spadă plină de lucire.
Umili părând, pe patru-apoi văzui,
și-un singur moș sfârșea aceasta grupă:
dormea, ci-avea-nspirată fața lui.
și-acestea șapte-aveau ca prima trupă
vestmântul lor, ci, drept încingătoare,
a frunții câmp nu crinii li-l astupă,
ci trandafiri și-altfel de roșie-o floare:
un ochi mai de departe-ar fi jurat
că toți ar fi din ochi în sus vâlvoare.
Când caru-ajunse-n dreptul unde-am stat,
tună-n văzduh și-acelei gloate demne
păru că semn de-oprire i s-a dat,
căci stete-n loc cu primele ei semne.
