Doamne, n-ajung până la tine?

 

Doamne, n-ajung pân-la tine,
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum ești tu atotștiutor,
să fi dat pâine de-ajuns tuturor,
culcuș pentru copiii înghețați,
câte puțin din lumina celor bogați,
câte puțin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripați se țin.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ și câte-un pom,
al tuturor speranțelor pământești,
și nu te-am fi întrebat unde ești.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniștit,
că te-am băut fără să știm...
N-ai fi rămas în biserică și în țintirim,
ci ai fi mers împreună cu noi
și te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de mătasă —
să ne-ajuți la plug și la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm —
și seara, obosit, și făr-de-alai,
în loc să te întorci înapoi în Rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii și pisici,
într-un colț de vatră luminat.

Doamne, de ce ți-au crescut aripi
și-ai zburat?