Doamnei X
Se aprind în fund de suflet razele tremurătoare
Ce sosesc din depărtarea tinereții ce s-a dus,
Când cu ochii tăi albaștri, melancolici, îmi zici: Oare?...
Suntem noi înamorați?... sau în înși-ne am apus?...
Am apus!... E poate prea mult: ne-am mai domolit la fire;
Tu ți-ai tras părul pe frunte; flori într-însul nu mai pui.
Te-nvârtești ades în juru-ți plângând mijlocu-ți subțire...
Însă mai la urmă, nu e treaba nimănui.
Mie-mi placi cum ești acuma: plină-n umeri, cu bărbie
Și cu degete ca puful, ca o stareță de neam;
Părul alb, figurii tale dă un nimb de poezie...
Și o știu, ca-i fără voie-ți te admiri privind în geam.