Doftorul Toderaș

 

Zice că a fost odată un om sărac, și el avea trei feciori; pe cei doi mai mari nu știu cum i-a chemat, dară pe cel mai mic știu că îl chema Toader și fiindcă era mai mic îi ziceau Toderică și Toderaș. După ce au crescut feciorii, de erau cît oamenii de mari, s-au învățat vînători; mai vînează azi, mai mîne, pînă într-atîta îndrăgesc vînatul de nu se mai puteau opri locului p-acasă, ci tot prin păduri erau cu pușca în spate. Odată i-a apucat noaptea într-o pădure. Deci s-au tras în lături din drum lîngă un copac mare, acolo și-au făcut foc și s-au pus pe cină. După cină se sfătuiesc ei, că n-ar fi bine să doarmă toți trei deodată, ci numai doi din ei, iar unul să meargă lîngă drum, să străjuiască, ca să nu li se întîmple ceva, să vie cineva, vezi, să le ia armele, ori doară chiar să-i omoare. Așadară cei doi mai tineri se pun pe o dungă, iar cel mai mare își umple pușca și merge lîngă drum să păzească. Și nu vede el nimica pînă colo către miezul nopții, atunci aude că se apropie într-acolo o căruță cu patru cai negri și cum era lună albă îi vedea apropiindu-se de el.

— Stai! cine ești? strigă feciorul, dar din căruță nu-i răspundea nime, nimic. Mai strigă și a doua oară, dar iar nu-i răspunse, nimeni, nimic. Atunci strigă feciorul a treia oară:

— Stai că de nu trag cocoșul! Și din căruță auzi un glas:

— Nu trage cocoșul, că pe de tine stau în loc. Și n-a tras cocoșul. Iar cînd a fost căruța pe de el s-a oprit în loc și un om din căruță îi dădu un corn și-i zise:

— Na cornul acesta și cînd vei fi într-un năcaz mare, să sufli în el că vor ieși verde de cătane de va fi greu pămîntul de ei, iar cînd vei sufla în el pe celălalt capăt, se vor face cătanele nevăzute. Și așa oamenii cei doi cu căruța s-au dus, după ce-i dădură cornul, iar feciorul rămînînd singur, suflă odată în corn să-i vază puterea, și se făcu verde de cătane în jur de dînsul, apoi suflă o dată în capătul celălalt și iar se ascunseră cătanele. După ce se făcu ziuă, merse la cei doi frați ai lui, care dormeau încă.

— Bună dimineața, fraților, no da cum v-ați hodinit?

— Bine frate, dar tu dormit-ai vreoleacă și ce-ai văzut?

— De dormit n-am dormit că omul doar nu de aceea se leagă c-a păzi, ca să se dea somnului, dar n-am văzut nimic.

Acum și-au făcut feciorii foc, și-au fript niște carne de iepure, au prînzit și-au apucat calea prin cea pădure să scape undeva la largul, că nu mai aveau sare, ba și praful li se împuținase. Și umblară feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurei, iar cînd fu seară erau chiar la locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? O să mai mîie o noapte acolo!

Își fac foc, își fac de cină, cinează și iar se sfătuiesc să meargă unul să păzească. Acum merge feciorul cel mai mijlociu, și el cu pușca încărcată și cu pipa aprinsă, ca să nu îl prindă somnu. Pînă cătră miezul nopții nu văzu nici el nimica, deși era lună de puteai număra galbini la ea, numai să fi avut, dar la miezul nopții auzi hurducături de căruță și îndată și văzu una cu patru cai negri.

— Hoit, cine-i?

Dar nu-i răspunde nime nici o vorbă.

Mai strigă o dată hoit, și iar nu-i răspunde.

Cînd fu la a treia oară strigă:

— Hoit, că de nu trag cocoșul!

— Ba nu-l trage, îi zise un om din căruță, că stăm noi cînd vom fi pe de tine. Și n-au tras cocoșul puștii, iar oamenii cînd fură cu căruța pe de el, stătură în loc și-i ziseră:

— Na punga asta cu bani, și oricît vei cheltui din ea, tot nu se vor mai găta. Apoi s-au dus oamenii cu căruța, iar feciorul au cercat să vadă așa minunată e punga aceea, după cum i-au spus oamenii? deci luă un pumn bun de galbini din ea și văzu că ea tot plină rămâne și i-au părut bine.

După ce s-au făcut ziuă, s-o dus și și-a trezit frații să gate ceva de prînz, că lui i era foame, cum nu dormise toată noaptea.

— No da ce-ai văzut, frate? îl întrebară cei doi.

— N-am văzut nimic, numai sînt cam obosit cum n-am dormit toată noaptea și mi-e foame; haidați să ne facem ceva de prînz și să mai umblăm prin astă săcreată pădure, doară vom putea ieși pe undeva din ea.

Așa au și făcut, și-au făcut foc, și-au fript carne pe cărbuni, au mîncat bine și-au luat-o prin pădure, doar vor putea ieși cumva la largul, dar de ce umblau de aceea se înfundau mai tare; și cînd fu seară erau chiar la locul de unde plecase dimineața. Aci iar își făcură foc de cină și după cină cei doi frați mai mari se culcară, iar Toderică merse să-i păzească, că-i venise rîndul. Și păzește și el lîngă drum duhănind pînă cătră miezul nopții, dar nu vede nimic. Atunci însă i se pare că aude tropot de cai și durăitură de căruță. Ascultă mai bine, să uită în aceea parte cu pușca gata, adecă venea o căruță cu patru cai negri.

Îndată ce-o zări strigă Toderaș:

— Hoit! cine e?

Iar răspuns n-a căpătat; a mai strigat o dată, și iar nu i-a răspuns nime, nimic. Acum Toderaș văzînd că căruța se tot apropie, a pus degetul pe cocoșul de la pușcă și-a strigat a treia oară:

— Hoit! stai locului, că de nu trag cocoșul! Acum i-au răspuns din trăsură:

— Nu trage cocoșul, că stăm cînd vom fi pe de tine. Și n-a tras Toderică cocoșul, iar cînd a fost căruța pe de el a stat în loc și-a văzut că în căruță erau doi oameni, iar unul din acei doi oameni i-a dat un clop și i-a zis:

— Fiindcă n-ai tras cu pușca în noi, iată-ți dăm ție clopul acesta, tu dacă li-i pune în cap, unde vei gîndi acolo vei fi și nimeni nu te-a vedea, poți să te gîndești, că ești la împăratul la masă, și-acolo vei fi numaidecît, și vei mînca și vei bea cu el și cu mesenii lui și nimeni nu te-a vedea.

Cei doi oameni cu căruța s-au dus, iară Toderaș era voios de darul ce-a căpătat. Apoi Toderaș și-a pus clopul pe cap și a zis: „Să fiu la împăratul la masă”. Și îndată a fost acolo. La curtea împăratului era ospăț mare, că venise pețitorii la fata împăratului. El s-a pus la masă, a mîncat, a băut, a auzit ce vorbeau și-a văzut pe toți, dar pe el nime nu l-a văzut. A văzut cît e de frumoasă fata împăratului și a auzit-o zicînd, că ea numai după acela s-a mărita care o cîștiga-o în joc de cărți. El toate le-a văzut și auzit, dar n-a zis nimic, fără după ce s-a săturat a zis:

— Să fiu la frații mei în pădure! Și acolo a fost numaidecît. Era ziuă albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte. Deci i-au trezit și ei l-au întrebat:

— Noa, da ce-ai văzut, frate? Iar el zise:

— N-am văzut nimica, mulțam Doamne.

După aceea au mai umblat ei prin pădure, cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-a scos din pădure, apoi au mers tot pe ea, pînă au ajuns la un sat. Acolo frații cei doi mai mari s-au însurat și s-au pus pe muncă, iar Toderică a rămas tot prășcău (holtei). Pînă acum nici unul nu știa ce-au căpătat cei doi de la oamenii din căruță, dar acum au spus fiecare ce-au căpătat. Fiecare se mira de darul fraților săi; deci Toderică zice cătră fratele cel mijlociu:

— Mă frate, tu ești însurat, eu nu; uite, am auzit pînă a zis fata împăratului, că ea numai după acela s-a mărita, care i-a mirui (cîștiga) banii în joc de cărți. Să-mi dai tu punga ta și eu să-ți dau clopul meu, că banii din punga ta știu că nu-i poate cîștiga toți și de-o cîștig eu, mă fac împărat, iar pe voi, ca pe frații mei vă fac ghinerari.

Și se învoi fratele cel mijlociu, dădu punga lui Toderaș, iar Toderaș îi dădu clopul.

Acum se duse Toderaș oblu în orașul împăratului, își cumpără un rînd de haine ca feciorii cei de împărați și merse a peți la fata împăratului.

Aceea zise:

— Văd că ești om harnic și mi-ar fi drag de tine, dar eu mi-am pus în gînd numai după acela să mă mărit, care mă va cîștiga în cărți.

— Bine-i și așa, zise Toderaș.

Și s-au prins la joc de cărți și s-au jucat trei zile și trei nopți și-au cîștigat fata împăratului trei buți de galbini de la Toderică, dar din punga lui tot nu se mai gătau galbinii. Acum nu mai puteau de obosiți. Deci, mirîndu-se fata împăratului de punga cea minunată a lui Toderică, din care tot scotea bani și cum i pierdea, cum scotea alții și iarăși alții, zise:

— Știi ce, Toderică? Hai să ne lăsăm de joc; mie mi-e drag de tine și după tine vreau să mă mărit, de acum încolo dară sînt mireasa ta. Și s-au lăsat de joc și s-au pus pe ospăț au mîncat, au beut și Toderică fiind pirotit (trudit, obosit de nedormire) și mai gustînd și din acele vinuri scumpe s-a șumenit și s-a culcat și îndată a adormit ca mort.

Fata împăratului i-au luat punga și i-a pus alta în locul ei, iar dacă s-a trezit Toderică a zis fata:

— Hai să ne mai jucăm în cărți; doar vei fi mai norocos ca pînă acum. Și s-au jucat dar minteni a pierdut Toderică toți banii, că nu mai avea punga cea fermecată, și-apoi l-a dat fata pe ușă afară. Acum se duse Toderică acasă la frate-său cel mai mare și-i spuse toată întîmplarea, apoi îl rugă să-i dea cornul cel cu cătanele să bată pe împăratul cu armezi cu tot și să-și scoată punga...

Și-i dădu frate-său cornul și merse Toderică cu cornul în buzunar pînă ajunse la curțile împăratului, acolo suflă odată în corn și ieșiră cătanele cîtă frunză și iarbă, începură bătaie groaznică asupra cătanelor împărătești și asupra lui. Și se sperie împăratul și zise către Toderică:

— Știi ce? Hai să ne împăcăm; adunați cătanele și hai să-ți dau fata.

Și crezu bietul Toderaș. Suflă în celălalt capăt al cornului și îndată cătanele se făcură nevăzute, iar împăratul și împărăteasa, dar cu deosebire fata împăratului, chemară pe Toderaș înlăuntru și-l ospătară bine și-i spuseră că mintenaș vor trimite după popă și-l va cununa cu fata împăratului. Acum credea Toderaș și mai tare, că nu-l vor purta ziua cu lumină deci se puse și mîncă și beu bine, ba poate beu chiar mai multișor de cum se cade să bea pețitorii și mirii. Și după ce se șumeni se culcă și dormi ca dus din lume. Cît ce-l văzură adormit, îi luară cornul și-i puseră alt corn în buzunar, ș-apoi îl deșteptară și-i spuseră, că tot nu se poate una ca aceea, să aibă el nevastă pe fata împăratului, deci să meargă de unde a venit. Și se mînie Toderaș și scoase cornul din buzunar și suflă în corn, dar – putea fluiera a pagubă, că din corn nu-i ieșiră cătane. Întristat și batjocorit cum era, începe Toderaș a se ruga de împăratul și de toată casa lui, că dacă nu-i dau fata, nu-i nici o supărare, dar să nu-i țină cu puterea cornul și punga. Curtenii împăratului însă l-au scos frumușel afară, apoi l-au amuțat cu cînii pînă l-au scos și din oraș, nu numai din ogradă.

Supărat, cum era Toderică, tot merge făcînd planuri după planuri pînă se trezește iar în satul unde ședea frate-său cel mijlociu și se rugă să-i dea pălăria, doar cu ajutorul ei va putea scoate punga și cornul, că uite așa și așa s-a întîmplat.

Și-i dă frate-său pălăria și el și-o pune pe cap și strigă: „Hop! hop! să fiu la împăratul în curte cu el și cu fata lui la masă!”

Și cînd a gătat de zis vorbele acestea, atunci și era la împăratul după masă, pe toți îi vedea, dar el nu era văzut de nime. Mănîncă el acolo, bea bine, și se ospătează, dar odată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria și-atunci toți îl văd, se minunează cum a ajuns el acolo? cînd? pe unde? dar cum își pune pălăria pe cap nu-l mai vede nimeni cum ședea chiar cu fata împăratului umăr cu umăr. După ce se sătură bine, prinde pe fata împăratului în brațe – dar nime nu-l vedea, – fără ea, strigă să o lase, dar el zise: „Hop! hop! să fiu cu fata împăratului colo în mijlocul pădurei ceea, unde ne pierdurăm eu cu frații mei!”

Și îndată fu acolo el cu fata împăratului chiar într-o poiană mîndră de să tot șezi la umbra ei. Acolo își luă Toderaș pălăria jos de pe cap, atunci fata împăratului nu mai era înfricată, vedea că-i el, Toderaș care de atîta amar de vreme-i trage nădejdea, deci se făcu ca și cum i-ar părea bine și zise cătră el:

— No vezi așa, nebunule, dintîiași dată a trebuit să mă furi tu, că mie tot drag mi-a fost de tine, numai mama și tata nu mă lăsa să mă mărit după tine, dar lasă numai, bine că am scăpat dinaintea lor, că mai bine vom trăi noi amîndoi aici în codri, că te-oi cumpăni eu să scoți din curțile tatii și cornul și punga, apoi să faci și tu batjocură cu cei ce te batjocoriră. Și sărută pe Toderaș și se drăgosteau și se jucau la umbră ca doi copii răsfățați, apoi se culcară și durmiră ei cum doarme bărbatul cu muiera și tot povestiră pînă scoase iară din minte pe Toderaș.

— Da hoț mai ești tu Toderaș! Bine ai mai pus tu trebile la cale de numai ne trezirăm aici!

El îmbătat de dragoste se vîndu iară:

— Da căci de mult te furam de era pălăria la mine, că dacă pun pălăria pe cap – nime nu mă vede și cum zic hop! hop! – să fiu unde gîndesc! acolo mă aflu, că pălăria asta așa putere are.

Acum îi era fetei de ajuns.

Deci se puse și-l mai drăgosti și-l mai sărută pînă văzu că pe el îl fură somnul; atunci se făcu că doarme și ea apoi după ce băgă de seamă că el a adormit și-a pus pălăria lui pe cap și-a zis numai încet: Hop! hop! să fiu la tata acasă!

Și în minuta aceea ea a și ajuns acasă la împăratul, iar el a rămas dormind dus...

Cînd s-a trezit era singur cu capul gol.

Acum începu a deznădăjdui, nici nu mai gîndea să meargă acasă la frații lui, după ce prăpădise și darurile lor și al lui.

Deci umblă ca buigat de cap prin cea pădure săcreată, ar fi voit să dea ceva bidiganie de el și să-l mănînce, cu atît mai vîrtos că începu a-l prinde și foamea și setea pre lîngă alte năcazuri, dar n-avea nimic, chiar nimic, numai ce era pe el și capul cel gol. Mergînd el așa îngîndurat prin cea pădure, dă de un măr mare cu niște mere roșii ca focul și ca pumnul de mari, să le mănînci și cu ochii. Cum era flămînd și însetoșat, se repede la ele și minteni mănîncă două adică cum le mănîncă, cum îi cresc două coarne ca la boii cei ungurești de mari și răsucite.

— Asta-i bună, zice el, numai bine mi se întîmplă, numai de coarne sînt vrednic, să împung ca vitele, că daruri am avut eu, frumoase daruri de la Dumnezeu, dar le-am prăpădit pentru fata împăratului: așa cap sec! asta-i fată de împărat!

Nu mai cuteză să mănînce mere, ci plecă de acolea rușinat.

Nu merse însă mult și dă de un păr cu niște pere mari și frumoase, galbine roșcovane și mari ca ouăle celea de gîscă.

De flămînd era flămînd; setea încă-l cocea, dar sta pe gînduri să mănînce din pere ori ba? Ce-a da Dumnezeu aceea va fi zise el și luă o pară și, cum o mîncă cum îi căzu un corn. Mulțămi lui Dumnezeu și mai mîncă una și-i căzu și celălalt corn.

Acum iară era voios și se gîndi puțin și se răzgîndi și apoi se duse la măr și luă atîtea mere, cîte chibzui că va putea duce, apoi luă cîteva pere și merse să iasă la largul de-a nimeri. Și-a nimerit ușor. Și cum a ieșit din pădure a văzut departe un oraș; acolo o să merg, zice el. Și se duse. Și cînd ajunge în oraș chiar ieșeau oamenii din biserică. El se pune și-și întinde o țîr de șetruță cu merele cele scumpe și prind oamenii a se aduna în jurul lui ca la o comedie, că nime nu mai văzuse așa mere frumoase. Prind a-l întreba că ce cere pe ele? Iar el le răspunse: „Pentru fiecare măr patru sute bune!” Toți oamenii se îngroziră de prețul acela mare, bani de o păreche de boi pentru un măr.

Curînd ajunse vestea și la curtea împăratului despre mîndreța și scumpetea merelor și fata împăratului numaidecît trimite o slujnică cu șasesprezece sute bune să-i aducă patru mere, unul la împăratul, unul la împărăteasa și două pe seama ei. Și minteni veni slujnica cu patru mere și le dete fetei, iar fata dădu unul la tată-său, unul la mumă-sa și două și le opri ei și ieși în casa sa.

Și mîncă împăratul mărul și cînd îl gătă de mâncat îi crescu un corn în frunte ca la Surilă; și mîncă și împărăteasa mărul ei și-i crescu un corn cît al Joienei noastre, iar fata, fiind mai lacomă, ca toți tinerii, îndată huzdopă amîndouă merele și-i crescură două drăguțe de coarne de gîndeai că de la un bou săsesc le-a împrumutat. Dar ea nu știa că le are și nici mumă-sa nu știa că ea are un corn, nici tatăl său. Cînd se adunară la amiazi se înfiorară:

— Tată, zise fata, dumneata ai un corn, uite că și mama are!

— Tu ai două, ziseră împăratul și împărăteasa.

Numai atunci băgară de seamă, că ei au coarne.

Adunară doftori peste doftori și cercară și cercară cu toate leacurile din apoteci, dar nu folosi nimic. Toderaș, după ce căpătă sutișoarele se duse la boltă și-și cumpără haine doftorești, o pălărie cît mierța orașului, ochelari negri și umblă cracoș de picioare, se făcu doftor în tălpi și merse ață la curtea împăratului.

— Ce cauți? îl întreabă un slujitor, și cine ești?

— Eu îs doftor și anume, care vindecă coarnele de la oameni, vin la înălțatul împărat să-i arăt dreptățile.

— Chiar în bun loc nimerești, îi zise slujitorul, că și la înălțatul împărat i-a crescut un corn.

Și-l sloboade înlăuntru, iar Toderaș spune la împăratul lefteria lui.

— Bine că te-o adus Dumnezeu, zise împăratul, că uite ce-am pățit, din chiar senin mi-a crescut mie un corn și unul la împărăteasa și două coarne la fată, de mine și de împărăteasa calea ca valea, că sîntem bătrîni, dar biata fată nu și-a căpăta pețitori, sărmana. De ne poți vindeca te umplem de bogăție!

— Că vă pot. Și se pune doftorul Toderică și se face a unge cornul împăratului și scoate din buzunar o pară și dîndu-i-o împăratului zice:

— Gustă din para asta pînă te lecuiesc eu. Și tot îmbucă împăratul cîte oleacă din para cea bună și pînă o gătă, atunci scutură doftorul Toderică de corn și o dată îi rămîne în mînă, iar împăratul rămîne ca și mai-nainte pînă nu mîncase mărul. Nu mai știa ce să facă de bucurie, îi dădu o pungă de bani și-l duse în chilia împărătesei și-o vindecă și pe ea, tocmai ca și pe împăratul și iar îi dădu o pungă de bani.

Acum îl duse în chilia fetei s-o vindece și pe ea. Dar Toderică zise:

— Dragii mei, la coconița e lucru cu mult mai greu, că dumneaei are două coarne și sînt cu mult mai groase. Fără eu mă leg, că și pe dumneai o vindec, numai nu așa iute. Lăsați-mă numai pe mine aici și nu veniți pînă peste un ceas, poate că va cam zbiera că va durea-o că a dumisale trebuie să le tai mai întîi, dar nu veniți înlăuntru ascultați-mă pe mine, de vreți să fie fata iară cum a mai fost.

— Că te-om asculta, zice împăratul și împărăteasa, ieșind din casa fetei.

Fata era voioasă văzînd ce doftor învățat a nimerit la ei, care în scurtă vreme a vindecat de coarne pe părinții ei și peste un ceas o va vindeca și pre ea.

Toderică, doftorul acest luminat, porunci fetei de se dezbrăcă în pielea goală, și ascultă fata. Apoi el scoase o funie din buzunar și o legă bine de grindă ș-apoi legă pe fată de coarne și-o trase în sus de sta spînzurată în aer. Îi era greu bietei fete, dar trebui să rabde, că o vindecă de coarne. Dar hoțul de doftor după ce o legă bine, apucă un măcăuaș și prinde a o încinge pe spate, pe picioare, pe unde apucă pînă o face toată vergi. Ea țipătea de gîndeai că guta o lovea, dar el nu înceta cu leacul; toată era meleștuită de bătaie. Atunci intră împăratul cu împărăteasa înlăuntru și văd chinul fetei.

— Dar ce faci, domnule doftor, dumneata ne omori fata!

— Ba nu, numai o lecuiesc, unde mi-e cornul, punga și pălăria, care mi le-a luat cu vicleșug fata asta? Scoateți-le afară că o las, dar de unde nu și pe voi vă bat.

— Dezleag-o și n-o mai bate, că ți le dăm.

Și-o dezlegă Toderică, iar ea nu mai așteptă nici un cuvînt, fără deschise lada, îi dădu punga, cornul și pălăria, numai să se vadă scăpată.

Toderică nici nu-și luă rămas bun, fără-și puse pălăria pe cap și zise: „Hop! hop! să fiu la frații mei!” și într-o minută au fost acolo și le-a spus toată pățania, din vremea doftoriei sale, cum v-am spus-o și eu dumneavoastră.

Însuratu-s-o Toderică, ori rămas-a tot holtei? nu se știe, dar aceea știu, că la fete de împărat altul n-a mai umblat a peți și, de n-a murit, și astăzi trăiește.