Dolca
Dolca
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
- Pe câmpul Tinechiei,
- Pe zările câmpiei,
- Răsărit-au florile
- Odată cu zorile?
- N-au răsărit florile,
- Ș-a dus Costea oile
- De-a așezat stânele
- Pe toate movilele.
- Azi e luni și mâini e marți,
- Pleacă Costea la Galați.
- Să ia sare
- La mioare,
- Și bolovani
- La cârlani,
- Și tărâțe,
- La oițe,
- Și glugi mari
- La cei zărari,
- Și opinci
- La cei voinici.
- Iară Costea cum mergea
- Cu Fulga se întâlnea.
- Fulga cel cu barba neagră
- Și cu mintea neîntreagă,
- Necăjit și obosit,
- De trei zile flămânzit:
- „Alei! Fulgo, dragul meu,
- Să faci cum ți-oi zice eu:
- Mergi la stâna mea cu bine
- Să-ți iei un dar de la mine, [1]
- Trei mioare de frigare
- Ș-încă una de căldare
- Ca să-ți fie de prânzare."
- Fulga cel cu barba neagră,
- Dar cu mintea neîntreagă,
- Sus la stână se ducea
- Ș-oile cât le vedea,
- Cârduri, cârduri le rupea,
- Cu botâul le mâna
- În codru la Pandina.
- Iar Costea când se-ntorcea
- Mare pagubă-și vedea
- Că lui, mări, nu-i venea
- Nici laptele la mulsoare,
- Nici cașul la-nchegătoare,
- Nici urda la-nvelitoare!
- Costea mult nu se-ngăima,
- El dulăii toți chema,
- Un caș dulce dezvelea,
- Optezeci de felii tăia,
- Patruzeci la pui de câini,
- Patruzeci la câini bătrâni.
- Toți în grabă le mânca
- Dar seama nici că și-o da.
- Când, la urma tuturor,
- lan că venea-ncetișor,
- Schiopătând, schelălăind,
- Laturile cam ținând,
- Dolca, haita cea bătrână
- Ce știa rândul la stână.
- Ea venea, nu prea venea,
- „Dolca fa, Costea-i zicea,
- Unde mi-e averea mea?"
- Dolca-ncet schelălăia,
- La pământ se întindea.
- „Dolca fa, tu ești bătrână,
- Tu știi rândul de la stână.
- Eu pe tine te-am grijit,
- Tot cu lapte te-am hrănit.
- Dolcă fa, cum de-ai lăsat,
- Furii stâna de-au prădat?"
- Gemea Dolca, se culca,
- Laba ruptă-și arăta:
- „Dolca mea, Dolcuță fa!
- Furii laba ți-au rănit
- Când la dânșii ai sărit?
- Dacă-mi ești tu pricepută
- Și nu te-arăți prefăcută,
- Înainte să apuci
- Și la furi drept să mă duci
- Pe urmele oilor
- Prin pajiștea florilor."
- Dolca vesel se scula,
- Câmpul de-a lung apuca,
- Botul prin iarbă vârând,
- Urmele tot mirosind.
- Urma-i ici, urma-i colea,
- Dolca nici c-o prăpădea.
- Ziua-ntreagă ea mergea
- Și-ndeseară ajungea
- În codru la Pandina
- Ce de foc se lumina.
- Când în codru se-ndesea,
- Bietul Costea ce zărea?
- Fulga masă că-și gătea,
- Miei de piele că-i jupea.
- Care prin frigări frigea,
- Care prin căldări fierbea!
- „Masă bună, veselie!"
- Striga Costea cu mânie.
- Și Dolca se repezea.
- La Fulga mereu bătea,
- Iar Fulga cum o zărea
- Crunt de spaimă tresărea.
- „Alei, Fulgo, barbă neagră,
- Dar cu mintea neîntreagă,
- Când la drum te-am întâlnit
- Eu, mări, ți-am dăruit
- Trei mioare de frigare
- Ș-încă una de căldare
- Ca să-ți fie de prânzare,
- Și tu,-n loc de mulțumită,
- Ca o fiară flămânzită,
- Toată stâna mi-ai răpit
- Și pe Dolca mi-ai rănit!
- Stai, măi Fulgo, barbă neagră,
- Să te fac cu mintea-ntreagă."
- Și cum sta și-l judeca,
- Inima i-o despica,
- Și Dolcăi o arunca,
- Iară Dolca n-o mânca,
- Inima de vânzător [2]
- E venin otrăvitor!
- ↑ Generozitatea este una din calitățile românului. Inima lui blândă și darnică îl îndeamnă totdeauna a veni în ajutor celui nevoiaș. Lui îi place a împărți bucățica lui cu altul: de-acolo s-a născut datina ospeției.
- ↑ Nerecunoștința este în ochii românului una din cele mai urâte patimi omenești. I-am mâncat pâinea și sarea, nu pot să-i plătesc cu rău, și nemulțumitorului i se ia darul sunt zicătoare poporale care arată cât de frumoase simțăminte se află în inima poporului nostru. Această baladă a Dolcăi precum și acea a Mioriței le-am cules din gura unui baci, anume Udrea, de la stâna de pe muntele Ceahlău. Acel păstor suna din bucium cu o putere extraordinară, încât munții se răsunau în mare depărtare. El cânta și din fluier mai multe cântece ciobănești, iar mai cu seamă Doina cu o expresie de înduioșire ce aducea lacrimi în ochii celor care îl ascultau. La anul 1842, într-o frumoasă seară de vară urcându-mă la stâna din Ceahlău unde auzisem răsunând buciumul lui Udrea, am asistat la unul din cele mai sublime spectacole ale naturii, luminat de razele asfințitului soarelui, iar după ce noaptea presără cerul cu stele, mă așezai cu Udrea și cu alți păstori împrejurul unui foc și petrecui până-n zori cu cântecele de la munte. Udrea îmi spuse că tatăl său știa o mulțime de balade, între care a iui Traian și a lui Aurelian, dar din nenorocire el le luase cu dânsul în mormânt.