Domnișoara din Str. Neptun
| Domnișoara din Str. Neptun de Liviu Rebreanu |
| Cronică literară din revista Sburătorul, an. II, nr. 52, 7 mai 1921 |
D. Aderca se zbuciumă de mult, căutându-și calea: versuri, schițe, cronici, polemici... Un veșnic răzvrătit. Parcă ceea ce face azi nu-i mai place mâine. Ironia îl întovărășește pretutindeni. Își bate joc de toată lumea cu aceiași plăcere ca de sine însuși...
Domnișoara din Str. Neptun e primul popas mai de seamă în cariera literară atât de nervoasă a d-lui Aderca: o serie de schițe și o schiță de roman. Toată seria însă nu face nici pe departe cât schița de roman care a dat și titlul volumului.
În general d. Aderca se complace în jonglerii spirituale. Boala artistismului îi încurcă deseori inspirația. Obsedat de un raționalism ce degenerează repede în cazualistică ieftenă, sacrifică lesne creația pe altarul șubred al subtilităților stilistice ori ideologice. Rezultatul: o sută de pagini de diverse construcții mărunte în care găsim orice, afară de oameni și viață, adică afară tocmai de ceea ce trebuie să dea arta creatoare. Aceasta nu înseamnă că multe din ele nu s-ar citi cu plăcere, înseamnă numai că nu-ți rămân în suflet și că, prin urmare, le lipsește trăinicia ca tuturor foiletoanelor efemere. Precum în lume ideea trăiește numai prin intermediul omului, de asemenea și în artă ideea nu poate fi rodnică decât după ce ai creat oamenii prin mijlocirea cărora să se manifeste.
Un talent real vădește însă d. Aderca în «Domnișoara din Str. Neptun», adică talent creator. Aici sunt oameni și e viață. Trăiește Păun Oproiu, trăiește Nuța, și Lăpădatu, și Ciocan... Trăiește și lumea dimprejurul lor, toată mahalaua... Scriitorul stăpânește viața și o reoglindește vie. Și, împreună cu lumea, trăiește și ideea. Efectele orașului asupra săteanului care-și părăsește ogorul, se desprind din mersul povestirii, fără siluire, fără raționamente. Faptul, experiența zămislește ideile...
Compoziția e cam voluntară și abruptă. D. Aderca neglijează pe Păun Oproiu de dragul Nuței, deși «evoluția» tatălui ar fi tot atât de interesantă ca a fetei. Apoi, zăbovind prea mult cu Nuța, precipită finalul și o aruncă în «posesiunea» unei locomotive cu singura motivare de-a pune punct. Astfel «Domnișoara din Str. Neptun» apare lipsită de echilibru artistic. Poate că d. Aderca a căutat înadins disproporționarea subiectului spre a scăpa de banalitate, uitând însă că adevăratul talent nu e banal niciodată și că prin urmare, nici d-sa n-ar risca să fie banal decât doar atunci când s-ar feri prea mult de banalitate.