Domnița tăcerii

Domnița tăcerii de Olga Vrabie

Într’o noapte tîrziu,
Într’o noapte de vară.
Eu am plîns cu salcîmu ’nflorit:
Visul meu argintiu,–
Strălucita–mi comoară,–
Se sbătea în țărină strivit.
 
Eu plâgeam al meu vis
Cu aripele frînte
– Un biet flutur ce moare pe drum–
Și un palid narcis
Subțirel și cuminte
Mi-a trimes mîngîeri în parfum.
 
Iar parfumul plăpînd
Mi-a adus o poveste,
O poveste c’un vis argintiu,–
Sărutîndu–mă blînd
A sburat fără veste...
Într’o noapte de vară, tîrziu…
 
Cînd amurgul sfios
Pe aripele serii
Lasă ’n urmă–adormitul pâmînt,
Vine–un Crai luminos–
Și Domnița tăcerii
Se coboară ’n albastru veșmînt.
 
Cu surîsul ei blînd,
Mlădioasă și ’naltă
Ea alunecă ’n aer ușor,
Și sărută trecînd
Albul nufăr din baltă
Și desmiardă un plop visător.
 
Ca un flutur,–treptat,
Pe cîmpie se lasă,
Pe cîmpia vrăjită de vis;
Stă cu capul plecat
Întristata Crăiasă,
Și se roagă – și crin, și narcis...
 
Iar cînd soarele, lin
Își arată cununa
Și culege din flori mărgărint,–
Gînditor și senin
Ea se duce cu luna
Și cu palide raze de–argint.