Domnul Tighinei
Domnul Tighinei șade la masă
Cu dame june și cavaleri;
Viața lor fuge pe dulci plăceri.
Domnul, durerii sufletul lasă.
Ochii în lacrimi pururea sunt;
Inima-n gînduri tristă se duce
Către-o fecioară jună și dulce
Stinsă sub vălul cel de mormînt.
Astăzi e ziua de sărbătoare
A junei fete ce-a fost pierit;
Altă femeie n-a mai iubit
În cursul vieții cei fugătoare.
Fruntea-i pe mînă-i cade, răpită,
Ochii de line lacrimi lucesc;
Dar el ascunde plînsu-i ceresc
În alba-i mantă cu-aur mîndrită[1].
În sală-apare nou cavaler!
Vorbe, veșminte se par străine.
„Doamne! scăpare cer de la tine,
Cer de la ceea ce-astăzi e-n cer!
– Oricare fapta-ți poate să fie,
Oricare fie cei ce te vor,
Tu chemi un nume desfătător
Astfel scăpare plină dau ție!”
Doi soli veniră de la Tătari.
Cer dezertorul cu-amenințare;
Oaste străină stă la hotare
Să prade-ndată țările-amar.
Domnul răspunde: „Țara căzută,
Cu timpul încă vom dezrobi:
Numai onoarea de va pieri,
Pe totdauna va fi pierdută.
Românul încă n-a fost trădat
Străinul care scăpare-i cere;
Nu va fi-n lume, bunuri, durere,
Care să-mi schimbe vorba ce-am dat!”
Zice, se-narmă, pasă[2], combate,
Pune pe fugă străinii răi;
Dar în bătaie mulți pier d-ai săi,
Și domnul însuși, rănit, s-abate.
De cruda moarte crud el cuprins,
Scoate din sînu-i floare trecută,
O scaldă-n lacrimi, dulce-o sărută,
Și-n sărutare-i viața-i s-a stins.