Donici (Pillat)

 

Dar luna, greu, cu ochii-mpăinjeniți de somn,
Lăsând în urmă steme și chipuri vechi de Domn
Și praful să se cearnă pe hronic și ceaslov,
În raza-i, ca-ntr-o mână, luă cartea lui Krilov...
— Nu vreau, ia seama, luno, azi versuri muscălești.

Un glas glumeț, de-afară strigă:— Te păcălești!
Și ușa o deschise larg Donici, dând cu palma,
Și după el intrară înghesuiți, de-avalma,
La mine, ca-ntr-o casă pe care-o calcă hoții,
Mugind, zbierând, lătrând și miorlăind cu toții,
Târâș, pe brânci, în salturi, pe labe, sau în zbor,
Puhoi grozav, ce crește din tindă-n foișor
Și greu se strânge-n scară și-n sală se desface
— Rămaseră afară doar «două boloboace» —
Val viu de blăni și pene, cu ghiară, plisc sau colți,
Strivindu-se de ziduri, lovindu-se de bolți —
Pe mobile, pe scoarțe, ușor sau anevoe,
Se revărsase Arca potopului lui Noe.

De groază înlemnisem și păru-mi sta măciucă,
Privind la Rac, la Broască, la săltăreața Știucă,
La Leul ce vânează, la Ursul din priseci,
Cum Șoarecele iese cu un Guzgan din beci,
Momița cum se strâmbă la chipu-i din oglindă,
Cum Veverița, sprinten sărind din grindă-n grindă,
Pe scrinuri și pe mese răstoarnă toate cele,
Și cum își taie zborul Liliac și Rândunele,
Zăream doi Câini: o javră de casă și-un dulău,
Vulturul și Paingul sosiți de pe Ceahlău,
Pe stâlpul etajerii un Șarpe încrustat
Cu ochii de rubine și trup de matostat,
Și printre oi bârsane, doinind «oiță bâr»,
Pe bățul păstoriei proptit: un Lup nazâr.
Un Greier și-o Furnică pe-un șal zoreau cât pot;
Râdea Bursucul, Vulpei «cu pufișor pe bot»;
Măgarului, cu ifos cânta Privighetoarea;
Și ca-ntr-un bloc de stâncă sculptându-și nemișcarea,
Un Elefant, de tronuri și de măriri sătul,
Mai măsura vecia cu-al trompei lung pendul...

Neputincios, în jilțu-mi de spaimă zgribulit,
Ținteam cu deznădejde acest potop cumplit
Și-n gândul meu tot una de greu afuriseam
Și fabula și luna ce iscodia la geam...
— Ce vreți, cinstite fiare? abia putui să-ngân.
Pe Donici dând de-o parte, răspunse-un urs bătrân,
O namilă cât ușa, cu șaptele-i cojoace,
Crescut în fund de codri și neștiind să joace.

— O, fiule, n-ai teamă, la tine mult n-om sta,
Căci, oricât de bogată ar fi odaia ta
În colb de cărți uitate pe rafturi în șirag,
Un fagure de miere ne este mult mai drag,
Cules în zori, pe rouă, din guri de buturugi:
Un fagure din care lumina zilei sugi,
Pe când se-nalță zornic prin ramuri, ca un nor,
Surorile albine în roi sbârnâitor...
Oricât ar fi de moale, mătăsuri și covoare
Nu sunt ca iarba verde în răsărit de soare,
Când raza e arcușul ce-atinge într-o doară
Pădurea ce răsună ca lemnul de vioară,
Când codrul tot tresare să-și scoale cântăreții...

Noi am venit la tine să judecăm poeții.
Nu te-ngrozi, căci fabuli — știu bine — n-ai scris încă;
De fabuliști ne plângem: obrazul ni-l mănâncă;
Găsiră, vezi, cu cale să ne prostească neamul.
Răbdarăm toate: lanțul și jugul greu și hamul —
Nu vrem să ne-altoiască cu sufletul lor mic.
Ne-au învățat brașoave și fapte de nimic.
Ne-au judecat pe semne pe proprie măsură,
Căci numai Omul minte, blesteamă, strică, fură,
Slugarnic cu cel tare și bici cu cel mai slab...
Ce inimă întrece pe-a calului arab?
Ce mână țese pânza mai fin ca un paing?
Credința unui câine nici sfinții n-o ating!
Și nu cunosc pe lume neveste sau fecioare
Să aibă ochii galeși ai bietei căprioare...
Deși nu-s « doctor» încă și n-am urmat vreun curs,
Pe voi nu-mi schimb năravul și pielea mea de urs.
Nu vrem — poetul fie maestru cât de mare —
Să râdă toți ștrengarii din clasele primare
De vorbele neghioabe ce ne șoptiți cu tâlc...
Privi urât la Donici ce tot tăcuse mâlc,
Se scărpină la ceafă și mormăi-nainte:

— Vezi, fiule, voi oameni, nu știți decât cuvinte,
Ca și copiii care prind fluturi vii pe pagini,
Le-ați țintuit în suflet cu zboruri de imagini,
Și jocul lor de aripi nebun și ne-ntrerupt
V-ascunde noaptea sfântă ce doarme dedesubt.
Noi ascultăm — stăm zile la pândă, nopți întregi,
Ca să culegem glasul ce tu nu-l înțelegi!
Stăm, urmărind tăcerea ce vrea să ni-l ascunză
Sub fiecare piatră, sub fiecare frunză;
Adulmecăm pădurea, poiana, iarba-naltă,
Sămânța care crește și mușchiul ce tresaltă,
Și muntele ce-nalță spre cer a lui spinări,
Și câmpul care fuge sporind din zări în zări.
Vezi, peștii-ascultă apa — și păsările vântul,
Sobolii orbi, cum bate ca inima pământul...
Ființa noastră toată e-o vastă ascultare:
Urechea ne lărgește fireștile hotare
Și ni le duce până în cap de univers...
Ce cata ’n van poeții subtili cu al lor vers
Cu ritmuri jucăușe și cântec de silabe —
Găsește trupul nostru greoi, în patru labe...

Scurt se opri cu ochii holbați la luna plină,
Ce prelingea prin geamuri o miere de lumină,
Și Ursu ’n două labe și cu priviri aprinse,
Spre galbena comoară tot botul își întinse.
Dar supărată, luna, făcându-se văpaie
Și măturând cu raza-i întreaga mea odaie,
îmi șterse ca fantasme lighioanele lui Donici...
își potoli mânia, și se-adânci în hronici.