Donna Alba/Volumul II

 

Stăm acum la gura sobei mângâiați de căldura celui dintâi foc din anul acesta; afară ține de câteva zile o ploaie măruntă, deasă și rece de toamnă, iar orașul tot e strâns zdravăn într-o imensă manta cenușie-roșiatică. Burlanele turuie vârtos, aci de-a dreptul sub acoperiș, și asta îmi mărește gustul de ascultare al [sic] scrisorilor donnei Alba (căreia de-acum înainte îi voi spune numai astfel, pe italienește; în spaniolă cuvântul scris "dona" se pronunță "donia", or mie îmi place s-o chem așa cum răsună în italienește, adică întocmai cum se scrie: donna, donna Alba). De bună seamă că același țuruit a dat îndemn și ghes și-acum dă necontenit avânt prințului să-mi facă această divină lectură. Eu o ascult cu religiozitate, dar din când în când casc, sau îl întrerup cu vreo amintire, care n-are nici în clin, nici în mânecă nici cu sensul frazelor citite, nici cu reflecțiile sau informările complimentare pe care prințul mi le dă asupra lor; ba îl întrerup câteodată cu vreuna boacănă de tot, astfel că prințul Preda strânge plictisit din buze, și sunt sigur că-n momentele acelea mă tratează în mintea lui de bădăran sau idiot. Dar trebuie să mă arăt astfel insensibil la această debordare de pasiune, cu care frazele donnei Alba îmi umplu auzul, pentru ca prințul să nu bage de seamă cupiditatea sălbatică a atenției mele și nici cât de mult s-a apropiat și cât de vertiginos se mai apropie vremea când îi voi uzurpa dreptul de stăpân al acestei comori.

într-adevăr, rândurile acestea, lunguiețe și fine, puțin cam oblice de jos în sus, ca și în fotografie, dovedeau o pasiune devorantă, totuși, dacă se poate spune, lucidă, care-ți da mult de gândit: pasiune care ardea în prima parte a corespondenței prin răceala și persiflajul ei, ca metalele contractate de cel mai aprig frig. Suna pretutindeni un ropot inegal de cuvinte neîmperecheabile, încleștând dorințe incrustate în sarcasm, șopocăind reproșuri grele, în râs rău de mulțumiri exagerate, în sensul autografului de pe fotografie, care spunea cu totul altfel de cum mă lăsase să cred prințul Preda: "Scumpului lingușitorului (coaxing) și necredinciosului meu prieten" - din care, de deasupra ramei vulgare furnizate de prințul decăzut, nu ieșea decât: "Scumpului... credinciosului meu prieten. (Pe rama inițială de bronz, din aceeași lucrătură veche, italienească, ca și cutia, prințul Preda realizase de asemeni vreo 40 de mii lei).

Una din scrisori pomenea de-o întâlnire de la care ea lipsise - și era în chip de explicație și scuză: "...te-am despovărat astfel" - îmi traducea prințul din englezește și eu trebuia să ascult cuminte și să nu-l corijez, când de multe ori, recitind textul, observam că nu reproduce fidel - "de truda de a-mi inventa noi și noi țesături de imagini, în cadrul cărora pretinzi că tot mă zărești în timpul dintre vederile noastre".

Evident, nu puteam să transcriu, dar înțelesul multora mi-a rămas în memorie, ca și unele curioase fragmente, pentru care, prefăcându-mă că nu le înțeleg, rugam pe prințul Preda să le repete. Astfel, în scrisoarea aceasta donna Alba învinuia pe Tudor Buzescu de prea multă iscusință și rapidă inventivitate, ceea ce o împiedica să se poată "feri uneori de bănuiala cumplită" că el găsește "la moment, la comandă" (imaginile acelea de bună seamă) și ca atare "lași gândul liniștit în lipsă-mi, pentru a scoate din el, numai când mă ai în față, ca un prestidigitator dintr-o cutie miraculoasă".

Astfel, donna Alba ajungea la curioasa preferință să-și știe amantul mai încet la gând. (Socoț că se referea exclusiv la facilitatea lui de a o copleși cu complimente și galanterii alese, căci altfel ar fi fost cu totul absurd.)

...„Mi-aș închipui, scrie ea, că dacă nu le-ai avea în chip firesc, automat te-ai fi străduit să le ai, ți-ai fi bătut capul, rotunjindu-le și întregindu-le necontenit, și asta ar fi nespus de mulțumitor pentru mine, că te-am avut astfel, la picioarele mele, tot timpul depărtării unul de altul."

într-altă scrisoare donna Alba îi imputa lui Tudor Buzescu că într-o societate, în mijlocul căreia se găseau amândoi, el se arătase prea rezervat față de dânsa. Rezerva și-o impuseseră, e drept, anticipat, dar el păstrase o atitudine prea severă, "prea rigidă". Prea luase "ad litteram" înțelegerea prestabilită, prea dovedise lipsă de mlădiere, de tact, de subtilitate.

De două ori se întâlniseră astfel în saloane străine, arătându-se unul altuia reci și străini. Totuși, a doua oară ea-i reproșa că depășise măsura dincoace, se dovedise acum prea îndrăzneț și exuberant, oricât vrusese să acopere buna lui dispoziție cu zarva cu care izbutise să întețească între fetele de față, ce-i făceau curte asiduă.

A propos de fete, donna Alba îl îndemna cu un straniu persiflaj să-și aleagă una din ele, era curioasă să-i afle gustul, altfel i-ar fi indicat-o chiar dânsa. Dar găsea necesar, "vorbind serios", ca el să se însoare. îl sfătuia să reflecteze mai adânc la asta; ea însăși și-ar fi simțit conștiința ușurată, dacă el ar fi fost însurat.

Pe tema însurătorii lui, corespondența ținea o bună bucată* pesemne, Tudor Buzescu alunecase cu primul răspuns departe de acest subiect, că ea îl întorcea singură, severă și încăpățânată. Mai târziu, văzând că el continuă să ocolească sau să se amuze pe seama răbdării ei cicălitoare, donna Alba îl acuză de ipocrizie și-i prezintă în tari și momitoare culori pe acea pe care o vedea ea potrivită pentru dânsul. Se pare că donna Alba a surprins mai înainte oarecare interes, puțină întârziere a ochilor lui pe chipul "celei alese", o infimă particulă de timp în plus față de atenția acordată restului, iar ca urmare, răspunsul lui va fi fost de astă dată ceva mai atent, mai cuprinzător față de propunerea concretă a donnei Alba, deși de bună seamă categoric negativ, pentru că seria scrisorilor ce urmează e un cântec al ei de triumf; rândurile radiază de bucuria răutăcioasă a descoperirii, iar insistențele ei, hotărâte, imperative, pentru a-l determina să facă pasul dorit de dânsa, sunt acum de-o voință aprigă, încăpățânată, care nu se înduplecă de nici un argument, de nici o implorare. Ajunge chiar să amenințe cu ruptura dacă dorința ei nu e satisfăcută, în condițiile și la datele propuse! însă strănepotul adevăratului Preda Buzescu a știut să reziste, desigur, și cu toate că ea l-a pedepsit pentru asta - e o breșă adâncă aci în șirul de date al scrisorilor - reluarea corespondenței a fost propriu-zis încununarea virtuții și tăriei lui.

Donna Alba s-a transformat ca prin farmec: rândurile ei de-acum înoată de fericire și-n beția izbânzii dobândite prin propria-i înfrângere. Ea se arată acum patetică și caldă, îl dorește cu toată ardoarea, i se constituie prizonieră și roabă, e îngrijată de fiecare pas al lui.

Paginile lungi, îmbogățite înadins cu flori de spirit și poate și cu atitudini sufletești voite, gândite, cântărite din timp și aruncate apoi cu dezinvoltură, tactic, spre a le marca spontaneitatea, devin acum din ce în ce mai strânse, scurte șuierături de pasiune, răvașe de un rând, adevărate șoapte sugrumate, care cheamă nerăbdător sau cer o oră de patimă, de nebunie.

Prin cutia fermecată a prințului Preda, de tutun de lux calitatea I-a, se poate întrevedea și chipul cum prințul Tudor a cunoscut-o și s-au căutat apoi, până la contopire, unul pe altul. De bună seamă, ura strămoșească și disprețul integral al domnului Georges Radu Șerban a contribuit în bună parte la asta. Ostilitatea fățișă pe care a trebuit s-o adopte o dată cu mariajul și cu inventarul bunurilor și acareturilor, asupra cărora devenea stăpână și-n care se cuprindea și lista tuturor adversităților soțului, a făcut-o fatal să-și pună întrebarea dacă cel dintâi de pe listă poate fi animat împotrivă-i de aceleași sentimente ce ea se obligase să-i nutrească. Și, uimită de propria ei frumusețe, s-a mirat grozav că trupu-i extrem de alb și ochii ei nedefiniți, poate vineți, și culoarea părului care se topește în aer, ar putea provoca dușmănie în contră-i chiar în sufletul unui vrăjmaș declarat și inventariat. Curioasă, și-a impus să observe lucrul acesta mai ales în plimbările de la Șosea, în repezile încrucișări cu mașina, și a ajuns repede la convingerea că temerea e complet nejustificată. Curiozitatea odată satisfăcută, era gata să se retragă din acest joc, condus cu multă abilitate, dar pe urmă repede a băgat de seamă că-i lipsește ceva: jocul însuși. Și din ce în ce farmecul ascunsului, al clandestinității și al misterului, al dibuirii în plină lumină a zilei, în plin zgomot de reuniuni întâmplătoare, recepții, săli de teatru, ori chiar saloane - ah, donna Alba era stăpânită total de pasiunea mea pentru obscur și tainic, Doamne! cum mă va privi ea când îi voi pune în mână comoara trecutului ei! - a făcut-o să-l caute și mai în adânc, mai ales în complicitatea acestui băiat superb, cum trebuie să fi fost fratele prințului Preda, fratele ponositului și decăzutului aci de față.

Predispozițiile acestuia, discreția călită în grele încercări, gustul de pericol, supunerea oarbă în fața capriciilor ei ghicite de departe și mai apoi rezistența dârză numai acolo unde-și da seama că amorul ei propriu va ieși micșorat, toate acestea în raport cu meticulozitatea juridică a marelui avocat Georges Radu Șerban, grija lui economică, spiritul de ordine și de clarificare, exclusivismul tenace și absența oricărei posibilități de cruțare, de înțelegere, de iertare, au plămădit și-au făcut să răsară într-însa această floare a pasiunii ei nutrită de vântul tuturor insurgențelor intime, muiată de apă infinit de micilor jigniri cotidiene, de pleava, acumulată cu încetul, a tuturor decepțiilor fără aparență gravă, nici serioasă, fără nici un fel de aparență. Toate acestea se cuprind limpede în scrisorile ei, pentru că adesea e muncită de gândul de a-și legitima cu motive rotunjite aventura ei; dar, în fond, de sub temeiul rândurilor, oricât ea ar vrea s-o acopere cu argumente și preciziuni, reiese doar, spre marea mea fericire, aplecarea tiranică a sufletului spre necunoscut, atracția de magnet a fiorului aventurii. Pentru că asta ar fi întrebarea ce se pune: de ce n-a divorțat, de ce n-a pus capăt acestei stări de nesiguranță, pe care o descrie cu atâta vervă în rândurile ei săltărețe, cu atâta luciditate, cu atâta rece voluptate, cu atâta sadism? Donna Alba se complăcea în această nesiguranță fără îndoială, totuși aș fi dorit o confirmare deplină, aș fi vrut să văd negru pe alb că ea se ferea de-o limpezire a situației. Altfel nu s-ar fi mulțumit oare cu domnul Georges Radu Șerban, cea mai limpede, cea mai clară, cea mai răspicată minte întâlnită?

Scrisorile, pe care le-am ascultat o noapte întreagă, nu alcătuiau nici o treime din total. A trebuit deci să întocmim un program complet pentru epuizarea acestuia. Așadar, faptul pe care-l plănuisem, furtul pe care trebuia să-l săvârșesc și care-mi da de acum delicioase emoții, se amână de la sine. Când întreaga cutie va fi terminată și când deținătorul ei de-acum o va închide pentru cine știe câtă viitoare pauză, în sertar, mâna mea va interveni, rășchirată, cu degetele încovoiate în noapte. O-ho, mă amuză nespus această hoție, pe care o socotesc legitimă și morală, și pe care o s-o săvârșesc, după toate regulile artei, peste câteva zile. Fugarul și falsificatorul din trecut, care a rămas în mine, așa mic, cum l-am lăsat în ajunul războiului, zburdă de fericire, micul hoț. îi voi da de lucru zdravăn și abia acum va fi încântat că apucătura lui rea va fi în sfârșit potolită. E o fericire fără margini să săvârșești meschinării, în vederea unui țel minunat, limpede, moral. Și-n cazul de față, ferit de pedeapsă. Pentru că prințul Preda este singurul proprietar al unui bun de care nu se poate plânge c-a fost devalizat.

Dar să ascultăm scrisorile mai departe. Donna Alba abordează și tema măritișului cu Tudor și deci a divorțului cu "celălalt". (Trebuie să lămuresc aci că în timpul lecturii prințul Preda articula doar prenumele [sic] fratelui său și al donnei Alba, ca unele pe care mi le destăinuise dinainte: prenumele maestrului nu numai că nu-l rostea, dar, pentru a mă induce în eroare, îl pronunța cu o grijă care nu s-a dezmințit nici o singură dată: Jean și mai des Jack. Mi-a dat chiar explicația că în englezește Jack nu e corespondentul, cum s-ar putea crede, al franțuzescului Jacques, ci al lui John, pe franțuzește, așadar, Jean.)

Donna Alba mărturisea uneori că ar fi dispusă să lase pe... Jack, dar nu găsea încă momentul oportun. Uneori pomenea de temeri grozave, care nu se defineau limpede: temeri în ceea ce privește propria ei persoană? temeri pentru Tudor? Alteori se arăta încântată de viața asta plină de nesiguranță și emoții. Mă gândeam cu strângere de inimă, ascultând-o, dacă nu cumva numele soțului e ceea ce o împiedică să facă pasul decisiv (Buzeștii n-au fost domni, ca Radu Șerban), și iată că deodată, una din scrisorile ei pomeni, de parcă mi-ar fi răspuns mie, și de acest lucru. Tudor Buzescu, de bună seamă, adusese vorba. Răspunsul ei nu mai lasă nici o îndoială: "... ei nu, dacă e așa... spre a-i dovedi că se înșeală... iată că trece și la acest gest..."

însă pe urmă nu trecu deloc, amână, regretă iarăși "aventura" care va dispărea fatal, asigură cu toată tăria pe Tudor, că nu are nici cel mai neînsemnat sentiment, nici pentru el (Jack) personal, nici pentru numele lui, dar mai cere un răgaz, un mic răgaz pentru "aventură", pentru această "atât de frumoasă, atât de divină aventură", care va fi, "cea mai scumpă amintire a tinereții ei", "unicul rost al existenței ei viitoare".

Și donna Alba cerea patetic această singură grație: "I beseech you, this one favour (te implor, această unică grație, Tudor) doar sase luni, sau trei, dacă nu vrei mai mult. Iar în scrisoarea următoare se indigna teribil că el făcuse aluzie la relațiile ei trupești cu soțul său. E abominabil, îi reproșa, să se gândească la astfel de josnicii. Dar nu da nici o explicație, nici că le interzisese pe aceste trei sau șase luni viitoare, nici că avea de gând să le interzică.

în cele din urmă, au convenit ca să acorde putere de arbitraj, privitor la durata cât mai avea să se numească dna Jack etc, adică Georges Radu Șerban, "aventurii" însăși. (Va închipuiți acum, urechile mele!)

"Să facem aventura însăși judecător, Tudor (... We'll adventure be its own judge...) Ea va delimita de la sine termenul "cât voi mai fi a lui". Dar cum putea hotărî aventura, singură? Foarte bine. întâi trebuia căutată însă o aventură ca lumea, o aventură care să merite să hotărască" (an adventure deserving to pass a verdict), într-o speță atât de ciudată, și totuși atât de firească, atât de minunată. Domnul Georges Radu Șerban va căsca ochi enormi, "când se va trezi în fața acestei nou-sosite" (when he will find himself facing that new visitor) "în fața doamnei Aventuri" (facing Lady Adventure) care va veni să-i ia soția.

Ascultam cu sufletul la buze și îngurgitam acum cu creierul, cu ochii, cu urechile, cu sufletul, fiecare cuvânt, fiecare silabă, fiecare sunet. Mă îndoiam dacă prințul Preda, care citea acum rar, apăsat, ridicând la fiecare cuvânt fruntea spre mine, să vadă dacă sesizez bine sensul acestui simbol, mă îndoiam dacă el da prețul pe care îl dam eu cuvintelor ce auzeam. Mă îndoiam chiar dacă prințul Tudor le sesizase bine, adică asta nu era mare lucru, dar dacă le gustase bine, dacă le degustase, dacă le savurase cu sufletul și cu visul, așa cum le savuram eu acum. Eu să fi avut fericirea să-mi ceară don-na Alba să găsesc "Aventura", pe doamna Aventură, care să merite să i se încredințeze această considerabilă misiune, de a smulge pentru mine pe donna Alba soțului ei!

Rămânea, așadar, de descoperit marea aventură. Și donna Alba își consultă partenerul asupra ei. Propunerile lui par să nu-i placă. Nu înțelege ca totul să se sfârșească printr-o răpire ori printr-o scrisoare rătăcită; e prea banal și apoi asta nu însemnează a lăsa aventurii să hotărască. Trebuie făcut ceva, tot aci, pe loc, dar fără excesiva fereală de până acum. Și să lase la voia soartei momentul când domnul Georges Radu Șerban va prinde de veste. Așa ceva e limpede și ușor, dar ea vrea ceva mai complex și mai agitat, deși fără nici o ieșire anume, din partea nici unuia dintr-înșii, pentru a atrage atenția soțului sau celor ce i-ar putea da de veste. O intensificare a numărului întâlnirilor, a orelor de iubire, a escapadelor cu mașina pe la mănăstirile din jurul Bucureștilor, propuneri pe care i le face el, ea le accepta oricât ar putea da naștere la bănuieli. Bănuielile n-au decât să vină, ele vor complica și mai mult situația; însă ei vor căuta să ascundă lucrul, până la dezmințirea lor completă, până la dezgolirea adevărului, până la ultima evidență. Dar ea ar fi vrut toate acestea concentrate într-un tot, urmând o anume gradație, mai dramatic, mai teatral. Și, mai puțin cabotin, prințul Tudor, spre marea mea satisfacție, nu găsește acest complex, pe care eu i l-aș fi găsit la moment, i-aș fi imprimat cel mai agitat ritm, cea mai nebunească și mai vertiginoasă complicație. O mostră din ceea ce aș fi putut eu face va avea donna Alba, această mult căutată donna a visurilor mele, când îi voi povesti chipul cum "am smuls" scrisorile lui Preda Buzescu.

Dar numărul scrisorilor s-a micșorat acum simțitor. O grea strângere de inimă îmi provoacă persistenta bănuială că aceste puține hârtii albe, care au mai rămas pe fundul cutiei de tutun, nu vor dezvălui, până la urmă, tragicul sfârșit al aventurii, care nici nu apucase să se închege de-a binelea. Dar în bună parte mă înșel. Domnului Georges Radu Șerban, printre firul împrejurărilor în chipul cel mai banal cu putință, îi cade în mână un bilețel, în care nu se cuprindea decât atât: "Mâine, la ora trei la mine". Și un T. și o dată în cifre, dedesubt. îi comunică asta lui Tudor donna Alba, după prima scenă pe care i-o face maestrul. Ea se arată grozav de amărâtă că lucrurile s-au dat pe față într-un chip atât de stupid, tocmai când ea sfârșise de însăilat liniile principale ale unei aventuri uluitoare. "Găsisem cu adevărat o "lady" pur sânge aristocratic, o lady extravagantă, complicată și majestuoasă." într-atât de contrariată a fost donna Alba de găsirea bilețelului, "încât, când domnul Georges Radu Șerban a venit s-o întrebe de proveniența lui, a ridicat din umeri". Dar se mira cum îi scăpase; ea era încredințată că l-a pus în caseta ei secretă alături de celelalte scrisori ale lui. Și doar nu era un plic neînsemnat, conținutul era scurt, în schimb formatul scrisorii era chiar mare, așa cum obișnuia el să-i trimită. Și ea-l certa că a avut fantezia să-i scrie atât de puțin: în fața unei scrisori mai ample, uneia din exploziile acelea de dor și fericire, care-l apuca pe el din când în când, mai ales când n-o văzuse de câteva zile, ar fi simțit mai mult curaj... Dar așa? Donna Alba se întreba dacă se purtase cu adevărat lașă... în orice caz, se scuza ea, "noi convenisem doar, ca să negăm până la urmă, până când adevărul va rămâne gol-goluț, despuiat de furia lui cercetătoare".

Dar mă întrebam acum și eu: de ce donna Alba ținea să se dezvinovățească atâta, mai bine zis să se apere de lipsa ei, mai degrabă, de prezență de spirit? Doar așa conveniseră într-adevăr, până în ultimul moment: negație pe toată linia... Nu știu de ce mi se păru scăparea aceasta a scrisorii destul de curioasă. Nu împărtășii nimic din impresia mea prințului Preda, însă împrejurarea mi se păru și mai bizară când ajunsei la acest raționament:

Ea a dat desigur urmare invitației lui. Dacă scrisoarea cădea în mâinile maestrului în ziua primirii, acesta ar fi urmărit-o a doua zi pe donna Alba și lucrurile ar fi fost elucidate. Amintirea vizitei cu care m-a onorat acum câtva timp în garsoniera mea nu-mi mai lasă nici o îndoială asupra unei astfel de procedări. Or, nu s-a întâmplat așa: maestrul a găsit prin urmare scrisoarea în zilele următoare sau poate chiar în ziua întâlnirii consumate, seara, când s-a reîntors de la Palat. Evident însă că un om ca domnul Georges Radu Șerban nu scotocește prin cutioarele soției, admițând că în loc s-o fi pus în caseta încuiată și cine știe unde ascunsă, a lăsat-o din distracție în vreun sertar de toaletă: plicul trebuie să fi rămas tot timpul la loc vizibil, și e bizar cum prințul, care n-a lipsit din București în acele zile (mișcările lui sunt arătate pas cu pas în corespondență), nu l-a descoperit cu o zi mai înainte? Totuși, e posibil să-i fi scăpat donnei Alba din vreun buzunar, mă gândesc... Dar cum din buzunar? Din poșetă, mai degrabă? Hm... a umblat ea cu plicul atâta timp în poșeta pe care, ca orice femeie, o deschide la tot momentul...

Ridic din umeri pentru mine însumi. S-ar găsi la urma urmelor destule explicații, dar, nu știu de ce, o neliniște îmi rămâne în suflet. Poate pentru că scrisul, pe care-l aud, devine acum din ce în ce mai dramatic.

Donna Alba nu se întreabă cum acel T. l-a făcut pe d. Georges Radu Șerban să se gândească de-a dreptul la adversarul lui cel mai de seamă. Explicația vine mai jos: "după întâmplarea de la teatru", scrie ea, "el n-a nai ezitat la cine să gândească". Dar mai departe nu mai pomenește nimic de acea "întâmplare", care mă nedumerește cumplit. Prințul Preda, oricât se silește să-mi probeze contrariul, nu pare nici el informat asupra acestui punct. în scrisorile următoare e neliniștită că Tudor nu-i mai răspunde; în schimb, ea-i trimite câteva plicuri pe zi. într-una expune a doua convorbire cu soțul ei, privitoare la biletul scăpat.

"Doamnă, e scrisul celui mai mare dușman al meu și l-am găsit în iatacul dumitale, la piciorul patului" - așadar, exact cum bănuisem: e cu putință să fi rămas acolo două zile în șir, doar l-ar fi ridicat femeia de serviciu - sau poate aceasta l-a predat soțului? - dar atunci, întrebarea se întoarce iarăși, de ce nu l-a predat întâia zi? Or, servitoarea a mai zăbovit puțin pentru a încerca și ea... Dar lanțul supozițiilor se poate complica la infinit. Mai bine să ascultăm

împrejurările.

Donna Alba mărturisește că și de data asta a ridicat din umeri și a răspuns cu disprețuitoare nepăsare.

"Pieptul lui clocotea ca un tunet îndepărtat, Tudor, și aventura asta a devenit interesantă, a început să-mi placă. Răspunde-mi, e timpul dezvăluirii? De ce nu răspunzi? Vreau să știu dacă ai avut până acum vreun prim contact, cu el sau cu cineva, în legătură cu întâmplarea care ne privește. Dumnezeule, dacă mai întârzii cu răspunsul, am impresia că toate scrisorile astea intră în mâinile lui. Atunci, curierul tău ne-a trădat. Doamne, e cu putință?... în cazul acesta, dacă dumneata ești cititorul, domnule Georges Radu Șerban, ei bine, totul este așa precum vezi. Și a fost nespus de frumos. Păcat că se sfârșește... și intrăm într-un frumos perpetuu, care are numai singura lipsă că nu ne mai momește de departe cu făgăduiala. Căci precum poate vei fi auzit zicându-se: frumusețea desăvârșită e întrecută doar numai de propria ei făgăduiala. Și mi-e frică să nu fie așa. Așadar, să vedem urmarea.

A dumneavoastră trădătoare, Alba Ypsilant."

Cred c-am reprodus fidel acest sfârșit de scrisoare, a cărui lectură am rugat pe prințul Preda s-o repete.

Când el întinde mâna să ridice plicul următor, am timpul să reflectez mai din strâns asupra încetării răspunsurilor lui. Curierul n-a trădat, desigur, de vreme ce scrisorile au ajuns la destinație. A bănuit atunci Tudor Buzescu că ea a declanșat aventura fără să-l avertizeze și că propriu-zis în asta consta toată extravaganța "lady-ei Adventure", pe care ea pretindea că tocmai o născocise, punând-o totuși intenționat pe un plan exterior? însă întru cât putea să nu-i convină lui această neașteptată a ei manevră, care ducea, la urma urmei, tot la rezultatul mult dorit de dânsul? De bună seamă, lipsa ei de consecvență (doar, până în ajun, dânsa era acea care combătea drastic orice soi de avertizare directă a celui înșelat din partea vreunuia dintr-înșii).

Apoi ieșirea din consemn: nevestirea din timp a tovarășului de luptă și mai cu seamă această persistență de a da pe seama întâmplării un act precugetat, poate toate astea să-l fi îndemnat pe Tudor să-și rezerve puțină vreme pentru a observa lucrurile mai cu atenție. în sfârșit, faptul că ea continua să nege față de soțul ei, deși îl pusese singură dinaintea celei mai drepte cărări de adevăr, nu era oare un motiv mai mult pentru Tudor să creadă că ea ar dori poate să se dea puțin la o parte, ca o simplă spectatoare, lăsând conflictul provocat să se dezlănțuie doar între cei doi, cu alte cuvinte donna nu se prăpădea așa cu firea pentru dânsul, nearătându-se gata să se dea cu totul de partea lui. Dimpotrivă, da semne că ar lăsa mai degrabă "la arbitrajul soartei" să-i arate ea care din cei doi cavaleri e mai vrednic de mâna sa. Acesta era poate "arbitrajul aventurii", pe care ea-l invocase mai demult; însă ce crezuse Tudor și cum pusese ea aventura să acționeze!

Lucrurile acestea reies și mai bine din scrisorile ce-au mai rămas și cărora prințul Preda tocmai le dădea glas. Ascultându-le, eu îmi întăresc și-mi rotunjesc și mai lămurit convingerile, până ce ajung repede la evidența însăși.

Donna Alba a primit în sfârșit răspuns de la Tudor, dar e dezamăgită și chiar ofensată de răceala lui. Dar ea știe să găsească o explicație destul de comodă pentru dânsa și destul de insinuantă pentru el, pentru această răceală. Dă îndărăt oare în fața aventurii? Se teme, o lasă singură? Avea, așadar, dreptate să se ferească de a divulga soțului adevărul... o inspirație fericită a servit-o, așadar, oprind-o să se demaște, îl sfătuiește și pe el să facă același lucru. Să nege cu toată îndărătnicia. Și ea speră că lucrurile vor ieși "după dorul lui", adică se vor repune în starea dinainte. Numai că această stare va fi considerabil stânjenită de suspectările soțului, întâlnirile lor vor fi aproape imposibile: le va mai rămâne corespondența, iar dragostea lor va deveni cu adevărat filială.

Va trece, așadar, pe-un plan incomparabil mai înalt", se bucură ea cu rafinată ironie și sângeroasă perfidie.

Altă scrisoare: Ah, el se îndoiește de sinceritatea ei, dar nu poate pricepe ce anume îl face să ajungă aci. Poate faptul că n-a fost curajoasă în fața soțului? E curioasă să-i vadă mai întâi curajul lui, curiozitate care nu i-ar fi venit înainte de marea pauză în corespondența lui și de conținutul primei scrisori sosite după această pauză. Și astăzi Georges a întrebat-o cum și-a explicat prezența în camera intimă a unei scrisori în care se cuprinde o chemare la întâlnire, și încă având scrisul pe care acum în urmă l-a controlat și e sigur că e al celui mai înverșunat dușman al sau, mai just, al unicului sau dușman; și ea mărturisește senină lui Tudor că s-a minunat ea însăși și și-a întrebat la rându-i soțul dacă nu crede cumva că are o semnificație anume faptul că s-a găsit în odaia ei acest scris, de dușman, și nu altul.

"Cum vezi, îi scrie ea destul de amuzată pentru o astfel de împrejurare, ți-l trimit plocon pe domnul soțul meu. în clipa când el se va întoarce și-mi va striga că dumneata i-ai mărturisit totul, atunci îi voi confirma, cu aceeași seninătate cu care-ți scriu acuma, că tot ce i-ai spus este purul adevăr. Dar aveți dumneavoastră întâi cuvântul, domnule cavaler" (Sir Knight).

Penultima scrisoare: Donna Alba știe că soțul ei a avut o întrevedere cu Tudor. Și înțelege din atitudinea domnului Georges Radu Șerban că el nu i-a mărturisit totul. Sau mai degrabă nu i-a mărturisit nimic. Dar ce i-a declarat atunci? Ce i-a spus? Dumnezeule, de ce n-a înștiințat-o, de ce nu o

înștiințează. De ce lucrează în afară de dânsa?! De ce a călcat consemnul?

Ultima: Ah, va să zică așa? El - Tudor - i-a răspuns în bătaie de joc domnului Georges Radu Șerban că nu știe nici el cum scrisoarea a ajuns acolo. Era adresată altei femei. Tudor a găsit foarte nostimă împrejurarea: "Doamna Alba. Doamna Alba a primit o scrisoare de la mine, o invitație la întâlnire?" a strigat el în fața soțului furios. "Asta întrece toate așteptările... Nu pentru că scrisoarea emană de la mine, dar pentru că Doamna Alba a putut primi o scrisoare de la cineva." Astea sunt cuvintele care au îndârjit pe soț, fără îndoială însă că la ele s-a adăugat și tonul ori mimica întrebatului, de vreme ce domnul Georges Radu Șerban l-a provocat imediat. (Despre "întâmplarea de la teatru", iar nici o pomeneală, dar rămăsesem cu impresia limpede că ea era prima verigă dintr-un lanț care se termina acum). Și donna Alba întreabă insistent și imperativ pe Tudor să-i lămurească sensul oarecum batjocoritor al acestor cuvinte și să-i descrie în termeni cât mai preciși atitudinea lui justă din acele momente. I se pare cumplit de "inexplicabil" cum provocarea a putut să se întâmple pe motiv de ofensă adusă ei personal. Ea se mira ce anume din atitudinea ei l-a putut face să aibă o atare ieșire și pretinde din nou - de astă dată îl somează - să-și explice cât mai neîntârziat întreaga lui conduită.

Cu repetițiile ei, scrisoarea aceasta pare oarecum incoerentă, comparativ cu dibăcia firească sau grija compunerii din scrisorile anterioare.

Sfârșitul e chiar ciudat, prea total opus începutului, ca să nu te gândești fie la durerea unei femei care iubește cu adevărat, fie la o mare manevră sufletească, și atunci freamătul și succesiunea dezordonată a frazelor dintr-însa fatal se așează în sarcina unei abilitați de rară măiestrie.

într-adevăr, în ultima pagină donna Alba schimbă brusc tonul poruncitor și disprețuitor de până acuma și scrie că nu mai vrea nici un răspuns. Ai crede că e o culminație a necazului ei de până acuma, dacă n-ar urma exclamația aceasta subită: "Tudor, tu te vei bate pentru mine și eu îți pretind să-mi mai îmi [sic] scrii, ei bine, nu, nu, dragul meu. Să nu-mi mai scrii nimic. Voi veni eu, voi trece peste toate barierele și peste toate riscurile și voi veni la tine să aflu din gura ta scumpă toate răspunsurile la îndoielile și chinurile mele și să te îmbărbătez cu strângerile mele. Dumnezeu îmi va ajuta totul să se termine cu bine, în ce te privește, Tudor, așteaptă-mă chiar astăzi după-masa, la orele trei."

Mă întrebam tocmai, când Prințul Preda sfârșea de citit, dacă n-a fost oare această ultimă plimbare spre amantul ei prima dată când am văzut pe donna Alba. E drept că apoi, înmormântarea aceea luxoasă, care trebuie neapărat să fi fost a lui Tudor, a avut loc mult mai târziu. Să fi tărăgănat formalitățile duelului? Prințul Preda nu știe ce să-mi spună asupra exactității datelor. El subliniază numai prețul ce trebuie pus pe această ultimă scrisoare, în care ea indirect, dorește moartea soțului ei. Acel "în ce te privește", după el, face cât toate scrisorile celelalte la un loc. întreb pe Preda, deși cunoșteam de minune testamentul fratelui său, dacă totuși, prin vreun codicil particular, prin vreo ultimă dispoziție, separată de trunchiul testamentului principal, răposatul n-a lăsat ceva donnei Aibă. Prințul Preda ridică din umeri: absolut nimic. Mai avea el timp de așa ceva? motivează el.

– Și-apoi, cu siguranță, el conta teribil pe brațul lui. Era un spadasin neîntrecut și băga în cerc strâns, la treizeci de pași, 100 la 100 cartușe de pistol. La cincizeci de pași, dacă greșea cu unul, rar cu două la sută.

Dar eu revăzând la tribunal testamentul, mi-am dat seama, judecând după timpul când trebuie să fi fost examenul meu, că testamentul a fost întocmit în preajma morții. întoarcerea teatrală din ultima scrisoare a donnei Alba și nici vizita ei intempestivă, "pe deasupra tuturor riscurilor", n-a prins desigur. Altfel, tot testamentul ar fi fost pe numele ei, numai așa, spre a-și persecuta, în caz de moarte, rivalul și de dincolo de mormânt. Dar de bună seamă, prințul Tudor a închis ochii cu nedumerirea că ea nu s-a hotărât încă, până în ultimul moment, să mărturisească soțului ei adevărul adevărat.

în preajma marii serbări pe care Voicuța o pregătește împreună cu prietenele ei și cu "tipii lor" de atât amar de vreme, în studiul maestrului s-a petrecut un eveniment semnificativ pentru mine... Prințul Georges a plecat pentru trei săptămâni sau poate o lună în străinătate și, straniu, donna Alba nu l-a însoțit.

Ținta călătoriei era Haga, unde maestrul, angajat de guvernul român, trebuia să studieze dosarul și să pledeze pentru stat, într-o importantă și foarte complicată chestiune pecuniară, pe bază de legi străine și de tratate, în fața tribunalului internațional. De bună seamă, pentru a-l lăsa să se ocupe liniștit de această afacere considerabilă ce i se încredințase, donna Alba ținuse, cu siguranță, ea, personal, să rămână, cu atât mai mult cu cât de reușita acestei expediții juridice depindeau, în viitor, însărcinări similare din partea guvernului, la Geneva și Paris.

Or, de această lipsă a maestrului au ținut să profite adversarii de proces ai tatălui Anișoarei, buna prietenă a donnei Alba. Indivizii, pe motive destul de abil găsite ca să aibă aspect de seriozitate și gravitate, ceruseră Curții de apel o schimbare de termen. Iar citația pentru dezbaterea acestei formalități procedurale sosi chiar a doua zi după plecarea maestrului; fără îndoială că termenul nou, cerut pentru judecarea fondului, se cuprindea tot în săptămânile de lipsă ale domnului Georges Radu Șerban. Spăimântată, Anișoara a alergat la prietena ei Alba și amândouă au venit în biroul nostru. Aci, întâmplarea tocmai adusese pe Radu, proaspăt doctor de la Paris, reîntors de curând. Alba, o văd și acum, a avut o ezitare între noi doi: ochii ei m-au fulgerat doar o clipă, apoi cu nehotărâre, vădită de nesigura-i înclinare a capului, se adresă lui Radu. De bună seamă că din momentul acela rolul meu a fost să mă așez aferat dinaintea hârtiilor și ocupațiilor anterioare, cu toate privirile neliniștite din cauza tăcerii mele pe care prietena Albei mi le trimitea.

Atitudinea aceasta îndârji atunci pe donna Alba, care nu-mi mai aruncă nici o privire tot timpul rămânerii în birou. în schimb, pe buzele mele flutura un zâmbet de ironie, destul de vizibil și de ostentativ, care nu trebuia să scape dacă nu direct ochiului ei, cel puțin coadei acestui ochi, care se întorcea atât de des de la Radu spre Anișoara și înapoi. Era preludiul predării scrisorilor acest zâmbet sarcastic: deși ele nu erau încă în mâinile mele, lucrul putea fi considerat ca sigur în curând. Și el crescu cu atât mai tăios, dar și mai amar în același timp, acest zâmbet, cu cât Radu, acest băiat atât de fermecător de altminteri, probabil amețit el însuși de considerabila importanță ce i se da, spre considerabila-mi umilință, nu mă învrednici, tot timpul șederii celor două femei printre noi, cu nici o întrebare care sa mă introducă în conversație. E limpede deci că, atunci când voi, sub aerul de reparare a greșelii, însă după plecarea doamnelor, să-mi ceară unele relații asupra dosarului, trebuii să-i răspund cu aerul cel mai nevinovat din lume că, probabil, din pricina atâtor noi procese studiate între timp, abia îmi aduc aminte de ce este vorba, așa că nefiind sigur, dacă nu mă înșel cumva, mă găsesc nevoit să-l sfătuiesc a se adresa de-a dreptul dosarului însuși.

De bună seamă, n-am dorit niciodată răul cuiva, dar nu cred să fi încercat cineva vreodată vreo satisfacție mai mare ca aceea pe care o simții eu când aflai de succesul adversarilor în această primă ispravă hotărâtoare a carierei lui Radu. Când el trebui să pună în cele din urmă accentul pe lipsa maestrului, ceea ce era o recunoaștere a propriei slăbiciuni, adversarii invocară automat jurnalele din dosar, din care reieșea că adesea, în momente foarte importante ale procesului, d. Georges Radu Șerban a fost înlocuit de secretarul său (recte, de mine), iar, acum, faptul că nici primul secretar (ăsta eram tot eu, deși propriu-zis găsisem pe Radu la maestru, așa că, măcar cronologic, el avea întâietatea denumirii) nu găsește de cuviință să vină, era un indiciu mai mult că și apărarea a găsit motivele invocate de partea reclamantă juste și, ca atare, Curtea, cu un cuvânt mai mult, cată a le admite. Fără îndoială că a mai fi insistat, precizând momentul plecării maestrului în raport cu primirea citației, ar fi fost o umilință mai mult pentru dânsul, astfel că Radu, acest superb băiat, care venise de la Paris încărcat de ultimele teorii ca să sperie o lume întreagă cu bagajul lui de învățătură, trebui să sucombe, pe simple motive de. practică ieftină, așa cum se întâmplă de obicei cu toți începătorii îmbuibați de fond juridic, dar incapabili să se miște în lațurile meschine, de câlți, ale practicienilor chițibușari.

Fondul procesului se apropia, așadar, rapid și amica Albei își îndesi vizitele în casa maestrului, până și de câte două ori pe zi, în cele din urmă se prezentă la mine ea singură si mă rugă "și în numele Albei" ca la termenul viitor eu singur să mă prezint la proces. Acest "și în numele Albei" era desigur pus anume în rugămintea ei pentru a acoperi, probabil, umilința ce mi se făcuse înainte: nu-mi făcui, așadar, nici o iluzie că el avea aci alt rost. De bună seamă că fără să fac nici o aluzie la gafa lui Radu, care, sărmanul, abia de mai da de-atunci pe la birou, făgăduii domnișoarei că dorința ei va fi ascultată. Ea se crezu datoare atunci să-mi facă unele complimente asupra talentului meu de avocat și de vorbitor și, cu toate că aceste platitudini mă dezgustau complet, ele neavând alt mobil decât interesul personal, totuși îi dădui să înțeleagă că-mi voi da osteneala cel puțin să restabilesc lucrurile, adică să fac ca procesul să fie iarăși amânat, până la venirea maestrului. Domnișoara plecă mulțumită, dar cu conștiința limpede că n-am uitat o iotă măcar din atitudinea disprețuitoare a soției patronului meu. Atitudinea mea resemnată dar demnă și mai ales accentul hotărât cu care îndepărtam aluziile ei, destul de pe departe de altminteri, la insuccesul lui Radu, insucces pe care eu încercai să-l acopăr, dovedindu-i științificește inevitabilitatea, o făcură totuși să convingă pe Alba, la a doua vizită, ca să vină împreună la mine. Avusei atunci când o văzui intrând pe ușă o scăpărare de răutate în sufletul meu; știam că a venit greu înduplecată, dar a venit totuși, însă, mă gândeam, va veni în curând ea singură, din propria ei convingere, umilită, înfricoșată și imploratoare. Și dădui completă dreptate prințului Preda în discuția curioasă ce avusesem deunăzi cu dânsul, după terminarea îndelungii și dramaticei noastre lecturi.

Dar înainte trebuie să mă opresc puțin asupra acestei curioase discuții, pe care am provocat-o, nici eu nu mai știu cum, în orice caz, dintr-un spirit, dintr-o pornire asupra căreia și azi stau și reflectez, o simplă curiozitate a sufletului, care, mulțumit de concursul împrejurărilor, își mai creează el însuși câte o greutate, își face singur un necaz, își ridică în fața mersului hotărât suișuri care, uneori, în împrejurări identice, pentru unii au devenit apoi insurmontabile. Ei singuri și-au anulat astfel cu o faptă necugetată, cu un cuvânt chiar, dezordonați, propria lor titanică străduință, propriul lor ideal.

Așadar, stăteam la taifas cu prințul Preda reconstituind trecutele evenimente atât pe cât ne îngăduia litera scrisorilor, eu ferindu-mă de bună seamă să emit convingerile ce căpătasem, ci lăsând să-mi scape doar păreri la întâmplare, dar ținând necontenit urechea la ce ar fi putut trece mai ca lumea prin capul și prin gura convorbitorului meu. Dar prințul trecu repede peste orice considerente privind pe fratele său și se reîntoarse la capitolul a cărui evocare îi plăcea nespus: a corespondenței sale prin telefon cu donna Alba și la întâlnirea ce obținuse de la dânsa în grădinuța suspectă. în raport cu diferitele ei cuvinte, cu diferitele ei atitudini, cu diferitele ei mișcări, el căuta acum să valorifice bănește teancul de scrisori în genere, și pe fiecare din cele care aveau un conținut proeminent în particular. Cea mai scumpă e desigur acea în care donna Alba dorește înfrângerea soțului ei; prințul Preda o cifrează rotund la un milion. Totuși, e gata să mai reducă din preț și treptat-treptat să mai cedeze din scrisori donnei Alba, pe măsura clipelor de fericire pe care ea i le-ar ceda în schimb.

Priveam cu dezgust pe prinț și nu știu cum îmi veni atunci, dar nu mai putui rezista ispitei de a-l nărui cu desăvârșire în fundul gunoiului în care se țâra existența lui de-acum.

– Poate dacă i-ai fi dat întâi scrisorile și apoi i-ai fi vorbit de copilă, ea ar... s-ar fi angajat... lăsai să-mi scape ca din întâmplare.

Apoi, dintr-un salt, mă așezai cu șezutul pe masă și începui să-mi bălăbănesc picioarele, așa cum într-o împrejurare similară ar fi făcut orice comis-voiajor.

– Ei bine, prințule, îi strigai acum provocator. Ai procedat ca ultimul rândaș, ascultă-mă pe mine... îți închipui ce impresie i-ai fi făcut, tu, apariția aceasta din mormânt, leit asemănarea lui frate-tău, aducându-i scrisorile de bunăvoie? "Doamnă, i-ai fi zis ...Doamnă, iată, vi le dau toate, fără nici o pretenție... Și dacă" v-am pomenit la telefon de condiții... iertați-mă... aveam o fiică... dar în sfârșit... astea toate nu vă priveau pe dumneavoastră... Poftiți... poftiți... tot ce am..." înțelegi, prințule...? Atunci ai fi fost aproape de un prinț... ce zic aproape... Prinț adevărat ai fi fost, dacă te-ai fi mărginit să-i dai un rendez-vous la telefon și să-i aduci scrisorile... atât și nimic mai mult...

Și rasei zgomotos de stupefacția lui. Dar pe urmă însăși stupefacția asta mă neliniști și mă făcu să-mi înăbuș brusc veselia, galben și temător.

Spre marea mea îngrijorare, prințul ramase tăcut, privindu-și în gânduri.

– Se poate să ai dreptate, se întoarse spre mine, iar eu simții cum se zvârcolește ceva înăuntru-mi, de parcă privirile lui m-ar fi atins ca doi cărbuni înroșiți. Știi că se poate să ai dreptate...

Și-n vreme ce ochii lui se înfigeau tot mai adânc într-ai mei, mă întrebă mașinal, ca un hipnotizat:

- Crezi într-adevăr că mi-ar... că ar fi avut grijă și de fată și... și... mi-ar fi răspuns și sentimentelor mele... în fața acestui gest...?

Cred că mă înnegrisem mai rău ca figura lui de nimic în noaptea când contesa Irma îl batjocorise înaintea mea. Deodată prințul izbucni într-un râs sănătos și voinic, care-mi mută inima din loc. De râsul acesta depinde soarta mea, îmi spusei. Dacă el râde triumfător de ideea pe care i-am vârât-o în tigva lui putredă, sunt pierdut, îmi strigai în adâncul tăcerii de moarte a sufletului meu. Dar prințul făcea haz tocmai de contrariul. Și atunci simții cum sufletul îmi revine și-mi umple tainițele creierului și-ale corpului de boarea lui răcoroasă și încurajatoare.

– In ziua de azi doar comis-voiajorii și băieții de prăvălie au mai rămas cu romantisme de-astea, măi băiețaș! fură primele lui vorbe, care-mi aduseră inima la loc. Mă piciule, mă, îmi strigă apoi din ce în ce mai înveselit acest nobil veritabil, care om serios ar mai proceda altfel... și care femeie serioasă n-ar mai râde de-o astfel de prostie? Mare zevzec ești, băiatule! O vezi tu pe femeia asta, atât de sucită, răspunzând astfel la un gest cum numai cei de tagma ta mai întâlnesc prin lectura lor de romane de mahala? Ce-ar fi râs doamna Alba de naivitatea mea! Evident, m-ar fi bombardat acolo cu- o pomană de, hai să zicem, în cel mai bun caz, trei-zeci-patruzeci de mii de lei, nici cât am încasat pe cutia scrisorilor. Și pe urmă?...

Fără îndoială că nici prin gând nu-mi mai trecu să contrazic pe prințul Preda, dimpotrivă, mă asociai la hazul lui. Ba încă îl exagerai pe-al meu pe cât putui mai bine:

– Asta ți-am spus-o ție în calitate de prinț. Ce-mi atribui mie gugumanii și fanfaronade de-astea, care numai în capul prinților deșucheați și decăzuți mai pot să mai bântuie? întrucât mă privește, fără îndoială că aș proceda cât se poate de comercial... așa cum m-a învățat să procedez firma, pe care m-am legătuit s-o servesc cu sfințenie.

Prințul Preda, redevenit serios, mă aprobă pe de-a-ntregul. Pe urmă luă el cuvântul, dovedindu-mi că nu e ăsta secolul pentru astfel de caraghioslâcuri. Secolul ăsta e al comerțului și-al schimbului cel mai afurisit, iar de când lumea secolul cântă omului, și nu invers. "Nu știi zicătoarea?" Ho, ar da mult și el, moravurile și viața toată să se întoarcă la vremurile de demult, dar asta nu se mai poate. încă pe vremea lui Cervantes și don Quichotte era socotit caraghios, producând ilaritate. Dar acum... încă de pe vremea aceea Dulcineea din Toboso își bătea joc de el. "îmi vei spune că Dulcineea era o femeie din popor, iar eu îți voi răspunde că ironia, înainte de a trece în satul lui don Quichotte, și-a făcut stagiul în saloanele boierești... Ah, numai gândindu-mă, și parcă simt că mă arde râsul doamnei Alba, când, după ce s-ar fi văzut cu scrisorile în mână, mi-ar mai fi acordat câteva momente ca să-i povestesc ce e pe sufletul meu..."

în felul acesta îmi glăsui multă vreme prințul Preda spre deplina mea împăcare lăuntrică. Ba chiar avu câteva accese de triumfătoare și cinică manifestare a conștiinței lui de putere:

– Așa, o am în mâinile mele, măi june negustoraș, care nu-mi făcea impresia să fii de neam prea prost. O am la picioarele mele. O pot aduce unde vreau și-i pot porunci când vreau: Dezbracă-te... Haide, dezbracă-te în fața mea, madam... O dată cu banii, am nevoie și de mângâierile dumitale... Ești sclava mea acum, înțelegi... Nu poți să mă blamezi, pentru că, dacă s-ar întâmpla dimpotrivă, dacă tu, doamnă, m-ai prinde cu unele scrisori, în care am încercat un rău cât de mic la adresa soțului tău, să-l înșel, să-l extorchez de ceva parale, să-l șantajez, fără nici o ezitare m-ai da pe mâinile lui sau ale justiției... Așa e, doamnă? strigă el spre fotografia pe care până acum o proslăvea și era gelos și de privirile care se îndreptau asupra-i. Așa e, doamnă? Nu răspunzi, ha?... Ei bine, atunci dezbracă-te, dezbracă-te, numaidecât, să-ți văd, să-ți simt, să-ți mângâi corpul tău alb și punctele roze ale sânilor. Vreau să mă urăști când te mângâi... Ca sclavele care iubeau și desfătau pe dușmanii lor de moarte, pe omorâtorii părinților și iubiților lor... Asta au făcut nobilii din toate timpurile, tinere! se întoarse el iarăși la mine. Și sclavele albe și frumoase, prințese tot ca și ei, cedau și se dădeau, și se desfătau cu ei, uitând de ceilalți..., cum îmi va ceda mie doamna asta, femeia asta din lumea mare, care pe toți îi disprețuiește, și pe mine poate cel mai mult, dar mi se va da și am să mă bucur de corpul ei, cu atât mai mult cu cât voi citi un dispreț mai mare pe buzele ei.

Haid, ieși afară, agent comercial, cu bazaconiile tale... Pe curând noutăți senzaționale!

Și eu mă grăbii să ies, amintindu-mi, spre ilustrarea celor spuse de prinț, de mutra tovarășilor mei de petrecere, nubili, unul și unul, când am invitat la restaurantul rusesc pe fiica de șambelan de la curtea țarului, chelneriță, să ia loc la masa noastră.

Bine, înțeleg, donna Alba este adusă și escortată de prietena ei la mine în biroul maestrului, unde sunt singur. Dar de ce timiditatea asta, de ce această privire rătăcită și fricoasă la o femeie atât de mândră, atât de nobilă și care la un semn m-ar face să mă arunc în foc pentru dânsa? Ah, încăpățânarea asta mândră și disprețuitoare s-a intimidat, s-a frânt în două, ca un vlăstar prea drept și prea țeapăn. Dar veți vedea ce va urma, donna Alba, veți vedea în curând, și eu voi putea să observ până la ce grad va merge timiditatea și supușenia Măriei voastre, fiică de voievozi!? Prințul Preda avea fără îndoială dreptate: e o copilărie să scapi o comoară ca acea a scrisorilor din mână, printr-un dar simplu, necugetat, cavaleresc. Va trebui să plătești, prințesă, va trebui, cum spune el, bietul prinț, pe care-l voi devaliza în curând de tot rostul, de tot sensul vieții lui de-acuma, va trebui să-ți dezgolești trupul alb și să lași punctele roze ale sânilor să dogorească de nerușinarea privirilor cu care-ți voi devasta ascunzișurile frumuseților tale. Dar mai e ceva în privirea donnei Alba care mă uimește, în vreme ce cuvintele ei caută spre mine, tremurătoare ca ale unei copile singuratice, de demult, spre primul flăcău tânăr și chipeș întâlnit în viață. Donna Alba ține mai mult ochii în pământ, e drept, dar când îi ridică spre mine, are ceva în ei de teamă, de-un fel de teamă admirativă dacă pot spune. Și e de-ajuns atâta ca eu să mă înflăcărez, să tratez de imbecil pe prințul Preda și s-o asigur pe ea, pe donna Alba - la prietena ei nici nu mă uitam aproape - că voi câștiga procesul, fie ce-o fi. Donna Alba îmi mulțumește cu un surâs și dispare, iar eu, multă vreme, mă frec la ochi neîncrezător

în această viziune. De unde această schimbare totală de atitudine? Fără să fi ajuns până acum stăpân barem al unei scrisori din cutia prințului Preda și fără ca ea să fi prins de veste că l-am cunoscut pe acest mizerabil, care-o amenință și-o speculează? înțelegeți acum că hoția scrisorilor, care trebuie să se petreacă de astă dată cât mai repede cu putință, recapătă pentru mine alt sens, îmi dă altă însuflețire, cea mai înaltă, cea mai nobilă din câte poate au pâlpâit sub această frunte ce încă se îndoiește de închipuirea trecută adineauri pe dinainte-i.

Donna Alba! șoptesc buzele mele. Așa te voi chema pentru prima oară când îți voi da scrisorile. Donna Alba! Și cuvintele ei, pe care pentru întâia oară mi le-a adresat direct, de la sine, fără nici o știință de apropiata-mi putere asupra-i! Prietena ei nici n-a fost alături de dânsa, e complet inexistentă pentru mine acuma! Ea a fost numai un simplu pretext ca oricare altul, un scaun, o carte, o consultație secundară privitoare la o scrisoare de afaceri.

– Soțul meu vorbește totdeauna de dumneavoastră, cu un entuziasm neschimbat... aproape m-am și intimidat de acest entuziasm... încât, găsind aci pe Radu, mi-a fost mai ușor să mă adresez lui... era cunoscutul nostru... iertați-mă că vă spun lucrul acesta... dar, deși sunteți de-atâția ani la noi... lucrați în biroul lui de atâția ani... aproape nici nu ne cunoaștem... e curios, dar e așa... nu-mi amintesc soțul meu să vă fi prezentat, deși putea să vă poftească din când în când... la masă... în schimb, atât el cât și vărul meu îmi vorbeau de dumneavoastră și vă urmăream, prin ei, succesele cu cel mai mare interes. (Mi s-a părut, sau accentul asupra cuvântului "interes" a fost puțin cam aspru? Dar continuarea mi-a alungat îndată orice părere.) Aș fi nespus de fericită, dacă printre succesele acestea s-ar număra și izbânda în procesul celei mai bune prietene ale mele...

Cum, mi-a spus ea într-adevăr, cuvintele acestea, le-am auzit, le-am văzut, le-am simțit dezlipindu-se de pe buzele ei cu urechile, cu ochii, cu tot sufletul meu? Și încă vorbele acestea, acestea și nu altele! Da, eu le-am auzit, așa a fost! aici le-a rostit, în fața mea, în camera aceasta; ele au rămas încă în aer, s-au pietrificat acolo, la momentul în care au fost rostite, și pentru mine nu vor mai dispărea din auz în vecii vecilor.

"...aproape nici nu ne cunoaștem... e curios, dar e așa... nu-mi amintesc soțul meu să vă fi prezentat... deși putea să vă poftească din când în când la masă... deși putea..."

Dar n-a vrut... atunci, n-a vrut domnul Georges Radu Șerban.

Astea sunt cuvintele pe care o mare prințesă, o mare frumusețe femeiască le-a rostit unui... unui nemernic de secretar de avocat. Și a mai spus și asta... "și vă urmăream, prin ei, succesele cu cel mai mare interes". A spus ea asta?... Și a urmărit, într-adevăr, succesele mele, viața mea, modesta mea viață?... Spuneți dacă nu e timpul să izbucnesc în lacrimi de fericire. Ei bine, prințesă, ei bine, donna Alba, voința voastră se va împlini. Dacă procesul ăsta nu va fi câștigat până la venirea domnului Georges Radu Șerban, eu mă voi sinucide. Bine, bravo... Foarte bine a făcut Curtea că a comutat acest termen... Radu, cum să-ți arăt recunoștința mea că adversarii te-au înfrânt, savantule tânăr, la comutarea acea sfântă, hotărâtoarea norocului meu. Iar după proces, scrisorile, nobilă, sfântă, divină femeie a nopților și zilelor mele, a vieții mele!

– Ai avut dreptate, ai avut dreptate, am fost un nemernic, un imbecil... îmi strigă prințul Preda când mă văzu. Cu siguranță că ea ar fi răsplătit gestul meu cu... cu...

"Taci, îmi venea să strig auzindu-l. Taci, să nu continui, să nu-ți mai scape un cuvânt că te zdrobesc!"

îmi mușcam totuși buzele de durere și teamă, și nu puteam rosti un cuvânt. Doar în mintea mea se contura, se adâncea tot mai temeinic hotărârea: la noapte chiar, toate aceste scrisori, toate aceste fotografii... tot... tot... dar la noapte neapărat... nici o amânare mai mult... La nevoie îl voi convinge cu mâna în gât... îl voi strânge... Prințul se plimba cu pași largi pe dinaintea mea.

– Ai dreptate, bunule, scumpule prieten... Te-am batjocorit, te-am dezamăgit poate cu vorbele mele de nobil decăzut. Tu te-ai dovedit mai nobil, mai înțelept... Am pierdut... am fost un nemernic... ea, cu siguranță... în fața gestului mare...

– Dacă e într-adevăr un suflet deosebit, intervenii înăbușit, sufocat, dezgustat cu desăvârșire de mine că pot să arunc îndoiala pe sufletul ei dumnezeiesc, pentru a potoli pe acest deșucheat isteric de la urmările gândului pe care ca un inconștient i-l sădisem în minte. Am spus că puteai proceda astfel cu un adevărat suflet nobil, cu o doamnă cu adevărat de înaltă condiție, nu numai socială dar, cum să spun, spirituală.

– Este, domnule, este... tot ce dorești. Ce dracu', nu i-ai citit scrisorile, nu i le-ai ascultat, n-ai văzut ce suflet, ce suflet mare, nu princiar... dar imperial...

– Totuși, nu s-a dus la fratele tău în ultimele momente, cum se lăuda...

– De unde știi tu asta... s-a dus... s-a dus... cum să nu se ducă.

– I-ar fi lăsat ei întreaga avere... înțelegi! strigai aproape scos din fire.

El se opri și mă privi mirat. Pe urmă ridică din umeri și-și continuă cursa...

– Și dacă nu s-a dus, ce importanță poate să aibă.

– Are, strigai mușcându-mi buzele. Are. Pentru că-i o femeie interesată și rea și-și va bate joc de naivitatea ta.

- Dacă ar fi fost interesată, se ducea să-l lingușească, să-i lase averea.

Și după ce mai făcu câteva tururi, prințul se opri țeapăn, drept în crucea ochilor mei.

– Nu vezi, nu înțelegi cât e de nobilă și mândră această femeie...? Nu poți deduce de aci ce va însemna pentru ea predarea tuturor acestor bilete...? Ce impresie adâncă îi va produce...? Acest gest dezinteresat... care... pentru prima oară...

– Cum, și chiar ai de gând... te-ai hotărât într-adevăr definitiv să-i dai scrisorile, să... urlai din toate puterile, îndreptându-mă spre dânsul cu brațele arcuite de atac...

– Ce te privește pe tine? murmură el cu teamă, examinându-mă neliniștit, înfricoșat.

Această neliniște vizibilă îmi descoperi îndată greșeala pe care aș fi săvârșit-o dacă continuam în același mod.

El se ferea uimit, dinaintea cuvintelor mele, ca de niște ispite.

- în definitiv, ai dreptate: ce mă privesc pe mine toate astea, nenorocitule? Dar mă gândesc la biata fiică-ta... părinte denaturat... Tu nu te mai gândești la fiică-ta deloc, bătrân exaltat și libidinos, pe ea unde ai lăsat-o?...

– I-o voi da chiar ei în grijă...

– Serios?... dar atunci ea se va mulțumi să-ți făgăduiască toată solicitudinea pentru fiică... și se va descotorosi de celelalte pretenții... Tată și amant nu merge, ghiujule... trebuie să-ți alegi.

Și izbucnii iar în haz mare:

– Ia uitați-vă la el ce energie l-a apucat, ce nebunie subită să săvârșească fapte mari, eroice... acest nenorocit muritor de foame... Asta puteai s-o faci atunci, la început, prințule, când mai aveai vreo resursă... dar acum nu vezi cât ești de nenorocit?...

Ochii i se pleoștiseră iar, privindu-mă, cum i se întâmpla totdeauna când îl contrariai prea brutal și pe neașteptate. Aspectul caracteristic de mumie îl recuprinsese.

– Acuma cum ai s-o întorci, nenorocitule? Spune singur cum ai s-o întorci? răcneam înainte pentru a împiedica această biată epavă să săvârșească într-adevăr o faptă mare și frumoasă, unica faptă frumoasă a vieții lui. Cum ai s-o schimbi: "Scuzați-mă, doamnă, am revenit, nu mai sunt șantajistul de până acuma, vă rog să uitați toate estorcările pe care le-am scos din poșeta voastră sub cea mai odioasă amenințare..."

- Cu atât mai mult o va impresiona... revenirea asta... înțelegi?... începu el cu voce slabă, care prinse a se înzdrăveni cu fiecare nou cuvânt... Această pocăire care dovedește crunta luptă lăuntrică...

– Ei și, ei și? țipai pentru a-l împiedica să se audă singur. Ei și? Foarte bine. Toate bune... Dar aici să-mi răspunzi: cum poți s-o întorci pe urmă la capitolul practic... "Pocăire, doamnă, dar aveți grijă de fiica mea... și nu uitați că nici eu n-am ce să mănânc... Dați-mi, așadar, ceva amor, scumpă doamnă, dar puneți și ceva de pomană. Inima voastră asezonata cu puține sarmale."

Râdeam, țipam, mă strâmbam:

- înțelege odată că nu mai ești în stare să săvârșești ceva deosebit... e peste puterile tale... ești pierdut... ești ruinat cu desăvârșire, prințule...

El se ferea uimit dinaintea cuvintelor mele ca de niște palme care l-ar fi izbit cu înverșunare, una după alta...

– Și apoi, îți spun: ea nu mai e aceeași de odinioară... Și apoi, dacă n-ai avut ideea asta atunci... acum nu mai poți repara meschinăria... și,'în sfârșit... e fiica ta, prințule, care te oprește... Acum nu mai poți, nu mai poți... ești mort... mort cu desăvârșire... chiar dacă vei încerca ceva, va eșua cu desăvârșire și vei pierde și bruma de avantaj pe care o ai acum... Ești mort, prințule...

înaintăm spre el, făcând un pas cu fiecare nou cuvânt. Iar el da pas cu pas înapoi dinaintea cuvintelor mele, până când se împiedică de pat și căzu în latul lui, privindu-mă cu ochii holbați. Ar fi momentul să-i smulg cheile, îmi străfulgera atunci prin cap. Dar brațele-mi căzură moi, căci orice țipăt de groază, orice scandal prăbușea definitiv toate sărmanele mele sforțări!

Procesul... l-am câștigat și donna Alba mă întâmpină fericită, în sala goală a clienților, să-mi mulțumească. (Doamne, de ce n-a fost procesul Ypsilanților?...) Anișoara a fost în ședință și-a urmărit toată lupta... (ce-aș fi dat, donna Alba să se fi aflat lângă dânsa!) Dar trebuie să-i fi povestit de-a fir-a-păr totul, totul, toată suita sentimentelor ei, peste care a dominat însă groaza cea mai teribilă... Imposibil, după destinderea bruscă, ce a urmat sentinței, nu se poate să nu-i descrie întreaga zbatere a sufletului ei, așa cum descrii celor ce te așteaptă cu nerăbdare pericolul teribil prin care ai trecut pe drum. Și eram singur, și erau mulți, haită întreagă pe mine. Au ținut o ședință întreagă și jumătate dintr-a doua numai dezbaterile. Iar deliberarea a mai ținut trei ore, în ziua următoare, când în sala de ședințe a intrat alt complet.

Acum văd bine ochii donnei Alba: sunt albaștri-cenușii, dar sunt grozav de grei. La cea mai neînsemnată depărtare se întunecă și-i crezi chiar negri, dacă umbra care-i înconjoară e mai accentuată. E de neînțeles această întunecată schimbare a unor nuanțe atât de clare, atât de senine! Ce contribuie la ea? Cearcănele din jur, arcul categoric al sprâncenelor? Poate toate la un loc și poate alte multe, pe care, cu siguranță, le-ai putea vedea bine, dacă ea ți-ar îngădui să-ți ții ochii prea aproape de ai ei.

Mâna donnei Alba îți dă o atingere moale și răcoroasă și, scuturată puțin, pare o coardă cu flexiuni de șarpe. La sărut are un gust delicios de răcoritor și amărui. Albul ei pălit se repercutează în mii de nuanțe la orice mișcare, ca balonașele de săpun în soare.

Cât îmi vorbește, nu îndrăznesc să-i privesc grumazul și vârful de inimioară cu care tăietura bluzei încearcă să i și vâre între sânii ce-o bombează ușor într-o parte și într-alta: ascult doar vocea ei melodioasă, care spre dureroasa-mi surpriză, nu-mi spune prea mare lucru. Infinit mai puțin conținut ca deunăzi, deși vorbe mai multe. Aș lua desigur mai bine seama acestei deosebiri, care n-a putut să-mi scape, dacă nu i-aș citi recunoștința și bucuria ei toată în ochi. Și mai cu seamă teama aceea vagă, sfiiciunea aceea de prințesă în fața acestui monstru elementar, care-i taie deodată drumul, imagine în care îmi place atât să mă văd.

Dar timpul e aproape când teama asta - Dumnezeule, e cu adevărat de admirație? - se va dilata în chip spăimântător. Când nu vei ști să citești în ea unde se termină admirația și unde începe frica adevărată, nebună? Când amândouă aceste sentimente vor juca nestatornic în ochii ciudat întunecați, întrecându-se unul pe altul! Spectacolul ăsta înnebunitor îl voi gusta în curând, foarte în curând, îl voi gusta cu toate simțurile și cu toți porii sufletului meu: atunci când însăși donna Alba va fi în joc, așa cum Anișoara a fost zilele acestea.

Dar tocmai acum, gândul că zadarnic pândisem plecarea prințului Preda în nopțile din urmă mă încearcă neplăcut: parcă-mi strânge inima și parcă-mi înfășoară cugetul cu un văl negru de presimțire rea. De aceea eu însumi nu mă prea simt la îndemână în fața donnei Alba, nu sunt în stare să-i ripostez cu nici un cuvânt din cele ce pregătisem pentru această așteptată întrevedere, cu toată seninătatea ei, care mă asigura că până în prezent prințul Preda n-a întreprins nimic. Scrisorile, iată marea surpriză ce trebuie să-i fac! Scrisorile, care o chinuiesc în lungi nopți și neliniștite zile, aduse și aruncate în poală-i ca niște flori culese de pe câmp. Iată ce ar întrece peste măsură orice succes juridic, orice izbândă câștigată pentru o prietenă bună, și chiar pentru ea însăși! între un succes, o sforțare care intră în linia aptitudinilor și ocupațiunilor obișnuite și între această scormonitoare și îndărătnică operă de sobol, de luni și ani de zile, pentru liberarea scrisorilor, pentru ea însăși și numai pentru ea, nu-mi pot închipui nici că se poate face comparație. Oricând, sufletul femeilor a fost profund atins de aventura dificilă și materială, complicată și obscură, mai degrabă decât de orice victorie, câștigată la lumina zilei și după mijloacele de luptă de toate zilele. Extraordinarul, nepătrunsul, iată ce pot bucura un suflet ca al donnei Alba, mai ales atunci când toate evenimentele converg spre persoana ei, o au pe ea însăși de cauză și fericirea ei de scop.

De aceea laudele de-acum, cu care mă intimidează donna Alba, mi se par, poate, oarecum de circumstanță, oarecum mondene și reținute. Aș vrea să-i văd coșul alb al pieptului, acest decolteu strălucitor, tăiat de vârful de inimioară al bluzei, zvâcnind de surpriză și de groază, aș vrea să văd fulgerul spaimei umplându-i ochii de licărul lui rupt în frânturi de lumină; aș vrea să-i văd mâinile cu ondulări de șerpi începând involuntar mișcarea care roagă și cere grație: asemeni frumoasei castelane, soție a războinicului învins, vreau s-o văd când oamenii războinicului biruitor o duc tremurând înaintea cumplitei lui voințe suverane! Și-apoi aș vrea să-i văd privirile, când, cu o simplă mișcare, cât mai simplă pregătită cu putință, afectat de simplu, îi voi întinde dalbelor ei mâini proprii puterea întreagă ce-o am asupra ei.

Spuneți-mi dacă există o satisfacție mai mare pe tot pământul și în toată viața decât generozitatea asta cu iz de vechitură medievală, gestul ăsta de mic burghez devorat de închipuiri romantice, poliță plătită împărătește frumoasei unei lumi mândre și necruțătoare, spre care accesul e tăiat de cele șapte grele lacăte ale disprețului congenital.

Sunt atât de aproape de acest considerabil moment al vieții mele și, cu toate astea, obiectul principal, iarba minunilor care-l poate realiza nu se află în mâinile mele; se găsește în alte mâini din strânsoarea cărora eu trebuie să le smulg cu istețime ori chiar cu forța.

Niște mâini negre, mumifiate, puțin prea mici pentru a le compara cu labele zmeului din poveste, dar, cu aspectul lor cadaveric, destul de asemănătoare. Iată-mă-s în miezul poveștii, cu fătul năzdrăvan care luptă și cu zmeul care apără gelos comoara fermecată. Asta e, asta e... tot romanul spre care năzuie don Quichotte de pe Cerna, cum năzuia și celălalt de la Mancha, veritabilul... Povestea, povestea... A te minți în poveste, a trăi în poveste... asta e suprema necesitate sufletească... a fi cândva eroul poveștii... cea mai dulce și mai subtilă mângâiere sufletească: a povesti despre tine sau a auzi pe alții povestindu-ți... sau mai mult decât orice pe lume a povesti lăcomiei ei ascultătoare peripețiile trecute, pentru a smulge și a-i aduce fericirea.

Dar ceea ce mi se pare nespus de groaznic în aceste momente hotărâtoare e tocmai grija ratării ultimului moment. E neglijența sau nedibăcia hotărâtoare de la urmă. Comoara e încă în stăpânirea mumiei fioroase, îngrozitoare: rânjetul ei infernal și ochii de dincolo de mormânt o veghează cu cea mai aprigă strășnicie; iar, ceea ce e mai oribil, în acest colț al vieții mele, de realizată și apoi de temută speranță a baroului, de purtător al atâtor mari și grele victorii judiciare, e că în povestea obscură, ascunsă, neștiută de nimeni, care mă bucură mai mult decât orice izbândă clară și reală de bară, printr-o nechibzuință pentru care-mi mușc mâinile, rolurile amenință să se inverseze: mumia sepulcrală e gata să-mi înșface gândul meu cel minunat și să se prezinte ea, domniței, "albe ca zăpada", pocăit, în rolul de făt năzdrăvan și frumos, de viteaza dezrobitor.

Ce însemnează, așadar, toate aceste izbânzi pentru care, iată, mi-am câștigat dreptul de a săruta mâinile albe ale donnei Alba, pe muchia prăpastiei înfiorătoare a acestei perspective?

Când am revăzut pe prințul Preda, hotărârea lui era nu numai luată, dar și întărită printr-un început de executare. Așadar, nu izbutisem să-l intimidez cu urletele de deunăzi și cu spectrul mizeriei sărmanului său copil. In schimb, fusei mulțumit că spaima ce-i produsesem atuncea nu lăsase nici o urmă în sufletu-i ușuratic, văduv de orice circumspecție și control. Predispoziția spre lăudăroșenie și emfază a acestui deșucheat, care-mi păruse atât de ermetic la început, alungase orice simțământ cumpănitor de care aș fi putut să mă tem, și liniștit acum despre partea asta, cât se poate de liniștit și de calm, ascultam amănuntele acțiunii sale și-a planurilor pentru viitor. Chemase pe donna Alba la telefon și după câteva încercări izbutise să se înțeleagă cu dânsa. Nu-i lămurise însă scopul întrevederii cerute, pentru că-și rezerva integrală plăcerea surprizei covârșitoare; dar o asigurase, pentru a o scoate din nedumerire, că e cu totul în interesul ei să-i acorde această nouă întâlnire. Răspunsul donnei Alba a fost în cele din urmă afirmativ; totuși - spre marea mea ușurare de suflet - ea n-a putut să fixeze încă data și locul. întocmai cum procedase la începutul tratativelor dintre dânșii, în privința datei, prințul Preda rămânea să se intereseze zilnic la anumită oră și asta cu începere de săptămâna viitoare; cât despre loc, pe care el i-l lăsase asemeni la apreciere, ea nu avea nici o obiecție de făcut asupra grădinii în care se întâlniseră acum trei ani.

Am statornicit bine atunci, pentru mine, motivele care îndemnau pe donna Alba să temporizeze: săptămâna asta trebuia să vie dintr-o zi într-alta soțul său, care câștigase procesul de la Haga. (Se menținea deci necontenit cu un gât de cal înaintea mea.) La sfârșitul săptămânii, chiar sâmbătă seara, trebuia să se dea în sfârșit reprezentația și balul, plănuite de atâta amar de vreme de banda Voicuței. Mica năzbâtie, năzărită într-o doară la o masă de club, luase grave proporții, și acum evenimentul artistic era comentat cu anticipație și cu multă ardoare. Spectacolul avea să aibă loc la Teatrul Liric; întrebai îngrijorat pe prinț dacă are cunoștință de el.

Avea, desigur, dar regreta că nu poate participa. Bănuia că va fi și donna Alba acolo (soțul ei tocmai trebuie să se întoarcă din străinătate, unde a repurtat un mare succes diplomatic - mă informă el - "dar nu-mi poate spune mai mult"), însă se interesase. Locurile erau grozav de scumpe: 1000 de lei, la balcon, de persoană. De parter și de loji nici nu mai poate fi vorba. Oricât ar dori să vadă pe acea căreia i-a închinat de acum înainte toată viața lui, în cea mai desăvârșită strălucire, totuși găsește sacrificiul inutil; dar avea s-o aibă în fața lui peste puțină vreme, mai învorvărită, în blănuri ori mantou, nu-i vorbă, dar venită acolo numai pentru el. Se va mulțumi în seara reprezentației s-o aștepte pe peronul teatrului, unde elita debarcă din grelele mașini. Fără ca ea să-l bănuiască măcar, în umbră, îi va trimite sărutul lui cu ochi, se va întoarce apoi numaidecât acasă și-și va petrece toată noaptea fumând și făcându-și cafele, cu ochii țintă la fotografia ei. Toată noaptea, hotărât!

– Ah, de-aș putea să nu-i pretind nimic... Totuși, în primul rând, voi aștepta să-mi făgăduiască dânsa ajutorul...

– Pentru fată?

Dădu din umeri. Apoi după ce mai gândi puțin:

– Voi ști cum să aduc vorba... și anume îi voi descrie mizeria mea, scuzându-mi purtarea din trecut. Fatal ea mă va

întreba: "Ei și-acum? Acuma cum o duci?"; sau: "Probabil că acuma ți s-a schimbat situația, de vreme ce ești capabil de astfel de elegante..." Evident că nu mă voi plânge... dar voi bâlbâi, mă voi încurca în așa fel în vorbă, încât ea să înțeleagă. Pricepi cât de covârșitoare o să pară hotărârea mea, când ea își va da seama de sacrificiul ce fac. Nu crezi, nu găsești...? De bună seamă voi juca puțin teatru, voi refuza bunăvoința ei... și voi da necontenit cu mustrarea de conștiință pentru trecut; însă imaginea ei... m-a determinat... a fost mai tare ca foamea care mă amenință... asta e... mai tare ca foamea... asta va fi lovitura de grație... și ăsta-i adevărul... Și-atunci? Mai poți crede că nu mai e posibil acum gestul... că nu merge rolul dublu de amant și de om care cere de pomană... Ce dracu'? cer eu doară... eu spun numai... las să se înțeleagă... atât și nimic mai mult... ea va bănui însă și nu va putea admite ca lucrurile să continue astfel... îmi va da ajutor cu sila... M-am gândit eu destul...

– Ajutor da... dar cum te va iubi?...

– Dacă-i spun că gândul la dânsa m-a îndemnat. Ce tot vorbești aci? nu se poate... e prea grozav gestul.

– Desigur gestul e grozav, apăsai cu oarecare ironie pe cuvântul prea des întrebuințat de el. Dar dacă el nu se desfășoară după cum dorești tu...? Dacă bunăoară îți va lua scrisorile pur și simplu, îți va mulțumi elegant și...

– N-am să-i dau eu comoara fără un preambul, pe care am să-l statornicesc dinainte...

- Spui că îi vei descrie mizeria din trecut și-apoi o vei lăsa pe ea să te întrebe asupra soartei tale de acum. Ei bine, dacă ea întoarce vorba într-altă direcție?

– Fii fără grijă, voi ști cum s-o aduc înapoi...

– Dar atunci îi va părea... gestul ăsta, cum tot îi zici, îi va părea cam teatral...

– Ii va părea grandios, prea grandios ca amănuntele să nu dispară complet în fața întregului. în sfârșit, văd că tocmai tu care mi-ai dat ideea nu ești pătruns până unde trebuie de măreția ei... Găsesc foarte firesc.

– Din partea unui comis-voiajor.

– De-ai ști cât mi-ești de drag de când mi-ai dat gândul cel bun, ai vedea cât ești de nedrept când mă acuzi că aș vrea să te înjosesc sau să te ironizez cât de puțin... Am vrut să spun numai că nefiind în cauză și mai ales, cum singur mi-ai mărturisit, neavând nici un fel de aptitudine pentru iubire, nu-ți dai seama complet de dimensiunile ideii care ți-a scăpat. Tu ești un lucid, un inteligent și o stofă aleasă, am văzut eu. De aceea îți sunt infinit de recunoscător. Dumnezeule, și când mă gândesc că întâi te-am luat în râs... Ah, scumpul meu amic, comis-voiajorule, tu ești adevăratul suflet de nobil... eu, sunt un decăzut și-un nemernic... prin tine am răzbătut la lumină... Lasă-mă, lasă-mă să-ți mulțumesc... Toată viața mă voi gândi la asta și-ți voi fi recunoscător...

Și pe neașteptate prințul Preda se repezi asupră-mi, mă înfășură cu brațele și mă sărută sentimental și îndesat pe frunte.

Mărturisesc că eram înduioșat.

Maestrul a sosit joi seara, iar reprezentația de gală a societății "Aproapele" (beția zdravănă de la "Ruși" dăduse, așadar, ființă unei asociații de caritate) a avut loc sâmbăta. Lojile și balcoanele erau supraînțesate, băncile de la parter fuseseră scoase și privitorii stăteau în picioare. Spectacolul începuse cu admirabile tablouri vivante: fete frumoase, în costume adecvate, uneori aproape fără costum, compuneau grupuri alegorice, multe din ele originale și de foarte bun-gust. Spre sfârșit, tablourile vivante deveniseră chiar picante, în înțelesul mai larg al cuvântului. Superbe nudități albe ori brune se expuneau fracționar cu avânt și dărnicie; estetica mijlocului se sfințea prin măreția scopului. Moraliștii puteau deci gusta priveliștea cu împăcată conștiință și, în căutarea prin rândurile de loji a bustului donnei Alba, văzui cu ajutorul reflexelor multicolore ale rampei mulți dintr-aceștia adulmecând figurile complexe și nemișcate cu ochii bulbucați de interesul cel mai pur.

Revista în care juca Voicuța mă impresiona mai puțin plăcut, deși se depuse aci un talent remarcabil. Domnișoara Scumpa Caragea, de care-mi vorbiseră cu atâta elan foștii mei prieteni, întrecu chiar așteptările celor mai fervenți admiratori: era într-adevăr multă naturalețe și rafinată observație în jocul ei. Apoi siguranța mișcărilor și aplombul glasului nu numai că izbutiră să câștige pe spectatorii cei mai dificili, dar insuflară o animație extraordinară partenerilor, astfel că scenele se perindară într-un tempo spumos și desăvârșit. într-adevăr, avea mare dar fata aceasta și te mirai de ce nu se consacră definitiv artei, pentru care dovedea atâta chemare.

Spre marea mea satisfacție, apoi, însăși Voicuța se achită strălucit de cele două roluri ale ei, de amoraș și domnișoară micuță de pension. Prietenelor și prietenilor din "banda noastră" nu le scăpară nici o greșeală; până și cele două apariții mute ale Lilicăi fură salutate cu vii aplauze de amicii din sală și rubedeniile respective.

Dar toată tinerețea asta aristocrată se străduia pentru ce? Ca să ajungă la imitația desăvârșită a perfectului mitocan. Toată revista era alcătuită după modelul celor ce fac furori în grădinile de vară. Iar eroul lor nu putea fi altul decât vestitul Nea Ghiță, nea Matache, nea Tănase, iar eroina, consoarta sa: țața Frosa, țața Leanca, țața Mița Porumbița. Descendenta domniței Ralu, care făcuse să răsune la București versurile lui Euripide, când parte din protipendada noastră nu sta bine încă nici cu cititul, se străduia acum să dea nota cea mai justă vulgarității de suburbie: "te simți bine, tăticule?", "hai să ne dăm în tiribombă, păpușelule", "nu vrei să mă tragi în barcă, papugiule!" Elita țării făcea haz nespus de jocurile nesărate de cuvinte: era un fel de satisfacție aci împotriva valurilor democrației potopitoare, dar luai seama că mai mult ariviștii proaspeți ori scăpații de maximum o generație din lumea ce era răscolită cu nesaț pe scenă se amuzau mai mult și mai zgomotos. în fond, privind mai bine mișcările intenționat grotești și puțin nerușinate, îți puteai da seama ușor că triumful platonic al acestei boierii era tocmai o jalnică înfrângere, iar adevărata victorie era tot a mitocanului, ale cărui fapte și vorbe făceau deliciul descendenților rafinaților fanarioți. Mă întări în această impresie mai cu seamă singura excepție a regulii: în semiobscuritatea sălii remarcai pe cei doi soți Radu Șerban profund dezamăgiți. Fără îndoială, nu citii nici un fel de dezgust ostentativ pe fețele lor; nu făceau mișcări de plictiseală și nici nu părăsiră loja scandalizați. Dar atât cât permitea luminiștea vagă a sălii, ochii lor se scăldau în deziluzie și stupoare, și numai donnei Alba îi flutura pe buze un zâmbet de compătimitoare îngăduință.

De multe ori ea nici nu mai privea spre scenă; cu toate că se găsea o explicație destul de limpede a acestei lipse de interes pentru arta drei Scumpa Caragea (care tocmai cânta un cuplet pe aria Sunt fată de general), totuși o ispită de gând mă făcu să tresar că ea se folosește de prilej pentru a distinge în marea de capete din sală pe cineva anume. Nu știu de ce m-a neliniștit într-atâta această nejustificată prin nimic bănuială. Din colțul obscur, în care mă găseam, am fixat cu toată puterea ochilor mei arzători pe donna Alba și ochii ei de asemeni au părut la un moment că se opresc într-ai mei și rămân astfel legați de ei multă vreme. Cearcănele ei, în penuria asta de lumină, accentuate când nu se uita spre scenă, păreau adevărate inele de întuneric și se confundau cu ochii închiși, care crescuseră astfel considerabil, încât n-ai fi putut ști care e adevărata direcție a privirii ei, dar poziția feței, neclintirea asta de minute și sferturi de ceas, nu contribuia cu nimic să-mi alunge gândul care mă muia în fericire: dimpotrivă. Sub ocrotirea semiîntunericului ne permiserăm astfel (eu crezui tot timpul că ea-și permite la fel cu mine) o adevărată deboșerie de priviri: ochii noștri se căutară cu sete, se înlănțuiră, se strânseră, se contopiră și tremurară în spasm.

Astfel ne surprinse lumina bruscă și puternică a sfârșitului de act: rătăciți, înfiorați, descoperiți, ochii noștri (cel puțin, de-ai mei sunt sigur) clipiră de rușine înaintea atâtei lumi și atâtor lumini. Când îndrăznii mai apoi să ridic din nou privirile spre donna Alba, cu sfiiciunea acea înfricoșată care urmează păcatului, o găsii preocupată, la fel ca și soțul său, să trimită sau să răspundă la salutări, în diferite puncte ale sălii. Mă pregătii la rându-mi de salutat și așteptai momentul hotărâtor, pradă unui trac cum de mult nu-mi mai fusese dat să simt. Urmării deci cu coada ochiului toate zigzagurile pe care le făceau privirile lor. La fiecare colț de zigzag ei aruncau un zâmbet ori un salut; când socotii că a sosit clipa propice, mă înfipsei zdravăn în picioare și mă îndoii de la mijloc cât un rob în fața unui sultan. Și când mă ridicai, gemui de oroare: cei doi soți răspundeau râzători, pe deasupra capului meu, lojii în care se aflau părinții Voicuței. Astfel că atunci când pogorâră privirile cu adevărat spre mine, nu mai putui prinde clipa decisivă și încremenii de indignare pe propria-mi stângăcie, când ei mă salutară cu bunăvoință și prietenie. Mă înclinai roșu ca un rac, însă când mă îndreptai iarăși, observai că zâmbetele lor erau și de astă dată îndreptate puțin mai alături, unde descoperii pe prințul Raoul. în sfârșit, am fost zărit, am salutat și mi s-a răspuns: cu multă amiciție de domnul George Radu Șerban, cu o distinsă, grăbită și familiară grație, de donna Alba. Dar acum mă întrebam nefericit dacă ochii aceia măriți de întuneric, dacă rotocoalele acelea care se strângeau și se lărgeau de pasiune mă vizaseră sau nu pe mine în timpul actului. Așteptam cu nerăbdare ridicarea cortinei pentru a mă încredința, de astă dată impunându-mi strictețea unui observator obiectiv, dacă rotundele și întunecatele oglinjoare fosforice emanau cu adevărat spre mine radiațiile lor și dacă reflectau și ele doar covârșitoarele efluvii de pasiune ce ațâțau exclusiv din sufletul meu.

în fierberea nerăbdătoarei așteptări mă găsi Raoul, pe care-l despărțise tot timpul numai câteva capete de mine. Bunul meu prieten fu foarte fericit să mă vadă; mă asigură despre asta manifestarea zgomotoasă pe care o stârni, după felul lui, în cinstea reîntâlnirii noastre. Apoi mă împărtăși cu o mulțime de noutăți, privind mai ales pe scumpa lui iubire cu păr lung, negru și larg ondulat, pe care și-o regăsise. Era tot așa de delicioasă ca la început. însă știindu-i vechea slăbiciune pentru inele, le ascunsese pe toate într-o cutie secretă a biroului, după ce dăduse să i se facă niște imitații superbe, care și începuseră să-i dispară. Prima jefuire, pe care a simțit-o pe când se prefăcea că doarme și a lăsat-o să se consume - la puține nopți numai după reluarea vieții în comun -, s-a petrecut într-un chip nespus de amuzant. Pe când ea se îmbrăca înfrigurată ca s-o șteargă, prințul Raoul s-a prefăcut că se trezește. Ea - îi spunea Riri - goală pe jumătate, a trebuit să se supună chemării lui, și-a scos din nou ciorapii, pentru punerea cărora a pretextat un motiv sub orice plauzibilitate, și-a venit cu inelul între degete, ca să se prefacă apoi că-l găsește prin așternut, ba chiar să se plângă că s-a înțepat în colțurile pietrei lui. Prințul a convenit că într-adevăr era cam larg și că e întotdeauna în pericol să-l piardă; cum i s-a mai întâmplat de altminteri și cu un altul "mult mai puțin costisitor, mai demult". însă pentru că pe ăsta l-a găsit dânsa, i-l face cadou: cu condiția expresă să nu-l piardă, în caz când ea va dovedi că știe să-l păstreze, peste șase luni îi va mai face încă unul cadou, pe care tocmai are de gând să-l scoată din "sa/e-ul de la Banca Națională". Și într-adevăr a doua zi prințul Raoul apăru cu un safir de toată nostimada, tot așa de fals ca și rubinul pe care i-l dăruise. Riri a fost extrem de fericită. După șase luni ea s-a văzut, așadar, și cu safirul, în vreme ce în locul lui, în degetul prințului a apărut acum un strașnic smarald. Și astfel prințul Raoul a rezolvat problema fericirii; cu câte o bucățică de sticlă frumos colorată și șlefuită geometic, el a pus zdravăn căpăstru eternei nestatornicii femeiești. L-am felicitat din suflet pentru ingeniozitatea cu care a putut nu numai să păcălească pe partenera lui de amor, dar cu care știe să-și amăgească incorect și propria lui inimă: a te ști iubit pe câteva pietricele și a te declara mulțumit pe acest fel de izbândă sufletească este într-adevăr o tărie pe care eu, căutătorul asiduu și metodic, ca un detectiv, de scrisori tainice, ar trebui s-o invidiez.

Fără a lega însă o convorbire asupra unor astfel de subtilități sufletești, a căror descurcare și tălmăcire mai mult tulbură și încurcă chiar și pe cel ce le întreprinde, descoperindu-i poate multe amăgiri, de care se trezește orbit el însuși, mă mulțumii, din nestinsă curiozitate, să întreb din nou pe prietenul meu dacă părul lui Riri într-adevăr mai păstrează exact aceeași neobișnuită lungime, care l-a fermecat pe el, cunoscătorul, și l-a îndemnat s-o iubească atât pe-această fată simplă și cu rele obiceiuri, găsită noaptea pe drum. Entuziasmul prințului mă încurcă iarăși cu desăvârșire: ezitările mele nu mai putură rezista în fața competenței lui în materie, așa că trebuii să convin, în cele din urmă, că iubita asta în nici un caz nu putea să fie una și aceeași persoană cu prietena mea din mansarda madam Matildei. Părul regăsitei păstrase intacte calitățile de la început; în privința asta talentul tactil al prințului nu putea da nici un greș. Totuși, pentru că mi-era drag și pentru că era vărul donnei Alba, și mai ales pentru că eram și eu prea uluit de această ciudățenie, îmi exprimai dorința de a-l vizita și de a-l găsi în plin menaj și în plină fericire și el mă invită cu brațele deschise, șoptindu-mi că nu va vesti pe amica lui, căreia dorește să-i facă o surpriză, mai ales că ea nu o dată l-a întrebat de mine, de prietenul care-l însoțea când a cunoscut-o.

Așa încât încep iarăși să am bănuieli în privința Auricăi; deocamdată, nu pomenesc nimic, firește, prințului de mansarda misterioasă, totuși sunt acum grozav de curios să văd pe individa asta cu păr negru și lung, care i-a căzut în cale, puțin timp după plecarea vecinei mele cocote din odăița ei cu pat scârțâitor. Cu atât mai mult doresc s-o văd, cu cât îmi dau seama cât de teribil de nedumerită trebuie să fie ea însăși, când prințul Raoul îi va fi povestind că sunt secretarul unui mare avocat, că dau toate dovezile că-mi voi egala în curând maestrul (astfel că orice confuzie cu un voiajor de comerț e de-a dreptul exclusă) și că locuiesc de multă vreme într-o garsonieră nespus de elegantă. Dar nu înțeleg de ce ea n-a căutat să elucideze aceste echivocuri, povestind prințului despre mansardă; doar Raoul îi știe profesia, așa că putea, la urma urmei, să-i dea toată povestea pe față. De bună seamă că nu i-a spus nimic, de vreme ce nici prințul nu mă întrebă nimic în privința asta, ceea ce e semn că ea are motive serioase să ocolească un astfel de subiect. Iar motivul nu poate fi, dacă e într-adevăr vorba de Aurica, decât unul singur: părul blond de anul trecut al fostei mele vecine. Prințul Raoul nu i-ar ierta pentru nimic în lume că l-a păcălit cu vopseli tocmai la ce adoră el mai mult. Dar cum s-a lungit așa deodată părul ăsta? Să fie totuși o perucă, deși prințul pare gata să-și vâre mâna în foc că nu poate fi vorba de alt păr? încep să cred că ardoarea Auricăi i-a întunecat puțin și lui vasta-i competență. Toate ar fi atunci bune, numai o ușoară neliniște îmi rămâne: dacă Aurica are tot interesul să tacă față de Raoul în privința mansardei, oare ce interes ar avea să tacă întru cât mă privește, când ar întâlni vreunul din foștii vecini de mansardă; mă gândesc mai cu seamă la prințul Preda sau la Irma, care ar putea dezvălui apoi totul amantului ei cu intermitențe? Un lucru e cert: că până acum n-a făcut nimic, de vreme ce nu s-a întâmplat nimic deosebit în raporturile dintre mine și prințul din mansardă; n-o să se întâmple, așadar, nici în cele vreo câteva zile ce-mi mai rămân până voi putea obține cutia cu scrisori. De bună seamă Aurica, dacă e ea amica de-acum a lui Raoul, e din cale-afară de precaută; probabil că ocolește cu dibăcie pe oricare ar putea să-i producă vreo tulburare de orice fel menajului ei. Iată un lucru pe care mi-l confirmă însuși prințul Raoul:

– Știi, îmi spunea el, e atât de cazanieră, mon cher. Imposibil s-o convingi să ieșim vreodată. Numai dimineața la opt îi place să facem o plimbare la Șosea în automobil. însă nu ți-ar rămâne peste zece în oraș...

în actul următor, nivelul reprezentației s-a ridicat câteva grade mai mult deasupra vulgarității celui dintâi. S-a jucat, cu și mai multă dezinvoltură și s-a cântat pe arii de toate felurile: românești, franțuzești, rusești, nemțești și ungurești. Pe urmă a început petrecerea propriu-zisă. Și nu mult după aceea m-am trezit în fața donnei Alba singure, într-un colț de sală mai puțin frecventat.

Am văzul-o de departe înaintând ușor; purta o toaletă simplă, neagră, cu luciuri de mătase, care-i accentua desăvârșit culoarea albă a pielii; decolteul în inimioară îi lungea ușor linia gâtului. Din mulțimea ei de bijuterii, de care auzisem, nu vedeam acum decât străluciul subțire cât un fir al unui lănțișor de aur, de care sta suspendat în dreptul pieptului un briliant enorm, ce-și juca flăcările cu neastâmpăr pe fondul negru, ca o mare, albă și zbuciumată stea de noapte. Brațele mate, lungi și fine, erau dezvelite până la încheietura umerilor, pe care tivul îi închidea cu o curbă dulce. Rochia îi îmbrățișa strâns bustul și soldurile, apoi se desfăcea în cloș amplu, căzând în pliuri mici până la glezne. încolo, nimic, nici o altă podoabă decât o superbă orhidee, prinsă cu un ac de aur la umăr și a cărei culoare, băgai de seamă apoi, se armoniza cu garniturile pantofilor de-un auriu pal, culoare ce trebuia să răspundă ciorapilor de mătase chaire.

O salutai cu o plecăciune largă încă de la distanță și așteptai înfricoșat, gol de sânge, zâmbetul ce se apropia. Și ea se opri în fața mea și mă întrebă cum mi-a plăcut spectacolul. Ii răspunsei că m-a mișcat nespus străduința atâtor prinți și descendenți de mari boieri de a reda cât mai autentici mahalagii, și ea înclină de mai multe ori capul râzând. Se îndepărtă puțin ca să privească prin lornion în lungul sălii, apoi reveni. Mătasea suplă a rochiei de-un negru adânc, amețitor, agita cu moliciune faldurile ce se retrăgeau minunat ori de câte ori piciorul începea să înainteze. Desigur, amețit cu desăvârșire de profunzimea teribilă a acestui negru (pentru că în momentele acestea nu îndrăzneam să mă uit în ochii ei), luai hotărârea și curajul de a mă convinge dacă într-adevăr în timpul reprezentației ochii ei fuseseră îndreptați spre mine. Adică ei fuseseră într-adevăr îndreptați în direcția mea, dar vroiam acum să aflu anume dacă ei priviseră într-acolo numai pentru mine și mă vizaseră exclusiv, de vreme ce și în actul al doilea cele două pete de întuneric de sub fruntea-i cu arc regesc se răsfrânseseră asemenea, tot timpul, în centrul încordării ochilor mei; dar razele lor centrale, oricât mă străduiam să mă dumeresc, tot nu izbutisem să descopăr unde bat anume.

Dacă m-aș fi uitat și-acum în acești ochi, de bună seamă că n-aș fi fost în stare să îndrug două vorbe; dar, ocrotit și îndârjit de apele negre ale mătasei, putui articula cele ce i-am grăit, cu claritate și tărie, deși dacă ar mai fi fost nevoie de un cuvânt mai mult, cu siguranță că mi-ar fi rămas stins pe jumătate în gât.

– Intr-un cuvânt, cum văd, spectacolul nu prea v-a plăcut? mă întrebă ea revenind.

Și, după o tăcere puțin cam întârziată, care mi-a fost necesară ca să leg cuvintele și să-mi găsesc îndrăzneala trebuincioasă pentru a le rosti cu șir, am răspuns:

– Dimpotrivă, pentru că numai auzul mi-era ațintit spre scenă, pe când privirile mele au îmbrățișat tot timpul cea mai mare frumusețe pe care am văzut-o în viața mea, singura căreia i-am rămas credincios ani întregi în taina gândului meu, din clipa când văzând-o înaintând pe stradă, cu maiestatea cu care înainta acum câteva clipe încoace, am amețit ca de o lumină prea tare a soarelui, și două cărți enorme pe care le aveam în mână, pentru că mă găseam în fața unei școli unde trebuia să trec un examen, au căzut cu zgomot la picioarele ei, ca cel mai sincer și mai desăvârșit omagiu. Ea a zâmbit atunci, mulțumindu-mi cu ochii atât de minunat, și, mi se pare, puțin înfricoșată, probabil, de puternica deturnătură a dicționarelor clasice, că zâmbetul ei s-a încrustat într-atât în sufletul meu, ca și hotărârea nestrămutată de-a o regăsi și de-a apăra dumnezeiasca apariție de orice înfricoșare, că nu știu ce-ar putea șterge această incrustație și această hotărâre din sufletul meu. Până acum ele au rămas intacte, dacă nu și mai accentuate, ca în ziua dintâi, dacă mai e cu putință să mai crească vreun lucru care la origine este infinit.

Și urmă iarăși tăcerea profundă ca negrul lucios al rochiei, tăcerea întocmai care precedase exprimarea acestei nemaipomenite îndrăzneli. Iar după puțin răspunsul veni atât de greu și atât de rău în contrast cu acest glas muzical, puțin cam aspirat acum și coborât, care-l rostea:

– Nici recunoștința datorită maestrului dumneavoastră n-a putut să diminueze... incrustațiile și hotărârile acestea nestrămutate?

Eu am văzut limpede că donna Alba a vroit să completeze, să adauge ce? - o răutate mai mult, o ironie mai sângeroasă și mai insuportabilă? - dar din mulțime a apărut soțul ei, și venirea lui m-a împiedicat să aud pronunțată până la capăt sentința-mi de moarte. Dar oare nu fusese ea rostită până la capăt, ce mai doream să aud? Un singur fir de speranță îmi mai rămăsese în lumina ochilor ei, spre care, răpus de tăria loviturii, înălțasem privirile mele, cerând îndurare; și lumina aceea parcă n-ar fi fost așa de neîndurătoare ca răspunsul ei.

Dar domnul Georges Radu Șerban sosi între noi, descoperindu-mă galben ca un mort. M-am plecat adânc și înaintea lui, făcând loc în conștiința mea acestui gând nou, dar grozav de întârziat, că el ar putea să pară nedumerit găsindu-mă de vorbă cu soția lui într-un coridor de teatru, la un bal public. Iar la aceasta se mai adaugă culoarea cadaverică de pe figura mea, pe care mi-o închipuiam cu nimic mai puțin pământie și mai sinistră ca a prințului Preda, în noaptea care a decis prietenia noastră. Când m-am reînălțat, am văzut pe donna Alba păstrând același zâmbet și aceeași lumină necontenit mai îngăduitoare a ochilor cu care-mi ascultase cutezanța și cu care mi-o respinsese apoi, aruncându-mă cu câteva vorbe înapoi, în țărâna din care-mi permisesem să mă ridic. Dar fața maestrului nu exprima nici chiar cea mai elementară neplăcere; dimpotrivă, părea bine dispus și abia acum găsi prilejul să mă felicite pentru chipul cum mă comportasem în procesul Anișoarei și să-și exprime regretul că nu m-a poftit la câte una din puținele primiri și reuniuni ce au loc foarte rar, nu-i vorbă, în casa lor "pentru a ne cunoaște și din alt punct de vedere decât cel profesional". De faptul că nu s-a gândit vreodată să mă prezinte donnei Alba nici nu aduse vorba, dimpotrivă, părea lucrul ăsta să-l preocupe prea puțin, ca și când cunoștința era firesc să se efectueze de la sine, ca între oameni ce sălășluiesc sub același acoperiș sau poate ca între un slujbaș stipendiat și stăpâna casei; or, aci nu mai încap formalitățile prezentărilor ce nu se cuvin decât oamenilor de același rang.

La drept vorbind, eu nu puteam face vreo demarcație precisă între aceste impresii care variau necontenit, împiedicându-mă să mă fixez asupra vreuneia anume, pentru a întemeia dintr-însa un reper veridic. Iar când domnul Georges Radu Șerban epuiza complimentele și regretele, donna Alba găsi de a sa datorie să-i raporteze la rându-i obiectul conversației noastre și anume cele privitoare la spectacol. Maestrul râse voios de scurta caracterizare pe care o dădusem reprezentației și o încuviință în total. Pe urmă doamna își luă rămas-bun, întinzându-mi mâna cu o bunăvoință pe care eu o găsii mai umilitoare decât orice gest de mândrie ori de dispreț. Părea să-mi spună: "Uite, te iert, dar altă dată..."

Totuși, sărutai cu nespusă bucurie această mână lunguiață, albă și netedă, care rămânea pentru mine, pentru veșnicie, mâna ce urzește ițele destinului meu. Iar ochii mei îi răspunseră, la rându-le, foarte binevoitori:

"Totuși, prințesă, vom putea parcurge peste puțin, cu sărutul, tot lungul brațelor ăstora superbe... căci știm ceva, undeva, într-o mansardă obscură... Ceva, o comoară, pe care o vom avea în curând... Drace, orice-ar fi să se întâmple, chiar mâine, nici o zi mai târziu..." Topii toate aceste vorbe în râsul meu și mă închinai adânc.

A doua zi era duminică: marți și miercuri veneau două sărbători la rând, iar pentru restul săptămânii agendele noastre nu indicau nici o afacere importantă. Maestrul putea, așadar, să plece luni seara să-și viziteze moșiile, pe care nu le mai inspectase de mult. Prin urmare, luni seara cel mai târziu trebuie să obțin scrisorile: nu era exclus ca marți donna Alba să acorde prințului Preda întrevederea cerută.

Operația nu-mi părea complicată; mă stânjenea oarecum numai din punct de vedere sufletesc. într-adevăr, mă gândeam nu fără vie strângere de inimă la marele act pe care-l hotărâse prințul Preda în luptă grea cu conștiința și nevoile lui. Aveam să spulber totul prin hoția mea, care devenea astfel mai puțin cinstită, în raport cu considerabila lui rezoluție. Mângâierea că eu îi insuflasem această idee eroică nu avea nici un efect asupra cugetului meu: într-o împrejurare ca aceasta, ideea e micșorată până la extrem de faptă. Și ce faptă! Un om care aruncă pâinea de la gura lui și a fiicei sale pentru un sentiment, pentru o iubire, ea însăși din cele mai frumoase, dar pălind în fața unui gest atât de uriaș. Și iată-mă pe mine survenind ca să tâlhăresc o intenție atât de nobilă, ce lasă în urmă toată aventura mea de până acum! Care era capătul, scopul moral care da legitimitate acestei îndelungi și îndârjite fapte ale mele? Dorința de a libera pe donna Alba de constrângere și-apoi așteptarea... recompensei. Prințul Preda așteaptă și el o recompensă, desigur, care rămâne încă la latitudinea donnei Alba; dar ce pune el pe talger: două vieți, două vieți, dintre care una întreagă, una nouă-nouță și fragedă ca lugerul florilor. Iar eu pun în schimb osteneala acestor ani din urmă și-apoi nopțile pierdute cu Irma și cu prințul Preda... Hm, i-am insuflat ideea prințului Preda... dar cine stă să asculte de așa ceva... în fața faptei uriașe?

A rămas însă un mare noroc care mă scapă de toate aceste griji și îndoieli: ironia tăioasă a donnei Alba. Crunta pălmuire de acum câteva ceasuri, căci donna Alba a plecat de mult și eu am rămas aci, lăsându-mă îmbrâncit de grupuri într-o parte și într-alta, ca o coajă de nucă de șuvoiul apelor. Dimineața vine, se simte și-n această ermetică sală acoperită până în dreptul gleznelor de ninsoarea confetilor și de panglicile zdrențuite ale serpentinelor. Cei cu care am rămas până la ora asta sunt niște oameni petrecăreți nevoie mare și aproape beți. Voicuța a rămas și ea și mi-a trecut de mai multe ori pe la nas, în aprigă învârtire, pe noul ei tip, un băiat înalt și frumos și simpatic. (Vechea ei mare slăbiciune pentru oameni dubli în raport cu înălțimea ei.) E necontenit lângă dânsul, altfel m-aș apropia și, cu toată supărarea dintre noi, i-aș șopti că-mi place prietenul ei și aș felicita-o pentru el și pentru jocul ei, pe care, mai ales, l-aș umple de cele mai mari laude. Pentru că sunt aproape beat, deși nu am băut nimica: ea m-a umilit, donna Alba m-a umilit și m-a dezlegat deci de orice ezitare, de orice luptă de conștiință. Voi smulge st ,rile și mă voi simți și eu, o clipă, stăpânul stăpânei mele... He, he... o clipă, două, sau cine știe câte... acum, pentru că ea m-a dezlegat; mi-a lăsat brațe libere ca să fiu cât vreau eu de canalie... de ce n-as gusta mai multă vreme din această băutură amețitoare: a fi stăpânul stăpânei mele.

Lilica a venit să mă poftească la dans: o refuz cu multe menajamente și scuze; drace, numai de dansat nu-mi arde acuma, dar aș bea grozav. Lilica mă face nesuferit și-mi arată tot disprețul ei că m-am depărtat de "bandă".

– Știu eu pentru cine! îmi strigă ea vrând să plece.

O opresc de mână și-i aduc elogii înfiorător de exagerate pentru rolurile ei din piesă; și biata fată mă crede cu cât exagerez mai mult, mă ascultă prietenoasă, se reazemă de umărul meu și mă întreabă când poate să vină la mine. Și după ce stabilim o dată apropiată, mă trage de mână după dânsa printre dansatorii care nu mai obosesc, și-au ieșit parcă din fire și sar exagerat, ca anticii coribanți.

– Haidem să te împac cu Voicuța.

Totul s-a sfârșit în plină dimineață, undeva, într-un cabaret, în care petrecerile se termină către amiază. Am fost tachinat tot timpul cu vorbele Lilicăi: "Știu eu pentru cine"... "Știm noi pentru cine"... Ba chiar mai mult decât atâta: "Să dai mult să găsești patron cu nevastă frumoasă"... "Ah, o prindea de minune negrul acela pe Alba..." (Voicuța era cea care făcuse remarca din urmă.)..-"Ba eu nu găsesc c-o prindea deloc, scuzați domnule Aspru", ripostă sora ei.

Dar acum toate săgețile astea care veneau direct ori indirect spre mine nu mă zgâriau deloc. Nu mai îmi spuneam acum ca odinioară: "Mă supără nu răutăcioasele aluzii în sine, ci considerabila depărtare de adevăr a ceea ce mi se atribuie!" Nu, nu mai puteam spune astfel, pentru că acum, dimpotrivă, mă găseam cât se poate de aproape de adevăr, la doi pași numai, și, ceea ce le întrecea pe toate în nostimadă, e că donna Alba nici nu bănuia măcar această apropiere, nu bănuia nimic divina răutăcioasă!

Am plecat în plină dimineață, nu fără a fixa, la întrebarea ei discretă, o oră și pentru Voicuța, a doua zi după întâlnirea cu Lilica, desigur. Trebuie să mă antrenez la îndrăzneală și volubilitate, la faptă!

Părăsisem demult gândul de a "da lovitura" prin cele două camere goale, care ar fi putut duce din coridor de-a dreptul în așa-zisul birou al prințului Preda. Mă convinsesem că într-adevăr amândouă odăile erau închise și cheile se aflau la prinț: asta n-ar fi însemnat nimic desigur înaintea seriei de passe-partout-uri pe care mi le confecționasem încă de la început, dar ultima ușă, care da în odaia scrisorilor, era închisă pe dinăuntru cu un lacăt enorm, vârât prin belciuge de pușcărie; iar admițând că ușa s-ar fi putut sparge, intrarea mai era barată de-un dulap enorm de stejar de modă defunctă, în care prințul îngrămădise nu mai puțin de o tonă de vechituri.

Dar această întreagă fortificație n-avea să aibă nici o putere în fața sentimentelor omenești: al meu, de iubirea cea mai sfântă, amestecat cu furia cea mai vulgară, deși calculată, lucidă, de umilința care se cere răzbunată, de încăpățânare aprigă și neogoită; al lui, întrucât privea raporturile noastre de încrederea cea mai desăvârșită, pe care i-o smulsesem prin minciună și prefăcătorie. Nici n-am mai avut vreodată o noțiune de ceea ce se cheamă josnicie omenească, dezgust radical de speța căreia aparțineam, ca în momentele când am săvârșit această faptă, atât de îndelung pusă la cale și atât de rapid dusă la capăt.

îndată după chef m-am schimbat de haine și-apoi m-am și dus la prințul Preda, care tocmai își făcea toaleta matinală. I-am comunicat într-o dispoziție de fericire, cum numai febra nopților nedormite îți poate da, că astăzi se hotărăște soarta mea și-a lui. Toată ziua voi fi ocupat cu tratativele ce trebuie să duc cu niște capitaliști, care vor, nici mai mult, nici mai puțin, să mă aibă de tovarăș.

în cazul izbutinței, soarta prințului era, se înțelege, asemenea pecetluită; căci ajungeam în putința de a-i da o atribuție perfect potrivită pentru el și zdravăn retribuită; ocupat doar dimineața de la 9 la 1 și de două ori după-amiază, iar ocupația, "nici că gândești, prințule, cât de ușoară pentru tine: translator de corespondență în franțuzește și englezește... Pentru nemțește și ungurește avem altul... Translator, adică știi ce va să zică asta, prințule? Tu numai traduci corespondența: alții o compun, alții o transcriu..." Leafa, deocamdată 9000 lunar.

- Știu și nemțește! acceptă prințul, cu fața atât de iluminată că-mi făcu rău. Asta nu ți-o spun cu gândul vreunei augmentări de retribuție, dimpotrivă, salariul ce-mi oferi mă copleșește! Pentru 9000 lunar fac și pe dracu-n patru... dacă-mi cereți... Pentru că... înțelegi, mă... mă Constant, mă, mă dragul meu amic, mă dragul meu binefăcător... înțelegi tu, mă Constant mă, mă norocule, mă... că tu ești norocul meu trimis de Dumnezeu, care s-a milostivit în sfârșit și cu mine... dacă eu am 9000 lei lunar, atunci chestia cu Alba e limpede ca bună ziua... Atunci îi dau scrisorile cu o noblețe... înțelegi tu... cu un gest... și ție-ți datorez totul... Crezi tu că am să uit asta, Arhanghele al lui Dumnezeu?

– Bine, prințule; bine, minunat, dar îți spun sincer, când m-am gândit la tine, nu-mi sta deloc în cap nici scrisorile, nici Alba ta; numai la ea, nefericitule, m-am gândit, la sărmana ta fiică (și podeaua nu se despică să mă înghită, când mă auzi). He, he, băiatule, de când coace asta... vreau să spun afacerea asta, însă n-am vrut să-ți pomenesc nimic... cât timp lucrurile erau numai în aer. Și-apoi, mai e ceva... unul din coasociați și-ar avea omul lui... dar eu te-am recomandat pe tine cu atât avânt, că i-am convins pe ceilalți toți... La urmă și ăsta, recalcitrantul, s-a dovedit mai flexibil... și de asta îți spun: deseară, nu mai târziu, pentru că mâine dimineață trebuie fixate locurile, mâine e luni și începem... punem pe hârtie totul... deci deseară, la orele 9 fix, să fii la Colonade, la Șosea... știi unde sunt Colonadele? ,

– Asta e acum...

– Prințule, cu cele mai bune haine ale tale... eu voi sosi cu el, știi, îi cam place să guste un pahar; însă uite ce te rog... să te porți ca un adevărat prinț, înțelegi...? burghezul trebuie epatat... ia-l, știi... elegant de tot, dar nu de sus: să se vadă că ești prinț, dar că-i recunoști și lui importanța pe care o merită... Iaca 5000 lei, să-i ai la tine; ca să te arăți gata de a plăti și tu consumația... da n-avea nici o grijă, c-o va plăti el... Dar tu să desfaci portefeuille-ul neapărat, cel puțin să se vadă capătul hârtiilor... Pe urmă să faci bunătatea să-mi dai banii, tipule... la prima leafă, evident... Până atunci, trebuie să pari și tu ceva mai puțin nemâncat...

Prințul, care dădea necontenit din cap și făcea semne ca omul sigur de sine, căruia i-e inutil să-i mai dai astfel de recomandații, mă sărută cu nesaț, recunoscător și fericit. Mă grăbii să plec, pentru că eram așteptat, îi motivai. "Chiar sunt în puțină întârziere!" îmi luai deci rămas-bun și ieșii, pentru a reveni de la ușă:

– Prințule, tu te și instalezi la o masă și începi să consumi, dacă vezi că întârziem, poate că venim și la zece... Dar tu trebuie neapărat să fii acolo la 9; să nu faci impresie că ne aștepți pe noi, ca să te așezi la masă (mișcare violentă de reprobare totală a unei astfel de temeri). Bagă de seamă, eu îi și spun că ți-am dat întâlnire. Ce dracu', arată-te barem acum punctual... o dată în viața ta, prințule!...

– Ei, lasă, dragă... asta-i acum... mă dădăcești ca pe-un copil... mă înveți tu pe mine cum să mă port față de... oricine ar fi ăla... într-un restaurant... Taci că nu mă înveți și cum să țin furculița în mână. La opt și jumătate mă înființez acolo... și vă aștept până la 11. Și mai mult dacă vreți acolo... Dar întâi vino iar să te sărut...

Fugii, trimițându-i din ușă la rându-mi un ultim sărut și mă dusei acasă să mă culc.

Seara la nouă și un sfert eram la mansardă. Mă stânjeni însă multă vreme de la lucru madam Matilda, care nu se mai sătura ascultând la ușa odăii în care locuise Aurica; aci se mutase acum o chiriașă nouă, de aceeași profesiune cu precedenta, dar cu clientelă foarte extinsă și activă. De două ori, la intervale de zece minute, socotite cu ceasornicul în mână, ieșii afară și găsii la postul de observație pe libidinoasa bătrână, pe care, la venire mă prefăcusem că n-o văd în obscuritatea incompletă a coridorului, al cărui bec îl stinsese. Credeam că ciudata ei voluptate va fi de scurtă durată, și vream să scap definitiv de dânsa, însă în urmă trebui să constat că înăuntru se petrece ceva anormal, de vreme ce madam Matilda se zbuciuma de atâta timp pe loc și numai obrazul și-l imobilizase, lipindu-l de tocul ușii cu amețitoare vibrații. Mă apropiai tiptil de dânsa, când tocmai se întorsese în contorsiunile ei cu fața spre apartamentul prințului, și-i pusei mâna pe umăr. Parcă ar fi fost încărcat cu nu știu câte sute de volți brațul meu, așa a sărit madam Matilda în loc, și prima ei grijă a fost să-și ducă o mână la inimă, pentru a o ține să nu sără prin carapacea-i de grăsime, și-o alta la beregată, pentru a-și opri chirăitul ce-avea să urmeze primei horcăieli înăbușite de stupoare.

Abia acum îmi dădui seamă că procedeul meu n-a fost tocmai fericit; dacă cincantenara asta libidinoasă apuca de la început să ragă! Schimbai deci tactica total, și-n loc s-o zgudui de umăr și s-o întreb aspru cum își permite să asculte la ușile locatarilor, așa cum plănuisem, făcui semnul discreției cu degetul pe buze.

– Ce asculți aci? șoptii râzător.

Ea-și acoperi fața cu mâinile și dădu să fugă. O oprii de braț și-mi plecai și eu urechea spre orificiul broaștei, deși nu era nevoie, căci se-auzea perfect, chiar de la oarecare distanță de ușă, zvâcnetul sacadat al somierei.

- Frumoasă distracție ți-ai găsit... îi șoptii apoi, strângându-i și mai bine brațul moale.

– Ce se face, dacă la mine nu se găsește cine se distreze... O mângâiai binevoitor pe obrazul care ardea; îi auzeam inima bubuind în piept, de parcă ar fi vrut să dărâme învelișul osânzos. Și pentru că ochii îi străluceau din cale-afară, îi aplicai o palmă ușoară pe umăr, evaluându-i cu atenție bine simulată rotunjimea, apoi îi apreciai în același chip globul enorm al sânului...

Ea chicotea cu cochetării de hipopotam... îi șoptii atunci în caldul urechii:

- îți dau timp o jumătate de ceas... să te îmbraci... nu așa ca o Grossmutter din provincie, ci... mă înțelegi... cu hainele cele mai bune pe care le ai din tinerețe...

– Hainele ale nu mai încape la mine...

- Trage-le până or plesni... că tot o să le scoatem noi, făcui pe spiritualul, insinuant.

– Am eu altele bune la cufăr...

– Perfect...

Mă opintii cu toată strășnicia de care dispuneam să-i fac vânt, și ea porni chicotind de plăcere și săltând din șale ca o vacă elvețiană în zbeg.

Mă îndreptai fără să mai pierd o secundă la ușa prințului și începui să încerc febril passe-partout-urile în broască. Totul merse cu o ușurință cu totul și cu totul de neașteptat, pentru unul care cheltuise în vederea acestor câtorva minute o cantitate atât de copioasă de timp. Ușa dormitorului nici nu era încuiată, așa că fu treaba de moment, după ce mă simții cu cutia de tinichea încărcată de scrisori sub braț, să traversez odaia atâtor visuri și năzuințe deșarte ale acestui biet nenorocit și să-i desprind cu o smucitură idolul scump din perete.

Trecui pe lângă ușile mute ca o umbră. Numai din camera madam Matildei răzbătu și mă urmări câțiva pași larma persistentă a robinetului de apă.

Așadar, iată-mă-s acum stăpânul comorii, descoperitorul unei comori, al unei chei spre fericire. în visurile tuturor, în visurile chiar ale celor mai gravi, mai serioși și mai realiști oameni, stă ascunsă, sub aere acerbe de neînduplecat pozitivism, dorința romantică a unei astfel de găsiri, a unei astfel de posesiuni. Orice ați spune dar, căutând fundul minții fiecăruia, e cu neputință să nu dai (unde tocmai nu gândești, în mai mare cantitate) de nostalgia norocului, a neașteptatului, a dobândirii subite de puteri chiar supranaturale și drăcești. Este un mincinos cel ce afirmă contrariul, sau un sceptic, în sensul că nu se vede favoritul împrejurărilor prielnice, dar de îndată ce capriciul norocului îl atinge cu aripa lui, iată-l și pe acest individ morocănos și prefăcut, detestând măcar în intimitatea gândului necredința lui anterioară în zeița Tyche, Fortuna, ori cum vreți să-i ziceți. Eu-i spun: Aventura, zeița Aventura.

Pentru că aventura este mai mult decât întâmplare, o întâmplare căutată, voită, un colț din trena imensă a necunoscutului, de care te agăți orbește cu mâinile, pentru a te pomeni în mijlocul unui ocean nemaivăzut, cu zbucium grozav de talazuri, dar și cu tărâm de nemaiștiute priveliști, când știi să birui clocotul de apă înfuriată. Sunt, așadar, ca un conchistador într-o țară nouă: regina ținutului, cea mai frumoasă între frumoase, la un semn al meu va trebui să mi se închine.

Dar la prima întâlnire cu minunata regină, iaca, ea nici nu se gândește să se plece: dimpotrivă, tot eu sunt cel care-mi abat în jos fruntea și pieptul, în fața zâmbetului aceluia tăios, care parcă e o continuare, parcă n-a mai contenit, n-a dispărut nici măcar în timpul nopții de pe această față divină din seara reprezentației de la Liric. Majestatea sa de bună seamă nu-mi cunoaște puterea, de trece atât de nepăsătoare și ironică pe lângă mine: trebuie să i-o fac cunoscută cât mai neîntârziat. Dar cum? în ce fel? Iată o întrebare care mi se definește din ce în ce mai temeinic în minte. Cum? în orice caz, dacă ar fi să-i înmânez într-un fel sau altul scrisorile, n-am să le prezint într-o cutie de tutun de lux calitatea I. Va să zică, întâi un mic răgaz pe care pot să mi-l acord: găsirea unei cutii convenabile pentru a păstra un lucru atât de prețios. Dar ce fel de cutie?... trebuie și aci dovedit un gust. Iată un punct foarte important, deși cu totul neprevăzut, în desfășurarea evenimentului ce pregătesc: gustul. Regret că nu mai sunt în raporturi bune cu prințul Preda, ca să-l întreb de anticarul unde a vândut cutia fratelui său; mă simt chiar foarte amărât că n-am dat însemnătatea cuvenită acestui amănunt, când povestitorul lui ajunsese aci.

Dar, în definitiv, toate acestea sunt lucruri secundare: în fapt sunt posesorul unei mari puteri și pot să am mulțumirea că în viața mea am fost hărăzit și eu cu unul din acele daruri care te fac, în copilărie, să holbezi ochii imaginației la un erou miraculos din epopeile vechi, sau din 0 mie și una de nopți. în fond, și asta e o satisfacție deosebită, să ai conștiința puterii care ți-a sosit pe neașteptate și pe care toți cei din jurul tău o ignoră: e chiar o prostie să faci uz de ea prea din vreme, înainte, vreau să spun, de a gusta din farmecul neatenției și lipsei de importanță cu care te tratează semenii tăi, nebănuind cu cine au de-a face. Marilor eroi și semizeilor (ba chiar Dumnezeu și sfântul Petre aveau această vie predilecție) le plăcea să străbată orașele și mulțimile în mantale petecite, cu pălării sparte și desculți, numai pentru a-și da seama și mai mult de puterea lor din umilințele și injuriile la care se expuneau, atingând cu cotul haimanalele ulițelor sau cerând îndurare ca niște simpli milogi atotputerniciei seniorilor.

Senzația aceasta din urmă doream s-o am mai ales când prințul Georges se apropie de mine; dar, oroare, teribilul meu maestru se purta acum cu mine cu o amiciție care mă exaspera. Cât despre prințul Raoul nici nu mai vorbesc. E drept că el sosi într-o bună zi în biroul maestrului cu acea călcătură gravă și îndesată în tocuri, care-i sta atât de bine, drept ca un brad și cu gambeta adâncită mult pe frunte. Dar povestea lui fu din cale-afară de impresionantă și nefericită: Riri, apășoaici e mansarde, fugise iarăși. Dar asta nu era nimic. Nemernica nu se lăsase amăgită doar de sticlele artificiale ale prințului; dimpotrivă, îl spionase bine canalia și observase ascunzătoarea adevăratelor bijuterii. De bună seamă, primul giuvaiergiu de pe uliță consultat de dânsa îi descoperise că darurile cu care o amăgea prințul nu făceau nici două parale. Escroaca, în loc să se lase apucată de nervi și să-și amenințe amantul cu ruptura, procedase cu sânge rece și cu răbdare. Și când fusese sigură de lovitură (Dumnezeule, nu numai sărmanul de mine se putea mândri cu talentul de fur), devalizase pe prinț de întregul lui avut. Dar mai era și-o culme deasupra acestei întregi tragedii: dintre toate obiectele de găteală și de orice alt fel, ce-i aparținuse personal, tâlhăroaica nu uitase lângă ascunzătoarea devastată decât un săculeț de mătase roșie, în care se afla - ce credeți oare? - nici mai mult, nici mai puțin, o perucă, o superbă perucă de păr brun, ondulat.

Prințul Raoul, care părea mai contrariat de faptul că toată competența lui se năruise, decât de bijuteriile volatilizate, mă asigură însă că era o perucă făcută tot din părul ei, pe care-l purta la început când a cunoscut-o; după ce i-a furat primul inel, probabil pentru a se ascunde mai ușor, și-a retezat lungul păr și i-a dat celui rămas altă culoare. Dar i-a părut rău pesemne de minunea aceea de cosițe, căzute sub foarfecă, ca să le arunce. Iar mai târziu, iată că i-au prins de minune: văzând că prințul nu întreprinde nimic împotrivă-i, și-a luat inima în dinți și a căutat să-l revadă. Conta mult, vezi bine, pe ardoarea cu care el a iubit-o și care, după atât amar de vreme, nu putea să nu izbucnească decât cu și mai multă tărie. Și-a scos, așadar, părul mort din săculețul lui roșu și l-a reînviat, cu ajutorul unui specialist priceput, sub formă de perucă. în privința asta prințul iar poate să pună mâna în foc: nu există păr pe lumea asta, fie canin, fie omenesc, pe care el să nu-l cunoască după pipăit chiar după 30 de ani. Asupra ăstui punct nu admite nici un fel de replică și e gata să facă orice fel de pariu. De aceea nu trebuie interpretată lăsarea perucii în săculeț, la locul brigandajului, ca o ironie la adresa lui; o hoață inteligentă ca Riri nu putea părăsi, la fața locului, de dragul unei glume, un atât de periculos corp delict, care pe lângă alte indicii întru găsirea-i dădea și pe acela, considerabil, de-a avertiza pe păgubaș s-o caute sub o altă culoare și coafură.

– E Aurica! glăsuii atunci...

– Aurica? ridică din umerii trunchiului și din umerii obrajilor lui tătărești, în același timp, prințul Raoul. Despre care Aurică vorbești?

Și atunci îi povestii că urmărind odată o femeie care mă interesa, am fost dus de-aceasta în mansarda interesantă a unui block-house de construcție puțin mai veche. Acolo am găsit însă un adevărat stup de fete frumoase: băteam pentru a le descoperi, în ușa fiecăruia, sub pretext de a afla pe supraveghetoarea care dă cu chirie odăile. în acest chip am pătruns și la Aurica, o blondă zdravănă și al cărei chip mi s-a părut de la început foarte cunoscut. Cum mi-era cu neputință să mă dumeresc de unde o știam pe această splendidă curtezană, am vizitat-o de mai multe ori, până când am întâlnit-o odată în pragul ușii, în toaleta de oraș. Atunci prima bănuială justă mi-a tăiat îndată capul.

Și continuai astfel - ferindu-mă de a aduce vorba de prințul Preda și de locuitul meu în mansardă - să-i înșir lui Raoul conversațiile cu Aurica și stupoarea ce i-a produs amănuntul că inelul de rubin în jurul căruia se învârteau toate aceste conversații avusese o valoare grozavă, revelație care avu ca efect dispariția aproape imediată a ei din locuința știută. îi explicai apoi prințului de ce în scurtele noastre întrevederi pe care le-am avut de-atunci nu i-am pomenit de acest lucru: probabil pentru că nu s-a întâmplat să rămânem mai mult împreună și, mai cu seamă, pentru că nu mi-aș fi putut închipui vreodată că hoțoaica, a cărei fugă eu o dădeam pe seama temerii de a se fi simțit pe jumătate descoperită, ar fi putut să-și ia îndrăzneala și să se refugieze tocmai la acela de care în primul rând ar fi trebuit să se ferească. Numai la petrecerea de la Liric eram gata să deschid vorba despre acest subiect, dacă el nu mi-ar fi luat-o înainte și nu mi-ar fi exprimat mulțumirea că a găsit-o și că se simte prea fericit cu dânsa, astfel că m-as fi simțit la rându-mi stânjenit din cale-afară să-i mai aduc la cunoștință prea de-a dreptul că, între timp, am fost și eu dintre aceia care i-au frecventat odaia. Mi-am făcut datoria să-l întreb numai în privința coafurii ei actuale pentru a-mi întări deocamdată convingerea asupra identității sale și desigur nu m-a convins că trebuie cu atât mai mult să tac faptul că ea redevenise brună, cât că încă de la început, deci la puțin timp după ce eu o pierdusem din vedere, revenise la dânsul în plenitudinea frumuseții ei capilare, cu întreaga-i coamă brună și ondulată, care-l fermecase atâta pe el, cunoscătorul, înainte. Rămânea numai, pentru a curma orice echivoc și nesiguranță, să viu să văd și eu și, iată, dacă mi-aș fi ținut promisiunea cu un minut mai înainte...

Recapitulând și întregind reciproc datele ce ne puteam da, ramaserăm la concluzia fermă că Aurica și Riri nu pot fi decât una și aceeași persoană; în consecință, rugai pe prinț să-mi permită să mă ocup puțin eu de această împrejurare, promițându-i că în scurt timp îl voi repune în posesia bijuteriilor sustrase. Prințul Raoul mă refuză însă cu delicatețea lui obișnuită.

- îți închipui scandalul] apăsă el asupra acestui cuvânt, care mi se păru că-l impresionează puțin cam exagerat. Când însă completă: Ce-ar zice Alba, în situația ei, când afacerea ar răzbate în jurnale? nu mai ținui câtuși de puțin să insist și admirai cu tot sufletul și cu toată sinceritatea chipului într-adevăr boieresc cum acest vlăstar de domni primea ultima lovitură a soartei.

Mă simțeam dinainte-i într-un acut simțământ de jenă, nemernicul de mine, care mă gândisem că aș putea răspunde și altfel râsului tăios al donnei Alba decât prin imediata predare a scrisorilor, îndată ce le voi fi găsit o îmbrăcăminte mai decentă, când Raoul întrerupse brusc religiozitatea, dacă pot spune, acestor momente cu hohotele lui sacadate:

– Cha, cha, cha... în schimb mi-a lăsat câinele... cha, cha, cha... n-a știut pe ce trebuie să pună mâna, nenorocita...

Și el mă părăsi râzând cu rară satisfacție, cu ochii parcă iluminați de o viziune pe care mi-era imposibil s-o încheg în mintea mea. Va să zică, tot ea e "nenorocita" în toată această afacere! fu singurul haz care-mi rămase, în urma lui, din marea și zgomotoasa-i dispoziție.

Am găsit o splendidă cutie, mi s-a spus de mahon, căptușită pe dinăuntru cu mătase, lucrată în vârf de briceag de-un vestit pușcăriaș, sculptor în adevăratul înțeles al cuvântului. Acum scrisorile sunt la locul lor, parcă respiră și ele în voie, liberate din strânsoarea rău mirositoare a temniței înguste de tinichea în care le înghesuise prințul. Tapetul mătăsos al noii lor locuințe păstrează încă urme de necunoscute, de fine parfumuri, și sper astfel că mirosul de tutun, de care s-au impregnat, le va dispărea cu vremea. Spun cu vremea, deoarece încă nu m-am decis la acțiune, nici măcar n-am croit planul procedeului de predare. Știu atâta că trebuie să fie cât mai grandios, deși nespus de simplu, și mă simt foarte încurcat la alegere, ca și donna Alba în fața doamnei aventuri. Resping tot ce mi se pare teatral, dar alung, cu un fel de temere irezistibilă și hotărârile reduse doar la o simplă linie. Intre timp observ pe figura donnei Alba o dispoziție care mă zăpăcește de-a binelea, pentru că variază brusc de la o bunăvoință plină de îndemnuri a ochilor ce-mi poruncesc limpede să-i vorbesc neapărat, cu toată schima aceea necontenit înțepătoare a buzelor, la o privire rece și disprețuitoare, cu care mă împărtășește în zilele următoare. I-am pierdut și ochii, trebuie atunci să constat, nu numai buzele; dar în curând o voi dobândi în întregime. însă cum? cum? Tocmai acum când am ajuns la limanul aventurii mele, care mi se pare formidabilă, iată, nu mai știu pe unde să apuc, nu găsesc stânca de care trebuie anume să mă agăț, pe țărmul ajuns cu atâta trudă, în înot îndârjit și voinicesc.

Stranie întâmplare! Iată, tot prințul Preda veni să mă scoată din încurcătură cu impetuosul lui brânci. Asta s-a întâmplat la Palatul de justiție, pe când mergeam cu maestrul braț la braț: o, eram acum atât de departe de vremea când trebuia să-l urmez cu geanta încărcată, pierdut în ceata clienților și a solicitanților, spre mașina elegantă, care avea să-l ducă numai pe el. Acum maestrul nu-mi mai slăbea brațul; mă plimba ca o trufie, ca un trouvaille al lui fericit, prin lumea magistraților, a avocaților și a justițiabililor; eram descoperirea lui, așa cum scrisorile donnei Alba erau descoperirea mea, comoara mea scumpă și făcătoare de minuni, dar aceasta ascunsă acum în loc de nepătruns, chiar pentru cea mai rafinată imaginație cu putință. într-o după-amiază, așadar, când maestrul îmi expunea un plan al lui nou de luptă, într-o afacere recentă și foarte complicată, așteptând cu grijă, o, zei mari și capricioși! observațiile mele critice, doi ochi încordați mă prinseră și se fixară în ochii mei ca două gângănii negre, pe care apoi ți-e cu neputință să le mai scoți din carne, îi simții de departe, trecând prin multiple perdele de oameni, mobile și vuitoare, din marea sală a Palatului. Pe om încă nu-l descoperisem, dar îl bănuiam. Și el apăru într-adevăr. Evident, m-am făcut că nu-l observ, nici că-l cunosc, și am luat cuvântul ca să contrazic asupra unui singur punct numai pe preopinentul meu. Maestrul s-a oprit atunci în loc să mă asculte, cu privirea în cimentul podelei, după obiceiul lui. Avusei deci tot timpul, vorbind înainte, să observ pe prințul Preda, a cărui privire acum radioasă și batjocoritoare o primii cu o indiferență atât de naturală, cu un aer atât de străin, că o clipă însăși lumina de pe fața lui păli, amețită complet de calmul și nepăsarea mea, ca în fața oricărui necunoscut. Dar era prințul Preda și eu eram tot eu, firește, și mai eram și alături de prințul Georges.

Acesta îmi primi obiecțiile, îmi ripostă asupra lor și-și susținu iarăși punctul de vedere de la început, consolidat de astă dată și pe fațeta, pe care eu, descoperind-o mai șubredă, o atacasem. După care își petrecu mâna pe după brațu-mi și mă trase mai departe după dânsul spre uimirea holbată a celuilalt prinț, decăzut, pe lângă care trecurăm amândoi fără a-i acorda nici cea mai mică atenție.

Dar fără să fac nici un fel de mișcare înapoi, simțeam ochii lui Preda cum mă împung prin spate; când începu să mă strige, mă întorsei mirat și foarte lent și-l privii cât se poate de nedumerit și de calm, într-atâta mă așteptam să înceapă să mă strige. Prințul Georges se opri și el, fără nici măcar să se întoarcă; apoi când îmi cerui scuze de la dânsul, văzând aerul triumfător și pasul hotărât al celui ce ne urmărea, își luă rămas-bun de la mine și se îndreptă spre ieșire. Un moment măcar ochii lui nu căutară spre prințul Preda, sau poate nu văzui eu bine. Părea numai puțin mirat că răspundeam la o chemare adresată pe alt nume decât cel pe care mi-l cunoștea, dar poate că și asta nu fu decât o simplă impresie a mea.

Prințul Preda îi urmărea mersul cu ochii micșorați, strângându-și buzele încrețite, puțin crispate într-un rânjet care îmi cam zdruncină puțin siguranța de mine.

– Ce doriți dumneavoastră? îl întrebai prietenos (ușurat de plecarea maestrului), ca pe un necunoscut simpatic pe care vrei să-l scoți din eroarea în care se găsește. Probabil, faceți o confuzie... nu mă numesc Dănicel...

– Nici eu n-am zis Dănicel... am spus Bănicel, cum te știu...

– E o greșeală... mă numesc cu totul altfel...

– Scuzați, vă rog, domnule Aspru, domnul mare avocat Mihail Aspru, care văd că sunteți nu numai secretarul prințului Radu Șerban, dar și prietenul lui, asociatul lui... Numai dintr-o nedumerire vă rog să mă scoateți; de ce n-ați încercat să mă scoateți din eroarea chipului cum v-am pronunțat numele chiar față cu amicul dumneavoastră, soțul prințesei Alba Ypsilant, născută Ruset; de ce ați ținut să-l îndepărtați înainte de... de-a sta de vorbă cu un amic pe care văd bine că l-ați uitat așa de repede... deși el însuși e născut Buzescu?

-- Nu l-am îndepărtat deloc; cum aș fi putut eu îndepărta pe domnul Georges Radu Șerban, care mi-e patron și nu asociat, cum spuneți. Numai că domnul Radu Șerban terminase instrucțiunile ce avusese să-mi dea, iar eu trebuia neapărat ca să rămân să i le execut. Evident, n-ar trebui să vă explic eu toate astea, dar, pentru că văd că persistați în confuzie...

– Sunteți prudent ca un avocat într-adevăr ilustru, precum am aflat că vă consideră lumea pe-aci... Drace, eu parcă trăiam într-altă lume, de n-am aflat până acum adevăratul nume și adevărata calitate a unui amic atât de prețios. însă sunt mândru, nespus de mândru că, dimpotrivă, eu singur cunosc ce nu cunoaște toată aceasta lume, și anume, că maestrul Mihail Aspru, alias Constant Bănicel, este și un admirabil detectiv. Numai dintr-o nedumerire aș dori să mă scoateți: ca detectiv ați lucrat tot în numele patronului dumneavoastră sau în numele frumoasei dumneavoastră patroane? în cazul dintâi, sunt dispus să cred că maestrul s-a îndepărtat de dumneavoastră, lăsându-vă într-adevăr instrucțiunile necesare, precum m-ați informat; în cazul al doilea, sunt nevoit să rămân tot la părerea mea dintâi, că dumneavoastră v-ați îndepărtat de maestru, cu o prudență de care vă felicit; căci îmi închipui cât de penibil ar fi fost, într-adevăr, și pentru mine și pentru dumneavoastră și mai cu seamă pentru ilustrul domn Georges Radu Șerban, să intrăm în subiectul de discuție care ne interesează pe noi toți și care...

– Domnule, te-am lăsat să vorbești pentru a vedea unde vrei să ajungi, dar văd că pierdem vremea în zadar... Dă-mi voie să te întreb: dumneata ai vreun proces, ai vreo neînțelegere cu vreun vecin, ai vreun act de făcut; altfel nu înțeleg ce poți dori de la mine...?

– E, lasă astea... Mai degrabă spune-mi ce instrucțiuni ți-a lăsat patronul pentru modesta mea persoană... Să sfârșim cu ocolurile care, în orice caz, dumneavoastră vă smulg un timp foarte prețios...

– Evident că mă amuzi dumneata, de vreme ce, cum vezi, nu chem gardianul să te conducă la oficiul respectiv, adică acolo unde se distribuie diagnosticurile urgente. Sper că nu ești și furios și de aceea prefer să te mai aud și mai departe. Până când îmi vine rândul la proces, cred că mă voi distra bine cu dumneata.

- începi, așadar, să revii și asta mă bucură, deși încă tot pe departe și cu toate că mă ameninți în chip atât de nedelicat. Eu, cu mult mai delicat ca dumneata, pentru că prințul tot prinț rămâne, țin să te previn, înainte de a mai aduce vorba de gardieni și de oficii, că sunt cu madam Matilda și contesa Irma, pe care le-am lăsat la bufet. Ele sunt două femei onora... vreau să spun, două bune martore, cu care se poate dovedi ușor, înaintea oricărui oficiu, că o anumită persoană a locuit în anume loc sub nume fals și-apoi a fugit într-o bună noapte, după ce s-a introdus întrebuințând chei false în camerele altora și... cum să zic... sustrăgându-le obiecte...

– Vasăzică ăsta-i cazul dumneavoastră. Trebuia să începeți cu asta, domnule. Asta are într-adevăr aer de afacere judiciară, care mă poate interesa. Numai că pentru a vedea dacă aveți câștig de cauză, trebuie să-mi răspundeți la oarecare chestiuni. Dar înainte de orice trebuie să vă atrag atenția că obiectul acestui jaf, pentru a vă putea plânge de el, trebuie să fie bine determinat, nu poți acuza pe cineva că te-a prădat de aerul din cameră, de un ziar vechi și fără importanță, de vreo scrisoare care nu-ți aparținea sau de vreun obiect cu care dobândeai vreun câștig ilicit... în al doilea rând, iarăși trebuie să vă atrag atenția că dacă afirmați lucruri care nu sunt adevărate (ceea ce în drept se traduce cu afirmații care nu pot fi dovedite serios), spre defăimarea cuiva, sunteți grav amenințat de rigorile legii. Articolul respectiv din codul penal, adică cel care se referă la calomnii și injurii, prevede pedepse care se ridică chiar foarte aproape de aceea ce s-ar fi acordat făptașului, în cazul când s-ar fi făcut cu adevărat vinovat de ceea ce-l acuzați dumneavoastră. Iar, ca să termin, îmi fac datoria de a vă mai atrage luarea-aminte că la acordarea unor astfel de pedepse se are în vedere în primul rând onorabilitatea persoanelor ce sunt acuzate, în raport cu onorabilitatea persoanelor care acuză și a celor care servesc de mărturie... Cum vedeți, lucrul e nespus de delicat și riscant... în rezumat deci: trebuiesc dovezi sigure și martori de perfectă onorabilitate, singurii cu care se poate ataca onorabilitatea unui om, în sfârșit, un obiect al delictului precis, bine determinat și licit... Și acum să le luăm pe rând: ce obiecte spuneți că vă lipsesc?

Prințul Preda mă privea poznaș și sigur de sine; părea dispus să se preteze jocului, ceea ce mă cam încurca iarăși oarecum, evident fără a-l lăsa prin nimic să bănuiască întru cât era precară țânțoșenia ce-i arătam.

– Scrisori de valoare și o fotografie, răspunse el râzând.

– Perfect. Vă erau adresate personal?

– Nu. însă erau adresate fratelui meu, al cărui moștenitor direct și legal sunt...

- In ce constă prejudiciul bănesc sau moral ce rezultă pentru dumneavoastră din sustragerea acestor scrisori? Erau de afaceri? Conțineau dispoziții de ordin civilo-comercial? Cuprindeau destăinuiri care vizau exclusiv onorabiliatea familiei dvs.

– Interesează asta?

- în drept, numai asta... dacă nu există prejudiciu, nu exista fapt... Și subliniez: prejudiciul dvs. personal: pentru prejudiciul fie material, fie moral al altei persoane, trebuie să introduceți plângere numai cu mandat expres și legalizat din parte-i....

Prințul strânse buzele și mestecă în gol câtva vreme.

– Mi-a cauzat un prejudiciu de ordin sufletesc...

– Nu înțeleg, ați spus doar că aceste scrisori nu vă erau adresate personal. Dar, în sfârșit, totul e posibil... Numai că trebuie dovedit. Dovedită paguba, dovedit obiectul delictului. Așadar: le-a mai văzut cineva? vreau să zic știa cineva de existența acestor scrisori? Nu. Cu ce dovediți atunci că ele existau, că în ele se cuprindea ce spuneți, că acest cuprins vă produce într-adevăr o pagubă personală și, cum spuneți morală...?

- Toate acestea le știe numai cel care le-a sfeterisit, rânji el.

– Dar dacă el nu mărturisește de bunăvoie? îl întrebai cu tot interesul, ca și când aș fi descusut pe oricare client străin. Fiind învinuit nu poate fi tras nici măcar la jurământ, în penal...

- însă au cunoștință martorii de o fotografie....

– Vă aparținea? Vă era dedicată personal?

– O aveam moștenire...

– Era a unui membru din familia dumneavoastră...

- Era o amintire scumpă... toți știu că ea a dispărut o dată cu persoana care...

– A văzut cineva pe persoana aceea ridicând-o din perete sau a întâlnit-o pe coridor plecând cu ea?...

– Asta nu, dar... coincidență...

- E o bună prezumție într-adevăr. însă: ați găsit și au văzut martorii că ați găsit ușile descuiate, lucrurile răvășite...

– Nu. Ușile erau încuiate și lucrurile la locul lor... Interogatorul urma astfel vertiginos întru avantajul meu total, și totuși prințul Preda nu părea deloc neliniștit de speranțele ce-i luam rând pe rând. Dimpotrivă, eu singur eram cel care singur eram o surdă neliniște în fața acestui rânjet calm, batjocoritor, suspect. Acest nenorocit, distrus acum complet, nu consimțea să sucombe definitiv, reducându-se, după obiceiul lui, în urma marilor lovituri, la starea de mumie. Sau poate lovitura supremă ce-i aplicasem îi clintise puțin mintea din loc?

– Individul care a fugit, a plecat cumva cu chiria neplătită? Pe timpul cât a stat acolo s-a dedat la vreo faptă infamantă? Ați găsit vreo urmă de-a lui în apartamentul dumneavoastră, sau măcar pe coridor, în apropierea ușii dvs.?

– Nimic, nimic din toate acestea... sunt însă curios să aud cum va explica el, un om atât de onorabil ca dânsul, că a putut locui atâta vreme într-o mansardă ocupată de indivizi cu reputație îndoielnică...

– O, domnul meu nu se poate provoca o astfel de explicație pe calea justiției... Sunt curiozități în viața omului...

Poate vrea să se refugieze de cineva inoportun, știu eu, o amantă, sau cine știe cine, să simuleze astfel plecarea în provincie, sau vrea să-și aibă la dispoziție vreo odaie de rendez-vous...

– Când nu e însurat și are un apartament luxos...

– De ce să intrăm în astfel de amănunte... nu e însurat, dar poate că are legături destul de puternice, pentru a fi constrâns să evite a fi văzut în anumite condițiuni. Poți să pui în mișcare justiția pentru a-ți satisface o astfel de curiozitate care nu te interesează direct, nici pe dumneata, nici societatea, nici morala publică? Poate-i plăcea o cocotă nostimă, descendentă decăzută de conți, să zicem, unguri... însă nu dorea ca o astfel de femeie să pătrundă în apartamentul lui, în care intra altfel de lume, și la un moment dat putea să intre o persoană a cărei privire trebuia ferită de astfel de priveliști și-a cărei prezență trebuia scutită de eventuale contacte, de orice fel...

- O, mergi, domnule avocat, îmi întinse de astă dată prințul Preda mâna, pe care i-o luai și i-o strânsei cu efuziune...

Figura lui era extrem de radioasă, înfricoșător de radioasă. Și nu mai contenea cu mulțumirile.

- Sunteți, într-adevăr, un mare avocat... Mă rog, ce vă datorez pentru consultație?

Protestai cu largi gesturi care trebuiau să traducă totala dezinteresare.

– Vai, nimic... de vreme ce nu putem face nimic... nu obișnuiesc să iau onorarii de la oameni pe care-mi dau seama că nu-i pot servi deplin. Mie-mi place să câștig procesele... dragul meu domn...

Râdeam cu stânjenită voie bună de benignu-mi joc ironic de cuvinte, din ce în ce mai nesigur de succesul meu, pentru că prințul Preda râdea cu și mai multă bună voie, cu și mai largă satisfacție decât mine.

– Totuși, mi-ați dat un sfat pe care sunt nevoit să-l prețuiesc nespus, domnule... vreau să spun, maestre, scumpe maestre, glăsui el dulce și perfid. într-adevăr, m-ați scăpat dintr-un iminent pericol... și pentru asta trebuie să vă fiu recunoscător. Drace, ce m-aș fi făcut dacă mă încurcam în afacerea asta atât de puțin serioasă și cu niște martore de profesie atât de puțin onorabilă în fața unor instanțe atât de grave și serioase ca acele din acest palat. în schimb, însă, m-ați lăsat să întrevăd adevăratul rost al lucrurilor și, implicit, ca un meșter avocat ce sunteți, instanța la care trebuie de acum să apelez. Pentru că, scumpe domnule avocat, m-ați făcut să ghicesc persoana care, obișnuind să vie în apartamentul dvs., trebuia cruțată de priveliști neașteptate ori contacte pe care pretindeți că totuși aveați din când în când plăcerea să le căutați aiurea. Eu, mai mult ca oricare, nu trebuie să aflu nici o contradicție în astfel de afirmații; de multe ori în lipsa idealului și în dorul lui teribil ai nevoie să recurgi la evadări și surogate... Absențe mai îndelungate, supărări care trec... Toate bune, toate bune. Totuși, dacă m-ați lăsat să întrevăd cu o infailibilă claritate persoana în chestiune, care precum știți și mie mi-a fost și-mi este încă nespus de scumpă, cu toată depărtarea de mine, ce pare să fi crescut și mai mult cu aceste întâmplări, în schimb pretextul pe care mi-l serviți pentru a-mi explica prezența dumneavoastră în vecinătatea locuinței mele odioase, deși, cum am spus, pentru mine cât se poate de bine venit, îmi permit să-l găsesc mai puțin plauzibil. Vă rog să mă scuzați, dar ce vreți? Nu-l găsesc, nu-l văd... Insă coroborând prețiosul indiciu ce indirect ați binevoit a-mi dărui, și pe care-l rețin fără nici o reticență, pot să-mi alcătuiesc și singur convingerile de care mai am nevoie. Și așa totul se luminează în fața mea ca ziua: prin urmare chiar persoana de care mi-ați pomenit...

– Eu nu v-am pomenit de nici o persoană... conversația dvs. a trecut iar în domeniul indescifrabilului.

- Persoana pe care mi-ați sugerat-o, vreau să spun, ei bine, ea e aceea care v-a determinat să încercați aventura, care v-a reușit de minune și pentru care vă felicit...

– N-aveți de ce, domnule! Ca să vă fac plăcere primesc și felicitările dvs. Sunteți, într-adevăr, nespus de nostim; dar mă mir de ce nu mă felicitați și pentru trecerea Atlanticului, în avion, pentru descoperirea Polului Nord, pentru primul zbor cu racheta în lună...

– Zborul săvârșit de dumneavoastră este pentru modesta mea persoană tot așa de prețios și admirabil ca și isprăvile de care-mi vorbiți. Dar, reîntorcându-ne la ce ne interesează, țin să vă exprim din nou miile și viile mele mulțumiri pentru informațiile și sugestiile ce mi-ați dat; așadar, ca să rezum, întocmai ca dumneavoastră adineauri: instanța supremă la care trebuie să mă adresez este și rămâne soțul doamnei... de ce ai tresărit? întinse el mâna cu latul palmei rășchirat spre pieptul meu... nu trebuie să tresari...

– Ți s-a părut...

– Nu trebuie să tresari, pentru că, nobil cum sunt, te asigur că la instanța supremă nu voi recurge decât după ce voi trece prin fața celei a doua instanțe: doamna, deoarece la prima instanță, care ești dumneata, văd că nu pot face nimic.

– Fă cum dorești, domnule, eu nu înțeleg nimic din ce spui, însă îți atrag atenția că dacă încerci să faci intrigi ori insinuări între mine și altcineva, din motive pe care deocamdată nu vreau să le examinez, vei risca mult. Te rog să nu uiți aceste cuvinte ale mele și seriozitatea cu care ți le spun.

El îmi trimise, drept orice răspuns, un sărut cu vârful arătătorului. Și-mi spuse numai, zâmbitor și galant:

– Pe curând!

După plecarea prințului Preda am rămas cu impresia limpede că el trebuie să mai aibă ceva la mână, o fotografie pe care eu n-o știam, vreo scrisoare pe care o pusese deoparte. Gestul lui nobil, la care se hotărâse definitiv, trebuia căptușit cu o rezervă de siguranța; în caz când efectele lui n-ar fi fost tocmai cele dorite de dânsul, mai rămânea astfel în sertar o scrisoare sau mai multe, care să repună lucrurile în starea dinainte sau să forțeze pe recalcitrantă a reflecta mai adânc cum trebuie răsplătite gesturile mari. în privința asta sufletul meu se bucură în adâncul lui: el n-ar fi putut ajunge până la o atare meschinărie. Dar o satisfacție morală, atât de benignă, nu însemna nimic față de dezamăgirea considerabilă în care mă cufundă această teribilă bănuială, aproape evidentă. Așadar, toată munca mea, toate oboselile mele și toate sacrificiile de timp, de liniște și de seriozitate au fost zădărnicite; mă vedeam aidoma ca-n dimineața care urmase citirii dosarului Ypsilanților. O singură scrisoare în mâinile lui anula toată valoarea comorii pe care o dobândisem cu atâta îndrăzneală și trudă: eram consternat.

Dar care scrisoare și-o putuse oare opri pentru zile negre? De bună seamă, cea mai periculoasă din toate, pe cea din urmă. O astfel de scrisoare tocmai ar fi putut lipsi, cu toată importanța ei decisivă, fără a isca nedumeriri, dintr-o colecție ca aceasta; a fost doar scrisoarea ultimelor momente de încordare, de înfrigurare, de pregătire la luptă: era cât se poate de firesc donna Alba să-și închipuie că adresantul n-a mai stat s-o așeze liniștit în cutiuța de străveche artă, lângă celelalte. O fi pus-o într-altă parte, cine știe unde; dar pentru că n-a mai fost găsită, de bună seamă că s-a pierdut; nu mai era nici o nevoie să-și bată capul cu lipsa ei. Canalia de prinț, pe care-l compătimeam! I-am dejucat evident intenția, dar ce folos, e tare, e încă tare, grozav de tare.

Unde-o va fi ținând-o? mă muncesc să-mi închipui. Tot în sertarul birouașului șubred? Haida-de... n-ar mai face el o greșeală ca asta! Cu siguranță c-o ține cu dânsul, o poartă cu dânsul, de bună seamă în portefeuille. Drace, a-l întâlni undeva, a-l atrage undeva, bunăoară în grădinuța întâlnirilor lui cu donna Alba... cu un pumn bine aplicat l-ai putea doborî fără remușcare. Și pe urmă perchiziționat ca la poliție...

Și toate astea repede, cât se poate de repede, până nu dă de veste ceva donnei Alba. Oare e cu putință să fi ajuns ceva la urechea ei? Maestrul e încă aici, peste câteva zile pleacă iar la moșie. însă rămâne telefonul; el îi va cere din nou întâlnirea care a rămas în suspensie. Dar, pentru că nu are ce să-i mai dea în schimb... In orice caz, nu pot să cred c-a chemat-o așa de repede la negocierea singurei scrisori pe care o mai are. De altfel, reieșea limpede asta din atitudinea lui și din sensul conversației noastre. Totuși nu e exclus s-o avertizeze acum, după această convorbire. El a plecat cu convingerea că am lucrat din îndemnul donnei Alba; așadar, îi va rânji în pâlnia aparatului, rugând-o în bătaie de joc să nu se bucure prea mult, căci ce e principal se găsește în mâna lui. O va felicita, evident, cum m-a felicitat și pe mine, pentru ideea ce-a avut și mai cu seamă pentru instrumentul ce și-a ales... Și donna Alba va fi pusă astfel în curent cu formidabila mea aventură... O, dacă ar fi așa... Și nu poate să nu fie așa... cum ar putea să fie altfel? Nu pot pricepe cum? Să recapitulăm iarăși: el are convingerea că am fost în serviciul ei, mai mult decât atâta, drace, că sunt amantul ei. Ce-ar mai putea altceva atunci să-i mai rânjească în pâlnia telefonului, spuneți, decât asta?... Și-atunci, donna Alba, fatal, trebuie să-mi ceară concursul mai departe, fatal, trebuie să mă proclame confidentul ei, agentul ei... pentru dobândirea acestei ultime scrisori... cu adevărat agentul ei de afaceri secrete... sau, dacă epava asta eminesciană nu vrea de bunăvoie... piratul ei, o, piratul ei, al donnei Alba!

Ah, trebuie să ne gândim de pe acuma, să fim gata atunci când ni s-o adresa dulcele ei glas, să ne gândim la chipul cum i-am putea juca festa decăzutului ordinar și șantagist. în orice caz, va avea de-a face atunci cu mine și de astă dată direct, pe față... și de astă dată investit cu puterea ei... ca de puterea unei zeițe.

îi voi frânge și oasele, dacă nu e ascultător și nu-și cunoaște interesul lui și-al bietei lui fete, a cărei întreținere la pension, de altminteri, intenționasem chiar mai înainte de ridicarea scrisorilor s-o continui. Dar acum denaturatul ăsta parcă și-a uitat de tot de fata lui...

Dumnezeule, care va fi primul cuvânt al donnei Alba, cum va căuta întâi spre mine, când mă va întreba cum am procedat? Va face evident la început pe indignata... poate va fi chiar de-a binelea, necunoscând intențiile mele... Dar acum bate în sfârșit la ușă momentul în care le va afla.

Pentru întâia oară când întâlnesc după aceea pe donna Alba, fața ei e împietrită de ură și dispreț. Șnapanul o pusese de bună seamă în curent cu totul. Dar maestrul era aci; astfel că donna Alba încă nu putea să-mi vorbească. Dar așteptam cu sânge rece puternica izbucnire a mâniei, care se acumula astfel zi de zi, și mă legănam în țesătura de raze a urmării acestei izbucniri, după ce voi lua și eu cuvântul. Scrisorile n-aveam să le prezint decât după ce le voi fi completat. Pentru că descoperisem într-adevăr lipsa nu numai a celei din urmă, cum bănuisem, dar și a celeilalte, deopotrivă de periculoase, care se termina cu sinistra politețe: "A dumneavoastră trădătoare, Alba Ypsilant". Poate mai păstrase și altele, de lipsa cărora însă nu aveam cum să-mi dau seama. Mizerabilul de prinț!

Cu siguranță că-și pusese rezerva la păstrare chiar în momentele acelea de zbucium al putredei lui conștiințe, cu care izbutise să mă amăgească și pe mine.

Mâna, pe care obișnuia s-o pună teatral pe inimă, nu se ridica decât ca să pipăie prin stofă hârtia, care-l asigura că puterea lui nu scădea cu nimic. Și în chipul ăsta cât ar fi putut crește el totuși în ochii domniței Alba, Doamne, poate chiar în inima ei!

Dar nu m-am odihnit deloc în nopțile din urmă. în primele două m-am zvârcolit muncit de gânduri sterpe în perna dogoritoare de fierbințeala zădărniciei și neputinței. Am cântărit și am măsurat în schimb tot ce ar fi fost cu putință de făcut, astfel că ideea cea nouă mi-a căzut, cu cel de-al doilea revărsat al zorilor, ca un fruct coapt. Altceva, absolut nimic altceva, nu mai rămânea să fie ales!

Deci în a treia noapte, am pândit lângă ușa de jos a mansardei, deghizat de negură, și când contesa Irma s-a închegat din întuneric am oprit-o cu un "pst!" discret, ca al oricărui client banal. Ea s-a apropiat, și vă puteți închipui figura-i când m-a văzut. Era ceva mai mult decât culoarea surprizei, în ochii și-n trăsăturile ei, era spaima, spaima desăvârșită. Aflase că jefuisem pe prinț de fotografie și de niște lucruri de mare valoare. Știa de asemeni - și de hatârul trecutului avu gentilețea să mă avertizeze - că prințul îndată ce va pune gheara pe mine mă va și da pe mâna poliției; de altfel, plângere împotrivă-mi a și introdus la comisariat și procuror.

– Vasăzică, Irma, n-ai fost cu el acum trei zile la Palatul de justiție...?

– Când te-a reclamat acolo?

– Când s-a întâlnit cu mine...

- S-a întâlnit cu tine acolo și nu arestat?... Eu nu fost niciodată cu el undeva...

– Cum putea el să mă aresteze pe mine, Irma, acest nenorocit decăzut? Eu puteam să-l arestez pe el... Uită-te, te rog, la mine și alege între noi...

Eram acum în fața ei și cu portul, și cu aerul, avocatul și nu agentul comercial. Izbutii s-o conving - nu fără oarecare greutate totuși - să mă urmeze la mine acasă; ea se înfricoșa desigur că o voi conduce în cine știe ce hrubă, în cine știe ce subsol misterios, astfel că atunci când oprii prima mașină în treacăt, ea refuză să se urce. îmi spuse că va alege ea mașina cu care mă va însoți, și pentru asta a trebuit să facem drumul până la stația cea mai apropiată. Când îmi văzu apartamentul, râse și ea de temerile ei, dar îmi explică: "Eu frate cinstite, nu-mi place să am amante un apaș..." Pe urmă mai sări de gât, dar eu o desprinsei binișor de pe mine și o așezai frumos pe fotoliul de piele din fața biroului.

- întâi lucrurile serioase, Irma. Pe urmă ne vom strânge și în brațe cât vei dori.

Și-i povestii, aducându-i un nou val de uimire în față, că în parte prințul Preda avea dreptate. îl jefuisem, dar de ce? De o fotografie și de niște scrisori care aparțineau unei doamne ce-o cunosc. Cu aceste scrisori, pe care pe vremuri doamna le trimisese unui frate al lui, banditul o exploata pe femeie. O teroriza la tot momentul că o denunță bărbatului și o storcea în mod neomenos de bani. întâmplarea a făcut ca eu să fiu secretarul bărbatului ei; ea și-a pus atunci nădejdea în mine și m-a rugat să-i vin în ajutor.

– Este amanta ta... se nu minte...

– Nu, Irma, nu e amanta mea. Dacă aș fi cunoscut-o acum 15-20 de ani, când s-a petrecut povestea cu scrisorile, poate că da. Dar acum e o femeie gata să împlinească cincizeci de ani. Pentru prințul Preda e tocmai potrivită; mi se pare că el a iubit-o pe-atunci, dar ea a preferat pe fratele lui. Poate c-o mai iubește, dar asta nu-l împiedică s-o speculeze ca ultimul precupeț. El ar vrea s-o și aducă la dânsul, dar ea știe că duce prea mare nevoie de bani și nu-i răspunde la chemări; iar el n-are ce face, trebuie să se mulțumească numai cu banii. însă situația pentru ea e intolerabilă; ea-și iubește prea mult bărbatul și vrea să se descotorosească definitiv de acest alcoolic. I-a oferit o sumă globală, o dată pentru totdeauna, dar el a refuzat-o... preferă s-o aibă necontenit la mână și s-o exploateze; afară de asta, se știe slab și cheltuitor și se teme să aibă la un moment dat prea mulți bani la buzunar. Ș-apoi, cum ți-am spus, el tot n-a pierdut nădejdea de-a o avea. De aceea ea mi-a destăinuit totul și mi-a cerut ajutorul. I l-am făgăduit și, cum știi, am făcut ceva.

– Nu înțeleg cum ai putea să te ofere așa ușor și să pierzi atâta vreme pentru o femeie care nu interesează pe tine.

– Foarte bine pui chestia, Irma. îmi place de tine că ești o femeie cu judecată sănătoasă și realistă. De aceea m-am gândit să recurg la ajutorul tău și să te fac tovarășă.

– Tovarășe?

– Ascultă aici... Femeia, doamna asta de care-ți vorbesc, pentru toate serviciile mele mi-a plătit. Mi-a plătit toate cheltuielile și câștigul meu net a fost de 100.000 lei. Dar să vezi ceva: mizerabilul de prinț, fără să presimtă că eu vreau să-i apuc scrisorile, probabil însă cu mult mai înainte de a mă cunoaște, de teama vreunui furt ori a unui incendiu, poartă totdeauna cu dânsul o parte din ele. Două, trei, nu știu nici eu câte și nu-și aduce aminte nici doamna. E sigură însă că i-au rămas în orice caz două și anume cele mai importante: cele pe care le-a trimis în urmă de tot. De altfel, când m-am întâlnit cu prințul la Palatul de justiție, unde eu mă duc ca avocat și nu ca apaș ca dânsul, el mi-a râs în față, spunându-mi că toată munca mea a fost degeaba. Astfel, el a recunoscut că o are încă la mână. Ei bine, Irma, doamna care m-a angajat îmi da încă 100.000 lei dacă-i aduc și aceste ultime scrisori. Probabil că el le ține în același loc pe toate; eu cred că le are în portefeuille, sau poate le-a cusut în haină, ori în vestă... Ascultă aici - îi pusei mâna pe umăr - dacă tu mi le aduci ai de la mine 50.000 lei; fără nici o discuție. Ție ți-e foarte ușor să mă ajuți, având în vedere desele invitații nocturne ce-ți face... ori le-a încetat?... mă grăbii s-o întreb îngrijorat.

– O, ce vorbește, chiar azi noapte certat la el că tot timpul scoale din somn....

– Să n-ai nici a grijă că ți s-ar putea întâmpla ceva, cum nu mi s-a întâmplat nici mie. Scrisorile nu-i sunt adresate, așa că și dacă te-ar bănui, n-ar putea să te reclame. Numai să nu te surprindă asupra faptului, atunci te-ar putea ușor învinui c-ai vrut să-i iei altceva.

Două ceasuri am dăscălit pe Irma cum trebuie să procedeze ca prințul să nu bănuiască nimic. Fu vorba aci și de droguri pentru stârnirea somnului, de care Irma era aprovizionată pentru uzul său personal. îi descrisei scrisorile, îi arătai una de probă, pentru a i se întipări bine în ochi formatul și patina timpului. O învățai să încerce și stofa paltonului ori a pardesiului, precum și a vechiturilor pe care prințul le poartă mai rar; de asemeni nu uitai nici fundul pălăriilor, micile buzunare ale vestei, porte-monnaie-ul, căptușeala ghetelor și orice la prima vedere i-ar părea impropriu pentru a servi de ascunzătoare. O sfătuii, dacă perchezițiile hainelor dau rezultat negativ, să nu întreprindă nimic până nu se consultă din nou cu mine; cu acel prilej aveam să stabilim pe unde mai trebuie căutat; iar pentru cazul când orice speranță va fi epuizată, încercarăm să reconstituim cum ar trebui să uzeze de farmecele ei pentru a-l trage mai ușor de limbă. Până atunci, nici un cuvânt despre mine, numai, evident, când mă aduce el în vorbă; și-n acest caz ea trebuie să mă înjure cu convingere, însă nu cu prea multă exagerare, ca să nu dea și astfel de bănuit.

– Dă mâna colea, Irma, că vei executa cuvânt cu cuvânt, punct cu punct, tot ce ți-am spus, fără nici o greșeală.

Irma mi se aruncă în brațe:

– Lase, știu eu că tu nu vei da nici un lei la mine, dar am să te servesc cu cea mai mare bunăvoințe... Numai se nu afla pe urmă că tu iubește la dame aceea...

– Nu, Irma, te înșeli. Uite, partea ta o iau la mine din primul stoc ce am primit; uite, o pun în buzunar s-o am la mine; și cum pui mâna pe scrisori, cum îmi telefonezi la numerele ce ți-am indicat... Poți să-mi dai întâlnire oriunde crezi tu de cuviință pentru a face schimbul... să nu zici că te aduc aici la mine să-ți iau și scrisorile și să-ți opresc și banii. Poți să vii chiar la Palatul de justiție, dacă vrei... dar acolo nu mă găsești decât după-amiază; dacă mă anunți din vreme, te pot aștepta acolo cu banii în sala cea mare a pașilor pierduți...

Evident, Irma îmi păstra aproape întreaga iubire pe care mi-o arătase la început. Dar și pachetul de bancnote pe care îl introdusei în portfeuille înaintea ei era prea gros, ca ea să nu ia o atitudine serioasă și să clatine de câteva ori capul afirmativ, în semn de dârză hotărâre.

– Bine, îmi spune ea. Afacerile sunt afacerile și amor este amor, ca să nu amestecăm una pe alta ca se zice că n-am se ocup serios de ce fegheduit. Dar în noapte aste vreau să rămână la tine...

Fără îndoială că are și ea dreptate. Poate îmi mai aduc aminte sau îmi trezește prin cap ceva nou...

Evenimentele care s-au precipitat apoi nu mi-au dezmințit decât în parte prevederile. Donna Alba a intrat în biroul meu la două zile după plecarea maestrului. Asta s-a întâmplat într-o după-amiază, căci veneam acum într-adins și după-amiezele, îndată ce terminam lucrul la Palat, fie pentru a primi vizita ei nerăbdător așteptată, fie de a intercepta pe aceea a prințului Preda, în cazul când, pentru a fi apărată de cine

știe ce neplăcere, ea l-ar fi convins să vină fără grijă, pentru a-i expune mai pe larg împrejurările dispariției scrisorilor sau pentru a trata cumpărarea celor lipsă.

Donna Alba nu mai păstra în atitudinea ei nici ironia binevoitoare, uneori sarcastică și rece, care-a urmat convorbirii noastre de la teatru, nici aspra și net dușmănoasa figură de la urmă, după probabila conversație la telefon avută cu prințul Preda. Ea părea acum senină și ținea chiar să se străvadă adânca ei liniște interioară, care vrea să-mi arate că orice-ar putea să se întâmple, pe ea n-o înfricoșează, nici măcar n-o impresionează. Iar pentru a comunica cu mine a adoptat acum aerul cel mai îndepărtat, cel mai străin, cu care tratezi o afacere oarecare cu un om de care nu te desparte nimic altceva decât o tarabă de negoț, așa cum ne despărțea pe noi în aceste clipe marele birou al domnului Georges Radu Șerban.

– Domnule, mi-a grăit ea pe cât a izbutit mai simplu și mai concis, am fost informată că sunteți în posesiunea unor scrisori care nu vă privesc câtuși de puțin și pe care le-am adresat mai demult unui prieten, astăzi defunct. Cum mi s-a afirmat că le-ați obținut abuzând de buna-credință a fratelui celui căruia le adresasem, chiar în preziua momentului când acesta se convinsese că e cuviincios să mi le predea de bunăvoie, am înțeles acum că pentru a le putea dobândi trebuie să intru în negocieri cu dumneavoastră. Am venit deci să vă ascult condițiunile.

Era acum momentul meu. Aspirai adânc aerul parfumat de prezența ei și mă rezemai în mâinile proptite solid de dunga biroului.

- Doamnă, începui cu glas ferm și rar, care-mi răsuna plăcut în propriile mele urechi, mă pregăteam tocmai să vă vorbesc de aceste scrisori și așteptam momentul priincios. Pentru că mă întrebați dumneavoastră întâi asupra lor, cu atât mai bine. Vă rog, însă, înainte de toate, să-mi permiteți să vă destăinuiesc cum a ajuns la cunoștința mea existența acestor scrisori și ce m-a determinat să încerc prin sforțări uneori destul de dificile să intru în posesiunea lor...

Buza ei de jos se răsfrânse delicios, deși cu scopul de a-mi învedera că intenția mea de a lungi vorba o plictisește. Dar cuvintele care urmară fură pentru mine atât de stupefiante că rămăsei interzis, aproape paralizat, bune minute întregi care urmară:

– Domnule, mi-e cu neputință să prelungesc această convorbire. Mobilul și explicațiile dvs. mă lasă complet indiferentă. Vă spun numai atât: doresc să obțin aceste scrisori și vreau să cunosc prețul lor de răscumpărare. Suma vă rog s-o indicați pe o bucată de hârtie fără nici un adaos și să mi-o înmânați prin valet. Dacă vă temeți de vreo complicație, ceea ce e natural pentru un om care se îndeletnicește cu operații de asemenea natură, puteți să mi-o comunicați pur și simplu prin telefon.

Și atât. Donna Alba ieși cu același pas ferm cu care intrase, cu capul ridicat și cu aer de nepăsare, ca și când n-ar fi făcut altceva decât să dea unele dispozițiuni grădinarului ei. în ușă, numai adăugă:

– Dacă încercați să-mi explicați în scris ceea ce am găsit că e inutil să-mi explicați acum verbal, vă încunoștințez că voi trimite exercițiul.

Nu primesc decât nota de plată, cu indicația strictă a sumei, care, vă asigur, dacă nu e irealizabilă, vă va fi achitată imediat.

Și când putui bâlbâi primul cuvânt, "doamnă", ușa reveni după cea dispărută, în ușorii ei. Vasăzică nimic, nici o cale de comunicat, de lămurit, de dezvinovățit, cu această femeie! Și lucrul era cu totul firesc, dacă ea lua cu atâta ușurință de bună afirmația prințului Preda că sustragerea s-a efectuat tocmai când el hotărâse să facă gestul cavaleresc; întrucât intervenția mea, romantica mea intervenție, despre care ea luase cunoștință astfel în direct, putea să mai fie interpretată drept o cumplită faptă, admirabilă, săvârșită întru mulțumirea și bucuria ei? Dar cum nu-și putea pune o femeie ca dânsa întrebarea asta tot atât de firească: cum hotărârea aceasta subită a prințului a venit atât de târziu, și anume, tocmai după ce hoțul de scrisori de-acum a intrat în joc? Cum trebuie să fi miorlăit în pâlnia aparatului prințul Preda, ce accent a pus cuvintelor lui de-a izbutit s-o convingă în afară de orice judecată dreaptă, de-a izbutit să-i smulgă această condamnare arbitrară, fără cercetare și apel, ca-n vremurile strămoșilor ei? Ce-a putut el să-i povestească din marele meu joc, cum l-a deformat acest joc, cât a sfâșiat el din aventura mea, de a izbutit să strângă, în loc de lumină și interes, în sufletul ei, întuneric și dispreț iremediabil? Cu [...] banditul, cu ce stăpânire de șina, de a reușit întâi să se convingă că ea nu e amestecată cu nimic în fapta mea, pentru a mă simți singur și a mă putea apoi preface. [...]

Dar mai e o poartă prin care pot să trec pentru a-mi stabili dreptatea ce mi se cuvine. Mai e prințul Raoul, pe care trebuie să-l văd neapărat astă-seară, căruia trebuie să-i vorbesc neapărat astă-seară, să-i povestesc tot, tot...

Prințul Raoul a plecat însă demult în străinătate. Și-a luat cățelul lui și a plecat, renunțând definitiv la căutarea diamantelor, renunțând la pasiunile lui, la totul. Eu însă nu pot să renunț. Și, iată, mi-a venit acum o idee nouă, mare, simplă, atât de simplă ca ziua aceasta. E tocmai ceea ce așteaptă donna Alba și e tocmai ceea ce mă învinuiesc de azi-dimineață; de când îmi fac lenta toaletă, că nu mi-a venit în minte s-o vestesc în toiul cuvântului ei. S-o întrerup arțăgos și bădăran pentru a i-o spune. Dar poate e mai bine că nu se așteaptă la nimic. Numai că totul trebuie făcut cât mai repede că putință, cât mai repede, chiar astă-seară, nu mai târziu. în loc de orice bilețel, cu orice sumă, donna Alba va primi astă-seară cutia întreagă cu scrisori. Fără nimic, nici o explicație, nici o literă de a mea. Drace, e atât de simplu și atât de clar, că toată dimineața din juru-mi, care la început mi s-a părut pâcloasă și grea, acum s-a limpezit și e delicioasă. Aerul nu mă mai apasă ca de aseară și până acum, nu mai mă sufocă și, iată, particip și eu din toată inima la larma ciripitoare a brabeților din crengile ce ajung până la fereastra mea, ale plopului din ograda vecină. Clopoțelul telefonului mi se pare el însuși un șirag de note în plus la clinchetul pe care-l face sporovăială vrăbiilor. Ridic receptorul: e de necrezut! Irma îmi povestește ceva senzațional și dramatic: a văzut scrisorile, prințul le păstra chiar în portefeuille, sunt două, de formatul, mărimea și cu scrisul celor ce i-am arătat. Din nefericire, prințul a bâlbâit ceva în somn tocmai când ea se pregătea să le vâre în buzunarul pijamalei; și s-a întors cu fața spre dânsa, continuând să doarmă. Ea însă avea impresia că se preface; or, dacă s-ar fi pus pe fugă, cu siguranță că el ar fi ajuns-o din două salturi și totul ar fi fost zădărnicit. Pe când așa, s-a gândit că e mai bine să le vâre liniștită înapoi în portefeuille și să i-l aducă lângă dânsul pe măsuță. Prințul atunci s-a deșteptat de-a binelea (cu siguranță că s-a prefăcut că se deșteaptă) și s-a întins cu zgomot.

– Ce s-a întâmplat? a făcut el buimac.

– Uite, ți-am văzut portfeuille-ul jos și ți l-am ridicat. Dacă nu băgăm de seamă, putea să-ți rămână acolo, sub scaun, dimineața, și să pleci fără el în oraș... deși nu era mare pagubă. M-am uitat prin el, nici o lescaie, nenorocitule. Numai scrisori de la femei.

Prințul nu s-a tulburat deloc de împrejurarea aceasta cum ar fi trebuit să facă, într-un caz la fel, orice om care s-ar fi deșteptat cu adevărat, din somn profund, în momentul acela, și și-ar fi văzut portefeuille-ul cu un conținut atât de prețios în mâini străine. S-a mulțumit să rânjească, iar Irma a fost la rându-i mulțumită de mărturisirea ei sinceră că i-a cotrobăit pe dinăuntru, lucru pe care el cu siguranță că-l văzuse cu coada ochiului. Mai rămânea de știut dacă el fusese treaz și-n clipa când ea-l scosese din buzunar. Judecând după geamătul și mișcările lui, el se trezise ceva mai târziu, și anume în clipa când gemuse și când ea concomitent vârâse scrisorile

înapoi. A simțit prin somnu-i iepuresc că nu e lângă dânsul și a căscat ochii; fiind spre dimineață, a putut-o vedea la haine. Dacă ea a calculat bine aceste clipe, calmul ei a fost salvator, ca și inspirația de a nu ascunde că s-a uitat înăuntru și de a-l zeflemisi nepăsătoare pentru conținut. Pe urmă nici o întrebare, nici o aluzie mai mult, nimic, nimic. Irma se purtase într-adevăr ca un mare maestru. Rămânea însă în teribilă îndoială clipa când a putut el cu adevărat să-și dea seama de ce se petrece în juru-i. Dacă momentul acesta a avut loc cu câteva secunde mai înainte, totul e pierdut; dacă, dimpotrivă, s-a petrecut cu o iotă de timp după ce i-a cotrobăit în buzunar, scrisorile vor fi și la noapte la locul lor și de astă dată Irma va întrebuința o doză ceva mai puternică de prafuri de adormit.

O sfătuii totuși să nu caute să-i iasă înainte în astă-noapte și să-și păstreze și de-acum înainte același sânge rece. Dacă va veni el singur, bine, să-l urmeze, nu însă până nu-l va fi copleșit de mofturi și refuzuri, întâi categoric și apoi pe jumătate. Dacă nu, să aștepte, o noapte, două, trei...

Rămânea, așadar, să aștept eu însumi la fel și de aceea amânai trimiterea scrisorilor donnei Alba.

Dar ce așteptare! Prințul îmi dădu târcoale pe la Palat și mă salută cu cea mai francă bunăvoință și prietenie. Și pentru că-i răspunsei zâmbitor, deși ceremonios, mă rugă să-i acord, într-un colț mai retras, răstimpul cât mi-ar comunica numai două vorbe. Bineînțeles că-l urmai foarte curios. Și el îmi grăi astfel:

– Te-aș pofti cu plăcere la un păhărel de lichior, după procese, dar mi-e frică să nu prelungim ședința la cârciumă, și n-aș mai vrea, pentru nimic în lume, să mă întorc noaptea singur cu dumneata acasă!

Și-n timp ce eu ridicai din umeri în semn că nu pricep nimic, el se îndepărta trimițându-mi saluturi și făcând haz zgomotos.

Mă munceam însă cu gândul înfrigurat: vrea să-mi arate oare că a simțit înțelegerea mea cu Irma?

De două ori îmi mai telefona Irma, dar fără a-mi da nici o interesantă veste nouă. Prima oară, prințul se uitase cam chiorâș la sticla cu liqueur, din care ea vroise să-l trateze și ea dăduse atunci singură pe gât păhărelul ce-i oferise lui (ea era obișnuită cu aceste prafuri), spunându-i:

– Da adică pentru ce eu se tratez la tine... Tu se cumpere liqueur și se dai la mine.

Se iubise cu el toată noaptea, fără nici un folos și fără să privească măcar în treacăt spre haina lui, întinsă pe speteaza scaunului; dar băgase de seamă cum îi urmărea orice mișcare a ochilor.

A doua oară, ea-l respinsese de-a binelea, și Irma îmi cerea părerea dacă nu procedase bine. Mă grăbii s-o felicit și să-i recomand iarăși și iarăși păstrarea celui mai desăvârșit calm și tact.

Dar, la două zile după întoarcerea maestrului, fui brusc deșteptat din somn de trâmbițările sălbatice ale soneriei: Irma sosise în persoană să-mi aducă în zorii zilei vestea cea mare și trofeul. Prințul Preda bătuse la ușa ei și-o rugase să-i toarne un liqueur, ea-l refuzase, blestemându-l că i-a stricat somnul, și refuzase de asemeni să-l urmeze. Fără banii înainte, îl înștiința categoric, nu mai face nici o mișcare. El și-a scos portefeuille-ul, dar ea i-a dat peste el, făcându-l să zboare până la ușă...

– Fugi cu sărăcia asta de-aci, i-a strigat... Și cărăbănește-te și tu.

El l-a ridicat demn și a scos dintr-însul o bancnotă de 500 lei, pe care i-a purtat-o pe la nas.

– Asta e pentru tine, i-a răspuns. Dar ea a putut vedea dunga celor două plicuri ieșind dintr-una din despărțiturile uzate ale pungii lătărețe de piele.

– Adu banii, i-a pretins ea... Și după ce s-a văzut cu hârtia în mână:

– Asta e în contul datoriilor! i-a strigat. Să poftești când vei face rost și de rest.

Dar la rugămințile lui a consimțit, s-a prefăcut că ascunde banii în dosul paravanului unde-și avea dichisurile intime și de-acolo și-a strecurat sub mânecă pachețelul cu praf pregătit mai dinainte. Când au ajuns în camera prințului, și-a adus aminte că și-a uitat cheia în ușă. A trimis pe prinț s-o ia. I-a turnat atunci praful în paharul cu apă. în timpul nopții însă prințul s-a ridicat, a luat paharul, a vărsat apa în chiuvetă și l-a umplut din nou la robinet cu apă proaspătă. Atunci contesa Irma a luat o hotărâre năstrușnică, a uzat fără pic de întrerupere de toată arta ei pentru a obosi pe prinț până la extrema limită. Pe urmă i-a declarat că ea singură se simte extrem de obosită și nu mai are putere să se miște până la camera ei. El însă s-a oferit rânjind s-o conducă; ea i s-a aruncat atunci în spinare, petrecându-i brațele pe după gât, și cerându-i s-o ducă astfel. "Dacă mă duci așa, i-a făgăduit, până la mine, acolo îți voi arăta un fel de iubire pe care nu o arăt decât la amanții mei de inimă!"

El a purtat-o atunci așa, cu toate că în coridor era acum lumină plină. A încuiat numai ușa de la apartament și și-a vârât cheia în buzunarul pijamalei. Haina îi rămăsese încuiată înăuntru. Drept răsplată ea l-a oprit la dânsa, arătându-i într-adevăr încă o nouă curiozitate din arta ei complexă de curtezană, strângându-l cu pasiune brusc reînnoită și declarându-i că-l iubește, pentru că s-a convins în sfârșit că el e nobil cu adevărat. Cum el trăgea în sfârșit să ațipească, ea îl scutura necontenit din somn, hotărâtă să nu-i dea pace. îi propusese să-i facă o cafea ca să-i alunge somnul; el consimți și ea putu în sfârșit să-i verse o dată cu romul și ceva din praful miraculos.

– Zece cafele îți dau, prințule, și tot nu te las să dormi... îi țipa îndârjită în ureche, scuturându-l zdravăn. Vreau să văd cât ești tu în stare să reziști, acuma când te-am făcut amantul meu de inimă. Dacă închizi cumva ochii, niciodată, să știi, niciodată să nu te mai prind la ușa mea...

Dar, după a treia cafea, prințul era distrus. Irma l-a mai mișcat cu toată puterea și l-a înghiontit în coaste și, când s-a convins că era într-adevăr insensibil ca un buștean, i-a luat cheia din pijama, apoi a intrat în apartamentul lui și a ridicat scrisorile. I-a examinat bine portefeuille-ul, toate buzunarele și căptușeala hainei, să vadă dacă nu mai ascunsese vreuna pe undeva. Până și cele două despărțiri ale portmoneului mă asigură că le-a cercetat potrivit instrucțiunilor mele, pentru ca să-mi dea amănuntul că n-a găsit acolo decât doi poli. A revenit în camera ei după ce a încuiat bine la prinț (și la dus și la întors coridorul era pustiu) și a pus cheia la loc în pijama; apoi s-a îmbrăcat sumar și a alergat la mine. Ține să se reîntoarcă până nu se deșteaptă prințul și era aproape sigură că-l va regăsi tot așa cum îl lăsase. De tăria prafurilor ei nu s-a îndoit niciodată; atât cât i-a dat lui, și pe dânsa, care s-a obișnuit cu ele, ar fi dat-o gata și ar fi țintuit-o la pat câteva ceasuri. Când a venit încoa de asemenea n-a văzut-o nimeni; dacă același lucru se va întâmpla și la întoarcere, cu atât mai bine. Dacă nu, n-au decât s-o vadă; va aduce cu sine o grămadă de pachețele și legăturele de ridichi și ceapă verde, ca să se vadă c-a fost la piață.

Biata fată! în timpul cât mai povestea am examinat scrisorile: erau într-adevăr cele două, așadar, cele mai grave dintre toate, ceea ce mă îndrituia să fiu sigur acum că prințul nu mai avea nimic ascuns; dacă s-ar mai fi gândit iarăși la vreo rezervă a rezervelor pe care să le fi îngropat cu grijă cine știe unde, nu și-ar fi putut alege alta într-acest scop. înmânai pachetul cu bani Irmei și ea mă privi cu recunoștință drept în ochi, dar și cu sfiiciunea celui ce, primind o recompensă materială, își dă seama că poarta cealaltă a sufletului s-a închis. Totuși, așa lividă de eroicul ei exces, mânjită de izbucnirile perverse ale prințului Preda, sleită de puteri și de încordare, am atras-a spre pieptul meu și am sărutat-o pe frunte. Sărmana contesă decăzută Irma! Cu josnica ei artă scăpase din mare cumpănă pe frumoasa principesă Alba Ypsilant, ale cărei pleoape roze despart încă la ora asta lumea de basm a visurilor princiare de grija zilei nesigure ce mijește din neant.

Rămas singur, mi-am dat numaidecât seama că noua mea izbândă va putea să aibă și urmări neliniștitoare. Prezența domnului Georges Radu Șerban aci, în București, într-o zi ca asta, mă stânjenea destul, mă punea în mare nesiguranță. După-masă aveam un proces greu, care nu putea să se termine desigur astăzi. Trebuia să conving pe maestru să participe singur la dezbateri, iar eu să pot rămâne la birou, pretextând studierea unei alte afaceri grele, care avea să intre în discuție peste două zile. Domnul Georges Radu Șerban, căruia-i arătai intenția mea, după sfârșitul consultațiilor nu-mi găsi rea ideea, mai ales că-i știui sublinia unele nedumeriri în privința chestiunilor de studiat, care-l interesează și pe dânsul. Revenii astfel după-amiază destul de devreme, nu fără a mă simți gâtuit de o supărătoare emoție, la gândul că în timpul prânzului s-ar fi putut întâmpla ceva. Putui să mă liniștesc repede în această privință, dar pericolul nu era deloc exclus, atâta timp cât prințul Georges întârzia acasă; îmi persista tenace în miezul capului presimțirea că desperatul acela, deposedat de ultimele lui surse de șantaj și ne-bănuind intențiunile mele în privința existenței lui și ce făcusem pentru o fată, ar putea năvăli dintr-un moment într-altul și povesti maestrului într-un acces de furie tot ce s-a întâmplat; pretextele invocate pentru a-mi legitima rămânerea la birou tocmai bine n-ar fi lipsit să întărească întrucâtva, în convingerea stăpânului casei cu sumbră fațadă, spusele acum fără reazem ale aventurierului.

Și iată, acum, pentru prima oară, după atâta amar de ani, sumbra fațadă a palatului prințului Georges îmi reapare în ochi cu toate amănuntele lui îndoliate, cu tot aspectul lui funebru de la început. Obișnuința cotidiană îi ștersese această posomorâtă înfățișare, iar prezența perpetuă a donnei Alba îi estompase dungile severe ale negrului, îi destinsese arcurile grele ale bolților, îi umpluse matul geamurilor cu irizări de speranțe. Dar, astăzi, pășind spre el, mi-era cu neputință să înăbuș impresia că mă îndrept spre un cavou, și-mi amintii pașii, retrăii toate emoțiile primei mele aventuri, în casa stăpânei zilelor și nopților mele. înăuntrul biroului care-mi devenise atât de familiar, aspectul exterior al palatului se întregea în teribila impresie ce mă stăpânea, cu orânduirea rece, deși somptuoasă, a mobilierului. Dar îmi dădeam bine seama că îndată ce mașina cu domnul Georges Radu Șerban va porni, toate aceste obsesii vor dispărea ca iasmele de noapte la primele suflări ale zorilor; procesul avea să-l ție mult și bine la Palat, iar nenorocitul de prinț Preda, odată liberat de prima criză a mâniei, avea să redevină lucid, să mă caute în sala pașilor pierduți sau acasă și să încerce, în urma sugestiei ce aveam să-i dau chiar astăzi, oarecare tratative ce-i puteau fi folositoare, și-n care, cu deplină sinceritate, eram dispus să mă angajez.

Dar prin telefon maestrul aflase că procesul nu era printre cele dintâi pe condică și mai zăbovea. Eu deschisesem larg dosarul de poimâine (aveam în arhiva noastră dosarul fiecărei afaceri, alcătuit din copiile exacte ale tuturor pieselor din dosarul respectiv de la Palat; un om meticulos și ordonat ca prințul Georges nu putuse să nu organizeze astfel serviciul nostru, pentru care angajasem special, la fiecare secție, câte unul din dactilografii practicanți în cancelariile instanțelor) și-l cercetam cu mare interes, dar avusesem grijă să mă așez astfel ca să pot observa prin larga și înalta fereastră din dreptu-mi toată mișcarea străzii în fața marelui portal.

Răspundeam tocmai la unele întrebări ale prințului, care căuta un autor trebuincios prin cristalele rafturilor lăcuite, pe care se înșirau în ordine alfabetică volumele legate în piele neagră, când văzui pe prințul Preda apărând în dreptul grilajului, cu ochii extrem de măriți pe fața-i suptă și mumificată, cu părul ieșind dezordonat de sub gambeta-i de formă perimată.

îmi simții brațele încordându-se involuntar și apucând dunga mesei de lucru; prințul Georges îmi explica acum de ce-i era necesar autorul vechi pe care-l căuta. Prințul Preda privi din mers în dreapta și-n stânga sa; apoi ridică ochii de pe portal tocmai înspre fereastra noastră, dar nu coti să intre pe poartă și după puțin dispăru în partea cealaltă a străzii. A văzut mașina! gândii; de bună seamă că îi ține calea afară s-o oprească sau își vede de drum înainte, să aștepte pe maestru la Palatul de justiție. Totuși, trecerea asta repede prin fața casei maestrului parcă mă mai liniști: dacă e mânat de-o furie irezistibilă, îmi zisei, ar fi intrat dintr-o dată înăuntru și nu s-ar fi sfiit de o mașină pusă de-a curmezișul mâniei lui.

în orice caz, dacă e dispus să întindă planuri, e posibil că va începe iarăși discuția întâi cu mine sau cu donna Alba. Dar asta e ora când el știe bine că atât maestrul cât și secretarul său se găsesc la Palatul de justiție. Am înțeles atunci: amicul vrea să aibă o întrevedere hotărâtoare cu donna Alba. Hotărâtoare, pentru că n-a mai chemat-o la telefon. Vrea, probabil, s-o amenințe, să-i arate starea lui de desperare, s-o facă să înțeleagă că și fără nici o probă în buzunar, el tot va dezlănțui scandalul... Adică întocmai cum mă gândisem la început; nu poate să fie altfel, mă liniștesc din ce în ce mai mult; nenorocitul, care visa dragoste romantică și cavalerească, se vede acum lipsit de totul, până și cu viața fetei lui periclitată.

Totuși, când maestrul părăsi casa, simții din nou supărătoarea apăsare a carotidei. Urmării cu atenția încordată a timpanelor mașina, ocolind dincolo de poartă și claxonând. Claxonând oare pe prințul Preda, care va fi ridicat, dincolo de grilaj, brațele în sus, s-o oprească? Nu. Accelerația mașinii cât timp mai e în dreptul grilajului crește în mod normal, astfel că deocamdată nu se petrece nimic deosebit. Dar când automobilul a dispărut, auzul meu își întinde zadarnic antenele în depărtare; ce poți să auzi dintr-o casă cu ziduri de cetate ca asta, chiar pe-o stradă atât de puțin umblată. Dar dacă nu aud nimic, în schimb, iată, pot vedea pe fereastră pe prințul Preda, care intră ca o tempestă... Perfect, perfect, presupunerile mele încep să se adeverească. Poftim, prințule, poftim!

E oprit la ușă jos. Ies în sala de așteptare, ca să tai drumul feciorului.

– Ce s-a întâmplat?

– Un domn întreabă de doamna prințesă.

– A...

Atât, un "a!" indiferent, și mă retrag. Dar am grijă să las ușa cu închidere ermetică și căptușită cu perne îndesate în piele neagră puțin crăpată, nimica toată, un milimetru, o fracțiune de milimetru, atât cât să nu se poată vedea de la început că nu e închisă. Aud astfel perfect sosirea prințului Preda și glasul feciorului: "Doamna prințesă vă roagă să așteptați aci". Pe urmă liniște. Nu văd nimic, dar îmi închipui figura răvășită a prințului decăzut, în mijlocul sălii somptuoase, care-l împresoară sfidătoare și severă, cu toată puterea de evocare a propriului său trecut. Și-n mijlocul acestei mustrări tăcute, dar încordate, înțeleg bine starea sufletului acestui nenorocit care se pregătește tocmai să joace ultimul lui rol desperat și respingător.

în sfârșit, o ușă care se deschide energic și apoi glasul categoric al donnei Alba:

– Domnule, dar eu v-am interzis să mă căutați aicea. Credeam că în ultima noastră convorbire la telefon ne înțelesesem. Dacă dumneavoastră socotiți că mă puteți intimida cu suplimente de îndrăzneală, vă înșelați. Vă rog să părăsiți imediat...

- Pardon, doamnă, un moment numai, și voi executa întocmai porunca dumneavoastră... Tocmai asta țineam să știu, dacă învoiala noastră subzistă și după ultima ispravă a agentului dumneavoastră, căci regret infinit, doamnă, dar nu mai pot să cred că el lucrează din proprie inițiativă. Doream mult să aflați însă că nici de data asta succesul lui n-a fost definitiv. O fi găsit el și celelalte două scrisori, dar vream să vă spun că n-a avut imaginație sau că isteața sa complice n-a avut nici o imaginație, să meargă cu investigațiile puțin, puțin mai departe... mai alături. Asta ca să punem lucrurile la punct... o dată pentru totdeauna... A căutat în portefeuille, dar nu i-a dat în gând să se uite și în acest porte-monnaie, ce-i drept nu prea potrivit pentru dimensiunile unei scrisori... nu l-a bătut capul c-o scrisoare ar putea fi chitită în patru, tocmai anume ca să intre într-un porte-monnaie în care nu dă la toată lumea în gând să-și vâre ochiul... mai ales când îl vede așa, scuzați, uzat și ponosit, adică tocmai pentru aceea...

Donna Alba îl întrerupse și nu-mi scăpă accentul de uimire din glasul ei:

- Dar, domnule, spuneați deunăzi că tocmai aveați de gând să-mi aduceți aceste scrisori din imbold personal și fără nici o condiție, când vi s-au sustras toate.

– Din nebăgare de seamă mai rămăseseră două pe fundul cutiei.

– Ați spus că vi s-au luat cu cutie cu tot, o cutie foarte prețioasă, de la fratele dumneavoastră... veche operă de artă a unui necunoscut maestru italian din secolul al XV-lea...

– Va să zică, vă opriseți deja unele rezerve, în momentul când v-ați luat hotărârea să săvârșiți marele act spontan... Foarte elegant, n-am ce zice...

Era ca un fel de bucurie batjocoritoare în vorbele donnei Alba, nu numai ironia amară a celui ce-și vede astfel soarta alunecând din mână în mână, ruptă în două de doi hulpavi care trag de ea dezmetic într-o parte și într-alta. Descopeream prea mult curaj la această femeie, în clipe atât de hotărâtoare, în care se juca norocul ei; punea ea oare aci ultimele resurse de mândrie și sfidare, ca orice biată existență care se vede încolțită din toate părțile și se încăpățânează să expire demn și vitejește, așa cum a trăit? Sau poate bucuria asta nereținută țâșnea din subita înțelegere a curățeniei gândurilor mele în această obscură împrejurare, din care nemernicu-mi rival se detașa în sfârșit în odioasa-i realitate, din intuiția vie pe care șnapanul însuși i-o descoperise că un aliat considerabil și neprețuit veghează credincios asupră-i, oricâte necugetate jigniri i-a adus pentru dezinteresatu-i ajutor.

– Dumneavoastră de ce nu m-ați crezut pe cuvânt că v-am dat totul, ripostă după un timp prințul Preda, poate că vă aduceam și rezervele de care-mi reproșați... Puteam să am la rându-mi încredere că vă veți ține de cuvânt... în privința... ofrandei... ce-mi acordați pentru sărmana... mea fiică...? însă, precum vedeți, trebuie să vă țineți de cuvânt... o mică dovadă trebuie să rămână chiar între oamenii cei mai de cuvânt, râse ironic prințul Preda.

în momentul acela deschisei brusc ușa, făcând zgomot cu mânerul ei ca să se creadă c-o desprind chiar din strânsoarea metalicului ei pervaz. Apoi mă prefăcui că vreau să mă retrag cu discreție, dinaintea neașteptatelor prezențe, când prințul Preda mă apostrofă vitejește:

– Mi se pare c-ai auzit ceva... De altfel, nu e mare lucru, știam de mult că ascultatul la uși e una din marile dumitale calități. Dar chiar dacă n-ai auzit nimic și dacă doamna prințesă îți reproșează c-ai uitat să cauți sau ai uitat să pui să se caute și-n acest modest porte-monnaie, te sfătuiesc să nu mai încerci... dacă n-ai avut puțină imaginație la timpul său, degeaba! Acum poți să răscolești tot Bucureștiul, și nu vei mai da de nimic... te asigur...

Și prințul Preda scutură în aer jerpelita lui pungă, pe care Irma tocmai o controlase, după sfătu-mi, "la timpul său", cum spunea dânsul. Nu-mi putui reține un zâmbet, un zâmbet de triumf. Și numaidecât apoi nevoia de-a vorbi, de a mă făli cu faptele mele mă podidi ca un șuvoi de sânge. Și mai cu seamă nevoia de-a asigura gândul limpezit al donnei Alba că nu se mai găsește nici cu un fir de păr în puterea acestui individ periculos.

– Domnule, eu nu știu despre ce fapte și despre ce reproșuri vorbești dumneata; mi-ai mai povestit ceva în felul ăsta la Palatul de justiție, dar n-am înțeles nimic. însă dacă te-a jefuit cineva de scrisorile de cate vorbești și pe care, pe cât înțeleg, le dețineai în mod nedrept și imoral (apăsai asupra acestor cuvinte, pentru ca donna Alba să observe că, întocmai cum scumpa ei minte a întrevăzut în sfârșit, lucrurile s-au schimbat acum) și dacă la prima dată sustragerea de care vorbești n-a reușit deplin, apoi la a doua încercare fii sigur că n-a mai rămas nimic necotrobăit. Ți-o afirm cu competența celui pe care profesiunea l-a pus uneori în contact cu autorii unor astfel de isprăvi ca și cu urmăritorii lor. Dar dovada cea mai evidentă, cea mai eclatantă, a afirmației mele e tocmai hazardata și lipsita de tact prezență a dumitale aci în momentul acesta, ca și limbajul speriat și inconvenabil ce întrebuințezi... dumneata, care, din strălucirea de odinioară, rămăsesei cel puțin cu un fel mai deosebit de a vorbi, de a te prezenta și de a proceda...

Doream să glăsuiesc astfel mai departe, dar donna Alba mă amuți cu o privire mai disprețuitoare decât cea cu care ascultase pe prinț. Vorbi acum ea, adresându-se celuilalt:

– Domnule, mi-e indiferent dacă mai aveți sau nu din scrisorile acelea, țin să vă aduc însă, la cunoștință, o dată pentru totdeauna, că nu din cauza lor v-am acordat pensiunea știută, pe care-o veți primi și de-acum înainte dumneavoastră și fiica dumneavoastră. Iar ca ultim cuvânt, vă înștiințez că dacă vă veți mai permite să călcați aicea, ea vi se va tăia în mod automat și definitiv... și orice nouă tentativă a dvs. de a mai mă plictisi va fi repimată în consecință.

Și plecă fără să-mi mai acorde nici măcar o privire, oricât de rea și de batjocoritoare.

Prințul Preda era extrem de radios; apoi, redevenind grav, se apropie de mine, apucându-mă familiar de-un nasture al hainei.

– Pentru ce mi-ai făcut asta?

– Pentru că eram sigur că ieși mai onorabil astfel din procesele dumitale de conștiință. Iată ce arăți, figura singură spune cât te simți de mulțumit acum. Și dacă doamna nu-ți pomenea deloc de cele ce ți-a pomenit acum la urmă, fii sigur că eu îmi luam asupră-mi soarta dumitale și a fiicei dumitale. încă te pot vesti că am și expediat școlii rata pe ultimul semestru pentru fiica dumitale...

Și pipăind cu mintea ca pe-un gând de preț surpriza donnei Alba, când i se va răspunde de la pension că pensia fetei lui Buzescu a fost achitată până la sfârșitul anului, împinsei amical pe prinț spre ușă:

– Acum la revedere, bunule tovarăș de petrecere, grăbește-te, să nu-ți periclitezi din nou soarta, abia asigurată, cu sosirea unei persoane care nu cred că s-ar bucura deloc să te găsească aci, chiar dacă i-ai pretexta că ai venit să mă consulți într-o chestiune personală, cum îmi închipui că promptul d-tale spirit de apropos s-ar grăbi să-i spună...

Prințul însă îmi păru neliniștit chiar dinainte de a-i aminti această neplăcută perspectivă...

- Bine, omule, își dădu el necazul pe față, ai trimis și dumneata banii la pension fără să mă întrebi, ca și prințesa

Ypsilant...

Dădu să mai spună ceva, se mai încruntă o dată, făcu apoi un "Bine!" de mulțumire și mă lăsă. Nu știu ce mă făcu să mi se năzărească atunci deodată că acest mincinos și escroc fără pereche nici n-are vreun copil...

Plănuisem să dau cutia cu scrisori donnei Alba - și o dată cu ea dezlegarea sufletului ei, ca și dezlegarea sufletului meu de bănuiala nedreaptă ce încă îmi păstra până la protivnica dovadă - în ziua care avea să urmeze primei plecări, vag anunțată, a maestrului. Dar o vizită curioasă în studiul nostru, primită mai înainte ca d. Georges Radu Șerban să-și stabilească data precisă a călătoriei, schimbă hotărârea mea cu desăvârșire. Persoana care determina această schimbare era un basarabean mare și zdravăn, un proprietar bogat din Chișinău, d. Petrow, senator, și soțul dansatoarei Olga Petrovna, a cărei artă și frumusețe le admirasem acum patru ani la restaurantul denumit la "Ruși". Cazul nou-venitului nu era lipsit de interes; înainte de război, domnul Petrow, care avusese, mare avere la Odesa și avea încă la Chișinău, cunoscuse și luase în căsătorie pe-o fată de balet, Olga, care deveni astfel d-na Olga Petrovna și încă baroneasă, pentru că sub țari domnul Petrow era recunoscut ca drept purtător al acestui titlu aristocratic. De iubire prea mare, înainte de a pleca la război, el chiar îi dăruise în plină proprietate o casă pe care tocmai o cumpărase la Chișinău. Revoluția însă izbucni și domnul Petrov nu mai știu de soția sa; el izbuti totuși să ajungă în Basarabia și vroi să reintre în posesiunea averii din România și implicit și a casei dăruită soției, una din cele mai importante din oraș și care întrecea prin valoare restul proprietăților redobândite. Aci însă întâlni pe doamna Petrow, care, venită mai din vreme, făcuse și ea demersuri să reintre în posesiunea casei și reușise în cele din urmă mai mult grație talentului și a frumuseții ei decât a actelor, care erau oarecum în neregulă. Domnul Petrow se bucură foarte văzându-și soția și reîncepu cu dânsa traiul de odinioară, dar peste puțin observă cu groază că femeia nu prea se arată tocmai așa de bucuroasă de sosirea lui. Cel dintâi conflict serios dintre dânșii izbucni din cauza angajamentelor ei artistice. Domnul Petrow convenise în cele din urmă ca ea să execute contractele încheiate în regulă cu impresarii, până la sosirea lui, dar nu-i mai îngădui să se angajeze din nou, mai ales că majoritatea erau încheiate pentru București și pentru alte orașe îndepărtate din vechiul Regat și Ardeal. Femeia se prefăcu că acceptă, dar el băgă după câtva timp de seamă că angajamentele vechi se înmulțesc mereu și nu mai dau nădejde c-o să se sfârșească. Ceartă mare, amenințări cu despărțirea de-o parte și de alta, până când rusoaica îi făcu într-o bună zi somație să părăsească în câteva săptămâni clădirea. Ea petrecu aceste săptămâni dând reprezentații și, când reveni la Chișinău, încercă, nici mai mult, nici mai puțin, să-l expulzeze cu portăreii.

(Când expunerea ajunse la acest punct, ea fu întreruptă prin ridicarea bruscă de pe scaun a maestrului, a cărui față era extrem de contractată, oricât își dădea silința să-și recapete calmul lui obișnuit. Eu nu-l mai văzusem până acum într-o astfel de surescitare, așa că-l privii cu mare uimire. El îmi făcu semn, despicând negrul mustăților de al bărbii cu albul eclatant al râsului lui reținut, că nu e nimic și invită pe basarabean să continue.)

Domnul Petrow, indignat la culme de această impertinență, cu toate că-și iubea soția nu cu mult mai puțin ca la început (straniu râs amar ieși din gâtlejul maestrului), contestă imediat execuția și porni proces greu cu articole și jurisprudențe rusești și basarabene de anularea donației, complicată prin acte ocolite (era vorba propriu-zis de-un act de cumpărare făcut pe numele ei), proces care trecu în fața instanțelor Chișinăului, apoi se mula la București, unde fu întrerupt, prin rugămintea ei de a fi iertată. Domnul Petrov era însă (sau se făcea) neînduplecat, pentru că și el îi trimisese mai demult mesagii de împăcare (rânjet de dispreț la maestru), însă ea nici nu voise să audă; și abia acum, la urmă, văzând că angajamentele au scăzut, și ca număr și ca strălucire, și că până și restaurantul de noapte rusesc, unde-și găsise adăpost în ultimii ani, era amenințat de faliment, se gândise să revină la dânsul, mai ales că pierduse și speranța câștigării procesului, pe care nu mai avea nici mijloace să-l continue. Procesul ajunsese, așadar, acum în fața Curții de apel din București, unde tot ea izbutise să-l strămute pentru motive de suspiciune legitimă (d. Petrow era convins că mai mult pentru motivul slăbiciunii pe care o au până și bătrânii magistrați români în fața frumuseții femeiești); se găsea în ultima fază, și prea adânc jignitul soț era gata să-l redeschidă, pentru a termina definitiv cu el (la prima instanță îl câștigase). Cum însă soția sa dispunea încă în mod copios de capitolul frumuseții, d. Petrov nu știa la ce avocați se mai putea aștepta tocmai acum să aibă împotrivă; mai mult chiar, se temea și de ai săi, însă auzind de faima și "seriozitatea" maestrului, crezuse că lucrul cel mai bun e să recurgă la dânsul.

– Sunteți avocatul care știți să duceți procesele pe drumul cel mai scurt spre rezolvat, pentru că niciodată nu cochetați cu adversarul, oricine ar fi el, complimentă el cu diplomatică... sinceritate pe maestru, drept încheiere, ca un vrednic basarabean ce nu trebuie niciodată să uite cuvântul bun de la urmă și care trebuie să dea lucrurile pe șleau.

Maestrul, care nu zâmbise o clipă auzind motivul real care determinase pe vizitator să i se adreseze, acceptă cu un avânt pe care nu i-l cunoșteam. Printre altele îi răspunse rusului:

– Am văzut și eu pe soția d-tale dansând și am admirat-o într-adevăr și ca artistă și ca mare frumusețe. Dar tocmai pentru că e atât de frumoasă...

Și aci se întrerupse. Petrov zâmbi larg și puțin înfricoșat, dar eu văzui în negrul ochilor maestrului sclipiri de cremene și amnar.

- Dar nu înțeleg de ce n-ai divorțat încă? se întrebă îndârjit maestrul. O soție care te somează să ieși din propria ta casă...

Basarabeanul surâse și mai larg, și de astă dată ușurat și fericit că-și găsise omul.

– E, cocoane, glăsui el plin și pe îndelete, am început și divorț... dar s-a suspendat și acela... cine știe, de iertat, poate m-o mai îndemna Dumnezeu s-o iert... dar casa n-o mai merită...

Și-n vehemența și-n disprețul total cu care maestrul invectivă pe acest client ca oricare altul, pentru o afacere personală, care pe noi nu ne privea câtuși de puțin, sub alt unghi decât al principiilor de drept civil în sine, revăzui, ca o sclipire de fulger în nori grei de praf și de furtună, frumusețea goală a rusoaicei, atât de asemănătoare la statură și la chip cu donna Alba. Și privii uimit la barba voievodală a vlăstarului de voievod român, neîndurat la greșelile femeiești, mișcându-se ca în ritmul pronunțării unei sentințe de moarte, pe când rostea basarabeanului zâmbitor:

– Să știi că voi face tot posibilul să-ți câștig procesul, numai dacă îmi făgăduiești că n-ai s-o ierți niciodată!

Și abia acum mă izbi cu o putere fără de seamăn amintirea acelei vizite cu care maestrul mă onorase inoportun în momentele când mă împărtășeam cu Lilica Mavrogheni din deliciile unei aventuri neprevăzute și trecătoare, gustată din plin tocmai pentru că era liberă de orice fel de obligație sau interes. Și iarăși mă năpădi cu putere, într-o lumină neașteptată și supărătoare, atitudinea de deunăzi a donnei Alba, descoperindu-mi acum tardiv aspecte asupra cărora atenția și amorul meu propriu nu stăruiseră îndeajuns în clipele când ele îmi apăruseră totuși, cu toată lipsa lor de consistență momentană, înainte de orice, nu mai rămânea îndoială că singura privire ce-a acordat atunci donna Alba intervenției mele a fost de-un dispreț vădit, poate intenționat accentuat, în raport cu cel cu care tratase tot timpul pe bietul prinț Preda. Mai apoi zâmbetul acela de totală nepăsare și dezgust, cu care-l încunoștințase "o dată pentru totdeauna" că "nu din pricina scrisorilor" i-a servit pensia știută, se referea și la mine, evident; ba nu, cuvintele acelea nu se puteau referi decât numai la mine; văzuse doar și ea prea bine că prințul Preda nu făcea alt decât să mintă cu desperarea cauzei pierdute pentru veci.

Donna Alba îmi sfida, așadar, puterea ce-o dobândisem asupră-i, își bătea joc de mine și de ea. A-i fi dat scrisorile după un astfel de avertisment, însemna să le primească, drace, ca pe-un simplu jurnal de mode sau un roman franțuzesc. Și asta fu ideea care mă izbi, când, după plecarea basarabeanului, prințul Georges continuă să-și exprime, acum mai în voie, indignarea față de atâta slăbiciune, față de atâta lipsă de mândrie și eleganță, cât îi fusese dat să vadă din partea acestui "rus". Donna Alba trebuie să observe mai bine dimensiunile puterii mele, îmi spusei la rându-mi, și aceste dimensiuni nu-i pot apărea la justa lor valoare decât acordându-le o perspectivă oarecare. Ei bine, donna Alba va avea prilej să măsoare chiar azi lungimea acestei subite dar considerabile perspective.

Și când domnul Georges Radu Șerban, care pentru prima oară de când lucram împreună își manifesta atât de fățiș și violent o impresie personală și o trăsătură a caracterului său îndeobște comprimat, își termină filipica (pe când eu mă gândeam obstinat că numai asemănarea fizică uneori cu adevărat izbitoare dintre soția sa și rusoaică îl face să spumege astfel), îi comunicai dorința mea de a-l părăsi.

Se uită la mine mirat, speriat parcă; iată, așadar, altă mișcare a capului său, care-mi denotă că domnul Georges Radu Șerban nu știe decât să-și reprime pasiunile, pornirile și nedumeririle, în fața mersului obișnuit al vieții, dar atât și nimic mai mult; ele însă rezidă nenumărate și colcăie în sufletul său cu o putere de izbucnire cu atât mai mare cu cât de bună seamă sunt mai latente și mai înfrânte.

Stătu câtva pe gânduri mângâindu-și barba, se ridică și se plimbă de câteva ori în lungul odăii... și atunci bucuria mea fu cu atât mai mare că-l părăsesc, cu cât îmi dădui seama că

începusem a-l iubi pe omul ăsta mândru, cu care mă obișnuisem. El se opri în fața mea și-mi spuse:

– Te cam grăbești dumneata; peste un an aveam să-ți trec toate afacerile mele... pentru că și eu băgasem de seamă că aproape m-am săturat de acest capriciu.

Pe urmă corectă cuvântul "capriciu", explicându-mi că hotărârea lui de a se dedica barei și legilor a venit în urma unei mature chibzuieli, în mijlocul naufragiului general al clasei suprapuse; deși el personal n-avea a se teme de efectele exproprierii și ale catastrofelor valutare, totuși a socoti necesar pentru împăcarea conștiinței lui că trebuie să fie un pionier al campaniei de intensă activitate, cu care credea că boierimea va întreprinde îndată lupta pentru recâștigarea preponderenței pierdute și, implicit, pentru justificarea trecutei preponderențe, precum și un apărător înverșunat a ce mai rămânea să fie scăpat.

Or, cu vremea, toată această atitudine bine diferențiată s-a fărâmițat, amestecându-se într-o ocupațiune avocățească obișnuită, foarte interesantă și aceasta din punctul de vedere al problemelor de drept general care-l pasionează deopotrivă, dar care-i acaparează prea din cale-afară timpul, de care mai are nevoie și-n alte direcții, unde-l împing fără voie numele și cerințele sufletului și-ale obârșiei sale.

Ca și la venirea mea în acel birou, demult, sunt atâția ani de atunci, subliniai și acum, când maestrul a putut să observe că ocupația lui a devenit dintr-un principiu de luptă o meserie propriu-zisă, nu întru totul compatibilă cu noblețea princiară (unde e prințul Raoul să-l audă, revenind mai mult ori mai puțin la ideile pe care acest simpatic prieten de neam mi le susținea cu atâta ardoare, mai demult, combătându-și cumnatul?), și-mi exprimai din nou admirația pentru linia lui dreaptă și pentru prestanța cu adevărat voievodală cu care a știut să străbată, în anii din urmă, un domeniu de preocupări mai mult burghez prin alcătuirea și rostul lui actual.

începui apoi să enumăr diverse motive care mă îndemnau să nu mai întârzii câtuși de puțin în îndeplinirea hotărârii mele; găsii la repezeală câteva și i-aș fi putut înșira o mie și unul. Dar el nu-mi dădu răgaz de vorbit.

- în definitiv, nu sunt cu nimic îndreptățit, grăi el solemn și convins, să înduplec o forță în toată puterea cuvântului de a mai păstra o situație subalternă. Regret mult că o tovărășie nu mai pot face cu dumneata, vreau să spun una formală, de altfel nici dumneata nu pretinzi și n-ai pretins asta; în sfârșit, vom mai putea colabora din depărtare; dacă primești, eu îți pot trece chiar de acum mai toate afacerile mele - îmi rezerv numai pentru anul ce urmează, și pe care mi l-am mai acordat ca activitate judiciară, cele vreo patru-cinci afaceri care mă obsedează și de care nu pot să mă las până nu voi vedea că se rezolvă în sensul pe care-l doresc...

I-am mulțumit prințului extrem, extrem de încurcat. Totuși, m-am grăbit să-i mulțumesc numai și numai ca refuzul meu, în fața acestei princiare gentileți, să nu-i pară o jignire, și mai mult încă, un motiv de legitimă suspectare. Și mă văd iarăși atât de meschin în umbra covârșitoarei generozități de care n-am nevoie, parcă m-aș regăsi la începutul târziei și falsei crize de noblețe a deșucheatului prinț Preda. Doamne, nu sunt omul care să mă tem acum c-aș putea rămâne fără clientelă, dar gestul ăsta de amiciție, venind tocmai de la un om atât de mândru și de întunecat, mi se pare într-adevăr copleșitor.

Domnul Georges Radu Șerban mi-a oferit și-o masă de despărțire; pentru prima oară se întâmplă să fiu invitat la masă de d. Georges Radu Șerban. Este o constatare asta pe care și maestrul se simte din nou dator s-o observe: nu m-a invitat niciodată, deși ar fi fost de dorit. O mai strânsă legătură între noi se cuvenea, mai amicală, mai familiară, repetă el regretele de la Teatrul Liric, dar, în sfârșit, afacerile, preocupările, activitatea; dacă s-ar fi săvârșit începutul, ar fi fost apoi mai ușor; doamna Georges Radu Șerban și-ar fi adus după aceea mai repede aminte de îndatoririle lor; însă începutul, recunoaște, trebuia să-l facă el și nu l-a făcut.

Iată o mulțime de automustrări care mă bucură din cale-afară; dacă regret ceva la rându-mi e că domnul Georges Radu Șerban nu-și descoperă și alte vini mai grave de nescuzat față de mine, sau că nu-mi dă măcar capătul de fir după care să le pot descoperi eu. în orice caz, cu cât dânsul se recunoaște mai în vină, cu atât diminuează importanța sufletească a ofertei de patron, ce mi-a făcut la despărțirea noastră de afaceri. Sunt chestii de tovărășie avocățească în care ne-am despărțit întocmai după cum ne-am purtat tot timpul unul față de celălalt: leali și vrednici. Ce-au a face aici sentimentele noastre particulare și mai ales acel sentiment, care mă domină și care are obârșii mai vechi decât raporturile noastre de breaslă, în care eu am avut tot timpul un rol subaltern?

Astfel îmi zic, privind acum, ori de câte ori îmi ridic ochii, rădăcina gâtului donnei Alba, și porțiunea de piept pe care mi-o îngăduie decupajul triunghiular al decolteului rochiei de stofă albastră. Donna Alba are locul vis-ă-vis de al meu la masă, însă mai sus decât atât nu îndrăznesc să ridic ochii, deși sunt atât de intrigat să văd cum mă primesc privirile ei mute și ce-ar putea ele să-mi spună mai departe; dar e minunat gâtul acesta, pe care-l văd atât de aproape la lumina zilei și pe care timpul n-a încrețit epiderma vie și savuroasă cu umbra nici unui păienjeniș, oricât de brusc și ori în ce unghi s-ar mișca, într-o parte ori într-alta, capul ei de suverană a casei. E grozav de tânără donna Alba cu toți cei treizeci de ani ai ei, pe care, după socotelile mele, trebuie sau e aproape să-i împlinească.

Domnul Georges Radu Șerban mă întreține cu un eveniment politic recent, pretext pentru a-mi face cunoscut dezgustul lui total pentru politică. (Și eu, care credeam că pentru politică se lasă el de drept!) Aprobându-l în totul, observ că ochii mei au mai câștigat încă o mică porțiune de loc spre ochii donnei Alba, dar laș ori strategic, cum vreți să spuneți, progresul s-a efectuat tot prin ocol. Vârful fraged și vag pufos al urechilor și-apoi întregul lor mic pavilion sunt acum pradă privirilor mele. Vinul domnului Georges Radu Șerban e foarte bun și mi s-a oferit o masă din cele mai alese; asta mă face să mă simt la îndemână pe fotoliul meu și să mă bucur teribil că gândul de a nu mă grăbi cu predarea scrisorilor mi-a venit la timp. Dar nu vi se pare curios că maestrul nu se miră încă de tăcerea prelungită a soției sale? întrucât mă privește, când beau vin bun, eu nu mai găsesc deloc de ce să mă mir că el n-a început să se mire. Drace, poate că eu trebuie să-i adresez primul cuvânt: la drept vorbind, politețea asta mă încurcă teribil, și-apoi e politicos să întrerupi pe maestru pentru a-i spune ei ceva, pentru a-i oferi poate ceva după masă? Nu, asta pentru nimic în lume, cel mult pot ridica acum ochii mai bărbătește, să-i cuprind tot capul în lumina privirii mele. Și-o surprind astfel pe donna Alba fixând întrebătoare pe femeia care ne servește și care trebuie să se afle undeva în cadrul ușii de serviciu. Donna Alba încuviințează ceva, aplecând repede capul cu înțeles, apoi aud ușa trosnind ca un capac de ceas după cea care a dispărut. Aștept să bravez ochii donnei Alba care acum trebuie să revină firesc spre mine; și ei revin, îmi primesc privirile mele și-și coboară luminile lor încet și indiferent spre farfurie. "La naiba cu gravitatea asta nepăsătoare; între mine și dumneata, îi spun în mintea mea, e un secret, doamnă. Acest soț care expune opinii și trage concluzii nu știe ceea ce numai noi doi știm, iar dumneata nu i-ai pomenit de așa ceva și nici acum nu te scoli voinicește de pe scaun să arăți spre mine și să strigi: "Destul, destul! Sfârșește odată! Acest om pe care l-ai invitat la masă știe ceva pe care nu-l știi, are în mână ceva care te-ar face să îngălbenești și să tremuri la moment, ca gelatina de pe lunguiață farfurie din mijlocul mesei. Dar mai bine să îngălbenești, să tremuri, să strigi la mine, să mă ucizi, decât acest om care stă atâta de calm în fața mea să știe ceva, pe care tu, soțul meu, să nu-l știi!"

însă dacă donna Alba nu se ridică și nu strigă astfel, eu de ce să nu-mi ridic ochii la dânsa și să nu-i strig prietenește, cu sclipirea lor temperată după voie, plăcerea pe care mi-o face de-a o avea în fața mea și de a tăcea complice cu mine, umăr la umăr cu sufletul meu. Superb e umorul donnei Alba! Iată, electrizat de el, mai mult decât de grija agasantă a politeței, simt că trebuie să-i adresez un cuvânt. Se va supăra de el? O va face el să izbucnească? Să vedem. Deocamdată râsul ochiului meu n-a făcut-o să izbucnească. Să vedem acuma cuvântul...

Și-o întreb dacă a citit o carte care, într-o privință, se referă la ce vorbise soțul său; într-o privință, pentru că era o carte de literatură, și nu putea fi decât o carte de literatură pretextul care-n urma discuției cu maestrul mă putea pune în legătură cu dânsa. Nu, doamna Alba nu citise cartea, dar răspunse cu aleasă bunăvoință, cum se cuvine unei gazde de înaltă condiție să se poarte cu invitatul soțului ei. Dar dacă n-a citit cartea despre care am întrebat-o, în schimb a citit alta de același autor. Foarte bine, pe aceea am citit-o și eu. Schimb de impresii, spargerea zidului de tăcere dintre noi. De la o carte treci ușor la alta și de la un autor la celălalt. Donna Alba știe să descopere repede nucleul primordial al unei cărți. Părerile ei sunt juste și temeinice, îi place să vadă drept și nu ascunde nimic sub rotocoale de fraze încâlcite, pentru a te lăsa să întrevezi numai colțuri dintr-un adevăr, pe care complet îl vede numai ea, și care e prea subtil pentru a ți-l putea prezenta răspicat și ție. în privința asta donna Alba are ceva din mersul drept al spiritului soțului său. Ceea ce mă face și mai mult să mă cutremur de donna Alba, ca de toate femeile care nu se ascund după degete când vreau sau nu vreau ceva. în schimb, glasul ei dulce mă desfată și mă îmbie. Dar iată ceva cu adevărat de negândit: îmi pune acum și ea întrebări. Și mi-aduc aminte clinchetul de argint al acelui "My dear" auzit cândva în treacăt. Doamne, închipuiți-vă vocea asta nu numai glăsuindu-mi ceva mie, dar pentru mine, numai pentru mine! E insuportabil de tulburător acest gând. Iar desertul a sosit, și cu el presentimentul sfârșitului acestui farmec indescriptibil, care a început doar de curând, de când maestrul, pe care de-atâția ani de zile l-am auzit făcând considerații, și-a terminat în sfârșit pe cele hărăzite zilei de azi.

Donna Alba îmi surâde și mă privește clar în ochi. Supărător de clar. De ce nu văd acolo o mișcare, o alungare de unde, pe rotundul umed al iriselor cenușii, care să însemne: asta e pentru tine, mă tem de tine, știm numai noi - sau altceva la fel. Dar ochii aceia mă privesc extrem de limpede și desertul se duce. Ah, mai e și cafeaua, pe care o pregătește chiar donna Alba, aci, în ibrice nichelate, în urma dorinței și rugăminții soțului ei, care pare să aibă mare slăbiciune (singura lui slăbiciune?) pentru această licoare... Așadar, ea pregătește acum, cu mâna ei, ceva și pentru mine - și pentru mine. A mai pregătit și dejunul, firește... Dar s-a gândit oare, comandând jupânesei vreunul din feluri, că ar putea fi mai potrivit pentru musafirul ce se anunță? Mă simt rușinat singur de întrebările mele burghezești și mă acuz vehement în minte de grosolănia lor, care poate crește astfel nestingherită la adăpostul muțeniei gândului laș.

Cafeaua asta însă mi-e nespus de simpatică pentru că are de pe acum o aromă atât de tare, iar prepararea ei rezistă încă mâinii fine a domniței Ypsilant. Dar în dosul conștiinței mele persistă pâcla neagră a sfârșitului, care va veni numaidecât. Și donna Alba, suflând în flăcări, m-a privit iar prea limpede. își închipuie oare că mă va birui cu limpezimea asta, cu nepăsarea delicată, prietenească, dar sigură, dar ducând la un liman negru, la aceeași mare moartă, pe care o simt întinzându-se tot mai aproape, îndărătul conștiinței mele, cu cât preparatul și servitul cafelei se apropie de terminat? Ei bine, nu. Mai putem avea un subiect de vorbă... Hm, hm... și încă subiect. Rusul, basarabeanul, Petrow... Un subiect mare cât această namilă de basarabean.

– A, știți, maestre, am văzut dosarul lui Petrov, am fost foarte curios să-l văd...

Petrow! Cuvântul magic! Ah, da, Petrov! își recapătă maestrul toată verva. "Ți-am vorbit de el, Alba." Și maestrul, care e în bune dispoziții, acum se amuză teribil de acest basarabean care încă ar mai putea să ierte, după ce a fost dat afară din propria-i casă.

Pentru prima oară când o umbră trece în sfârșit pe limpezimea privirii donnei Alba; iar în momentul acela, privirea ei mi-a fost dedicată mie. îmi prinsese intenția. Surâde, dar fără dulceața senină dinainte, surâde aspru și dârz, ca dinaintea unei hârjoane la care e provocată. "Să vedem", pare să zică. Și răspunde net și tare soțului ei.

– Ei bine, dacă vrei să știi părerea mea din urmă, găsesc că e foarte nobil din partea lui.

De neiertat greșeală! gem atunci de fericire în adâncul meu de isteț meșter al capcanelor de vorbe. Donna Alba s-a prins în cursă mai repede decât speram, s-a aruncat prea orbește, cu inima ei nobilă și francă, în vălmășagul în care vreau s-o atrag.

- într-adevăr... râse din toată inima lui mândră și rea prințul Georges... noblețe rus... Ce vorbesc, noblețea rusească știa să pedepsească... Poate vrei să spui: generozitate de nou-venit pe planul din față... după ce s-a ghiftuit bine de toate preceptele literaturii nihiliste... dar eu mi-am plasat ironia greșit; noblețea rusească, veche, e altceva... o, e înspăimântător de reamintit cum știa ea să-și țină neatins privilegiul și blazonul...

- în domeniul sentimental a fost cu totul altfel și acolo și-n toate părțile... de altminteri, în orice domeniu, noblețea nu e brutalitate, e generozitate...

– Cine vorbește de brutalitate?... dar în orice caz, nu pactizare, acceptare, tragerea cu buretele de către chiar cel umilit peste toată josnicia eclatantă...

-...uitarea a îndulcit mult amintirea.

– A îndulcit-o?

-...uitarea anihilează propriu-zis amintirea, dar pe încetul, nesimțit... pentru ei, deocamdată a îndulcit-o... e un început, o primă fază... a șters pe îndelete contururile prea dure, a presărat cenușă pe evidențele prea țipătoare... când descompunerea ultimelor fâșii de amintire se va fi desăvârșit, ei se vor putea numi iarăși fericiți... Și înțelepți, pentru că au știut să găsească fericirea...

Dar deodată donna Alba a privit înspăimântată spre mine. Cum, a ajuns până aici, s-a lăsat așa de ușor dusă până aici de propria ei convingere, pentru propria-i cauză, chiar în fața mea? Ea plecă fruntea, râzând fără plăcere ceștii pe care o ducea la gură. Iar eu râd cu calm și plăcere și-i învederez asta, ori de câte ori ochiul, care-a redevenit distant, se reîntoarce totuși pe furiș spre mine.

- în definitiv, poate să ai dreptate! se grăbește apoi să închidă discuția, pentru a-mi tăia această nebună plăcere care m-a apucat. Dar poarta prin care a încercat să scape e prea largă ca să nu-și dea seama că pot intra și ceilalți după dânsa, în bunăvoie. E nevoită să revie; pentru a porni tot pe drumul apucat întâi, cu mai multă grijă, însă, față de puterea de întindere a cuvintelor.

-...totul depinde de momentul și împrejurările care au determinat un gest, o slăbiciune, o greșeală...

Dar domnul Georges Radu Șerban e intransigent asupra acestei teme, așa că nu îngăduie nici o circumstanță:

– Sunt fapte care nu admit nici o discuție. Și nici o scuză, nici o scuză propriu-zisă, chiar acest paleativ care se cheamă trecerea timpului. Ah, trecerea asta a timpului... prescripțiile ne-au înghițit averile noastre, ele au întors lumea din temelii... delăsarea... încuviințarea... moliciunea... lenea...

Doamne, parcă i-aș fi șoptit eu la ureche prințului Georges tot ce trebuie să răspundă soției sale sub ochii și sub auzul meu!

– Dar tot ăștia ne-au și ridicat... pe părinții noștri, râse ușor donna Alba.

– Lenea, moliciunea au ridicat pe părinții noștri?

– Moliciunea celor ce le-au încuviințat ascensiunea...

– Și asta e o virtute la dumneata?...

Domnul Georges Radu Șerban freamătă. Ochii donnei Alba fulgerară radios; găsise o diversiune. Căci maestrul se prinse îndată într-o nouă și largă considerațiune: ah, da, a mai auzit asta, dar nu, jocul ciclurilor e o simplă poveste. A fost numai un început, un singur început... a spune c-au fost mai multe începuturi e un paradox, o inepție... și-acum e sfârșitul, un singur sfârșit... dacă mai continuă astfel, dacă nu se ivește o redresare generală...

- Aceste răzlețe ridicări pe ruini vreți să-mi spuneți dumneavoastră? O, nimic altceva decât simptome ale anarhiei, ale sfârșitului sfârșiturilor, care se apropie vertiginos. Scăparea nu poate fi decât reîntoarcerea spre trecut, totală, fără nici o condiție, fără nici o răstălmăcire...

Privirea donnei Alba nu mai manifesta o bucurie cu creșteri subite de intensitate. Pentru a nu-și demasca intențiile, ea o menținea la o expresie constantă, pe care căuta chiar s-o acopere cât mai mult. Și naviga viguros printre cuvinte, ca să-și țină bărbatul pe locul unde-l adusese. Dar în fața acestui zel care mă dispunea din cale-afară (doar apucasem să aud ce trebuia să aud!) se profila din ce în ce mai înaltă stânca mea, de care îmbarcațiunea factice a donnei Alba avea în curând să se prefacă în țăndări.

Când ea putu s-o zărească, fu prea târziu ca să-și mai pregătească vreun refugiu într-un nou subiect de vorbă sau chiar într-o cameră alăturată, pentru că, în definitiv, masa se sfârșise.

– Dar, reîntorcându-ne la locul de unde am plecat și care nu merită un ocol atât de exagerat, mă amestecai mieros și galant, îmi voi permite să trec de partea doamnei... ( a doamnei care mă fulgera cu sclipirea grea a ochilor micșorați de ură)... și voi conveni că iertarea, care poate fi discutabilă în orice alt caz, pentru că uneori poate fi încuviințată, evident, după o matură și riguroasă scrutare, în raporturile dintre bărbat și femeie e chiar necesară de foarte multe ori...

– Astfel de concepții ne-au stricat familiile, se întoarse asupră-mi, vărsând din ochi mânii de oțel, maestrul.

– Am spus că trebuie să intervină condiții sine qua non. Iată, bunăoară, doamna a propus una: îndepărtarea în trecut. Poate că în cazul care-a produs această discuție nu se potrivește, dar presupunem că evenimentele astea s-ar fi petrecut să zicem aproape cu un deceniu în urmă...

– Mai ales în iubire, mă întrerupse nerăbdător domnul Georges Radu Șerban, chiar puțin mai tare decât s-ar fi cuvenit într-o sală de mâncare, trecutul nu poate opera. Dimpotrivă, eu cred că tocmai aci injuria crește cu timpul... Iată, adu-ți dumneata aminte de-o ofensă, de-o injustiție, o trădare pe care ai suferit-o în copilărie de la camaradul pe care-l iubeai mai mult... nu știu dacă ți s-a întâmplat asta, dar mie-mi s-a întâmplat adesea, pentru că eu am pus totdeauna în iubire tot sângele meu... Ei bine, tot sângele ăsta mi se revarsă cu și mai puternică intensitate în obraji ori de câte ori mă încearcă amintiri de acestea... mai ales când ele-și au locul în școlile mai mari, în universitate... vreau să spun într-o vârstă mai crescută, mai lucidă, dar tot tânără... Și ne găsim în domeniul amiciției, domnule.., care e o simplă legătură conștientă... dar transpuneți, vă rog, toate astea în amor, în pasiunea care nu cunoaște rațiunea, pentru că prin obârșie e mai mult trup decât suflet, iar creier deloc; eu definesc acum iubirea adevărată, domnule, nu aventura...

– Exact... însă tocmai timpul e cel care face loc rațiunii în această compoziție chimică pe care ați definit-o, formulat sentențios acest loc comun, care-mi trebuia și de a cărui ieftinătate nu prind de veste mai ales oamenii pasionați și constanți, cum mi se descoperea acum prințul Georges, când discuția a trecut într-un climat incomparabil mai torid, în raport cu temele noastre obișnuite de logică pură din civil și comercial. La drept vorbind, lucrează aci mai mult amorul propriu. Iată, îl observ la dumneavoastră, nu mai departe, tocmai că mi-ați exemplificat cu evenimente din școală, în care veninul din rana amorului propriu mușcă de fapt... ce vor zice ceilalți... asta este marea întrebare?... Dar ia presupuneți - și mă reîntorsei râzător spre donna Alba, ca și când aș fi vroit să-i obțin aprobarea într-o discuție cu totul și cu totul străină și foarte naturală - ia presupuneți că scandalul nu a izbucnit... nimeni n-a știut nimic... și numai amantul en titre singur... sau soțul, presupunem, află singur de infidelitatea iubitei...

– Imposibil...

– De ce imposibil?

– Imposibil să nu mai știe cineva...

Donna Alba stătea dreaptă pe scaunul ei, dreaptă și nemișcată ca o statuie, și chiar trăsăturile ei dulci și fine păreau acum dure, ca tăiate în stâncă. Antrebrațele sprijinite dur de masă însemnau asemenea energie și bravare, însemnau calcularea calmă și rece a momentului de intervenit...

- E limpede ca lumina ochilor, completă prințul... Știe celălalt... complicele... ai putea suferi rânjetul lui, ironia lui interioară?...

Pupilele donnei Alba se întoarseră vag spre mine. Un zâmbet tot așa de vag, mai mult o expresie de încordare, îi înflorea acum buzele. Se aștepta oare să arunc a treia presupunere, aceea a complicelui dispărut, mort, ucis din alte motive tocmai de cel înșelat, și deci răzbunat din timp și indirect, întrucât privește rânjetul lui prea imobil acum și comun, în fundul mormântului.

îi zâmbii la rându-mi generos. "Nu, n-ai nici o grijă, o asigurară ochii mei. Dar vezi bine că trebuie să deschidem odată discuția asta mai departe, doar dumneata singură cu mine." Răspunsul ei era zâmbetul amar, umilit, dezastrul sufletului împărătesc, care e nevoit să primească generozitatea unuia ca mine.

Ne ridicarăm. Domnul Georges Radu Șerban era radios. La replica lui cu care se tăiase discuția, și pe care vedeam că pune mare preț, nu mai avusesem ce să ripostez. Sunt înduioșător de naivi, uneori, oamenii de capacitatea și talentul maestrului, în domenii sufletești în care cel mai neînsemnat don Juan devine neprețuit expert. Adăugă - pentru a nu lăsa să rămân cu ideea că e chiar atât de necruțătoare persoana lui? - nu, pentru a-mi da lovitura definitivă:

- în fond, sunt temperamente și temperamente. La drept vorbind și eu admir pe acest basarabean, că poate fi așa cum se arată. Dacă e posibilă o admirație amestecată cu compătimire; am auzit că la ruși e posibilă. Și râse cu toată pofta.

Donna Alba, care se retrăsese l-a fereastră, își examina cu atenție degetele lungi și luciul unghiilor, stânjenită oarecum ea însăși de succesul precar al soțului ei, în ajutorul căruia totuși i-era cu neputință să intervină.

Lichiorul ni se servi alături, într-un mic salonaș turcesc, cu divanuri joase, cu profuziune de covoare autentice persane, cu măsuțe scunde, încrustate cu fildeș, cu obiecte de metal vechi patinat, înflorat de ușoare și complicate desene, cu gonguri grele de aramă, cel mai mare atârnând deasupra intrării triunghiulare, ca la corturi, sub falduri prestabilite de mătăsuri cărămizii, cu țesături în arabescuri și pe sub umflătura perdelei ridicate a unui imens karamaniu. Cafeaua trebuia luată de bună seamă tot aci, dar pentru că prințul ținuse s-o facă donna Alba, neîncrezător poate în arta jupâneselor, nu mai fusese adus aci tot arsenalul acela de ibrice, mașini de spirt (la priză oare nu ieșea tot așa de bună?) și flacăra de alcool vicleană și periculoasă sub atâtea mătăsuri și țesături.

Aceasta fu explicația pe care mi-o dădui singur, pentru a alunga ideea care-mi sărise subit în cap, ca o lăcustă, că trecerea în iatacul turcesc și luarea lichiorului nu făceau parte din programul donnei Alba, care ar fi vrut poate să se descotorosească mai repede de mine, și că poftirea mea în această încăpere pornise din inițiativa maestrului, fie din obișnuința pentru alți oaspeți, fie că mai avea încă poftă de vorbă, fie, în sfârșit, pentru a fi în linia diminuării, pre cât posibil, a greșelii de care se învinuise deunăzi, că n-a deschis între noi doi mai din vreme și porțile unei apropieri mai prietenești.

Ceea ce-mi întărea și mai mult acum bănuielnica mea năzărire e că deocamdată stăteam acum aci cu domnul Georges Radu Șerban, iar tava de argint înnegrit în stilul decorului ce ne înconjura, cu ulciorușele arăbești de lichior și cu păhărelele de cristal, singura digresiune modernă, în ansamblul musulman, o adusese femeia care ne servise la masă.

Maestrul îmi povestea acum unele din neplăcerile sentimentale din timpul juneții, la care făcuse aluzie la masă; erau într-adevăr mici perfidii camaraderești și-apoi o grosolană trădare între prieteni, care merita poate să rămână amintire neștearsă în memoria descendentului unei istorii foarte zbuciumate și destul de bogate în astfel de triste glorii. Și mă întrebam atunci dacă, trecând pragul ipoteticului, pus deci în fața unor fapte reale, în care o femeie ar fi jucat rolul acelui amic prea apropiat sufletește, care-l rănise atât de grav prin felonia lui (era vorba de-o dârză ceartă de politică studențească) intransigența maestrului n-ar fi oferit pe-alocurea și vreo cât de vagă crăpătură, pentru lărgirea căreia o îndărătnicie zdravănă, cum numai femeile știu să arate, n-ar fi făcut cu vremea progrese? însă apoi trebuii să adopt mai degrabă această presupunere, incomparabil mai apropiată de certitudine, că într-adevăr, în viața lui studențească de la Paris, o femeie simbolizase rolul nu al prietenului trădător, dar al mărului discordiei, al politicii studențești, pe care maestrul mi-o expuse în amănunte destul de legate între ele, dar de prea puțină importanță, la drept vorbind, ca să nu văd limpede într-însele pedantul, ce vorbesc, căptușeala de mătase, fondul simplu al unei drame de alt ordin. Admirai atunci încăpățânarea și iscusința cu care acest strănepot de voievozi ocolea esențialul, motivul feminin, prea grav, prea considerabil în concepția lui, ca să-l mai pomenească într-o expunere de intrigă în care bietu-i rol fusese doar al înjositului, al umilitului. Și reflectai o clipă dacă donna Alba, care de bună seamă a avut prilejul să audă această poveste de mai multe ori, n-a sesizat, cu antenele inteligenței sale, substratul acestui fragil eșafodaj de pretexte secundare și n-a cântărit până la ce adâncimi a evaluat acest om în sufletul lui nemernicia rivalului său, a trădătorului, și, cu atât mai mult, orice nemernicie de acest soi, încât nici măcar nu lasă să se întrevadă, măcar de ascultător, putința rolului lui de victimă într-o astfel de împrejurare? Așa ceva nici nu se poate presupune, nici nu se poate concepe, și poate el însuși s-a convins că lucrurile, dacă s-au petrecut cum s-au petrecut, s-ar fi putut totuși foarte bine numai să pară astfel.

Regretam grozav că donna Alba nu era de față ca să audă aceste destăinuiri, vreau să spun, ca să vadă din ochii mei că înțeleg, că văd limpede dedesubtul lor, așa cum le-a văzut și dânsa cine știe de când. Dar donna Alba nu apărea, și nu consideram asta ca o jignire; îi acordam iertare galant, telepatic, și ea poate mi-o primea cu ură și deznădejde, pentru că-mi dam seama ce însemna zbuciumul ei, că acest soț distins putuse atuncea în fața mea tocmai pe povârnișul unicei convorbiri, pe care n-ar fi vrut să alunece și, mai ales, ca orice femeie geloasă de inteligența ei, că manevrase prea stângaci intervențiile ei, de a canaliza în altă direcție cursul de râu al vorbelor rostite altfel de cum ar fi năzuit. Perspectiva pe care i-o deschisesem prin hotărârea mea de plecare, pentru a-i arăta întreagă puterea mea de-acuma, trebuie să-i pară într-adevăr grozav de amețitoare!

Dar, ca un răspuns al gândului meu, se auzi un pârâit de ușă și, prin deschizătura mătăsoasă a cortului arab, văzui torsul și linia coapsei ei în mișcarea ce făcea să traverseze hall-ul. Dacă ar fi venit încoace aș fi crezut că a ghicit gândurile mele, că m-a surprins anume cum îi contemplam prin ziduri fazele dezastrului sufletesc. Dar ea vroia să treacă înainte, când soțul o opri, pronunțându-i numele dispus și prietenos și rugând-o să vină.

- îndată! răspunse scurt, pe franțuzește, și-și văzu de drum, pentru a reveni peste câteva fracțiuni de minut.

Chipul donnei Alba era serios și abătut când intră înăuntru.

Maestrul o întrebă dacă nu se simte cumva indispusă, și la răspunsul ei afirmativ se ridică îngrijat spre dânsa.

"O, nimic serios!" făcu și, pentru a-i dovedi că nu merită atâta neliniște subita-i indispoziție, zâmbi și se așeză binevoitoare pe divan. Mă întrebam atunci de ce donna Alba nu se folosea de pretextul invocat pentru a ne părăsi. Dar clipitul repede ca un scăpărat al ochilor maestrului și mișcarea lui de mirosire a aerului, în care a simțit parcă ceva, îmi explică mai repede decât orice pentru care motiv donna Alba se hotărâse să rămână și să zâmbească puțin; atunci văzui că această femeie mândră, despre care crezusem cu totul altfel, nu avea tăria rezoluțiilor ferme, a ducerii lor neînduplecate până la capăt. Crezui astfel că această paralizie de voință era mărită îndeosebi de influența persoanei lui autoritare și stricte; totuși mai târziu putui să-mi dau seama că revenirea ei printre noi, cu toată profunda neplăcere ce-i produceam, și care ieșea limpede din toate aceste variații de conduită și dispoziție, ca și încăpățânarea de a rămâne să audă până la capăt o discuție ce trebuia să-i fie penibilă aveau de rost, tocmai dimpotrivă, îndârjirea de a-mi brava orice tentativă de indiscreție, de a-mi primi la caz de nevoie orice lovitură în față. O curiozitate cumplită, irezistibilă, o adusese în preajma noastră, în preajma mea - de a vedea dacă pot merge într-adevăr cu îndrăzneala și răutatea până la capăt, sau, în cel mai bun caz, de a-și da seama până la ce limită a răbdării pot s-o chinuiesc, chiar numai prin zgândărirea excesivă a acestor momente de facondă bogată și nepotolită, a unui om atât de măsurat în mod obișnuit în gesturile și-n cuvintele sale.

Neliniștea, pe care încă o mărturiseau scrutările atente ale prințului Georges în fizionomiile noastre, o îndemnă, spre marea mea satisfacție, pe splendida femeie să asculte cu mult interes rezumarea ce el îi făcu asupra subiectului nostru de vorbă - "o poveste care de multă vreme n-a mai intrat în convorbirile noastre, Alba, i se adresă el, de atunci de când cu tragica întâmplare prin care am trecut".

Un fulger de spaimă trecu prin ochii donnei Alba în acel moment, în contrast cu figura ei, care, spre liniștirea definitivă a domnului Radu Șerban, înclină repetat capul în semn de recunoaștere totală a spuselor lui.

Din acel moment, maestrul, care nu-i văzuse licărul de groază în cele două minunate ferestruici ale feței și sufletului ei, nu mai dădu, cel puțin aparent, semn că e în prada unei îndoieli în ce privește cugetul nostru: al meu și al soției sale. Sau tocmai această exuberanță curioasă a omului prea tăcut și crunt, această mărturisire de ușurare a conștiinței pentru fapte și împrejurări din trecut, nu era decât o stratagemă, pentru a duce până la capăt o investigație extrem de dificilă și tot pe atât de iscusită întru deslușirea deplină a bănuielii, încolțite cine știe de când în sufletul lui atât de receptiv și încăpător, că în jurul lui, în casa lui, în afară de participarea lui, se petrece ceva nou, străin, curios.

Era timpul, așadar, imitând exemplul donnei Alba, eu însumi să fiu mai precaut, însă asistând mai departe la desfășurarea acestei complicate scene familiare, mă putui convinge ușor că presupunerile mele merseseră prea departe. Mai puțin convinsă decât mine sau poate deloc, asupra acestui lucru, donna Alba nu mai știa cum să-și mascheze consternarea din ochi, cu liniștea forțată a figurii, a zâmbetului de ascultător oarecum obiectiv, și care mai degrabă era o crispație de înfricoșare pe chipul ei fermecător.

Pentru că deodată amintirile prințului Georges atinseră un punct covârșitor, îmi aduseră o noutate care mă ului în chipul cel mai neașteptat cu putință. Rivalul lui de la Paris nu fusese doar decât fiul vrăjmașului declarat al tatălui său, al bătrânului Radu Șerban, fusese unul din descendenții Buzeștilor, neam cu care Radu-Șerbanii - ținu să mă informeze prințul Georges - erau în proces greu și necurmată vrajbă. Mlădios la minte și de concepții generoase, prințul Georges nu putea fi adeptul și susținătorul strâmtei și întunecatei psihologii a urei moștenite; într-un moment de mare elan, spre dezaprobarea părintelui său și spre marea admirație și încântare a colegilor de învățătură, prințul Georges îmbrățișase pe fiul dușmanului familiei sale, cu care bătrânul moșier Șerban se războia încă în fața instanțelor. Dar mustrarea teribilă, pedeapsa elanului nesocotit a venit îndată, și atunci furia atavică a năvălit în chip legitim și mai tumultuoasă. S-a petrecut o ieșire pe teren chiar la Paris, și prințul Georges, teribilul duelist, a fost rănit la mână. (Iată un eveniment uimitor de care rătăcitorul pe atunci prinț Preda habar nu avea!) Iar buba coaptă a urei fără răgaz și ogoire a putut sparge mult mai târziu, la București, după un simplu incident de club.

– Puteau fi doi adversari, ca să zic așa, ireductibili, membrii aceluiași club?

Ocoleam, evident, cu întrebarea aceasta, destul de secundară și naivă în mijlocul unei astfel de destăinuiri, pentru a stimula descrierea "simplului" accident. Donna Alba era pietrificată. Ea înțelegea de minune rostul naivității mele și era nespus de frumoasă: cu ochii ficși, cu buzele strânse, cu trăsăturile încordate, complet imobilă, era într-adevăr o minunată statuie fără viață.

Prințul Georges pronunță numele clubului în care toți descendenții boierimii de odinioară și toți ariviștii care și-au câștigat prin legături matrimoniale dreptul de-a etala oarecare morgă de sânge albastru se simțeau datori să se înscrie. Cunoșteam povestea și, evident, nu acestea erau amănuntele care mă interesau. Prințul Georges abia de frecventa pe-atunci acest club, la care plătea totuși cotizațiile din obișnuință familiară. S-a dus numai când a avut nevoie să-și provoace adversarul, într-un fel sau altul. Necazul s-a reaprins la teatru, în timpul unei reprezentații de gală. Lojile vrăjmașe se nimeriseră față în față, și-n câteva rânduri atitudinea fostului rival a fost cam îndrăzneață (poate privind prea drept pe donna Alba?). Prințul Georges nu dădu însă nici un detaliu asupra chipului sau mobilului acelei îndrăzneli; se mărgini să scrâșnească în barbă numai atâta, așa cum va fi scrâșnit poate în fața donnei Alba, în acel grav moment al vieții sale:

- își închipuia poate că rana pe care mi-o dăduse la Paris l-a făcut tabu în ochii mei, și încerca să vadă cât de elastic e acest tabu... I-am răspuns, continuă, cum se cuvine, cu o promptitudine la care nu se aștepta desigur. Nu pot să regret că totul s-a sfârșit atât de tragic, pentru că se vedea limpede atât de hotărât animat era împotrivă-mi de dorul exterminării. Dar asta m-a impresionat foarte puțin în toiul luptei; n-a făcut cel mult decât să-mi crească înverșunarea și să lovesc mai cu sete. Singura mea grijă în momentele acelea a fost emoția pe care i-am cauzat-o scumpei mele Alba - se întoarse el spre dânsa, mângâind-o ușor pe frunte și privind-o cu intensă simpatie - Cum mă ruga ea, încă de la teatru, să renunț la acest gând... dacă așa ceva mai era cu putință...?! Evident, cu cât se arăta mai îngrijată de soarta mea, cu atât îmi ațâța mai mult nevoia de izbândă. Asta a fost de când lumea imboldul cel mai aprig de hârjoană: rugămintea femeii de a rămâne sub umilință, și cel mai aprig de biruință: grija ei teribilă pentru biata ta viață... Sunt momente acestea, tinere prieten, de mare exaltare sufletească, necunoscute cu totul generațiilor sportive și automobilistice de azi; miza vieții aruncată în mijlocul jocului dă alt ritm și altă căldură moleșitului sânge omenesc.

Din somn adânc de stană se trezi donna Alba sub mângâierea soțului ei. Pieptul i se lăsa acum adânc și se ridica tulburător. Privirea-i se strecura înfricoșată pe sub pleoapele aproape coborâte, ca la fetițele vinovate, înspre buzele mele, care tremurau de spaima teribilelor cuvinte din ultimele scrisori sustrase prințului Preda. "Dumnezeu îmi va ajuta să se termine cu bine în ce te privește. Așteaptă-mă la trei!" și apoi cruzimea pălmuitorului și nimicitorului salut: "A dv. trădătoare, Alba Ypsilant". Doar de culoarea rânjetului meu depindea acum existența ei! Mândra donna Alba, a cărei apropiere mă făcea să tresar, al cărei nobil mers mă cutremura ca o apropiere supranaturală, era acum o biată copilită tremurătoare în fața mea, și nemărginitul ei dispreț pentru cel ce-și îngăduise să arunce un ochi indiscret în fundul trecutului ei se topise lamentabil în această surprindere sângeroasă în plină cinică duplicitate, așa cum nu mai știu acum câtă vreme descoperisem totala goliciune a Voicuței în cada odăii mele de baie. însă era delicioasă donna Alba, în aspectul acesta de copilită, cu obrajii aprinși de bujorul spaimei de moarte! și de pe figura mea de puternic învingător ea nu putu desprinde decât cea mai umilită admirație pentru nemărginita sa frumusețe. Pleoapele ei se ridicară atunci puțin mai mult ca ale păpușilor mecanice când le scot dimineața copiii din pătucul în care le-au culcat; și când înțelese bine cuvântul ochilor mei, privirile ei fugiră de la mine, dar vădit înviorate. Și mie-mi fu atât de ajuns ca să simt nevoia aerului în gâtul sufocat de emoție. Gândul meu era lămurit: mâine, când maestrul va fi la Palat, voi suna aci, voi chema pe donna Alba și-i voi întinde, fără nici un cuvânt, cutia de scrisori. Fără nici un cuvânt, fără nici un cuvânt - în această teribilă spaimă: aceasta va fi marea mea faptă, marele meu gest, marea mea lovitură!...

Astfel îmi poruncea clar și răspicat gândul meu, când donna Alba făcu o mișcare nesocotită, Dumnezeule! acea delicioasă, acea divină mișcare, ce schimbă fundamental toată ordinea ideilor și voințelor mele. O mișcare foarte neînsemnată: ea se aplecă puțin să îndrepte o pernă - în aceeași țesătură cu acoperământul divanului - care se rostogolise.

S' nu o ajunse, cu vârful degetelor, la prima încercare. Atunci întinse ceva mai mult și rochia i se ridică ușor de-a lungul piciorului, pe luciul ciorapului de mătase. Un fulger nu m-ar fi orbit mai rău ca această frumusețe, nu ar fi orbit mai grozav orice gând, orice colț de lumină în mintea cufundată ca de-un cataclism subit în străfundurile beznei de patimi. Totul a fost numai o clipă, căci ea și-a îndreptat numaidecât poala rebelă, dar genunchiul acela rotund și pulpa aceea lunguiață mi s-au înfipt prea adânc în suflet, ca să mai se facă ziuă iarăși în cugetul meu. Știu numai că mi-a șoptit cineva în ureche: "Acest genunchi, dacă ai vrea, după cele ce-ai auzit, ar putea cădea chiar mâine sau cât de curând pradă gurii tale". Și îmbujorarea nouă a donnei Alba, ce a subzistat grabei cu care și-a netezit poalele indiscrete, a fost parcă un răspuns de aprobare; un răspuns al altcuiva, care răspundea celui ce asculta în locul meu.

Pentru că eu însumi în momentele acelea nu mai existam: eram parcă dus pe sus de cel ce-mi glăsuia mie, pentru mine, și care uneori se despica în două, preschimbându-se astfel în două persoane distincte, din care nici una, îmi dam seama vag, că nu puteam să fiu vechiul eu.

Ei, sau el, căci cele două persoane reveneau iarăși la nevoie într-una, au bâlbâit pentru mine, pe când mă plecam adânc în fața donnei Alba și strângeam mâna maestrului.

– Sunt temperamente și temperamente... Dumneavoastră ați răzbunat crunt o simplă necuviință a unui fost dușman și prieten, pe când altul e gata să uite ofensele cele mai grozave ale soției lui; și iarăși - continuai cu îndrăzneală, deși asta nu era poate în nici o legătură cu ce se vorbise până acum aici, dar era creasta de spumă a tot ce fierbea acum, la o cumplită temperatură, în sufletul meu - și iarăși sunt suflete de femei slabe, slugarnice, ca al acestei rusoaice, care vine acum să cerșească mila soțului ei, după cum sunt altele care rămân dârze - rostii acum eu însumi aspru și dârz - în orice restriște, care cu un simplu, un unic gest, pot să se ridice iarăși asupra acestei restriști, să-și restabilească puterea să domine situațiile, să fie ea, oricare din ele, acea spre care se întinde mâna de împăcare, să fie ea care să știe a nimici orice putere, orice armă, orice piedică de umilință s-ar întinde în calea ei... în întâmplarea basarabeanului acestuia, vă asigur, nu el e mai de compătimit, ci acea care se târăște acum la picioarele lui... Să fiu în locul acestui basarabean, aș izgoni-o tocmai pentru că s-a lăsat astfel prinsă, tocmai pentru că se târăște... Femeia sclavă... toată frumusețea ei, toată divinitatea ei dispare în această josnicie, mai teribilă ca tot trecutul ei.

în două rânduri, în timpul acestei încheieri oarecum deplasate pe care o dam întreținerii noastre de până acum, putui să-mi opresc ochii și asupra donnei Alba... Ea mă privea cu ochi măriți, poate și mai palidă decât la începutul acestei convorbiri, dar calmă, mută, la fel de imobilă ca-n grelele momente prin care trecuse adineaori. Maestrul îmi răspunse: - E interesant că te-ai gândit și la ea... și evident te felicit... Iată, suntem atât de egoiști că nu vedem lucrurile decât din punctul nostru de vedere. Dumneata pari o excepție... Se cunoaște nu numai că nu te afli în cauză, dar nici nu te simți adevărat aproape de vreuna... deși avusesem altă impresie, se despică glumeț barba lui de mustăți, pentru a se corecta apoi după o clipă.

Cu toate că-i strânsesem a doua oară mâna maestrului, iar acest supliment de conversație, cu ușa deschisă, era poate inconvenabil pentru o casă princiară, împinsei tupeul să aduc celor de care mă despărțeam și această noutate:

– Știți că m-am mutat, maestre... Locuiesc tot în Parcul Filipescu, dar acum în strada San Francisco, 93, am găsit o vilă singură, admirabilă... San Francisco, 93... Dacă aveți să-rai comunicați ceva, no. telefonului l-am păstrat, se găsește în carte.

Din urma soțului ei, ochii donnei Alba mă fixau demăsurat. A fost o părere sau luminile lor s-au aplecat abia perceptibil, în semn de încuviințare?

Plănuisem anume să întârzii puțin a doua zi după-amiază, așteptând acasă peste termenul obișnuit maestrului să plece la Palat - căci, răstălmăcind bine privirea de despărțire a donnei Alba, mă întăream tot mai mult în credința că semn curând va veni de la ea. Cu toate că întinsei așteptarea aproape cu un ceas, telefonul nu-mi aduse nici o veste în această primă zi. Nici în a doua, nici în a treia. A patra zi, într-o joi, el mă găsi dimineața îngropat într-un noian de neliniști și sumbre planuri de nou atac, de astă dată direct și hotărâtor, îndată ce aș fi aflat că maestrul a părăsit orașul. Acuma Alba nu mai era pentru mine o formă de poveste, o candidă și ideală întruchipare de vis; ea devenise deodată femeia palpabilă și dorită; contururile lente și prelungi ale trupului ei se tolăneau lasciv în gândurile mele ca încolăcirile leneșe ale norilor de țigări, care-mi încărcau necontenit de duminică încoace văzduhul camerelor, cu toate că obișnuit nu fumam. în dimineața asta, tocmai fusesem avertizat de vizita celui dintâi client, când soneria telefonului mă întoarse plictisit din drumul spre ușă; dimineața ce puteau veni decât vești de afaceri, și cu toate că mă dedicam îndeosebi celor complicate, cu mult avânt și plăcere (îmi opream doar puține, pe cele drepte, interesante și, evident, cât se poate de bine plătite), nici o afacere și nici o veste nu mai putea zgâlțâi sufletul meu din torpoarea grea, din lâncezeala cumplită în care mă coborâse așteptarea îndoită a veștii unice și mari, a bunăvestirii sufletului și vieții mele. Mă izbi astfel ca o minune căzută din cer sunetul de argint și cleștar al glasului ei în pâlnie. Nici nu-și spuse numele, dar mai era oare nevoie? și mă întrebă numai dacă luni după-amiază pot fi la ora 5 acasă, "pentru a stabili o înțelegere asupra scrisorilor", și-n caz negativ, în care din zilele: marți, miercuri ori joi, din săptămâna viitoare, pot s-o aștept la aceeași oră? Trei mii de răspunsuri galante și spirituale pregătite și noi cred că n-aș exagera din cale-afară dacă aș spune că mi s-au încrucișat în acele clipe în minte, toate împletindu-se în jurul aceleiași întrebări: "Vreți să spuneți când puteți veni să vă predau ce vă aparține...?" Dar respirația mi s-a înecat în gât și n-am putut articula decât un stins: "Dacă sunteți bună, vă rog să-mi îngăduiți un moment", în semn că trebuie să-mi consult agenda, deși știam bine că luni după-amiază voi fi acasă la orice oră. Ba chiar căutai la ziua respectivă în calendarul de birou și privii acolo locul gol, măsurând astfel cu fapte răgazul ce-mi luasem pentru a-mi recâștiga prezența de spirit pierdută; totuși nu fusei în stare să găsesc cuvântul convenabil și bâlbâii în aparat acest comun, imbecil, și brutal răspuns: "Doamnă, luni voi fi acasă și voi fi fericit că vă pot aștepta..." Mai vream să-i spun în continuare: "...pentru a deveni robul vostru fără ieșire, în schimbul libertății sufletești ce vă acord", sfârșit de frază ce-mi venise în gând, în momentul rostirii începutului, dacă ea nu m-ar fi întrerupt cu un "mulțumesc" rece și grăbit, închizând repede aparatul.

Dar sentința vieții mele se rostise: glasul Celui-de-Sus o rostise. Și-mi păru chiar bine că totul fusese atât de sumar, atât de fără culoare și ton. Sfârșitul meu de frază îmi păru acum o oribilă imbecilitate și mulțumii lui Dumnezeu că nu-mi fusese dat să fie auzit. Invitai pe clientul de-afară cu extremă afabilitate, și-n timpul expunerii necazurilor lui îl rugam din când în când să reia lucrurile dinapoi, de-acolo, de unde puterea înțelegerii mele, invadată de milioane de gânduri, înceta uneori să mai cuprindă și păsurile lui. Bietul om avea impresia, pentru că știam să-i sugerez lucrul ăsta, că procedez astfel pentru că prefer documentarea amănunțită și solidă. Dar judecând după buna mea dispoziție, după spiritele ce-i făceam la fiecare minut, după curajul și îndemnurile de siguranța ce-i dam (îndemnuri ce nu-mi scăpau în mod obișnuit în timpul consultațiilor, afară numai atunci desigur când donna Alba îmi ceruse ajutor pentru Anișoara Sava), bietul om putuse să creadă în toată voia că primisem vestea unei formidabile moșteniri sau a câștigului maxim la loterie. Norii de tutun dispărură de-acum din casa mea, dar fantoma elegantelor lor volute, spiritul superbelor lor încolăciri rămase; rămase tot văzduhul oricărei încăperi, populat numai de linii unduioase, tremurătoare, de lentă desfășurare, de tandră și pasionată vibrare.

Donna Alba sună, în ziua hotărâtă, la cinci și douăsprezece minute după ceasul meu. O văzusem de la fereastra biroului descinzând dintr-o mașină de piață. I-am ieșit eu singur în întâmpinare și i-am deschis; gonisem toți servitorii pentru după-amiaza asta și vream să observe că m-am gândit la acest lucru. Am primit-o cu un adânc compliment, ea mi-a răspuns cu un zâmbet care dorea să se vadă că e forțat. Era toată în gri-închis, doar în picioare purta trotteur-i de solzișori negri, iar blana de la gât, fără a fi identică în culoare cu restul îmbrăcăminții, se apropia pe cât se poate: nu sunt cunoscător în materie și n-aș putea spune cărui animal aparținuse, dar era lucitoare și somptuoasă și-i îmbrăca figura într-un chip cu adevărat princiar. în hali, donna Alba înainta câțiva pași și se întoarse întrebătoare spre mine, neștiind pe unde să apuce. Aveam aci biroul într-o parte, și un salon într-alta, cu ușile larg deschise, ca un fel de adaos al sălii de așteptare. Ieșind în întâmpinare-i, avusesem grijă să închid numai ușa biroului, ca nu cumva să intre de-a dreptul aici. întinsei mâna spre ușa din fund unde era un al doilea hali, cu scara la etaj într-o parte și cu sufrageria în cealaltă. în fund era terasa, care da într-o mică grădină. îi indicai donnei Alba - care arunca numai scurte priviri în lături și-nainte, ca acel care vrea numai să se orienteze, fără a da prea multă importanță locului prin care trece - frumoasa scară cu rampa de fier forjat ce-și încolăcea apoi spirala grea a bolții deasupra capetelor noastre. Fără nici o ezitare, donna Alba începu să urce; eu o urmam la oarecare distanță pe trepte, orbit de minunea luciului de mătase al cărui păienjeniș îi cuprindea din strâns începutul de unduire al pulpei, mângâiat la răstimpuri cadențate de marginea grea a rochiei cenușii. Pe drum ea-și scosese blana, petrecând-o pe după mână, astfel că sus, când se întoarse spre mine ca să primească noi indicații, păru mai abordabilă, mai puțin intimidantă, în taiorul gri, de sub care ieșea pieptul dulce și blând al bluzei de mătase albă. îi arătai acum chiar ușile deschise în fața cărora ne dusese scara și pe care, după ce intrarăm, le închisei. Ea nu se întoarse surprinsă de acest amănunt și nici nu se opri; privi în treacăt la dreapta, unde sta asemenea deschis spre marele meu dormitor; și nici în această clipă nu lăsă să se întrevadă vreo mișcare de protestare, de surprindere sau de rea impresie. înainta până la o consolă-birou de mahon ce-o aveam în fund, lângă ferestre, și se opri acolo, sprijinindu-se ușor de geanta de șopârlă înfiptă cu un cap în tăblia mesei. Mă așteptă să sosesc (apropiasem între timp ușile dormitorului) și se așeză pe scaunul pe care o poftii după ce trecui și eu în partea cealaltă a mesei. Atunci, desfăcând butonii de la o mânușă, pentru a-i închide iarăși, glăsui, foarte atentă la nevinovata-i ocupație, în momentul când tocmai vream să deschid eu vorba.

– Domnule, cunoașteți scopul vizitei mele. Vreau să știu chiar acum condițiile dvs. pentru a intra în posesia imediată a tuturor scrisorilor mele...

Nu mă privea, însă vorbea semeț și apăsat; ținea gâtul drept, capul puțin lăsat pe spate, după obiceiul ei, și, pentru a vedea bine operația pe care o săvârșea cu butonii mânușii, ridicase mâinile la înălțimea bărbiei. în dreptu-i, la perete, se găsea o înaltă oglindă cu piedestal, în care se putea contempla întreagă și cu ajutorul căreia puteam să-i cuprind și eu cu privirea partea de jos a corpului, ascunsă de consolă. Donna Alba stătea picior peste picior, cu un ușor aer de degajare, care trebuia să-mi dovedească mie că nu se simte stânjenită câtuși de puțin. Când se plictisi cu încheiatul mănușii, își întinse antebrațul pe birou, așteptând răspunsul meu, așa cum era, în profil; și părea acum mult preocupată de diferitele amănunte ale persoanei și îmbrăcăminții sale, așa cum îi apăreau în oglindă, potrivit poziției în care se găsea.

– Aș fi dorit totuși, doamnă, să-mi permiteți în prealabil a insista asupra unei rugăminți pe care v-am mai făcut-o și mi-ați respins-o, și-anume, să va expun motivele care m-au determinat să întreprind activitatea ce am desfășurat pentru obținerea acestor scrisori, vreau să spun chipul cu totul întâmplător cum am aflat de existența lor... Vă asigur că voi lăsa cu totul la o parte peripețiile destul de plicticoase adesea, alteori pentru mine amuzante, prin care am trecut, pentru a vă elibera de sub dominația destul de neplăcută...

Donna Alba asculta acum cu multă bunăvoință, fără nici un semn de nerăbdare, micul meu preambul. îmi răspunse însă sarcastic, trufaș și înfiorător de neted:

- Dacă și asta intră în prețul pe care aștept să mi-l pretindeți, mă văd silită să mă supun la orice descriere și la orice discurs. Sunt în casa dumneavoastră, venită cu scop precis și determinat, și găsesc inutil și ipocrit să mai fac orice fel de împotrivire, afară, evident, de impresiile și reprobările lăuntrice, care-mi aparțin și care pe dumneavoastră nu vă pot supăra întrucât, precum am spus, sunt cu totul lăuntrice... și platonice...

Și spunând astfel, o văzui șerpuindu-și frumosu-i corp prin oglindă, în semn că se așteaptă, într-adevăr resemnată, chiar la o prețuire care poate să nu fie numaidecât bănească, de vreme ce am întârziat-o, până la aducerea ei aici, cu încheierea târgului.

- în consecință, continuă ea cu un râs ce marca succesul dobândit asupra sufletului meu consternat și asupra ochilor mei uluiți de atitudinea ei francă și hotărâtă să înfrunte orice umilință, pentru a ne întoarce la întrebarea dumneavoastră, nu vă pot făgădui categoric decât că nu vă voi întrerupe până la urmă expunerea dumneavoastră, mă voi sili chiar să vă dau ascultare fără a garanta, însă, că atenția mea va fi fidelă tot timpul bunăvoinței de a vă asculta.

Acest adaos păru să atenueze și chiar să modifice sensul catastrofal al primelor cuvinte, așa cum putuse să-l accepte înțelegerea mea desigur prea grosolană, dar oricum legitimată de ambiguitatea, poate involuntară, a frazei și de aerul donnei Alba când o rostise. Dar depanarea împrejurărilor care urmară nu făcură decât să mă încredințeze că nu greșisem și că donna Alba își trasase dinainte limita până la care trebuia să meargă cu concesiile, limită care părea limpede să înglobeze programatic și fără nici un preliminariu exact ceea ce așteptam să obțin cu expunerea cinstită a sacrificiilor mele, cu a căror evocare crezusem c-o pot ispiti, cu invocarea patetică a mobilului ce m-a determinat la ele și cu destăinuirea puterii ce persoana ei a avut și va avea în veci asupra existenței mele.

Astfel, donna Alba aștepta cu un zâmbet curios în colțul gurii, jumătate rușinat, jumătate sfruntător, ca eu să încep cuvântul. Dar pentru că tăceam dezarmat de această atitudine cu totul neașteptată, la rându-mi jumătate înfricoșat de fericirea care mi se da fără nici o sforțare, jumătate nesigur încă dacă nu sunt prada unei greșite aprecieri optice și acustice, ea vorbi iarăși persiflantă și, eu socotii, cu un cinism spăimântător:

– Cum văd, ați renunțat la poveste... Găsiți că e inutil... într-adevăr, ar fi răpit prea multă vreme...

Și-și plecă singură capul, rușinată de imaginea ei din oglindă, pe care putuse s-o vadă rostind cuvintele pe care le pronunțase. îngrozită de sine însăși, făcu chiar o mișcare neizbutită de a scăpa de tiranica ei reprezentare în sticla reflectatoare; dar în spate-i era o oglindă la fel, și scaunul greu de piele de sub dânsa nu putea fi mutat cu ușurință. Atunci își ridică fața și se înfruntă singură, cu voinicie. întâlni prin luciul de apă încremenită privirea mea tulbure, îmbrățișându-i liniile estompate de rochie ale întregului ei corp, și întrebându-se cu uimire dacă e într-adevăr cu putință ca aceste comori să se dezvăluie așa de ușor și de repede, întru deplina ei îmbătare. Donna Alba se cutremură din cap până-n picioare, vizibil sincer, dar dorind parcă să fie și văzut, în același timp, acest cutremur de scârbă și de resemnare, de privirea care aluneca lacomă pe unduirile formelor ei. Iar zâmbetu-i redeveni din nou stăpân pe sine, rece și batjocoritor. Părea că spune sfidătoare, negustorește: "Hotărăște-te odată, ce vrei, banii sau corpul meu, sau amândouă deodată...?" Bani, văzuse, așadar, din întârzierea mea de a mă pronunța, din despărțirea mea de maestru, și acum din această măruntă, în raport cu a lor, dar foarte elegantă locuință în care mă retrăsesem, și-o adusesem, că nu doresc. Și ochii ei păreau a spune cu acel dispreț, cu care mă împroșca: "Ei da, am înțeles mai dinainte și, uite, am venit!..."

Iar pentru că o prințesă ca ea nu-mi putea repeta și cu glas tare lucrul ăsta, pentru a mă scoate din buimăceală, mă întrebă dacă poate să telefoneze în oraș, cu dublura aparatului pe care o aveam în această cameră. La răspunsul meu afirmativ, ea formă cu lungile-i degete numărul trebuincios și-o auzii astfel înștiințând pe Anișoara Sava că nu mai vine s-o ia la 7 și o roagă să vie ea, Anișoara, singură, la masă la donna Alba, la opt și jumătate.

Era într-adevăr 6 fără un sfert, trecuse, așadar, nesimțit aproape un ceas cu venitul încoace, cu condusul aici, cu aceste încercări neizbutite de a prinde un fir de conversație, cu atâtea ezitări și tăceri, cu vorbitul la telefon. Dacă la 8 și jumătate Anișoara Sava trebuia să vină la masă, la 8 donna Alba trebuia să plece de aici. Așadar, ea-mi reacorda, de la sine, un timp prețios, pe care nu știusem să-l întrebuințez în mod folositor; pe de altă parte, mă avertiza, indirect, că peste două ceasuri marea favoare înceta... pentru totdeauna. Era tot ce putea să-mi acorde. Minunăția frumuseții sale, a întregii ei intimități! Ce mai puteam să aștept? Dar numai pentru două ceasuri, numai pentru două... Atât era prețul zbaterii acestor aproape zece ani... Dumnezeu mai poate face socoteala acum, dacă nu și mai mult... de când marile dicționare de limbi vechi și moarte mi s-au rostogolit din mână la trecerea ei vrăjită... Pentru zece ani - două ceasuri...

După ce repuse aparatul în furcă, donna Alba nu se mai așeză pe scaunul din fața oglinzii. Ea cerceta acum atentă tablourile mici și răzlețe de pe pereți. Rămânea mult timp înaintea fiecăruia, fără să mă întrebe nimic asupra lor, fără să mă privească... Aștepta tăcut să mă apropii poate și s-o întreb de impresiile ce-i produce... sau să n-o întreb nimic... Să mă alătur cât mai strâns de dânsa, pentru a privi amândoi dintr-o perspectivă cât mai asemănătoare... Și mâna-mi să se întindă ca un șarpe pe de după șalele ei... și ea, când va simți-o, să se dea ușor înapoi, ca pentru a-și mări distanța de privire, să se lovească de dârzenia ei de fier, să se lase pe dânsa, să fie prinsă și de celălalt braț al meu, de pieptul meu, de încleștarea caldă a buzelor mele...

Mă ridic tremurând de pe scaun. Donna Alba nu mai caută un alt tablou, deși au mai rămas câteva neprivite pe restul peretelui, pe care a început examinatul, precum au rămas și pe cel din spatele ei. S-a oprit la unul de lângă canaturile acum apropiate ale ușii dormitorului. Și așteaptă... M-a simțit cu coada ochiului ridicându-mă și a făcut o ușoară mișcare, cu pieptul și cu gâtul, de rămânere, de așteptare, de acceptare...

Zece... sau poate unsprezece ani...

Unsprezece ani am așteptat momentul acesta, imaginându-l în tot felul de chipuri, afară numai de chipul în care mi se prezenta acum. L-am mângâiat de atâtea ori sub bolțile închipuirii mele, l-am căutat povestit de alții în puternice sau slabe descrieri. Eroul literar care într-o astfel de împrejurare m-a impresionat mai adânc a fost Zvidrigailov, sărmanul Zvidrigailov... al lui Dostoievski... Nenorocitul a înfruntat cele nu știu câte gloanțe din butelia revolverului cu care frumoasa Avdotia Alexandrovna se apăra... N-a fost nimerit de nici unul; mâna mândrei surori a lui Rascolnicov tremura de indignare și gloanțele s-au irosit toate pe la urechile nebunului cutezător; însă când a prins-o în brațele lui, dezarmată și înfrântă, când visul lui mângâiat de atâția ani, în tremur de aprigă dorință, era numai la o secundă de termenul lui, Zvidrigailov a avut puterea s-o întrebe tot ca un veritabil erou dostoievskian: "Nici acum, după ce am înfruntat moartea pentru a te cuceri, Avdotia Alexandrovna, nici acum nu poate să îndrepte sufletul tău spre mine o cât de mică adiere dintr-însul?"'

El îi pipăia astfel sufletul, tocmai când trupul îl avea strâns în mâini. Și ea a răspuns: "Nici acum, te detest, te urăsc... mi-e silă..." Nu știu cum îi spunea lui Zvidrigailov pe numele lui mic, după cum sunt sigur că vorbele ce i-am pus în gură nu sunt tocmai cele pe care le-a rostit eroul scriitorului rus. Destul că, la răspunsul ei, Zvidrigailov a liberat-o din strânsoare și a plecat să se spânzure...

însă Zvidrigailov era un biet ponosit, uzat, meschin, urât și mi se pare desfrânat. Dar, cu toate că bântuit de atâtea nemernicii, sufletul lui rămăsese mare.

Pe când donna Alba își făcuse, necontrariată de fizicul meu, socotelile ei; aș putea să cred, complet nestânjenită și chiar să mă simt măgulit. Ea nu mă întâmpină cu browning scos pe neașteptate din poșetă și cu gloanțe care, fără îndoială, în mâna ei n-ar da greș. Ea, dimpotrivă, mă acceptă, mă cheamă, dă chiar semne de nerăbdare; a găsit chiar atitudinea cea mai lesnicioasă pentru a trece de-a dreptul la împlinirea visului celui mai delicios cu putință. A mers cu ironia, cu disprețul, cu dezgustul, chiar până acolo că m-a izbăvit de orice preliminariu, ba chiar mi-a remis înfricoșător de sarcastică o bucată de timp, care se risipise de-a surda pe scaune și pe sub comodă. Iar acum, văzându-mă că mă înțepenesc din nou aici, bănuiește, poate, că încă n-am înțeles, că încă n-am aflat curajul să înțeleg oferta ei. Colțul ochiului ei mă țintește doar printr-o singură rază... Mâna dinspre mine s-a sprijinit în șold, dând la o parte colțul taiorului, pentru a descoperi cât mai larg faldul de mătase al bluzei. Sânul stâng își marchează astfel semeț locul lui, iar vârfu-i țanțoș e mulat în întregime de finu-i înveliș. Piciorul se ridică pe vârf și se lasă încet, umplând pulpana rochiei de zigzagul mișcător și amețitor al coapsei cu pulpa.

Totul așteaptă în profilul ăsta de o perfecție irezistibilă, totul e gata să se dea... Mie, să mi se dea mie... buzele subțiri, care nu s-au destins totuși o clipă din ușoara lor încordare de dispreț, nu mai sunt acum îndreptate spre mine... ce mai aștept?

Donna Alba dă chiar semne de nerăbdare? E de ajuns să-mi articulez în minte această nedumerire, ca să mă îngrozesc deodată de absurdul ei. într-adevăr, ea mă întreabă ceva despre autorul micului tablou din fața căruia nu s-a mai desprins. E cu putință oare ca să uzeze de această stratagemă pentru a mă aduce lângă dânsa să-i dau explicații... Mi se pare iarăși că gândul mi-a mers prea departe, a luat-o razna și mă simt din nou în mine cumplit de caraghios. Ea mă întreabă unele date privitoare la pictor care par s-o intereseze... Așadar, îi răspund de aci, de unde mă aflu.

Dar a fost de ajuns această întoarcere lentă a ei, ca să năzăresc teribila țeava de revolver a Avdotiei Alexandrovna. O, nu era deloc metalică arma donnei Alba! Mâinile ei fine erau goale, poșeta și mânușile erau lângă mine, pe colțul consolei. Dar ochii aceia întorși spre mine, dar răsfrângerea aceea a buzelor mă împroșcau cu toate proiectilele cele mai ucigătoare din lume. Donna Alba nu mă respingea, tocmai ca să-mi arate cât mă disprețuiește, donna Alba mă chema învinsă, îmi ceda zdrobită, surprinsă într-un ungher pustiu, cu ascuțișul cuțitului în tâmplă.

Fața teribil de dulce, de mândră și de disprețuitoare se întoarse și acum de la mine, să-mi facă loc... să pot ajunge lângă trupul gata să mi se dea, cu cel mai sincer, mai ostentativ dezgust. Ea nu poate să-și reprime, măcar pentru un moment, teribila neplăcere, e peste putere să dea trăsăturilor ei o altă expresie mai puțin descurajatoare, cu atât mai mult cu cât întârzierea mea de înțelegere sau de tactică și sarcasm o exasperează și mai mult, o nimicește, îngropând-o definitiv sub propria ei scârbă de sine. Și atunci întoarce capul ca să înlesnească josnicia. Și minunăția profilului ei divin este astfel iarăși a mea.

Am înfipt atunci mâinile în sertarul biroului și am scos cutia cu scrisori pe masă. Ochiul stâng i se întoarse puțin, văzu, încuviință, tot corpul ei încuviință prin necurmat acum cutremur nervos de spaimă și rușine. Și-un tresărit identic, profund, până-n rădăcinile sufletului, mă zgudui puternic și un țipăt de alarmă chirăi de-a lungul vălmășagului de sânge: "Ce faci, nenorocitule?" desprinzându-se din tumultul de instincte dezlănțuite. Ea nu auzea nimic de bună seamă din această larmă care mă dobora, ea se scuturase chiar de orice frică, de orice slăbiciune și zâmbea mută, palidă, cu fălcile strânse ca pentru o odioasă operație, fără pic de sânge în obraji. Zâmbea înainte, hotărâtă, triumfătoare, dreaptă, nețărmurit de înaltă. Atât de înaltă că puteau să urle acum toate instinctele din mine, puteau veșmintele ei să înceapă chiar de îndată să cadă, unul câte unul, de la sine, gândul meu se strânsese și el într-însul, se scuturase și el de orice ispită, de orice slăbiciune, și era acum și el hotărât, triumfător, drept, înalt, nețărmurit de înalt.

– Aveți aici scrisorile, doamnă, mă ridicai și rostii tare, și greu, și rar vorbele acestea care căzură cu zgomot de bile de plumb.

Ea înălță deodată fruntea, căci se putu s-o înalțe și mai mult decât mi se părea înălțată, peste orice posibilitate, și

întoarse astfel capul spre mine, figura lipsită un moment de orice altă expresie decât a unei subite, grele, năprasnice mirări. Dar repede apoi colțul buzelor căzu în mișcarea lui de persiflaj și ochii se umplură la loc de luciul dezgustului franc. Nu răspunse nimic. înclină capul, ca într-un fel de aprobare. Și ochii reveniră la tablou. La același tablou. E-n regulă, părea să spună. Aștept...

Acuma nu mai țipă nimeni în mine; acum pot să nu mai închid ochii și să nu mai strâng zdravăn pleoapele, ca să tai orice intrare acestor unduiri și linii de șarpe. Acuma nu mai plec capul în podea, ca să ascund de pe figura-mi cumplita-mi groază de mine. Acum privesc larg, adulmec și mă dau întreg nesațului acestui viol care va urma îndată, al gândului și al sufletului. Vreau să violez gând și suflet și vreau să aud scrâșnetul de stupoare, de durere și de admirație mută, al gândului și-al sufletului care mă respinge cu gloanțele necurmate ale disprețului. Sunt hotărât să lovesc până la nimicirea definitivă acest zâmbet, mai teribil decât ochiul cel mai amenințător de revolver. Și vorbele-mi cad iarăși, grele ca pietroaiele de plumb:

– La drept vorbind, nu mă așteptam să veniți... Privirea revine automat, căscată spre mine.

- Credeam că veți încredința această penibilă misiune soțului dumneavoastră.

Zâmbetul a pălit dintru început: colțul buzelor își dis-tramă accentul nesuferit, într-o vibrare repede, nervoasă, nestăpânită...

– Așteptam cu o nerăbdare nespusă, ca tot ce provine din partea persoanei voastre, care mă interesează în chip deosebit...

Un singur, un răzleț, un nesigur reflex al expresiei de adineaori, care dispare apoi repede, strivit, învins, pentru totdeauna:

-...așteptam acest semn al dezrobirii. Apariția soțului dumneavoastră însemna chiar de la ușă, pentru mine, destăinuirea pe care v-ați hotărât în cele din urmă s-o faceți, liberarea, însemna creșterea infinită a puterii dumneavoastră..., însemna încuviințarea, zdrobirea lui... v-am prezentat această perspectivă extrem de interesantă - după mine,cel puțin, un biet burghez, care a încercat să-și cârpească un pospai de noblețe din cărți demodate - și-mi făcea impresia că ați ascultat-o, când am avut plăcerea să fiu invitatul soțului dumneavoastră... aveam fericirea să cred că am fost înțeles...

Donna Alba se îndreptase toată spre mine, crescuse considerabil, ochii erau cercuri mari de foc și buzele-i tremurau ca în friguri... Mâinile îi bâjbâiau ușor de o parte și de alta a șoldurilor, ca înaintând printr-o lumină orbitoare. Era acum nespus de frumoasă, era așa cum aș fi dorit-o, într-o înălțare de extaz, crescând în fața mea ca o zeiță, și eu să ating pământul cu fruntea, orbit de strălucirea ei.

Iar sufletul, revărsat acum total în armonia aceasta trupească, îi aducea un spor incomensurabil de forță magnetică, de putere fermecată, care îmbată până-n nemărginit ochiul și-l rătăcește.

însă deodată, în fața transfigurării, glasul cărnii se răzvrătește iarăși în mine, țipând asurzitor în adâncuri: "E încă timpul să îndrepți, e încă vremea să înaintezi, să cuprinzi... să strângi! Pe urmă n-ai decât să-i spui ce vrei, n-ai decât s-o umilești cât îți place..."

Dar teama de disprețu-i ucigător stă și ea trează, de veghe în aceleași adâncuri... o singură greșeală, o singură ezitare și totul ar fi pierdut... Continui:

– Probabil, însă, că o noblețe autentică respinge povețele unui... succedaneu, ce zic, unei pastișe caraghios întocmite, cu riscul chiar de a proceda apoi în modul cel mai... burghez cu putință...

Capul donnei Alba a căzut în pământ. Mâna ei tremură în lături, ca-n căutarea unui jilț ocrotitor... dar mișcarea e reprimată cu un zvâcnet de mânie al întregului ei corp și fața se ridică spre mine, teatrală și demnă... însă înecată într-o mare restriște și teamă.

– Am așteptat zi la zi, grăiesc înainte cu îndărătnicie, să se întâmple acest mare act de autobiruință și de biruință totală și de limpezire, de luminare... I-aș fi spus maestrului: "De-acum sunteți cu adevărat fericit... Și permiteți-mi să mă consider și eu fericit că am contribuit la aceasta..."

Pentru a doua oară, capul donnei Alba se înclină lovit și se lăsă moale pe-un umăr. Revăd atitudinea ei de deunăzi, din iatacul turcesc, de școlăriță pedepsită. Mai lipsește ca o mișcare oarecare să-i ridice tivul rochiei și să-i descopere genunchiul. M-aș arunca ca un nebun la picioarele ei și i-aș cere iertare pentru vorbele mele nesăbuite. Ah, imaginea acestui genunchi, care înfrânsese în splendoare orice închipuire a lui anterioară! cum mă răscolește și-acum, cum asmute în mine țipete deșucheate și obscene: "Ce faci, ce faci, oprește-te, gândește-te ce pierzi, gândește-te ce minuni ascund aceste sugestive veșminte...? într-un minut ele vor fi ale tale, toate aceste minuni..." Cel ce-mi strigă astfel mă smucește cu tărie de piept, îmi strânge zdravăn beregata, mă sufocă. Dar eu sunt mai tare, încăpățânarea mea e mai tare. Violul cugetului e infinit mai dulce decât o voluptate banală. Și mie-mi place să storc până la ultima picătură orice fel de plăcere.

– Când v-am auzit glasul la telefon, am socotit asemenea, o clipă, că spovedania s-a produs și că pot aștepta dintr-un moment într-altul vizita soțului dumneavoastră... Dar vai, glasul care are pentru mine intonații îngerești nu-mi da nici o veste cu adevărat biblică... mă lăsa însă să bănuiesc că sugestia mea a rămas lipsită de tărie și nădăjduiam, așadar, că veți veni să-mi cereți ajutorul, să prindeți noi puteri din îmbărbătarea mea...

O clipă, în mijlocul acestei mărturisiri, ochii ei s-au ridicat în ochii mei, pentru a recădea apoi repede în direcția nesigură de până acum. Ce-a însemnat această privire? mă gândeam. Ea a părut, în mica ei clipită de existență, plină de-o altă lumină, fragedă, caldă, îmbucurată. Ș-apoi, deodată, grozav de înfricoșată de acest tiranic joc al meu. Să-și fi închipuit într-adevăr că vreau s-o chinui cu constrângerea de a-și descoperi singură sufletul soțului său, de-a o umili astfel până-n ultima putință, de-a o sili, aci pe loc, la accente de teamă, la scrâșnete de rugă, de implorare. Figura ei s-a și ridicat de ceară spre mine și ochii s-au căscat în țipătul mut al desperării. Dar e momentul să sparg și această crustă din ce în ce mai îngroșată de teroare, e momentul să-i arăt adevărata și marea mea putere.

– Poftiți, doamnă, aveți aci scrisorile dumneavoastră... Eu nu am dreptul să mai prelungesc o situație care ar putea să pară că împrumută un aer de siluire unui îndemn curat, pe care l-am emis pentru ușurarea voastră sufletească... pentru seninătatea conștiinței dumneavoastră, pe care nu mi-o pot închipui întinată de nici un gând ascuns, și pe care aș fi vrut-o limpede și strălucitoare ca și marea voastră frumusețe exterioară...

Donna Alba șovăie, se apropie palidă, nesigură, în somn hipnotic. Am deschis capacul cutiei și prietenos, pentru a-i desface sufletul din crunta încleștare de până acuma, am început să-i lămuresc că din nefericire nu-i aceasta cutia de artă veche italienească în care prințul Tudor își ținea comoara. Fratele lui o vânduse de teama mizeriei pe-un preț important, iar aceasta de față, mai modestă, săpată cu vârf de briceag de-un condamnat artist, e găsită de mine, pentru a scăpa bietele scrisori din închisoarea nedemnă în care prințul Preda le vârâse și care era o cutie de tutun. îi explicai că am ținut să-i dau toate aceste amănunte, pentru că n-aș fi vrut în ruptul capului să-și închipuie că mirosul de tutun care-a alungat parfumul inițial provine din neglijența mea și nici, mai cu seamă, a bietului prinț Tudor.

Donna Alba nu stătu o clipă să contemple scrisorile și nici să adulmece în ele fiorul greu al amintirilor. Ea se mulțumi doar să le îndrepte puțin, le apăsă cu latul palmei, parcă pentru a le face mai bine loc în cutie, și închise capacul. Ah, divina posesiune a sufletului care alunga astfel orice emoție străină, care anula memoria oricărei pasiuni și posesiuni anterioare!

O clipă încercai să văd cum s-ar fi petrecut această predare materială, dacă aș fi cedat ispitei cele mai mici slăbiciuni. Cu ce lacrimi sau cu ce durere mută, care nu vrea să se dea în spectacol în fața unui trecător intrus, cu ce joc de teatru ar fi primit ea, din mâinile mele brutale, aceste mărturisiri ale unui trecut "cu totul altfel, mai nobil, mai sfânt etc." Acum însă era atât de emoționată donna Alba, și atât de nesigură că totul nu e, poate, decât o punere în scenă, atât de grăbită să se convingă de adevăr, că nici nu băgă de seamă când blana, care rămăsese pe colțul biroului, alunecă pe luciul lemnului ca o imensă șopârlă și se lăsă jos pe fotoliu. Ea-și ridică numai geanta și mănușile și porni spre ieșire, fără grabă, cu capul în pământ, fremătând de nesiguranță, gata să se întoarcă pe loc la cel mai neînsemnat cuvânt, la un pornit de râs, la întoarcerea din parte-mi, fără nici o scădere, a totalului dispreț cu care mă împroșcase.

O lăsai să ajungă la ușă și-o strigai de-acolo cu intenție.

– Donna Alba!

Se-ntoarse într-adevăr îndată, ca atinsă de un șfichi de flacără.

– Ați uitat blana...

Și revenii înapoi din mijlocul odăii, până unde mă luasem, socotit, după dânsa, pentru a o găsi și a i-o aduce. Când fusei lângă ea, mă întrebă slab, forțându-se parcă să i se audă cuvintele, dar cu un ușor surâs de plăcere.

– Donna Alba?

Nu erau această mică și sfioasă întrebare și acest zâmbet de plăcere semnul izbânzii care începea să se definească? îi lămurii cu aceeași dârză îndărătnicie de până acum, pe când îi petreceam blana pe după grumaz:"

- Donna Alba e personajul care mi-a răsărit în suflet, atunci, demult, sunt unsprezece ani aproape, când ați trecut pe lângă mine pentru întâia oară... De atunci a rămas în visurile și aspirațiile mele ca un prototip, ca o existență suprareală spre care trebuie să tinzi, fiind condamnat a n-o ajunge niciodată... De aceea, orice pată persistând pe această strălucire de soare a gândului meu m-ar durea cumplit, mi-ar întuneca umila mea existență, mi-ar goli cerul de zei... de zeul suprem...

Petrecându-i fularul îmblănit, donna Alba se lăsase ușor pe spate pentru a-l primi din mâinile mele. Omoplatul ei se lipi astfel câteva clipe de pieptul meu și brațul meu îi acoperi în treacăt brațul. Ascultă zâmbitoare cuvintele mele și scurtele noastre atingeri n-o făcură să tresară... dimpotrivă, în cabra-rea asta voită, puțin exagerată, ea poate aștepta ca brațul meu să se închidă în sfârșit, să apese, să strângă... Era și acum lumină de surâs pe fața donnei Alba, dar ce deosebire de culoare, de sens, de intenție... cu zâmbet răsplătitor și suveran, suprareală existență îmi ridica în sfârșit osânda de-a nu-i putea ajunge sufletul niciodată... Dar eu trebuia să fiu înainte îndărătnic, înverșunat de îndărătnic, trebuia să merg cu încăpățânarea înainte, chiar până la reprimarea acestei luminoase schimbări a ei, un avânt irezistibil mă cotropise de-a o doborî cu desăvârșire, fără a-i atinge un singur fir de păr, de a-i smulge sufletul întreg din minunatu-i corp și a-l opri pentru totdeauna cu mine aici, în patetica-mi singurătate.

Donna Alba se scutură ca dintr-o atitudine necuvenită, pe care ochi străini au surprins-o. Nu știu dacă a fost cumva înșelare, dar am avut impresia că, îndepărtându-se, umerii ei s-au ridicat întrebători... S-a întors spre mine puțin vexată și cu un vag aer de rigiditate...

Iar pătimașul meu sânge îmi zvâcnea acum turbat în urechi, pe care mi le umpleau până la asurzire, cumplitele lui insulte: "Imbecil, nemernic, zănatic, mai ai încă acest moment, înainte de a coborî prima treaptă... înainte de a ajunge în mijlocul scărilor, înainte de a părăsi holul al doilea... deșucheat, imbecil, sinistru cretin... don Quichotte..."

înainte de a deschide marea ușă a vestibulului, ea se întoarse spre mine și-mi luă mâna, pe care mi-o strânse ușor. Mi-am lăsat liberă mâna între degetele ei, pentru că am avut impresia că ea vrea s-o ducă până la dreptul inimii. Ea, ea singură, fără nici un concurs al voinței mele, afară doar de această delăsare a mâinii în voia alei sale. Strigătul meu de izbândă sta gata în pragul buzelor și fericirea de-a o înălța ca pe un fulg sta gata în pragul cugetului meu. Dar mâna se opri la mijlocul drumului. Ea mi-o strânse acum ceva mai tare și mi-o scutură prietenos. Și-mi spuse:

– Ai fost un brav om și cu adevărat un cavaler. îți mulțumesc.

I-am sărutat mâna cu adânc respect și am deschis larg ușa, închinându-mă profund, pentru că eram acum un brav cavaler recunoscut. Am câștigat sau nu partida?

Pasul ei răsuna pe mozaicul din curte, se auzi portița de la stradă. Sângele îmi vâjâia în urechi: "Imbecil, imbecil... don Quichotte... ai pierdut totul, don Quichotte... mori de vânt... nebunie... don Quichotte de pe Cerna..."

Și șuvoaiele lui mă înșfăcară deodată, sălbatice, dușmane, pedepsitoare...

E într-adevăr cumplită pedeapsa sângelui în nopțile albe. Toți cei care s-au găsit aproape, la un singur pas numai de-un atât de scump noroc și l-au lăsat să scape din sfială, din neînțelegeri, din stângăcie, știu bine ce însemnează torturile de apoi ale acestui padișah al vieții. Dar când sorocul zbuciumului se împlinea spre năvala, care începuse acum mai din vreme, a zorilor, îmi vedeam sufletul liniștit și clar până-n adâncul fundurilor lui, ca un crâng verde după o furtună. Nu pierdusem nimic, cântau atunci dimpotrivă toate păsările acelea zgomotoase din crâng: într-un imn de triumf, ele proslăveau chipul cum mă purtasem. Nu mă uitam nerăbdător la telefon și nu tresăream când altcineva se găsea să mă cheme: marea mea faptă, pentru a fi și mai în adânc cuprinsă de sufletul și mintea donnei Alba, pretindea timp și perspectivă. Dar nici eu nu trebuia să aștept, împăcat în mine, roadele de ani care nu mai aveau să întârzie. înțelesei și acceptai că trebuie să mă zbat puțin, să mă găsesc necontenit în preajma maestrului, să-i prezint întruna mărturia prieteniei și admirației mele, să-i primesc pe-a lui, să-l mai frecventez și să mă grăbesc a răspunde cu bucurie și încântare, când poftirile la masă se vor repeta. Și, într-adevăr, maestrul mă rugă să trec pe la biroul lui în două din serile care urmară: trebuia să studiem acolo două afaceri importante, pe care el ținea să le continuăm tot împreună, cu toate că nu erau din cele la care el se zorise să renunțe, cerându-mi-le mie, dimpotrivă îl interesau în gradul cel mai înalt din punct de vedere juridic. într-a doua seară, după ce terminarăm, el mă rugă să zăbovesc o clipă, ieși și reveni după puțin, pentru a mă pofti la masă. Mă simții copleșit de emoție, deși, în clipa când îmi ceruse să întârzii, pricepusem despre ce poate fi vorba. Donna Alba se arătă din cale-afară de amabilă cu mine de data asta. Pot spune c-a fost de-a dreptul încântătoare, însuși maestrul părea dispus că soția sa participă și cu sufletul la onorurile cu care el se grăbea în tot minutul să mă încarce. Donna Alba, ea singură, mă întrebă cea dintâi ce-am citit în ultima vreme și cum mă simt ca avocat de sine stătător. Se interesă de cartierul în care mi-era situată casa, cartier despre care ea aflase, în genere, lucruri foarte bune, și chiar îl văzuse în treacăt, dar vrea să știe și de la mine dacă sunt mulțumit. Spuneți, dacă nu mă puteam socoti cel mai fericit om din lume, după astfel de întrebări ticluite parcă anume?

Dar de ce "parcă"! Drace, poate pentru că din când în când donna Alba rămânea cu ochii adânciți în aer? Asta-i acum!

într-adevăr, ea se uită astfel pe sine uneori, cu gândurile aiurea, dar poate aci sta și mai mult dovada că ea e frământată de gânduri grele, cu al căror început plecase din casa mea. Asta trebuia să mă bucure și mai mult și chiar mă simțeam de bună seamă infinit mai fericit decât în clipele anterioare, când după aceste momente ea se îndrepta spre mine cu și mai multă drăgălășenie, cu și mai mult farmec. în iatacul turcesc, unde ne mutarăm din nou apoi, conversația, care nu se întoarse câtuși de puțin asupra subiectului de vorbă de deunăzi (și eu găsii de ales tact să nu o împing într-acolo, ba chiar s-o îndepărtez cât pot de o atare direcție, în cazul când maestrul ar pune-o iar pe tapet, tocmai pentru a învedera că nu vreau să precupețesc prin nimic gestul ce făcusem), fu negrăit de plăcută și apropiată. Doar mișcările acum mai degajate, însă astfel nemăsurat mai amețitoare, ale donnei Alba, pe sofaua și-n decorul turcesc, fură pricini de revolte surde ale mocnitului și nemulțumitului meu sânge, pe care-l potolisem zilnic până acum cu apoteoza succesului meu sufletesc. El se încăpățâna să aștepte adevărata apoteoză în mulțumirea lui și nu a sufletului și, de aceea, ori de câte ori genunchiul ei se reliefa mai acut prin poala rochiei, ori mătasea cu aspect de picior gol a ciorapului se detașa ceva mai mult de sub negrul stofei, răsuna până în urechile mele clocotul lui sălbatic. Evident, nimic deosebit, nici o mișcare anume pentru mine, pentru îmboldirea ochilor și a dorințelor mele; aceasta cred că am observat-o cu limpede luare-aminte și-am alungat regretul care mă încerca uneori, când trebuia să-mi schimb în această privință, la lumina de var incandescent a rațiunii critice, vreo părere falsă ce-mi făceam câteodată, însă gândul meu rece și calm, gândul meu olimpian, pe care nu puteau să-l atingă talazurile de sânge, mă asigura că nu poate fi altfel, după întrevederea noastră misterioasă. Femeia aceasta divină putuse afla atunci, și reflecta adânc mai pe urmă, că drumul până la mine duce printr-un ocol de cleștar, cu văzduh de puritate polară, ceea ce evident asmuțea acum și mai înverșunat curiozitatea și sufletul ei într-acolo, însă, înaintând cu cea mai atentă scrutare, printre stâncile ascuțite de gheață. Tot ce putui face ca s-o ajut pe acest drum nou și nu prea obișnuit femeilor, dar dorit sălbatic când le lași numai să-l întrezărească, fu ca ochii mei s-o umple de fericirea lor, de-a o vedea senină și mulțumită.

Beție a bețiilor! Triumf al gândului asupra licorii negre și roșii din vine, în care zac gigantele păduri ale veacurilor în zăcămintele de petrol, toate haitele sălbatice ale trecutului, toate urletele de fiară, toată spaima dinților ascuțiți și a coarnelor fioroase și toată elasticitatea panterelor!? N-ați văzut când curge sânge, cum licăresc în fiecare picătură ochii monștrilor din fundul oceanelor de timp? Dar ce-au a face toate astea cu telefonul pe care mi l-a dat chiar azi-dimineață, în zorii zilei, donna Alba, în prima zi a plecării soțului ei? Ea știa că la ora asta, prea matinală, eu sunt încă sus, în încăperile de sus, în care am primit-o, sunt poate încă în pat, îngânându-mi visurile, care o văd numai pe dânsa, cu programul banal dar nevoit al zilei ce vine. Nu știu de ce această ascultare în pijama a glasului ei, această poruncă a nerăbdării ei de a mă lăsa îmbătat de argintul glasului ei într-o ținută sumară, mi se pare atât de prietenoasă, de familiară, îmi dă impresia vestirii obișnuite a unei ore de pasiune și de potolire, într-o iubire în care s-a consumat orice preliminariu. Mi-a anunțat scurt venirea ei după-amiază și numai atât, după un bună-dimineața cu un răsunet de frăgezimea unui buchet de trandafiri albi; la rându-mi, am văzut-o atunci pe dânsa într-o minunată pijama de mătase, cu picioarele goale în pantofii de casă, și căldura somnului încă nealungat deplin din sânge m-a moleșit ca puterea unei băuturi prea tari în plinul dimineții. Aceasta e prima strângere a gândului nostru, prima îmbrățișare a sufletelor noastre, mi-am zis, și în ziua aceea de fericire am comis o mie și una de nebunii; am făcut glume chiar și-n greaua pledoarie de după-amiază, care vream să se termine cât mai repede cu putință.

Și ea a venit. Era acum tot în taior, dar de un gri mai deschis, tot cu trotteur-i, însă de piele de șarpe, și bluza era mai gălbuie, ca petala de trandafir (pentru mine era azi ziua trandafirilor), blana era parcă aceeași, iar în cap avea un fetru cenușiu, potrivit altfel, dar de format aproape bărbătesc. Ea urcă acum, fără să mai aștepte la tot pasul indicații de la mine, numai când fu să pornească de la intrare, privi o clipă spre ușa acum deschisă a biroului și mă consultă cu ochii. Pentru că-i răspunsei cu o ușoară mirare sub frunte, înainta, fără să mai privească în dreapta ori în stânga; ușile i le deschideam eu și-mi exprimam, galant, mulțumirea că ea-mi cunoaște așa de bine modesta mea locuință. Ea se mulțumea să-mi răspundă doar cu un zâmbet de simpatie, de prietenie.

Sus își luă locul știut, pe fotoliul ce-mi venea în dreapta, când eu mă așezam înapoia micului birou.

Acum nu-și mai încheie mănușile, le scoase pur și simplu, apoi se lăsă într-un cot pe colțul consolei, cu două degete spre frunte. Aceasta pentru a-mi face o mică introducere discretă - deși nu eram în pericol să fim auziți de nimeni - prin care își arăta jena de a fi nevoită să-mi pretindă întrevederi atât de nepotrivite cu programul meu. Era minunat de bun acest pretext al convorbirii noastre de astăzi, al celei de-a doua a noastre convorbiri particulare. Cum? protestai cu o tot mai caldă elocință, pe măsură ce vedeam că-i place mai mult, cum? când, fără știrea ei, de ani de zile, de zece ani de zile, din imbold propriu, cu avânt nemăsurat, m-am zbătut pentru liniștea, pentru libertatea ei, și tocmai acum, când subterana mea trudă a dat de lumina țelului sfânt, căruia mi-am dedicat tinerețea, acum ea poate să mă întrebe astfel? Dimpotrivă, timpul meu este al ei; ea poate să dispună de el cum va vrea. Ea e zeița și norocul meu și ea trebuie să-mi poruncească orice dorește; Doamne, dacă ar mai exista încă o pâclă ascunsă pe zarea vieții ei, ce fericit aș fi (îmi cerui iertare pentru această necugetată dorință) dacă aș primi îngăduința-i să-mi pun din nou zelul și credința mea în lucru, de astă dată sub binecuvântarea ei, sub ochii ei, care mi-ar da la tot pasul puteri drăcești...

Ea-și lăsase mâna de la frunte, ascultându-mă, și o întinsese pe masă în direcția mea; cealaltă era sprijinită de brațul fotoliului. Mă privea cu atâta lumină în ochi, cu atâta surprindere, cu atâta fericire, ca-n fața unei descoperiri într-adevăr mari, aproape mistice. Dar tocmai pentru ca puritatea devotamentului meu să rămână deplină, eu îmi înfrângeam înainte atacurile de răzvrătire ale acestui sânge prea înnebunit de mirosul semenului său apropiat, pentru a nu scăpa nici cea mai neînsemnată aluzie de pătimașă dorință, nici cel mai mic gest de nemaiînfrânată poftă. Dar mă rugam cald zeilor care au făcut acest trup sfânt ca gestul apropierii omenești să vie de la ea.

Și mâna ei se întinse și-mi apăsă mâna mea. Și-atunci înțelesei și binecuvântai zeii care au lăsat haină de trup sufletului nostru.

Dar donna Alba îmi spuse strângându-mi mâna:

- îți mulțumesc, scumpul meu prieten. într-adevăr, această nobilă dezinteresare, această afecțiune atât de pură și nemaiîntâlnită pentru sufletul meu, care poate nici n-o merită, mă copleșește. Grație dumitale au început astfel să mi se deschidă în minte unele căi ale sufletului, despre care ne-au adus multă mărturie glasurile trecutului, dar pentru care noi, oamenii vremurilor acestora, nu aveam înțelegere. Astfel am putut gândi adânc, după întrevederea noastră, la care mi-am impus să-ți mărturisesc, am venit condusă de gânduri de care mi-e rușine. M-a ars atât de cumplit flacăra rușinii, dacă mi-e permis să fac această banală figură de cuvânt, pentru că în sfera în care m-ai ridicat, însăși formele expresiei simt nevoia primenirii, încât nu puteam rezista nevoii de a te revedea din nou și de a-ți cere iertare.

Uimirea cea mai grozavă nu-mi cuprinsese încă sufletul în întregime. Foarte atent la fiecare cuvânt, credeam că desprind din glasul ei, cu toată aparența de transfigurare a feții, o subtilă ironie, și un răspuns teribil la purtarea și la cuvintele mele, când m-a vizitat deunăzi. Dar mărturisirea ei curse mai departe:

– Până la sfârșitul convorbirii noastre, mintea mea neînțelegătoare a crezut că-mi ofereai astfel o mică glumă nu lipsită de un abil și drăguț tact, pentru a pedepsi cu drept cuvânt dispoziția mea cam facilă într-o împrejurare care nu merita desigur să fie tratată așa ușor. Dar revenită la mine, în singurătatea casei mele, am pătruns mai adânc vorbele și purtarea dumitale... și mi-am examinat cu atenție viața mea...

Aci mâna ei strânse iarăși mâna mea și fu de ajuns atâta ca să înțeleg că femeia aceasta se răzbuna sângeros. Milioanele de globule care se strânseseră lângă epiderma mâinii mele priveau agitate la milioanele de globule care stau și persiflau, ca după niște gratii, adăpostite de epiderma dulce și caldă a palmei ei. Iar globulele sângelui meu se frământau de ciudă, de oroare, de furie neputincioasă, împotriva acestor globule femeiești - mai istețe, mai șăgalnice și mai asmuțitoare - clocotind surd și amenințător, că nu le las slobodă năvala. O încordare a degetelor mele, o întoarcere din scurt, pe loc, a mâinii, o strângere sălbatică a degetelor lunguiețe și a unghiilor trandafirii, și războiul ar fi fost declarat...

– Viața mea, continuă donna Alba, a fost într-adevăr minată de-o minciună gravă, a fost compromisă, stricată de această minciună, în cei mai frumoși ani ai mei. Grație dumitale, eu am descoperit această grozavă minciună... grație dumitale obrazul meu a putut roși că timp de atâția ani eu am trăit cu soțul meu, i-am primit îmbrățișările, i-am ascultat gândurile lui sincere și bune, mințindu-l cu cea mai netulburată convingere, cu cel mai josnic avânt... Nu pot să-ți descriu în ce culori mi-am descoperit acest nefericit suflet al meu în fața oglinzii vieții mele, care ești dumneata... Vreau să-ți mărturisesc, nu pot să-ți exprim tare aceste impresii, pentru că dumneata ești o oglindă conștientă și ai înregistrat totul la timpul său... Nu știu cum pot să-ți vorbesc astfel, fără să-mi acopăr ochii în fața dumitale...

Boscorodii ceva incomprehensibil, pentru că aș fi vrut să izbucnesc în protestări vehemente, dacă aș fi putut găsi măcar un cuvânt cu care să pot începe, dar ea mă opri cu un gest al mâinii celeilalte. Cu cea pe care mi-o dase de la început mă strângea în acest moment întocmai ca o amantă, care și-ar deschide, în sfârșit, și sufletul ei celui ce i l-a pus pe-al lui de mult la picioare...

– Vreau să scap de această strânsoare, gemu donna Alba, strângându-mă cu înverșunare, vreau să scap de această minciună sordidă, care-mi apasă până la asfixie conștiința. Vreau să-i mărturisesc totul, vreau să-i dau lui scrisorile, pentru a face întocmai cum mi-ai deschis mintea, scumpule prieten, vreau să-i explic totul, totul. Și cum sunt slabă, mă simt grozav de slabă și lașă, recurg iarăși, umilită și mică, la ajutorul dumitale, îți invoc acest ajutor, pe care nu știu cum să-ți fiu de recunoscătoare, când mi-afirmi că regreți că nu mai ți se oferă vreun prilej să mi-l poți da... așa cum ai dori dumneata...

Iată-l, prilejul de a mă ajuta... ți-l ofer... Dumneata... te rog, te implor... du-i dumneata scrisorile...

Pauză... Stupoare. Pustiu de gând. La răsărit, la apus, la miazănoapte și la miazăzi, deșert necurmat, neted. Doar mâna ei care strânge năprasnic mai trăiește singură, dar cu o intensitate de negrăit, în oceanul sterp de nisip.

– I-am scris totul... i-am povestit totul... reluă ea după un adânc oftat, i-am mărturisit, așa cum m-am priceput, mobilul interior, care m-a îndemnat să mă descopăr în sfârșit... Nu avea teamă, nu i-am pomenit un cuvânt de dumneata. Dumneata nu vei fi decât un simplu transmițător... Nu pot, ai făcut prea mult pentru mine, ca să-ți ofer un rol prea greu, inacceptabil și imposibil, socotind raporturile dumitale cu dânsul. M-am gândit un moment chiar să te scutesc de această neplăcere și să chem în ajutor pe mama mea, care se află de câteva luni la o prietenă a ei, la Craiova... însă mă temeam de opoziția și de sfaturile ei... Nu, nu puteam să recurg la ajutorul ei... nu pot să recurg la ajutorul nimănui, căci ar fi să pierd iarăși totul. Numai dumneata poți să mă ajuți, pentru că numai dumneata nu poți să-mi dai un sfat contrar, îmi închise ea gura care se întredeschise dornică de a curma odată această teribilă comedie, pentru că numai dumneata ești singurul om din această lume care nu poate să-mi mai schimbe gândurile mele...

în pauza scurtă pe care o făcu acum, sărmanul de mine, erou al replicilor fulgerătoare din fața instanțelor, nu găsii nimic de rostit decât iarăși un fel de muget ușor, înăbușit în gât, ca de vițel, în vis.

– Serviciile cu care te rog deocamdată să-mi vii în ajutor, își sfârși donna Alba cuvântul, cât mai rezumat, sunt acestea: să-mi scoți un pașaport și să-mi obții viza pentru țările pe care le-am enumerat în această listă...

Ea-mi lăsă mâna pentru a căuta în poșetă...

– De asemeni, un bilet pentru Paris, în wagon-lits... ai aici banii trebuincioși, îmi puse ea dinainte un plic. Soțul meu vine peste două zile, rămâne trei sau patru și pleacă iarăși. Atunci vreau să am totul gata. Eu voi veni la dumneata în ajunul plecării, îți voi readuce cutia cu vechile scrisori... de la... Tudor, și separat scrisoarea prin care îi lămuresc totul. Dumneata nu va trebui să-i raportezi decât că, în ajunul plecării mele, am venit la dumneata la ora consultațiilor, ți-am dat cele ce doream să-i predai și te-am rugat să-mi faci acest serviciu, fără a-ți da vreo indicație asupra celor cuprinse în anvelopă și cutie... Și acum, pentru că te-am ținut prea mult, scumpe prietene, te rog să mă ierți... eu mă duc, pentru că îmi rămân atâtea de pregătit... în privința scoaterii pașaportului și a biletului de tren, te rog să fii cu atenție, pentru că el poate se va interesa cine m-a ajutat, și n-aș vrea să vadă în dumneata ceva mai mult decât pur și simplu pe transmițătorul unei corespondențe secrete. Te rog să mă ierți însă... Cum nu am avut la cine să mă adresez, ca să facă astfel încât să-mi obțină aceste acte fără risc, m-am gândit tot la dibăcia agenților de care te-ai servit pentru a dejuca tertipurile prințului Preda, și despre care el m-a lăsat să cred lucruri extraordinare. întocmai ca atunci, te rog să procedezi și acum și te rog să nu mă lași, scumpul, scumpul meu prieten...

Și mâinile ei, de astă dată împreună, îmi strânseră cu atâta căldură și desperare bietele mele degete, că nu putui decât să dau toate promisiunile cerute și s-o însoțesc neputincios, spre marea stupefacție a milioanelor de globule, parcă acum coagulate, spre ieșire. Pe tot drumul, ea-mi ținu mâna într-a ei, ca la un frate, și înainte de a ieși mi-o scutură din nou cu toată puterea.

Din ușă îmi mai spuse:

– Astăzi i-am scris și vărului meu Raoul că voi trece să-l vizitez la Bruxelles. E ocupat acolo cu o mare expoziție canină. E uimitor de inteligent băiatul ăsta; a avut succese atât de grozave cu câinii lui, încât mă vestește că aproape și-a refăcut averea pe jumătate.

Am îndeplinit poruncile donnei Alba cu inima celui ce-și cumpără singur coșciug și găteli de moarte, însă fără nici o scrântire. Dar un gând strașnic, un pretext din cale-afară de puternic și aparent obiectiv, pentru a opri totuși, în ultimul moment, îmi luminase mintea cu două zile înainte de revenirea ei. Și restul, toate formalitățile care mai rămăseseră de făcut, toate vizele înșirate de mâna ei scumpă pe însemnarea ce-mi lăsase - unica scrisoare ce aveam de la dânsa compusă anume pentru mine - le săvârșii și le obținui nu numai cu grija și discreția de până acuma, dar și cu un avânt, cu o bucurie, cu o nerăbdare nemaipomenită, pentru ziua revederii noastre pe care până-n ajun o așteptam cu fior și cutremur. Pentru că găsisem ideea mântuitoare, ideea uimitoare, care, dezvoltată cu meșteșug, ca o pledoarie la tribunal - și voi pune aci tot talentul, toată căldura puterii mele de convingere - avea s-o determine să renunțe la placarea ei, fără a avea aerul că eu sunt cel care țin s-o opresc. Ideea, gândul, pretextul ăsta diabolic va lucra pentru mine, și ea știe că sfaturile mele sunt ridicate pe cea mai sfântă dezinteresare, sunt însuflețite de cele mai sincere intenții. Ah, ideile acestea sfinte, ocolul acesta intelectual și aventuros, planuri, răsplanuri și acțiuni, care m-au dus aci atât de pe departe - dar cum? atât de sigur, atât de adânc, - m-au vârât ca o rădăcină în sufletul ei, încât trebuie acum să mă smulg cu putere, ca să mă poată considera din justul unghi de vedere ce-mi convine. Cât de departe mă simt și în timp, dar și în înălțime, de acel moment al rostogolirii dicționarelor din mâna... cât de mult se va fi flatat ea de această stângăcie, dar cât de ridicol trebuie să-i mai fi apărut eu... exact ca uimirea zgomotoasă a unei țărance, în fața unui aspect neașteptat, care o face să bată din mâini prostește, să emită sunete guturale și incomprehensibile, care ridica în aceeași măsură obiectul admirat, pe cât se înfundă mai mult în simplicitate și caraghioslâc. Și la serbarea de la Liric mai avusesem naivitatea să-i amintesc această ridicolă stângăcie, pe care creșterea puterii-mi de mai târziu, cine știe de când, o obligase să o scoată singură din memorie! Apoi, în sfârșit, îndrăzneala aceea fără margini, pentru că la început fără un plan bine determinat, de a pătrunde în casa ei și de a mă prezenta maestrului; Doamne, parcă fu ieri prima mea așteptare în biroul marelui avocat, alături de domnul Sava, tatăl Anișoarei, și de boier Gile, despre care am auzit mai apoi că murise de căldură, pentru că plecase din cale-afară de încotoșmănat într-o prea călduroasă zi de vară! Noroc că dreapta rațiune, cumpătul just, chibzuiala adâncă m-au pus apoi pe drumul cel bun, încet, dar sigur. Ce-ar fi fost, oare, ce-ar fi putut ieși din asta, dacă aș fi lăsat din lanț primele mele gânduri: să mă înfig dinaintea mersului ei regesc ca un paloș de dârzenie și să-i dau pe față, cu orice risc, arșița adorării, care nu-mi mai încăpea în suflet. Și această teribilă îndrăzneală sub acoperământul fiului de încruntați voievozi, Georges Radu Șerban. *

O clipă numai puterea născocirilor m-a năucit și pe mine; le-am dat drumul prea departe, prea fără cernere prin calculul sever al unei juste dozări; de aceea donna Alba e în prezent, grație unei neatente exagerări, victima puterii mele de concepție, după cum, în chip firesc, sunt gata să devin eu însumi, prin plecarea ei, propria mea victimă. Și iată, în ultimul moment, gândul măreț, gândul cel sfânt îmi vine iar în ajutor; vine să se integreze de minune în angrenajul imensei complicații, pe care am desăvârșit-o cu purtarea mea de deunăzi, restabilind-o la justa ei valoare în sufletu-mi, uluit el însuși de această negândită și considerabilă întorsătură. Gândul miraculos, care operează ca un adevărat făcător de minuni, el te scutește în chipul cel mai elegant cu putință de caraghioasa și melodramatica postură a prosternării în fața zeului adorat, el zguduie pe acest zeu, îl face să se desprindă singur de pe soclul în care s-a pietrificat și ți-l aduce umilit la rădăcina soclului tău. Din adorator simplu, anonim, poate chiar blestemat și alungat, gândul ocolit, tactic, te ridică pe tine la rangul de zeu... Puternic și temut. In cel mai rău caz, cel ce vine întinzând mâna la cel ce așteaptă, ca de la egal la egal.

Cam astfel de deșucheate și copilărești reflecții mă cutreierau, se alungau, se împreunau, se zbăteau către un sens unic în creierul meu, până-n clipa venirii donnei Alba. Asta s-a întâmplat cu două zile înainte de data ce-și fixase pentru plecare. Maestrul părăsise orașul imediat după-prânz și-avea de gând să lipsească cinci zile. Mă înțelesesem cu donna Anna ca ea să mă anunțe îndată de plecare, pentru a mă îngriji de viza biletului de călătorie și de reținerea cabinei în vagonul cu paturi. A doua zi apoi, ea trebuia să vie în persoană să le ridice, împreună cu pașaportul, pentru a putea să plece într-a treia.

Și lucrurile începură să se petreacă întocmai. Când revenii de la palat, jupâneasa mă înștiința că doamna Donna (așa era înțelegerea: în corespondența noastră telefonică precum și în cea viitoare, care avea să aibă loc prin poștă, după plecarea ei, ea nu trebuia să fie decât d-na A. Donna) îmi dădea de veste că "peste două zile e procesul și că să mă îngrijesc de acte. Mâine vine să mă consulte." La rându-mi dădui atunci telefonic dispoziții agenției respective și cerui ca totul să fie gata până mâine dimineața la nouă, când mă voi duce să-mi iau biletele și să achit suma ce mi se calcula. Nu sfârșii bine această convorbire, că telefonul mă chemă iarăși: de astă dată eră chiar donna Alba, care vrea să se intereseze dacă revenisem și dacă am fost pus în curent cu ce încredințase jupânesei. îi înșirai tot ce făcusem și tot ce mai rămânea de făcut și, spre imensa-mi surprindere, ea mă întrebă dacă pot s-o primesc chiar acum pentru a-mi mulțumi personal. Pleca peste câteva minute și urma să fie încoace în mai puțin de o jumătate de oră; avusei tot timpul să expediez jupânesei, căreia îi dădui ordinul expres (ca și la prima vizită a donnei Alba), să nu apară până nu voi suna-o în mod anume - nici jos, nici sus, nici în față - nici ea, nici bărbatul ei, care îndeplinea misiunea de șofer și oarecum intendent, nici bucătăreasa, oricine și oricât s-ar suna la intrare și oriunde, altfel decât cum potrivirăm să fie semnalul meu special, singurul care avea să le redeschidă accesul înăuntru.

Vestirea acestei veniri neașteptate îmi pusese zdravăn sângele în mișcare și mă simțeam stăpânit de-un trac considerabil: de masivitatea argumentelor mele, de tactica în care de altminteri mă știam neîntrecut a dozării lor, a ordinii și rapidității lor de succesiune și de căldura tonului cu care aveam să susțin cea mai de seamă încercare a vieții mele, depindea toată soarta mea. Cu atât mai bine că lucrurile se vor petrece cu o zi mai înainte; dorința donnei Alba de a mă vizita și acum era un semn bun, pentru că arăta și la ea o dispoziție de apropiere; de bună seamă reflectase că pentru atât cât făcusem pentru dânsa meritam mai multă atenție din parte-i, ori poate găsea cu drept cuvânt că pentru o chibzuială mai amănunțită și mai în liniște a ceea ce ne mai rămânea de făcut era nevoie de mai multă vreme de stat împreună, și încă împărțită în două de-un larg răstimp de reflecție. Poate în sufletul ei descoperise în cele din urmă un gol, o șovăială, o mică neîncredere în prea largu-i și subitu-i plan, poate venea să găsească la mine încurajare și avânt; foarte bine, foarte bine, minunat de bine, n-avea decât să poftească și avea să vadă ea cât avânt aveam de astă dată să-i insuflu! însă atenție, tactica mea trebuia să rămână intactă, seriozitatea, gravitatea mea și-ndeosebi aerul acela de obiectivitate, de dezinteresare, care-mi câștigase până la orbire încrederea ei, trebuia să nu sufere nici cea mai neînsemnată clintire, să nu dea nici cel mai părelnic semn că la mijloc nu-i decât o farsă îndrăzneață și perfidă, că în dosul paravanului scrobit și prefăcut nu bântuie decât cea mai puternică și mai sălbatică patimă omenească. Minutele treceau repezi și tracul era pe sfârșite; simțeam cum sângele mi se umple de mirosul bătăliei apropiate; cugetul mi se libera de îndoieli, de nesiguranțe și lașități, făcea loc de liberă mișcare spontaneității, care aștepta cu încredere și nerăbdare în dosul perdelei subconștiente. Venirea donnei Alba în ziua asta îmi ridicase de pe suflet povara îngrozitoare a 24 de ore de neliniște, de zbucium, de teamă, de groaza nesiguranței.

Planul meu era simplu și clar. Argument: voiajul, așa cum îl plănuise ea, avea să fie extrem de costisitor. In sfârșit, asta nu putea să însemne prea mare lucru, dacă maestrul se hotăra mai repede într-un fel sau într-altul. Dar ce se întâmpla dacă, rănit de moarte, de revelația ce eu aveam să-i aduc și de evadarea ei lașă, pe de altă parte chinuit de dragostea ce de bună seamă i-o păstra intactă, caracterul lui puternic și lucid avea să înoate multă vreme în nehotărâre? Ce se întâmpla dacă rezoluția lui, verdictul lui, pedeapsa pe care avea să i-o infligă consta tocmai în această amânare a dezlegării, în această așteptare, ca ea, biruită de tăcerea lui, de puterea lui de a nu se rosti nici într-un fel, de spectrul sinistru al mizeriei, care se făcea tot mai palpabil cu trecerea lunilor, să se reîntoarcă înfrântă, zdrobită, pentru a cere iertarea, umilită și sfâșiată. Și cine putea ști dacă o va aștepta atunci îndurarea celui cu suflet rănit de moarte; cine putea ști dacă acest urmaș de expeditivi tăietori de capete mai putea găsi în golul dinlăuntru-i cât de slabă putere pentru a rezista instinctului răscolit de răzbunare. Fatal, la întoarcere, în urma prelungitei și nepătrunsei lui tăceri, ea trebuia să-și găsească un prea ascuns refugiu, pentru a sonda atmosfera, pentru a încerca de departe, pentru a-și face curaj! Se poate închipui ușor ce efecte sublime putea scoate un avocat de talia mea din această succesiune gradată de tragice perspective! Ce ajutor îi mai rămânea ei în străinătate? Succesele la expozițiile canine ale vărului Raoul? Haida-de! Se poate închipui ușor ce efecte de sarcasm putea iarăși găsi un meșter vorbitor ca mine în această unică resursă a speranței, pentru a spulbera definitiv în ridicol toată pulberea ce-ar mai fi rămas din firavele ei planuri, trecute pe sub masivitatea argumentației mele Ergo (și aici se înălța, pe ruina hotărârii ei, eșafodajul deocamdată fragil, pentru că țesut din cel mai cald și mai sfios vis, a ceea ce puneam în loc, în sufletul ei golit câteva clipe de orice nădejde): biletul de drum să fie scos, formalitățile pașaportului îndeplinite până la una, iluzia plecării să fiere dată în întregime, însă donna Alba să rămână în țară. Corespondența să-i fie trimisă la Paris, poste-restante, de unde prințul Raoul sau unul din corespondenții mei acolo, la care aveam să reflectez, o va expedia înapoi încoace. însă unde anume în țară putea să-și găsească adăpost donna Alba, în tot acest răstimp a cărui durată era problematică? E limpede că la nici una din moșiile prințului Georges, nici chiar cele pe care i le dăruise ei. Nici la vreo prietenă ca Anișoara Sava și nici la vreo prietenă a familiei, ca acea de la Craiova, unde se afla doamna Esmaralda acum. Pentru că nimeni, nici Anișoara, nici doamna Esmaralda, nu trebuia să afle tot timpul acestei neînțelese aventuri de locul anume al ascunzișului donnei Alba: iluzia aflării sale în străinătate trebuia păstrată și față de ele prin același sistem de corespondență plăsmuit de mine, de astă dată în sens invers.

Și-atunci, atunci? Care rămânea unica persoană, de a cărei credință donna Alba nu se putea îndoi nici măcar cu un fir de gând, unica persoană ce nu avea să încerce - o dată ce s-a legătuit astfel, nici prin cea mai neînsemnată aluzie, prin cel mai de neobservat semn al figurii - s-o abată din drumul ei, să-i presare neîncredere în țelul voinței sale? Care? Cine? Donnei Alba nu-i rămânea decât să pronunțe singură numele acestei persoane.

Aici, tot etajul acesta avea să rămână al ei, al doamnei A. Donna (pentru servitori și pentru orișicine alții), nimeni nu va mai avea îngăduire să urce treptele scării care duc aici, nici chiar plecata și supusa mea persoană, fără chemarea ei. Ea va fi aci ca la dânsa și de nimic nu va avea să se îngrijească, în tot timpul acestei scurte sau îndelungi așteptări, așa cum zarurile lui Dumnezeu vor hotărî și cum se va lumina capul maestrului, neîntrecut în logica de bară, Georges, totuși fiul mândrilor, aprigilor și încăpățânaților vlăstari ai voievodului Radu Șerban. Dar ea va sta aci, va locui aci, sub acoperământul meu și-n fiecare dimineață eu voi ști și mă voi gândi că ea este acolo, deasupra mea, în etajul suprapus existenței mele zilnice, așa cum cerul este suprapus vieții noastre pământești.

Și fermecat eu însumi de acest nou și elegant ocol al pasiunii mele, spre divinu-i țel, mă năpustii în goană nebună pe scări, căci de afară mă chema, subțire și ușor prelungit, apelul dulce al degetului ei pe butonul clopoțelului electric.

Donna Alba a suit și-acum singură, cu pas sprinten și grăbit, treptele scării mele, cu o familiaritate care-mi da fiori și-mi umplea sufletul de funigeii celor mai dulci speranțe. Pentru că azi era cald, ieșise în rochie, o rochie neagră, mată și ușor pufoasă, care-i juca pe corp în acest repede urcuș, ca țesătura celui mai subtil elastic. Tot negrul ăsta mat, despre care învățații spun că e închis oricărei culori și oricărei lumini, era atât de elastic, se lipea atât de cald de orice mișcare, încât toată teoria savantă cădea de la sine: negrul ăsta era transparent, și donna Alba mergea goală, gonea goală, spre dormitorul meu.

Cu gândul într-aripat de măiestria rară a alcătuirii ei, după ce am dat din nou raport a ceea ce aranjasem cu agenția de voiaj, îmi cerui permisiunea ca să fac unele observații asuprarezoluției acesteia de plecare, ce părea să-i dea multă însuflețire și dârdoră de acțiune. Donna Alba încuviință puțin mirată și atunci dădui numaidecât drum elanului meu. Obișnuința de a avea succes în vorbire mă făcuse de mai multă vreme să nu-mi mai dau seama de el, decât prin efectul pe care-l făcea asupra ascultătorilor, și care venind automat nu-mi mai făcea, evident, nici el, nici o impresie. Rareori, câte o formă nouă de exprimare sau de îndrăzneață săritură pe piscuri amețitoare de logică mă făcea să mai mă aud, în sensul estetic al cuvântului, și să mă contemplu ca într-o oglindă, în gândul meu, ca un Narcis al rațiunii pure. Dar acum fusei nevoit să mă aud tot timpul și să mă impresionez eu însumi de patetismul meu. Mai ales când atinsei coarda care trebuia să vibreze cu o finețe și o eleganță nespusă, fără a-și pierde cu nimic din intensitatea tragică a perspectivei de decădere ce putea să aștepte istorica familie Ypsilant, eu cred că atinsei culmi de rară artă și sunt sigur că dacă s-ar fi nimerit aci să mă aprecieze austerul meu maestru nu s-ar fi putut stăpâni să nu mă sărute. Javrele de rasă ale prințului Raoul întunecară și mai mult clarobscurul acestui sumbru tablou tocmai prin nota lor strident-hazlie, deși abordată de mine cu prea strânsă cumpătare, și dădu sfârșitului aspectul unui final de Edgar Poe.

Donna Alba mă ascultă cu mult interes, dar putui observa că interesul acesta se referea mai degrabă la talentul cu care-i vorbeam, decât la oracolul înfricoșător căruia îi dam glas. La urmă, evident, izbutii s-o emoționez de-a binelea și credeam că i-am înfrânt radical entuziasmul, mai ales că rămase mai mult timp, după ce terminai, cu privirile în nehotărât, când deodată se reîntoarse spre mine bucuroasă, dar pătrunsă în același timp și de-o ușoară sfiiciune și-mi spuse:

– Nu știu cum să mă felicit că am izbutit să-mi câștig, fără să-mi dau seama, un aliat și-un prieten de atât de mare talent.

îmi căută miezul ochilor cu miezul ochilor ei, iar când tocmai exultam mai intens, pregătindu-mă să-i explic în ce chip anume m-a putut câștiga - nu aliat, dar rob - donna Alba reluă cuvântul, amuțindu-mă și precipitându-mă din vârful înălțimilor pe care le cucerisem în fundul celei mai sinistre și mai lipsite de ieșire văgăuni prin destăinuirea ce-mi făcu.

Mai întâi ținu să mă încredințeze: și dacă lucrurile s-ar fi petrecut exact cum le văd eu, pornind de la premisele de la care pornesc eu, încă nu ar fi făcut ea primul pas către soțul ei, orice-ar fi fost să se întâmple. (O, cum m-a străbătut, ca o suliță de foc, acest "orice-ar fi fost să se întâmple", înțeles în câte și-n cât de felurite forme.) Dimpotrivă, l-ar fi așteptat ea pe dânsul, dacă el convenea la (aci donna Alba prelungi vocala terminativă, probabil încercând să evite cuvântul "iertare")... împăcare, era rolul lui să vie, s-o caute, să-i întindă ramura "absolvirii" - și numai așa l-ar fi însoțit înapoi.

Dar era inutil să se mai oprească și să cerceteze asupra unor astfel de posibilități, decurgând dintr-o situație care nu era cea adevărată.

Pentru că situația adevărată se întâmpla să fie aceasta:

Donna Alba nu se afla atât de săracă precum credeam, nici nu era deloc săracă, ba chiar era cât se poate de bogată. Actului, pentru a primi din parte-i adeziunea maritală de acceptare. Or, asta ar fi însemnat scandal, divorț, și "poate și mai mult decât atât"; testatorul și-ar fi rezervat post-mortem această satisfacție sinistră și s-ar fi răzbunat implicit pe cel ce l-a trimis afară din lumea celor vii, o astfel de avere punând în mare încurcătură pe acea care, ignorând că, de drept, larg răgaz de gândit îi stă la dispoziție, și temându-se, în panica primelor momente, să ceară avizul oricărui coleg de bară, cât de străin, al soțului său, s-ar fi simțit constrânsă să se pronunțe fără ezitare dacă o primește sau nu. Dar Tudor Buzescu a obținut în ceruri o satisfacție incomparabil mai puternică, prin procedeul lui de adevărată distincție boierească (ce deosebire de decăzutul Preda!), mergând cu luarea-aminte până acolo încât nu numai să asigure averea donnei Alba, chiar în cazul când ea, zăpăcită de lovitură sau lipsită de imediat curaj, ar fi repudiat-o, acordând-o în acest caz mamei ei, dar nelăsând neglijată nici măcar o bagatelă ca aceea a dorinței exprimată expres notarului, ca vestirea acestui mare gest să se facă în chipul cel mai discret și mai puțin vătămător pentru liniștea sufletească și onorabilitatea donnei Alba. Iar toate aceste fapte, socotite și cântărite cu atâta meticulozitate, le plănuise și le determinase superbul om, cu toate că dibăcia lui cunoscută în luptă, precum și ascendentul pe care-l căpătase asupra maestrului prin rănirea lui la Paris (donna Alba știa de la Tudor, și asta mi-o spuse fără să-i dau vreo sugestie, că într-adevăr acolo tot o femeie fusese cauza diferendului) l-ar fi putut îndreptăți numai la astfel de măsuri de ultimă voință să nu se gândească în acele momente.

Desigur își găsise timp în ziua aceea să studieze și el codul, reflectă donna Alba cu ochii înnourați de lacrimi, cu atât mai mult cu cât un om care făcuse studii de drept ca dânsul își da mai bine seama cât de subtilă și periculoasă e materia testamentelor, lucru de care a avut prilejul să se convingă repede ea, de asemeni, în prima după-amiază când doamna Esmaralda dăduse glas tuturor articolelor respective din legea subtilizată din biblioteca maestrului, în plină activitate la palat în acel timp.

Ascultam pe donna Alba cu urechile înlocuite de două găuri deschise larg în creier, cu sufletul pe buze, sau mai bine cu el dus, pierdut. Așadar, avea dreptate când spusese prințului Preda că nu-i servește pensiunea de teama stupidelor lui amenințări; cu toată dușmănia celor doi frați, o femeie deosebită ca dânsa, deși nu intrase în stăpânirea avutului lăsat de Tudor, totuși nu putea gândi cu inima ușoară la fiica nenorocitului de Preda, oricât acest nemernic își da osteneala s-o estorcheze cât mai cu mult zel. (La obținerea averii cu siguranță că o și înzestra.) Ținui să observ aceasta donnei Alba, pentru a-i învedera indirect, de asemeni, că toată opera mea de detectiv din acești din urmă ani a fost aproape de prisos, iar "marea mea scenă", când cu predarea scrisorilor, fusese o biată comedie oribil de caraghioasă, în care jucasem rolul îngâmfatului ridicol. Dar atunci de ce venise ea la mine, atât de vădit dispusă la suprema concesie? Fusese într-adevăr o cursă abil întinsă, pentru a-mi arăta cât sunt de ridicol și neputincios dacă ascultând de glasul sângelui meu m-aș fi apropiat tremurător de ea, pe când sta în fața tabloului? Dar atunci de unde această atitudine prietenească, această încredere în mine, această rară satisfacție pentru purtarea mea de atunci, care cel mult putea s-o impresioneze ușor, dar nu în această intensă măsură, determinând-o la acțiuni mari și la astfel de destăinuiri? Iată nedumeriri pentru care nu voi lăsa pe donna Alba, până nu mi le va șterge chiar acum din sufletul meu din ce în ce mai uluit.

Deocamdată ea-mi vorbește de prințul Preda. Șnapanul m-a mințit și în privința fiicei sale, care nu era amenințată de nici un pericol: încă în viață fiind, prințul Tudor - și asta pe când nu era vorba de nici un duel - depusese ceva la o mare bancă și chiar cumpărase un imobil destul de prețuit pentru fiica fratelui său decăzut; numai că stipulase prin actele de danie ca stricatul să nu aibă nici un amestec în administrarea acestei averi, care fusese dată sub îngrijirea unui consiliu de familie, descalificatul fiind nevoit să accepte și această pentru dânsul dezonorantă situație. Ba chiar acceptase să fie pus sub interdicție, pentru a i se servi și lui până la sfârșitul vieții un mic venit din venitul incomparabil de mare al fiicei lui. (Dumnezeule, ce actor, mutra asta eminesciană! Ce bine-mi amintesc cum plecase ochii furiș spre fotografia fetei sale, ca să-mi arate patetic ce-l împiedica să înceapă șantajul amoros asupra donnei Alba! Iar acum dezamăgirea lui că trimisesem pensia direct scolii își limpezi bine rostul în mintea mea.) La moartea fratelui său, el îi devastase casa și îi luase tot ce găsise pe-acolo, între care și cutia cu scrisori ce și-o însușise probabil pentru valoarea cutiei, iar scrisorile nu le golise din lipsă de timp. Servitorii care nu erau ocupați cu

înmormântarea n-au putut să-l oprească, într-o astfel de împrejurare apariția unui frate bun și prin lege moștenitor direct al defunctului neputând sugera decât legitimitate și respect, cu atât mai mult cu cât se pare că prințul Tudor nu pusese pe nimeni din ai casei în curent cu dispozițiile lui testamentare generale. Prințul Preda a avut multă vreme de petrecut și benchetuit cu prada asta macabră; pe urmă, pentru că micul lui venit servit riguros fără avansuri nu-i ajungea pentru satisfacerea nenumăratelor lui vicii și patimi de îndărătnic risipitor, a început să studieze scrisorile și să evalueze ce venit i-ar putea aduce șantajul respectiv. Propunerile lui au venit multă vreme după ce donna Alba și mama ei au fost puse în cunoștință de cuprinsul codicilului testamentar de la Paris.

Totuși pentru că donna Alba nu putea să mărturisească soțului ei adevărul, și nici nu găsise încă în sine puterea de a lua o hotărâre definitivă, a acceptat o întâlnire într-o grădină publică obscură, propusă de șantajist, și s-a dus acolo cu doamna Esmaralda.

– Mi se pare că era în anul venirii dumitale la noi, preciza ea spre complicata mea stupefiere.

Pentru a nu-i da curaj prințului Preda să-și ridice pe viitor pretențiile, ea a acceptat numai pe jumătate exigențele lui pecuniare, și-n fața aerului ei decisiv, el a fost nevoit să se învoiască și așa. în schimb, donna Alba s-a legat să servească și pensionatului fetei rata anuală pentru întreținerea ei, prefăcându-se că nu știe de donația prințului Tudor, și asta pentru că nenorocitul își motivase cererea cu starea de mizerie în care se găsește fiica lui. Donna Alba însă ținuse să-l umilească puțin, explicându-i net că face distincție între ce îi va da lui pentru el și ceea ce-i va da fetei. Și într-adevăr începu chiar de atunci să servească și pensiunea fetei, cu gândul că ea nu mai obținuse nimic prin testamentul lui Tudor. Astfel, veniturile ei principale n-aveau de ce să mai fie atinse până la majorat și puteau să sporească fondul. Banii erau trimiși din partea unei presupuse doamne Mănescu, care refuza să-și dea adresa, sub pretext că erau expresia recunoștinței pentru o binefacere pe care bunicul fetei o făcuse cândva mamei acestei doamne.

îi destăinuii donnei Alba că, pentru a tempera desperarea prințului Preda, când el avea să descopere lipsa scrisorilor, și pentru a-mi ușura conștiința mea, neștiutoare de acestea toate, deși, judecând drept, fapta lui nu merita nici mila pentru copilul lui nevinovat, expediasem și eu rata pentru o jumătate de an la pensionul cu pricina, asemenea sub un nume care aduce numai vag cu al meu.

- îți închipui, îmi răspunse donna Alba râzând, ce încurcătură pe bietul consiliu de familie să stabilească acum ce binefacere va mai fi primit din partea bătrânului Buzescu noul răsplătitor, pentru a-și aduce aminte de ea și după treizeci de ani!

Și-acum, donna Alba îmi dădu în sfârșit, fără s-o întreb, răspuns la ultima și cea mai de seamă din nedumeririle mele. De ce ocolise cu atâta băgare de seamă și meticulozitate scandalul, când avea totuși o poartă atât de largă de ieșire, de ce consimțise să vină la mine pentru recuperarea scrisorilor, când mai comod pentru ea era să facă aceea ce s-a hotărât să facă acum, încă de atunci? Dacă s-a temut de furia oarbă a maestrului, de ce nu arăta și acum aceeași teamă, întrucât nici un motiv nou nu pare să îndreptățească vreo diminuare a ei! începuse acum într-adevăr să iubească atâta pe maestru, încât deși avea la îndemână cel mai minunat prilej de a-și satisface dorința ei mereu nesecată de a călători și de a străluci admirată de toată lumea, totuși dragostea pentru el precumpănea oricare altă predispoziție sufletească?

Da, donna Alba iubise cândva pe prințul Georges Radu Șerban; contrar celor ce se șoptea, îl iubise mult și-l luase din pură iubire. E drept că această alianță venea la timp s-o țină într-o situație la fel de strălucită, ca și acea în care se născuse, dar nu asta fusese motivul determinant. Ele, adică ea și mama ei, nu erau reduse la ultima stare a sărăciei, dimpotrivă, le rămăseseră destule bijuterii de valoare și uneia și celeilalte, care, valorificate, le-ar fi dat posibilitatea unei vieți destul de ridicate și fără griji; dacă prințul Georges n-ar fi fost așa cum e sau cum a fost atunci când s-a hotărât să-i accepte cererea în căsătorie, fără îndoială că nu l-ar fi luat. E drept că mai pe urmă a fost decepționată de viața lui stricată și de înclinările sale autoritare. Asta a contribuit mult desigur ca tentativele prințului Tudor, pe care nu-l cunoștea înainte, dar pe care amintirile personale, cu care soțul său o împărtășea neobosit, au făcut-o să dorească să-l vadă, să aibă încă și mai multe șanse. Prințul Tudor i-a plăcut de la început, iar curtea asiduă pe care a și întreprins-o, chiar de la prima lor întâlnire de priviri, a putut ușor s-o îndemne să-l cunoască mai de aproape, cu atât mai persistent cu cât o bănuială, chinuitoare, mai de mult intrată în sânge, i se părea acum brusc confirmată numai prin înfățișarea zglobie și șăgalnică a sinistrului adversar, despre care atât i se spusese: pricina certei de la Paris fusese o femeie -- lucru de altfel confirmat mai târziu de Tudor.

Iubirea aceasta a fost sinceră și cu atâta mai avântată și mai pătimașă, cu cât amândoi, fără a și-o mărturisi, erau înfricoșați de monstruozitatea ei. Donna Alba ar fi vrut să scape de această tragică obsesie pe măsură ce-și da seama că sentimentele ei devin tot mai potopitoare și pe măsură ce se convingea tot mai temeinic, prin anume încercări puse la cale de ea, de puterea din ce în ce mai încleștată a sentimentelor celuilalt. O ieșire trebuia căutată; dar ce? Era greu de găsit ceva cu mintea limpede. Scăparea nu sta decât în lăsarea lucirii de nebunie să-și facă jocul ei. Vrând-nevrând, se vor trezi ^astfel duși de voia împrejurărilor în mijlocul vâltorii, iar de acolo rămâneau să iasă tot prin miracolul hazardului liber, căruia i se dăduseră legați. Dar dacă urmau să se arunce cu ochii închiși în vârtej, unde-o ieși să iasă, firea ei romantică, aplecată peste marginea de prăpastie a aventurii, dorea un vârtej cu totul și cu totul deosebit, ceva ca la teatru, cu mare și elegant, prin originalitatea lui, decor de împrejurări. La vârsta ei aproape de copilă, alimentată copios de lecturi bogate în asemenea substanțe, astfel de visuri i se păreau legitime și firești. Dar "schițele" de aventură pe care le născocea iubitul ei, planul "vâltorilor" în care el îi propunea să se afunde, nu le găsea pe placul ei; i se păreau lâncede și oarecum obosite. Nu înțelegea ca un om inventiv și rapid la gând și plin de entuziasm ca Tudor să poată găsi numai atât, tocmai acum, când bătuse ceasul hotărâtor. S-a simțit și ea descurajată și a bătut în retragere; s-a simțit atât de slăbită, încât în minte i-a mijit chiar ideea că el ar vrea ca lucrurile să continue astfel, și toate asigurările, protestările și demonstrările lui (ca bunăoară refuzul de a primi căsătoria cu o partidă strălucită, aleasă chiar de ea "pentru a li se echivala situațiile", propriu-zis ca mijloc de încercare) de până acuma nu erau decât de fațadă. Se pare că Tudor nu numai că a simțit această stare a ei de suflet, dar a bănuit deodată că e iremediabilă. Și atunci și-a pierdut mințile; s-a hotărât să treacă la faptă singur, fără ajutorul ei; și, într-o bună zi, la teatru, când s-au nimerit cu lojile vis-ă-vis, a început s-o fixeze îndrăzneț și îndărătnic. Ea însăși s-a arătat indignată de purtarea lui și astfel, fără să vrea, i-a fost iarăși de ajutor. întâmplarea, sau mai degrabă zăpăceala ei în acele momente, a făcut ca una din scrisorile lui să fie găsită de prințul Georges. Cuprinsul era foarte laconic - o chemare la întâlnire, fără titlu și semnată numai cu o inițială; atâta lucru n-a ajuns ca maestrul, fulgerat de grozăvia surprizei, să se convingă cu adevărat de infidelitatea soției. A considerat totul ca o sfruntată necuviință în plus a celui ce se arătase atât de provocator deunăzi la teatru; a întreprins o severă, dar zadarnică anchetă printre personalul de serviciu, pentru a descoperi pe cel ce îndrăznise să se pună în slujba prea curajosului obraznic; un schimb de cuvinte avut cu acesta l-a edificat în cele din urmă că nu se înșelase, prințul Tudor lăsându-l să înțeleagă că totul nu-i decât îndrăcită lui cutezanță și nimic mai mult altceva. în zadar s-a mai străduit atunci donna Alba să oprească lucrurile; însă când ele deveniseră ireparabile, a săvârșit și ea ceea ce numește "crima" ei: a dorit ca din luptă victorios să iasă Tudor.

Ajunsă la acest punct, simții de datoria mea să-i mărturisesc că fusesem nevoit, fără intenția mea, să asist la lectura scrisorilor, pe care prințul Preda ținuse atât de insistent să mi-o facă, încât așa cum se prezentau împrejurările de atunci, un refuz de-al meu i-ar fi dat în chip sigur de bănuit. De altminteri numai astfel puteam vedea unde prințul le ținea ascunse. îi explicai pe larg în ce constau acele împrejurări, ferindu-mă, deocamdată, de a-i lămuri cum i-am câștigat încrederea acestui prinț și mai cu seamă în ce chip am putut să-l cunosc.

Donna Alba mă ascultă atentă, îmi descoperi printr-o ușoară încruntare a frunții că ar vrea parcă s-o dumeresc de-un lucru, dar renunță să mă întrebe ceva și continuă să-mi descrie starea ei sufletească după tragica întâmplare și după vestea testamentului. Pentru că prințul Georges trecuse prin aceste teribile evenimente, fără să ghicească nimic, și, ceea ce e mai curios, fără ca nimic și nimeni să-i atragă atenția asupra substratului lor (ceea ce făcu pe donna Alba să creadă, cu drept cuvânt, că nimeni dintre cei din jurul lor, ca și din cei mai departe, care îi cunoșteau, nu prinseseră nimic din mersul și adevăratul sens al împrejurărilor trecute), ea se văzu, prin însăși forța lucrurilor, constrânsă la tăcere. Se simțea cumplit de vinovată față de bărbatul ei, și cu cât vremea trecea și ignoranța lui rămânea aceeași, ca și exuberanța încântării de sine pentru faptul său cavaleresc, cu atât se simțea mai încercată de remușcări. Mărturia postumă a delicateței lui Tudor și sfaturile mamei sale contribuiau de asemeni s-o determine la tăcere și așteptare. "Nu a sosit momentul priincios", avea obiceiul să spună doamna Esmaralda, care aflase îngrozită de aventura nemaipomenită a fiicei sale abia la primirea scrisorii notarului. Un răzgând s-a mai petrecut în mintea ei, când prințul Preda și-a început mașinațiile lui; donna Alba crezuse - și modul cum Tudor se purtase cu prilejul testamentului o convinsese deplin de asta - că scrisorile fuseseră arse de el în preziua ieșirii pe câmp. Fără îndoială însă, că acest frumos și brav om, care-și ticluise cu atâta sânge rece rosturile moștenirii lui, nu avusese putere să arunce în foc în ultimul moment aceste talismane ale fericirii. Poate crezuse că distrugerea lor însemna moartea lui însuși, și-n momentul plecării la întâlnirea cu moartea le strânsese desigur la piept, ca pe niște aducătoare de noroc. Oricum va fi fost (oare simplă neglijență? - cu neputință; reversul unui joc cinic? - mai de necrezut!), scrisorile, din cauza cărora, până la vestea notarului, donna Alba trecuse mute, dar groaznice torturi sufletești, scrisorile existau și reapăruseră deodată amenințătoare! A fost nevoie aci de intervenția energică a mamei sale, ca donna Alba să nu facă d-atunci ceea ce se hotărâse să facă acum. Doamna Esmaralda, care avea ideile ei în privința cinstei conjugale și care admira în ginerele ei pe un om de rare și robuste însușiri pe asemenea vremuri, a știut însă s-o rețină, s-o convingă să păstreze mai departe acest mister al trecutului ei. Bătrâna doamnă s-a gândit chiar la oarecare combinații cu unele rude îndepărtate, pentru a ticlui o origine plauzibilă a cestei bogății neașteptate, căzute cu hârzobul din cer. Pe urmă a renunțat la astfel de complicații, părându-i-se neserioase, și s-a hotărât în schimb să pregătească ea pe îndelete sufletul maestrului pentru groaznica revelație ce-l aștepta. însă, cum era de prevăzut, chiar de la primele încercări s-a văzut constrânsă să bată în retragere. Mai pe urmă, liniștită despre partea prințului Preda, donna Alba renunțase ea însăși la orice acțiune precipitată. Din punct de vedere material, moștenirea sta bine acolo unde era, dospindu-se și crescând prin ea însăși. (Ea ar fi vroit încă demult să-și determine mama a primi în locul ei pe baza unei declarații de renunțare, dar doamna Esmaralda se temea nu cumva și o astfel de declarație să n-aibă valabilitate fără autorizație, și apoi și așa sorgintea moștenirii nu era cu nimic acoperită.) Lucrurile se elucidară mai târziu, când donna Alba putu să accepte în secret, grație modificării legii românești (care avea preponderență pentru că testamentul era datat din București), privind capacitatea civilă a femeii măritate; însă situația rămase aceeași, cele două doamne pe de o parte neavând nevoie și pe de alta neputând întrebuința fondurile și veniturile ce li s-ar fi atribuit, fără a bate la ochi unui bărbat atât de bănuitor, și a cărui persoană izbutise pe încetul, dar în bună parte, sub influența doamnei Esmaralda, să-și reia locul în gândurile și-n sufletul soției sale. Și donna Alba începu aci să-mi analizeze sentimentele ei cele noi pentru maestru, sentimente care, fără îndoială, nu mai atingeau adevărata iubire, fierbintea și orbitoarea pasiune, dar care erau destul de solid legate între ele (căci erau o mulțime) prin puterea obișnuinței, pentru a o face iar să tremure de aflarea teribilului mister. Ele o aduseseră la mine, pentru a-și primi dovezile greșelii din trecut, și tot ele, umflate de morala practică a doamnei Esmaralda, izbutiseră indirect s-o determine să accepte chiar grava umilire, la care s-ar fi putut expune atunci, numai pentru a ține necontenit ascunsă pata gravă a vieții ei casnice de acum un deceniu. Dar la momentul oportun m-am ivit eu, moralistul cestălalt, cu morala mea de ordin mai înalt, mai sever, mai absolut, mai strict, mai pur, mai filial, ori mai cum vreți să-i mai spuneți, și am făcut ce se știe că am făcut, i-am smuls vălul de pe ochi, am îndreptat-o pe calea adevărului, eu curatul, eu apostolul, eu popa, eu mitropolitul, eu patriarhul, eu papa de la Roma.

Mi-e cu neputință să ascult mai departe pe donna Alba. Analiză, analiză și iar analiză. Și eu apar necontenit, aci, sacerdotal cum nu se mai află; iar timpul ireparabil fuge fără potol, fuge necontenit și eu mă văd din ce în ce mai înnămolit în vorba și-n cuvintele ei, în huma cleioasă a celei mai alese morale. Vorbim de un ceas jumătate și presimt că la un moment dat, o dată cu vorba de încheiere, care va sosi dintr-un moment într-altul, se va ridica brusc. Colierul de perle va tremura atunci ușor și ea-mi va întinde mâna bunului rămas. M-a întreținut destul, s-a achitat de tot ce făcusem pentru dânsa. Va mai veni și mâine, dar atunci va veni pentru interesul ei exclusiv, ba nu, poate și atunci îmi va mai da o jumătate de ceas..., o jumătate de ceas de autoanaliză, de proces moral răsturnat cu rădăcinile în sus, de elogii pentru marea mea probitate, pentru marele meu caracter, pentru puternicul dumitale suflet?...

Așa cum încheie acum, poftim!

-...pentru marele dumitale caracter... pentru puternicul dumitale suflet, zice ea tare, concomitent cu sfârșitul meu de gând.

Dar începutul frazei ei, vreau să spun ideea din urmă la care se referă aceste ultime cuvinte ce mașinal auzu-mi i le-a confiscat și le-a adăugat gândului meu dezordonat și necuviincios - cu totul nepotrivit cu părerea ce și-a făcut despre mine - nu-l știu, nu l-am auzit.

însă trebuie oare să-l fi auzit neapărat? Cum nu-l știu?... el se referă desigur la probitatea mea, la gestul meu, la frumusețea mea morală, la... la... iar frumusețea ei fizică, îmbătătoarea ei frumusețe fizică s-a ridicat să plece... Și colanul de perle a tremurat într-adevăr ușor pe pieptul negru al rochiei... Mă scol la rându-mi ca din mormânt... Și-mi răsună necontenit în cap... a rămas numai mâine, a rămas numai mâine...

Rânjesc și bâlbâi:

– Am crezut... m-am gândit... când mi-ați spus de moștenirea asta curioasă... că... atunci... când m-ați vizitat întâi... Atunci prinsei mai mult curaj și graiul mi se închegă... Că nemaiavând aceeași putere asupra dumneavoastră, ca în cazul când situația dvs. materială ar fi depins exclusiv de soțul dumneavoastră, gestul meu de libertate și-a pierdut din tăria lui...

– Ce-ți trece prin gând? mă întrerupse cu o ușoară încruntare a frunții; și continuă, după ce mă examina puțin, dar încordat, pe sub gene: Dar ce-au a face situațiile materiale cu acțiunile de ordin sufletesc... Despre moștenire a venit vorba din pricina voiajului meu la Paris... pentru liniștea dumitale... a grijii meticuloase ce văd că-mi porți... Apoi privindu-și în treacăt silueta în oglindă, donna Alba reluă: Ți-am mai spus că învățământul tras din conduita dumitale l-am aflat în ziua următoare, la mine acasă, în singurătatea în care mă găseam. Aci însă, în fața dumitale, m-am simțit tot timpul neîncrezătoare și totuși copleșită... și când m-am văzut în aerul liber al străzii, nici nu-mi venea să cred ochilor... Și totuși, pot să-ți mărturisesc, ca o adevărată fiică a Evei ce mă găseam, când am ajuns acasă nu m-am putut stăpâni să nu mă uit îngrijată în oglindă... Dar asta a fost un mic incident fără importanță, pe care a trebuit să-l regret amarnic în ziua următoare. Dumitale ți-l mărturisesc - apăsă aci pe vorbe - tocmai pentru a vedea cât de departe a ajuns progresul meu asupra mea însămi. Și pentru că mi-am impus să nu-mi cruț nici o mărturisire, înaintea severei dumitale judecăți... Bună seara, domnule Aspru!

Dai înainte de a porni, ea nici acum nu se putu stăpâni de a-și privi imaginea în oglindă, calmă și surâzătoare, mulțumită că nimic, nici o clintire în perfecțiunea ei n-a fost cauza acestei diversiuni morale. Imaginea ei rămânea întreagă, frumusețea ei rămânea întreagă, dar astea toate nu erau pentru mine, nu mă priveau deloc. Eu rămâneam la rându-mi de nezguduit, pisc candid și auster de morală...

Mă rezemai cu mâinile în birou și o oprii cu chemarea sufletului meu:

– Donna Alba!

Ea reveni din pasul pe care-l făcuse și-mi consideră înciudată, dar binevoitoare, zâmbetul, mai degrabă schimonoseala fără culoare, care-mi lumina figura.

– Aș dori să-mi mai spuneți un singur lucru... și vă rog chiar să-l rostiți cu toată sinceritatea... fără nici cea mai slabă umbră de reticență... Promiteți-mi că-mi veți acorda această favoare și vă rog să nu-mi luați în nume de rău că acum mai stau să-mi iau astfel de asigurări asupra sincerității voastre... întrebarea ce vă voi pune poate să aibă nevoie de astfel de asigurări...

Drept răspuns donna Alba, a cărei mirare de pe figură crescuse, se așeză din nou pe fotoliul ei obișnuit, și eu mă așezai asemeni pe fotoliul meu.

– Vreau să știu, doresc nespus de mult aceasta pentru împăcarea cugetului meu, țiu să aflu cum ați privit dumneavoastră pe cel ce vă vorbește acum, înainte de această prefacere sufletească pe care v-am produs-o la armă... Vreau să știu în ce chip mă oglindea sufletul dumneavoastră de la sine, fără nici o intervenție a rațiunii și a flăcărilor purificatoare...

Donna Alba mă măsură zâmbind și ochii ei jucară puțin într-o parte. Zâmbetul îi îndoi și mai mult colțul buzelor, când păru nehotărâtă de unde să înceapă. Pe urmă sprâncenele-i se încordară iarăși ușor, ceea ce mă făcu să intervin din nou, pentru a-i da curajul să grăiască fără nici un menajament.

- întrebarea, mai degrabă rugămintea asta v-o fac în urma sugestiei pe care mi-a produs-o, adineaori chiar, istorisirea dumneavoastră, că după ce-ați plecat de aci prima dată, întâia voastră grijă a fost să vă uitați în oglindă cum ați spus... îngrijată...

Donna Alba care se aplecase adânc între brațele fotoliului, pe care se sprijineau coatele ei, își ridică ușor bustul, își prinse involuntar imaginea din oglindă pe care nu voi să și-o mai privească, și nevrând să mai privească nici la mine, își alese o direcție intermediară, al cărei curs îi luară acum ochii ei. încă nu vorbea, părea că adună amintiri sau încă nu era sigură dacă întrebarea mea e convenabilă. Iar eu așteptam galben ca un mort, cu răsuflarea reținută, teribila ei sentință. Pentru că întârzia încă, o ajutai iarăși:

– Mă socoteați atât de monstru, încât purtarea mea vi s-a părut atât de opusă așteptărilor voastre?... Vă rog să puneți cea mai mare sinceritate în răspunsul vostru, donna Alba.

Și ea grăi:

- într-adevăr, mi s-a părut monstruos procedeul dumitale... adică acea curioasă plăcere, pe care ți-ai și împlinit-o, de a da de urma scrisorilor, de a descoperi secretul trecutului meu, pentru a mă avea în puterea dumitale... Toate bunele gânduri pe care mi le insuflase despre dumneata vărul meu, apoi soțul meu și chiar mama mea, s-au năruit atunci... Iartă-mă, dar pentru că-mi ceri să fiu sinceră și pentru că-ți sunt datoare această sinceritate, trebuie să-ți mărturisesc că atunci... mi s-a revelat deodată... vulgarul, plebeul odios, pe care orice putere de inteligență și orice lustru moral nu mai izbutește să-l fasoneze sufletește... Iartă-mă, te rog, că-ți vorbesc astfel, însă nu te pot amăgi. A fost prea puternică impresia asta bruscă, pentru a nu păstra și acum amintirea teribilă a gustului... Convorbirile acelea, care au avut loc atunci, la prima masă ce ai luat la noi, mi-au mărit și mai mult această impresie, au împins-o până la exasperare... M-ai chinuit grozav în acele momente, astfel că atunci când mi s-a părut că lași să se întrevadă o mică portiță deschisă între noi, aceea a convenirii la tăcere, în schimbul a ceva care nu putea fi de ordin bănesc, precum putusem să deduc din purtarea d-tale anterioară, am acceptat în principiu. Era prea din cale-afară de insuportabil ceea ce m-ai făcut să simt în acele momente, pentru a nu fi dorit cu orice preț libertatea definitivă! E drept că am îndurat destule frământări, înainte de a mă hotărî și la fapta propriu-zisă. Am cântărit mult lucrurile, și mama nu era aci ca să-i strig toată povestea asta în față și să văd care mai e sfatul ei matern, ce era datoare să-mi dea în fața acestei calamități... Pe urmă am început să mă liniștesc; încercând să găsesc o voluptate în hotărârea de sacrificiu, atât pentru liniștea casei și a bărbatului meu cât și mai ales a mamei, a cărei morală senină dezinteresată și optimistă mă hotărâi să n-o mai întunec, atunci când avea să revină, cu istorisirea întâmplării prin care urma să trec.

Donna Alba făcu o ușoară pauză, pentru a zâmbi în cele din urmă colțuri în care privea.

– Evident că a contribuit la hotărârea aceasta a mea și noțiunea precisă ce-mi rămăsese asupra talentului și inteligenței dumitale, într-un cuvânt asupra personalității d-tale în genere, din care, sunt nevoită să mărturisesc, nu pot omite aspectul dumitale fizic. O femeie - mi-aș călca față de mine însămi cuvântul ce mi-am dat de a mă devota în întregime adevărului, dacă n-aș spune-o - nu uită niciodată acest din urmă amănunt. Astfel, mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă prințul Preda și-ar fi manifestat și el dorința unui astfel de schimb? Fără îndoială că nici n-aș fi stat la gânduri să dau atunci totul pe față și să fug bezmetică în lume. Puteți să vă mândriți - roșie de această destăinuire, donna Alba se re-tranșă deodată în dosul acestui plural, pe care, la revenirea ei aici, îmi făcuse prietenește favoarea să-l înlăture din vorbire - cu această sinceră destăinuire, așa ca orice don Juan de profesie, dar dacă mai rămânea în cazul acela un pic de suflet în dumneavoastră, ați fi putut înțelege cât de mult vă uram, cât de mult m-aș fi simțit dezgustată de faptul meu, de dumneata, de mine însămi... Ați fi putut desigur să mă batjocoriți, fără să opun nici o rezistență, dar n-ar fi fost decât o pură batjocorire, eu însămi vă batjocoream în gândul meu și toată viața aș fi păstrat despre aceste clipe cea mai penibilă, cea mai îngrozitoare, cea mai sinistră amintire...

Sinistru într-adevăr, sinistră voluptate și durere să auzi femeia asta atât de frumoasă vorbind acum calm și teoretic de batjocorirea corpului ei, sugerându-ți ea însăși splendoarea acelei monstruozități scăpate, făcându-te să ți se învălmășească în minte atâtea orbitoare detalii ghicite și crescute printre aceste cuvinte, în vreme ce trebuie să stai asemenea calm și moral și să asculți mai departe descrierea savantă a acestor divine orori.

Sângele meu, care mă plesnea, cu furie de flux în furtună, drept în mijlocul urechilor și al tâmplelor, de astă dată el îmi descleștă gura și vorbi pentru mine...

- Totuși, revenită acasă, v-ați privit încă o dată în oglindă... puțin contrariată că lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut...

Și donna Alba nu sesiză răutatea amară, șuierul sarcastic și vrăjmaș care dădu timbrul acestor cuvinte.

Ea răspunse avântată, părând acum - în siguranță, la distanța aceasta infinită la care ne găseam, de aventura infamă prin care se crezuse constrânsă a trece - că se complace în discuție, în această discuție pentru ea senină și teoretică.

- Pentru a explica acest involuntar gest (ah, ea dorea necontenit să explice, să despice, să scoată necontenit învățăminte din gesturi atât de spontane și omenești), pot să spui că o femeie în cazul meu s-ar fi așteptat numai la două lucruri: primul, ca încercarea la care se simțea silită să-i apară mai puțin odioasă, să se petreacă măcar într-o înlănțuire de imponderabile plăcute prin ele înșile, astfel ca impresia de la urmă să fie cât mai puțin gravă, poate chiar peste așteptarea celei venite ca mielul la tăiere, de... de... mai puțin inconvenabilă...

Și donna Alba își sublinie surâsul în fața acestui aspect al gândului ei atât de în contrazicere cu ura feroce și cu dezgustul sinistru, de care-mi pomenise până acuma, pentru odiosul siluitor.

– Așadar, gemui - gemu sângele în mine, fără a-i mai putea opune nici o împotrivire -, așadar, s-ar fi putut petrece și asta...

Donna Alba tresări dinaintea cuvintelor și feței mele congestionate, și nu știam ce să cred - din înfățișarea serioasă pe care o reluase deodată - dacă femeia asta nu-și râdea acum de mine în chipul cel mai chinuitor cu putință. Și totuși eu o oprisem, eu o poftisem la această cumplită ședință de tortură, drace, ce pot să mai cred din astea toate...

- Și-al doilea lucru pe care l-ar mai fi putut aștepta o femeie în astfel de împrejurare, continuă ea, începând să surâdă din nou gândului ce i se desfășura acum, ar fi fost ca domnul care o avea în puterea sa s-o oblige doar să asculte chipul cu totul întâmplător cum a ajuns în stăpânirea obiectului de constrângere, în schimbul căruia ea se arăta gata să meargă până la suprema concesie. Evident, femeia va refuza întâi să asculte așa ceva, accentua ea zâmbetul la tresărirea mea, afectând și mai departe rolul de nenorocită ori de resemnată pe care s-a decis să-l joace, întrucât l-a găsit mai nimerit decât pe celălalt. Dar pentru că el o are în mână, va putea măcar s-o silească la atâta...

– Și dacă ea nu-i dă nici o atenție... nu vrea nici măcar să-l audă...? strigai, ridicându-mă îngrozit de pe fotoliu...

– O femeie niciodată nu va răspunde un da în adevăratul înțeles al cuvântului, mă invită ea să mă reașez cu un elegant gest al mâinii, un da complet. Ea poate să strige sus și tare că nu vrea să audă, sau poate chiar să-și astupe urechile, dacă-i place puțin teatru, eu te-asigur însă că în cazul ăsta le va astupa în așa fel, încât să audă și cel mai neînsemnat cuvânt... Dar pe noi nu ne pot interesa astfel de femei... permite-mi, te rog, să continui... Așadar, el îi va povesti totul de manieră să nu se întrevadă că a fost vreo rea intenție la mijloc, chit că poate, cine știe, a fost...

Dumnezeule, donna Alba îmi vorbea astfel... donna Alba stătea la biroul meu, în fața mea, la un întins de mână departe de mine și-mi vorbea astfel... ea... nu închipuirea ei... și vorbea calmă și neobosită, deși vorba noastră curgea neîntrerupt de două ceasuri...

-...iar ca o dovadă că bunele lui intenții au fost astfel și vor rămâne totdeauna la fel, el îi predă obiectul periculos, știu eu ce, niște scrisori, o fotografie, un talisman intim, un obiect pe care ea trebuie să-l aibă neapărat în secretarul ei, în orice moment... i-l dă o dată cu omagiile lui și-n același timp îi dă libertatea... e cu neputință ca femeia să nu-i mulțumească atunci, să nu-i strângă mâna și să nu-l declare prietenul și aliatul ei... însă te-asigur că ea vrea să spună prin aceste cuvinte mai mult decât poate să exprime... o astfel de femeie ar mai călca, poate, sub acoperișul în care a fost primită atât de civilizat și platonic... dacă imponderabilele de care ți-am pomenit nu s-ar opune cumva - în vreun fel sau altul...

– Dar ăsta a fost cazul meu! strigai fericit și luminat, desfăcându-mi larg brațele, de parcă duhul sfânt s-a pogorât asupră-mi și mi-a adus în sfârșit mântuirea prin glasul de argint al îngerului din fața mea...

Iar donna Alba reîncepu de astă dată cu un surâs smerit și cu termeni aproape biblici:

– Nu încerca să mă ispitești, domnul meu, pentru că învățătura d-tale a fost prea tare, ca să poată să mi se șteargă ușor din suflet... Femeia de care ți-am vorbit s-a dus acasă și s-a privit fericită în oglindă. Frumusețea ei a fost mai tare decât orice, pentru c-a izbutit să biruie chiar un instinct ordinar... Pe când la noi?... pe când în cazul nostru?... crezi oare că nu pot să fac distincția între el și cazul celeilalte... Nu, prietenul meu sufletesc... Dumneata mi-ai deschis ochii și mintea nu asupra tăriei frumuseții mele, ci asupra josniciei care se încuibase în sufletul meu, asupra minciunii care sălășluise acolo... evident, pentru că eram o biată femeie, îndată ce am ajuns acasă m-am uitat speriată în oglindă, pentru a mă convinge dacă nu mă părăsise ceea ce eu socoteam cu ușurință frumusețea mea... Dar ce avea să caute aci frumusețea la care mă gândeam eu? A doua zi abia mi-am dat seama de frumusețea cealaltă, pe care dumneata doreai s-o întronezi în inima mea... Și m-am cutremurat din cap până-n picioare de cumplita revelație... Și abia atunci am putut să te numesc prietenul și aliatul meu, franc și total, fără nici un alt substrat de gând frivol și meschin...

Și-atât. Donna Alba a tăcut. își zâmbește propriului ei gând, nemișcată pe scaun. Apoi se agită ușor. Văd prin oglindă cum își aduce în poziția firească piciorul stâng, pe care-l ținuse până acum deasupra celui drept. Dumnezeule, ce picior...!

Nu, donna Alba nu se poate să plece, trebuie s-o rețin cu orice preț... trebuie să smulg vălul de pe fața ei... sau cel de pe fața mea... Dumnezeu mai știe, dracu' mai știe unde se află cu adevărat vălul pe care l-am aruncat prostește între noi, la capătul savantelor mele combinații și ocoluri, în tinderea necurmată spre divinu-mi ideal. Dar cum poți să rupi un văl așa dintr-o dată...? Degetele donnei Alba caută geanta de pe birou. Și mă trezesc vorbindu-i de prințul Preda, dezvăluindu-i simțămintele ce acest nenorocit nutrea într-adevăr pentru dânsa, povestindu-i acum pe larg de tot mersul tovărășiei noastre, mărturisindu-i cum i-am dat involuntar ideea predării scrisorilor și amintindu-i - dacă mai e nevoie? - cum el a înțeles să facă marele gest, oprind pe cele mai importante pentru caz de nereușită... și așa mai departe... ocol, necontenit ocol. De ce nu-i pomenesc și de chipul cum l-am descoperit pe acest individ, luându-mă înadins după dânsa... de ce nu-i pomenesc și de necazul ce m-a muncit, de regretul grozav ce a urmat sugestiei date involuntar, a elegantului gest de predare... Pentru că vreau ca tot ea să aducă vorba de asta, pentru că nu pot să mă smulg din acest nemaisfârșit ocol... Dar acum se pare că am ajuns la capătul lui, pentru că, iată, am ajuns la momentul când ea poate să mă întrebe: "Pentru ce i le-ai luat înainte ca el să-și împlinească gândul ce-i sugeraseși... de unde puteai ști că el avea de gând să oprească pe cele mai periculoase... și cine-ți spunea că până-n ultimul moment n-avea să se răzgândească și să nu mai oprească nimic?" Și-atunci puteam să strig: "Pentru că regretam că i-am dat această sugestie... Pentru că-i descoperisem astfel ce-aș fi făcut eu... pentru că te iubeam... ei, asta e... asta e... te iubeam... să lăsăm fățărniciile și..."

Dar donna Alba nu se gândește să-mi pună astfel de întrebare, oricât i-o aduc de aproape de marginea gândului ei. Căci ea pare grozav de înspăimântată de ideea că prințul Preda ar fi putut nutri un astfel de gând, că a putut lua o astfel de hotărâre... Cum l-ar fi putut ea răsplăti...

– Oribil, oribil! face ea apucându-mi mâinile... îți mulțumesc din tot sufletul meu că i le-ai putut smulge la timp potrivit... pentru că ți-ai dat seama la timp că mobilul gestului cavaleresc ce vroia să facă pentru mine era atât de josnic față de curatele, superbele dumitale intenții... Ce oribil... cum să-ți mulțumesc? murmură ea cu adevărat înfricoșată, frământându-mi mâinile, cu mâinile ei calde, cu dulcea lor atingere de pură și castă recunoștință!

Și timpul se aude necontenit cum trece, eu l-aud bine cu urechile acestea în care zbârnâie roiuri întregi de viespi; iar dacă ea nu face nici o mișcare, dacă încă nu se agită de plecare pe scaunul ei, e că hidoasa priveliște retrospectivă a iubirii prințului Preda o înspăimântă încă. Mâna ei îmi strânge încă mâna mea, dar acum nemișcat - și ea, întreagă, nemișcată a rămas, cu ochii țintă într-un punct de ungher; iar eu văd din toată această atitudine înfricoșată cât adevăr se cuprindea în spusele ei, când afirma că aparența, personalitatea, fizicul, în primul rând, al demonului care o constrânge, pot hotărî chiar pe o donna Alba la o jertfă ca aceea la care se hotărâse pentru mine. Așadar, se hotărâse... îmi spun înfrigurat și totuși mâna cealaltă a mea nu se ridică să închidă ca o carapace de scoică, între amândouă palmele mele, mâna ei scumpă, pe care o țin zadarnic între degetele mele...

Donna Alba zâmbește... A sosit sfârșitul?... Se agită... vrea să plece?... Nu, zâmbește, dar rămâne, vrea să vorbească încă, mai are să-mi facă o destăinuire. Doamne, își mărturisește o veche amintire, o plăcută amintire, gândul ei, lumina justă a sufletului ei, când m-a văzut întâia oară, când marile dicționare mi-au scăpat cu atât de puternică larmă din mâini. Doamne, a râs atunci, a râs pe drum înainte, cu toate că sufletul ei era în mare cumpănă în acele zile. Dar întâmplarea asta, așa de nostimă și neașteptată, cât i-a limpezit sufletul ei, cât i-a întărit cugetul în acele momente de descurajare și de teamă, când nu-și mai găsea astâmpăr și nu mai știa unde să caute alinare. Zgomotul cărților acelora enorme a fost trâmbițarea frumuseții ei, a fost alarma farmecului ei, înaintea spaimei necunoscutului, a fost afirmarea conștiinței de puterea acestei frumuseți și acestui farmec. O expresie de admirație atât de spontană, atât de caldă, atât de sinceră și atât de... "boacănă", i-a reamintit îndată cine e ea... își amintește că revenind de la vizita pe care o făcuse (fusese la amantul ei? fusese numai la vreo prietenă, în apropiere de locuința lui? să fi fost ultima vizită la Tudor, întâlnirea cerută prin scrisoarea care a dezlănțuit duelul? puteam eu s-o întreb?... și, în definitiv, ce rost mai aveau toate astea, când ea-mi face înainte atâtea destăinuiri uluitoare), își amintește că revenind m-a revăzut de departe, din nou în fața liceului, așteptând-o. M-a cunoscut tot după dicționare. între timp amărăciunea o invadase iarăși și n-a suferit să mă vadă din nou în calea ei; tocmai atunci a trecut o mașină și-a oprit-o: și cum s-a văzut în mașină, cum tot curajul și toate speranțele i-au revenit. Când a trecut pe lângă mine, a căutat să mă privească doar cu coada ochiului, dar în acel mic colț al vederii a pus toată recunoștința ei. Și nici n-a putut uita prea ușor întâmplarea asta amuzantă. Ba își amintește chiar, că mai târziu, când lucrurile s-au liniștit și când ea a trebuit să se ducă în aceeași direcție - era de astă dată în mașina de casă, iar șoferul a vrut s-o apuce pe un drum mai scurt -, ea și-a exprimat dorința să ocolească puțin pe la liceul acestei amintiri.

"Ai făcut asta? Ai făcut asta?" îmi venea să-i strig, să mă ridic, să-i cad în genunchi, dar nu izbutii decât să-i strâng ușor degetele într-ale mele.

Dumnezeule, ce-am făcut? Ea și-a retras mâna, și-a împreunat-o cu cealaltă în dreptul pieptului, se uită zâmbitoare în oglindă. Va să zică pleacă, iată a sosit iarăși această spăimântătoare clipă.

Nu, continuă să vorbească, să-mi dezvăluie de-a lungul anilor părerea ei intimă despre mine. Când m-a revăzut a doua oară, privind-o stăruitor prin portiera automobilului, care se oprise pentru că trimisese înapoi pe șofer să ceară o însemnare ce-o uitase, nu m-a recunoscut, chiar i s-a părut îndrăzneață purtarea mea. Mi-a întors capul plictisită, dar atunci parcă i-a mijit ceva în minte; și-a readus ușor privirea pe mine, dar m-a văzut preocupat să observ din care poartă iese șoferul (cât de bine i-au rămas în minte toate aceste mici nimicuri!) și asta a intrigat-o și mai mult. Figura și aspectul meu general nu-i erau displăcute, și-apoi mai era și acea mijeală de gând care nu vrea să se lămurească. în momentul când a pornit mașina, s-a luminat. Și deodată a cuprins-o regretul că nu m-a privit mai prietenos...

"Doamne Dumnezeule, donna Alba îmi spune astfel? Glasul ei grăiește toate acestea..."

...evident, întâi prietenos și-apoi cu bine subliniată supărare că stăruiese prea mult în admirația mea. Dar gândul că trebuie să mă fi oprit în fața casei ei nu i-a părut supărător; n-a putut, evident, să privească spre a se convinge prin ferestruica mașinii, dar m-a închipuit acolo, înfipt în fața portalului casei cu sumbră fațadă. Donna Alba mă întrebă dacă mai îmi aduc aminte de toate astea și dacă se înșelase? Doamne, cum mai mi le aduc aminte și cât de bine văzuse!

Acum e timpul, acum e timpul! răsună iarăși trompeta sângelui în mine. Dar pot să întrerup pe donna Alba în această divină destăinuire... Doamne, cine știe unde poate duce această destăinuire?...

Se aștepta să mă revadă trecând prin fața casei; n-ar putea spune dacă acest lucru ar fi amuzat-o sau nu. Dar nu s-ar fi așteptat pentru nimic în lume să se pomenească, așa, cu mine, în sala de așteptare a soțului său. Doamne, ce curaj! și-a zis uluită. Dar pentru a-mi înfrâna zdravăn și de la început acest curaj, mi-a reprobat îndrăzneala, cu o cât mai severă înfățișare și-o cât mai distantă trecere pe lângă mine. înăuntru însă s-a simțit puțin neliniștită. Maestrul nici n-a spus că m-a angajat. L-a întrebat ea mai târziu, văzându-mă ieșind din sala de consultații și invitând pe clienți. El i-a confirmat cu un: "da, îmi face impresia unui băiat muncitor!" Și-atât. Dar ea se vede nevoită să-mi mărturisească acum, pentru că toate aceste momente îi revin atât de clar în minte, că în ziua aceea s-a simțit foarte dispusă. Ce îndrăzneală! Ce curaj! se minuna singură, privind figura atât de preocupată și de marțială a soțului său, care, evident, nu mai pomenea nici o iotă de noul lui slujbaș.

Dumnezeule-Doamne, era vis ce auzeam, ce simțeam eu acuma? Nu, donna Alba continua și chiar îmi atrase atenția, ca un fel de scuză, mai mult o cerere de îngăduință îndreptată către propria ei pudoare, că acum va urma ceva și mai copleșitor.

într-adevăr, acum se chinuia să regăsească atitudinea și primul ei cuvânt de răspuns, când îi voi adresa primul meu cuvânt. Să fie de-a dreptul făgăduitoare, asta nu, în nici un caz. Locul de mijloc i se părea cel mai nimerit. Dar pentru un om atât de curajos și autor de... boacăne ca mine, tot răspunsul sever socoti că trebuie adoptat. Mai rămânea indiferența disprețuitoare, dar asta era scoasă de la început din joc. însă ce aveam să-i spun eu întâi, de asta depindea totul ca răspunsul ei să fie cât mai potrivit cu planul ce-și făcea. I-era teamă că în fața cine știe cărei îndrăzneli ale mele

- evident de cuvânt și, fără doar și poate, în afară de orice necuviință, în care caz era hotărâtă să se plângă soțului său

- în fața cine știe cărui compliment neașteptat sau cine știe cărui salut exagerat, când aveam să ne pomenim singuri pe-un loc, să nu-și piardă prezența de spirit și să treacă într-un domeniu vecin celui al atitudinii ce-și impusese. Temporizarea mea o făcu să se convingă și mai bine că nu eram chiar un nebun de legat, că admirația mea era profundă și sinceră, că gândul meu era precaut și temător...

– Iartă-mă că-ți spun toate aceste copilării și, mai ales, că am putut să mă gândesc atunci la ele! mă privi ea cu o lumină de rugă în față, ca acel ce-și potrivește, uimit el însuși de năzdrăvăniile ce înșiră, sălbăticiile unei copilării nebunești, și oprindu-mi în același timp protestările care-mi clocoteau în suflet cu un semn care vrea să-mi arate că nu dorește încă să fie întreruptă.

Așadar, continuă, se găsea în fața unui grav și serios simțământ; în intențiile ei diminua la rându-i severitatea răspunsului ce-mi pregătea, cu câte-o fracțiune de grad, pe măsură ce impresiile sale despre mine se modificau tot mai în bine. Totuși, seriozitatea simțământului ce-mi atribuia o cam neliniștea oarecum.

– Eram încă o proastă și o copilăroasă, grozav de copilăroasă, găsi ea iarăși de cuviință să se scuze, cel puțin pentru a-și mai îngreuna franchețea acestei destăinuiri, pe care se hotărâse totuși s-o ducă până la capăt...

Spre adânca ei nedumerire, temporizarea aceasta însă se prelungea necontenit. Donna Alba începu să audă de primele mele succese juridice; și - ea mă rugă din nou s-o iert - ele n-o mai înveseliră ca atestările rapide de la început ale maestrului că a găsit în mine un ajutor destoinic și muncitor. Nu mai eram umilul care ducea chiar o muncă de robot, numai de dragul de a se afla într-o apropiere care-i era scumpă, amenințat până să fie și îndepărtat la prima greșeală. Cât o înduioșase de mult atunci soarta mea pe donna Alba, când întrevăzuse în reținerea de la început grija de a nu-i displace printr-o nouă îndrăzneală deplasată: asta îi adusese chiar o pală de îndemn să mi se adreseze ea întâi, întrebându-mă binevoitoare... "dacă-mi place această muncă grea..." Dar veștile despre succesele mele se repetară necurmat și asta îi tăia elanul. Se auzi în cele din urmă și glasul maestrului, care tocmai începea să vadă în mine un asistent indispensabil și chiar un tovarăș... Și nici o manifestare de nici un fel pentru donna Alba anume, nici un cuvânt strecurat în pripă, o nouă... faptă boacănă, măcar o repetare semnificativă a întâmplării cu dicționarele. Nimic, nimic... Domnul (nouă rugăminte de iertare) călcase în casa asta pentru doamna admirată atât de stângaci și de bufnitor pe stradă... pentru a se aprinde aci de propriul lui meșteșug, de pofta de a ajunge, de a domina... (Vrusei s-o întrerup iarăși, făcându-i cunoscut episodul cu dosarul Ypsilanților, dar la semnul ei neliniștit mă hotărâi să păstrez această eclatantă probă a sentimentelor mele pentru dânsa până la urmă, când va trebui să-mi acorde rândul de a-i descrie și eu evoluția sufletului meu în tot acest timp.)

Ajunseseră până la dânsa - își reluă donna Alba vorbirea - vești despre succesele "tânărului nostru secretar" în familiile bogate ale Capitalei, iar faima sa de avocat crescu până la intimidare. Și atunci energicul om al acțiunii și al viitorului începu s-o dezguste. Ea a fost aceea care a tăiat soțului ei dorința acestuia de a-l chema uneori la masă sau la reuniunile prietenești din casa lor. O ezitare a avut când cu procesul Anișoarei Sava, dar totul a fost trecător, iar la urmă, toată bucuria pentru câștigul prieteniei ei celei mai bune s-a preschimbat într-un fel de stingherire pentru siguranța de mine cu care am dus la capăt, și am prefăcut în succes eclatant, făgăduința ce-i dădusem atât de concesiv și aristocrat. Unde mai era acum îndrăznețul și totuși nătângul plăcut tânăr pe care ea și-l închipuise intrând aci, sub aparența lui de degajare, cu inima cât un purice! Tot așa, n-a putut suferi la balul de la Liric complimentele ce i-am rostit cu aerul sigur de mine; iar în observațiile mele asupra acelei reprezentații, în care tineret de neam mare se străduia să redea pe perfectul mitocan, ea descoperi aceeași afișare a satisfacției că am putut ajunge la o treaptă de unde chiar pot vedea puțin mai în jos pe cei pe care mai demult îi vedeam sus. Dar cu acel prilej mai lăsasem să-mi scape și o notă mai răsunătoare, care pusese puțin pe gânduri pe donna Alba; amintirea întâmplării cu dicționarele și asigurarea foarte curioasă și neașteptată pentru dânsa că de-atunci până acum mă păstrasem neschimbat. Mai lăsasem să audă și altceva cu acel prilej, ceva care ținea tot de îngâmfarea ce nu-mi putea suferi: că aș fi gata s-o apăr de nu mai știe ce temeri aș fi citit în ochii ei. Nu prea dădu totuși atenția cuvenită acestei noi manifestări de prezumțiozitate, pe care crezu că e mai bine s-o pună în socoteala floricelelor de stil. Dar mai avea de răfuit o veche socoteală cu mine donna Alba: venisem în casa ei pentru admirația pe care în sfârșit i-o împărtășeam sau pentru a-mi face strălucită carieră? Și de aceea îmi amintise cu puțină răutate și de recunoștința ce-o datoram soțului ei. Asta n-o împiedicase însă să asculte cu încuviințare mustrările ce-și făcea atunci domnul Georges Radu Șerban că nu încercase să mă apropie din alte considerente decât ale interesului profesional; de fapt maestrul nu făcea decât să-și ia asupră-și dorința ei exprimată pe vremea când începusem să devin "important", ca să nu fiu poftit vreodată la dânșii și nici măcar prezentat; abia după procesul Anișoarei, cu toate micile rezerve ce-și mai făcea, donna Alba arătă că înclină spre schimbarea atitudinii, iar atunci, la teatru, prințul Georges se găsi foarte bucuros să se facă ecoul ei.

însă numaidecât după aceea, urmă alarma revelatoare a prințului Preda; și atunci donna Alba înțelese în sfârșit că într-adevăr într-o privință n-o mințisem la reprezentația de la Liric. Rămăsesem neschimbat, da, în dorința de a o cuceri, pe care a citit-o instinctiv în ochii mei și pe care orice femeie admirată o știe de la început, chiar dacă atunci n-o poate prea ușor întrezări, o știe ascunsă acolo, în ochii celui mai sincer și mai credincios adorator. Numai că schimbasem cu totul tactica mea de a ajunge la picioarele zeului mult dorit; și asta însemna că mă schimbasem total eu însumi, drept-credinciosul și preadoratorul. Nu mai eram vlăjganul uimit dinainte și prea curajos din timiditate; dorința mea devenise stridentă și imperativă, eu însumi devenisem individul puternic, sigur de sine, care vrea să intimideze și să uluiască pe alții, care vrea s-o intimideze și s-o uluiască pe ea, care vream s-o fac să-mi cadă ea la picioarele mele, să-mi fie recunoscătoare cu sufletul și corpul, că atunci când sunt rugat, și când vreau eu, știu să câștig procesele prietenei sale, știu să câștig orice proces (Dumnezeule, nu-mi rămâne, așadar, să mă mândresc nici cu tentativa mea de proces pentru redobândirea averii Ypsilanților!), oricât de încâlcit, nu numai în fața justiției, dar în adâncul vieții, unde cine știe prin ce mijloace straniu de geniale voi fi dat de acest nenorocit de prinț Preda, pe care l-am jefuit de scrisori. Dar cu aceasta procesul final a fost câștigat; îl câștigasem, o învinsesem în această lungă și inutilă luptă. Recunoscuse că trebuie să se constituie prizonieră... și venise înfrântă și umilită la ușa mea... Numai că sufletul ei, pe care-l dobândisem așa de ușor, cu două cărți căzute și cu inspirația de a veni să mă angajez în biroul soțului ei; era acum departe, grozav de departe, și nimic n-ar mai fi fost de făcut pentru a-l aduce înapoi. Afară, evident, de ce am făcut - mă gândeam - dar acum alungându-i trupul, în schimb, în depărtări considerabile, când, iată, la începutul acestui lung și fără sfârșit ocol eram atât de aproape de ea întreagă!

Iată dar, scumpe prietene, toate simțămintele ce mi-au produs în suflet persoana dumitale, încheie donna Alba, ridicându-se de pe scaun. Nu am putut să ascund nimic, pentru că unui om ca dumneata nu-i mai pot nimic ascunde. M-am arătat în toată goliciunea mea (goliciunea ei, Dumnezeule! cuvântul ăsta m-a lovit în cap ca barda voievodului Radu Șerban), pentru a vedea cât am fost de rătăcită și de neînțelegătoare pentru înaltele sentimente ce cu adevărat nutreai pentru mine. Mă vei ierta, pentru că însuți ai dovedit la început cât ești de rătăcit; pe urmă - o văd acum minunat de bine metamorfoza aceasta sufletească a dumitale - când ai cântărit ce fel de persoană era soțul meu, când ți-ai dat seama de ușurința cu care te-ai apropiat de marele lui suflet, în raport cu aspra-i bunăvoință și cu adevărat voievodala lui noblețe, când ți-ai dat seama apoi, întorcându-te spre acea pe care o urmăriseși, de bună seamă fără gând curat, cât de departe, cât de rătăcită este și ea de acest mare și drept om, atunci te-ai hotărât să acționezi cu toată puterea și-ai izbutit... Ce credeam eu că urmărești și ce urmăreai dumneata anume? Cum mai pot să mă gândesc la toate acestea și totuși să te privesc în față, și totuși să-ți strâng mâna. Eu plec acum din îndemnul dumitale, pentru că aștept ca el să mă cheme. Și mă va chema, nu mă îndoiesc... Și am nestrămutata dorință ca el să facă asta din propriul lui suflet, fără imboldul nimănui. De aceea am hotărât ca dumneata să nu fii acum decât vehiculul acestei cutii a păcatului... de aceea îți cer să nu adaugi un cuvânt, să nu faci un semn peste ce te-am rugat să îndeplinești. Vreau ca el să mă ierte (acum pronunță nesfiit și apăsat acest cuvânt, parcă să văd cum sufletul ei se umple tot mai mult de pocăință sub ochii mei), neajutat de nici un sfat, de nici o sugestie străină, și să mă aducă înapoi.

Iar eu aveam, în tot timpul acestor patetice ale ei declarații, senzația nicicând mai vie a acestui timp însuși, care trecea pe lângă mine, învăluindu-mă și lăsându-mă necontenit în urmă ca un râu repede, pe un stei înalt de piatră, înfipt în mijlocul albiei. întocmai ca atunci când luasem prima masă la dânșii, cu fiecare nou gest al ei, cu fiecare mișcare, cu fiecare nou moment al convorbirii noastre și al expunerii ei, al descărcării și limpezirii cugetului ei înaintea împlinirii unui mare act, eu simțeam, eu auzeam, eu înțelegeam numai un lucru: apropierea irevocabilă, a sfârșitului, a despărțirii definitive. A, dar mai era mâine la mijloc, mai rămânea această ultimă zi, care putea să devină cea dintâi pentru un nou crug al existenței mele. Dacă eu... dacă mi-aș lua curajul... dacă mâine, în sfârșit, aș avea tăria să împung vitejește această crustă tare, ce-mi închide atât de ermetic și apăsător sufletul și gândul, pentru a lăsa să izbucnească odată tot conținutul lor arzător. îmi mai rămâne și mâine acest delicios, acest liberator mâine...

Dar donna Alba, care a pus sfârșit chiar încheierii lungii ei confesiuni, vad că întârzie încă să rostească termenul ultim, formula sacrată a deznădejdii, cuvântul de despărțire.

Dar de ce deznădejde? încă nu poate fi vorba de așa ceva, din cauza acestui sfânt, acestui divin, acestui hotărâtor mâine. Donna Alba nu se urnește din loc, ea a rămas în picioare, în fața mea, cu mâinile înfipte în marginea biroului; dar ea nu mă privește, linia ochilor ei trece peste mine, ea vede ceva deosebit deasupra mea, în zarea ferestrei, că întreaga ei față e scăldată de prea vie, prea nouă lumină ca să nu lucească de-o stranie putere, chiar în desimea acestui amurg prea avansat, îmi simt inima întărindu-și bătăile în tăcerea amenințătoare, căci acum e ceva iminent și grav în fiecare clipă care vine. Ce va aduce acum donna Alba, din dosul ochilor albaștri-cenușii, care la cea mai neînsemnată depărtare, și mai ales acum, în mijlocul întunericului crescând, ard ca diamantele negre? Care va fi primul ei cuvânt, când noul sfânt duh care s-a pogorât asupră-i își va lua zborul, care va fi noua mărturie a iluminării ei?

E de neauzit, de necrezut, de neînțeles! Donna Alba nu mai pleacă! Voi contramanda formalitățile de drum și voi despăgubi unde va fi nevoie. Donna Alba nu mai pleacă, rămâne! Dumnezeule mare, ea rămâne! Ce însemnează această îndepărtare strategică și lașă? îmi revelează ea covârșitoarea ei inspirație. întru cât sufletul ei se poate socoti mântuit în adăpostul cu perete de mii de kilometri, în fundul căruia vrea să se ascundă? E o ipocrizie și un caraghioslâc în tot acest plan de operetă. E cel mai comod și mai ieftin mijloc de ispășire a unei odioase crime. Pentru că toată povestea vieții ei, pe care până acum mi-a turuit-o de-a surda, se deapănă pe-un sâmbure de spaimă și oroare, și tocmai pe acela l-a tăinuit. Și asta este spovedanie, și asta este ușurare, și ce avea de gând să făcu putea să fie ispășire? Donna Alba a săvârșit un omor. O mărturisește ea cu glasul ei dulce și înfricoșat, acum exaltat, de mistică inspirată. O dublă faptă sinistră: ea a lăsat să scape scrisoarea amantului ei la piciorul patului, pentru a fi descoperită de prințul Georges. Lângă ieșirea îndrăzneață a prințului Tudor la teatru, a adus și ea contribuția ei, fără să-l avertizeze desigur, căci apoi panica lașității și a dezertării a cuprins-o, și până la urmă ea a negat în fața soțului ei, a cărui moarte totuși a dorit-o, la un moment, cu toată puterea sufletului (a doua ei crimă în fața lui Dumnezeu). Iar prințul Tudor i-a înțeles slăbiciunea și a luat asupra lui totul, și a avut nobila și excesiva grijă ca și după moarte-i sufletul ei să nu fie tulburat de nimic. Iar la eroismul celor doi, acum, când a bătut pentru ea ceasul liberării, al reînvierii după atâția ani de meschină prefăcătorie, "o mlaștină întreagă de lașitate", cum vrea ea să iasă la liman? Tot prin fugă, tot prin lașitate... Ea vrea să ispășească, să se mântuie cât mai ușor, cât mai de departe. I se pare îngrozitor de stupidă și de ridicolă această oribilă comedie. Dar va avea puterea să-și dezvolte ea singură acuzarea în fața maestrului; ea singură îi va aduce și-i va desface cutia păcatului, ea singură; cu glas tare și ferm și nu cu scris ocolit și poltron, ea-i va dezvălui apoi tot ce nu cuprind scrisorile, tot ce mai știe pe deasupra de abominabil și de josnicie cugetul ei apăsat, până la ultima picătură de otravă, pe care se va sili din toate puterile, va avea tăria, va trebui s-o stoarcă. "Adică întocmai cum te așteptai de la mine să procedez, înainte de a-mi da scrisorile."

Și donna Alba îmi întinse mâinile febrile, înfricoșate, care tremură de spaimă și de hotărâre. Mâine nu va mai veni. Mâine e ziua așteptării și a marii reculegeri, ajunul dării socotelilor în fața teribilului justițiar, a voievodului cu ochi șoimesc și cu paloș ascuțit, disimulat de somptuoase veșminte, așa cum așteaptă de veacuri pe zidurile ctitoriilor, așa cum îl va lumina în ceasul suprem Dumnezeu. Mâine nu va mai veni, mâine nu va mai veni...

Donna Alba a ajuns la ușă cu pasul ei elastic și înalt. Afară, în hall-ul etajului, o ajung. Am dat drumul aci luminii și am rotit mâna în juru-mi, încercând, negăsind altfel cum s-o întârzii din drumul drept și irevocabil pe care i-l imprimasem

în chipul cel mai stupid. Și m-apucai imbecil, fără nici o introducere, să-i descriu întregul etaj și apoi îi mărturisii cu inima la gură că aci plănuisem s-o fac să rămână, dacă s-ar fi înduplecat, "vreau să spun, dacă nevoia v-ar fi constrâns" - mă corectai - să renunțe la Paris. Aci ar fi rămas deplină stăpână și nimeni nu s-ar fi apropiat de ea, nici chiar eu, fără chemarea ei expresă - "ca un zeu în tabernacolul lui". Donna Alba opri ușor mirată privirea în ochii mei și-mi răspunse, fără interes, că poate ar fi acceptat propunerea, dacă lucrurile ar fi fost așa după cum le presupuneam eu, și nu i-ar fi venit marele gând să ia singură în piept voința destinului. în mine ar fi avut orice încredere - se mai însufleți ea apoi - și s-ar fi simțit bucuroasă și liniștită să se știe sub de-aproapea mea ocrotire.

Și donna Alba se apropie atunci de scară. Mai aruncă o privire în urmă-i, ca să mai vadă poate dacă tabernacolul era într-adevăr la nivelul înălțimii ei zeiești, sau poate să-și verifice o nedumerire asupra aerului bizar pe care trebuie să-l fi luat acum figura mea, și-apoi începu să coboare fără grabă. O urmam din dreapta, cu o treaptă, două în urmă, și acum deodată, în tăcerea stângace pe care nu mai știam s-o alung, mi se deschise limpede în trecut și-n viitor calea pe care-o urmasem ca și acuma, alături și cam în urma acestei femei. Un asimptot era drumul ei necontenit drept, față de curba ușoară pe care o făceam în necurmata-mi apropiere de dânsa, fără să pot atinge niciodată linia impecabilă a mersului ei. Eram întocmai câinele acelui geometric antic, care însoțea în goană din ce în ce mai puțin încovoiată fuga în linie dreaptă a stăpânului său; un ram de hiperbolă care mergea să-și întâlnească tovarășa de țel tocmai la infinit. Tocmai nicăieri. Și nimic n-ar fi putut mai lesne, mai înfiorător, căsca acest gol nemărginit în sufletul meu ca această subită obsesie geometrică, firimitură dintr-o carte recent citită, inspiratoare de zădărnicie și descurajare, cu relativitate și filosofie matematică.

Treptele s-au terminat și deschid acum dinaintea ei canaturile de geamlâc mat, care separă cele două holuri de jos. Cum i-am luat-o înainte și cum stau astfel în calea ei, mi se năzărește neașteptat această puternică tentație, căreia simt de astă dată că nu-i voi mai putea rezista: ce-ar fi dacă as tăia deodată drumul donnei Alba?

Ea crede că-mi face în voie sau poate vrea să-mi arate, să-și arate singură, cât de puțin tulburată se simte dinaintea marii sale rezoluții, cerându-mi și aci lămuriri privitoare la încăperile care dau în acest al doilea hali, iar eu îi răspund domol, cât mai domol cu putință, și-mi răspund și mie, cu năstrușnica mea ispită irezistibilă.

Un gest, a spus ea, un singur gest, nu lipsit de cuviință, dar îndrăzneț și hotărât, și drumul drept și drumul curb, care nu se mai întâlnesc de unsprezece ani, s-ar fi tăiat de la început. Un gest pe care l-a așteptat, un gest simplu, care n-a venit și care putea totuși înlocui toată această traiectorie greoaie, ocolită, stearpă, înfricoșătoare, care a revoltat simțul aristocratic al divinei principese. Un gest nu lipsit de cuviință, dar îndrăzneț și hotărât... sau un cuvânt frumos ales...

Și iată-ne acum în primul hali, dar pentru mine în ultimul, în ultimul hali, în ultima sală de așteptare a existenței mele. O ușă și-un neînsemnat vestibul ne mai desparte de văzduhul nopții și de clocotul lumii. Noroc că donna Alba vrea să-și completeze informațiile asupra aranjamentului casei mele... mâine sufletul ei va clocoti de cele mai cumplite frământări, și-n zilele următoare ea va trece de bunăvoie prin cea mai grozavă cumpănă a vieții. Dar azi ea trebuie să fie senină, ea trebuie să rămână mândră și nepăsătoare, ea poate să se intereseze de lucruri fără importanță, ca o admirabilă urmașă de domni, în pragul celor mai grele încercări ale sorții. Un gest, un singur gest... sau cum îi spunea ea: o îndrăzneală, o mică îndrăzneală... sau cine știe care omagiu neașteptat, sau cine știe ce salut exagerat...

Și, îngălbenit deodată, cu ochii rătăciți, îi apuc pe neașteptate mâna și-o trag ușor spre mine, ca înaintea unui pericol iminent, ca de lângă o căscătură de prăpastie:

– Donna Alba, gem sugrumat, nu trebuie să faceți asta, nu trebuie să mergeți până acolo... Nu trebuie să-i spuneți nimic direct, în față... mânia stă totdeauna ascunsă într-însul, mai mult decât în oricare, și tremur pentru viața voastră, pentru minunata voastră frumusețe... Nu pot să vă las, donna Alba, șoptii aproape acum, strângându-i tot mai înfrigurat degetele ei reci în mâna mea fierbinte.

Dar ea se desprinse ușor și zâmbi cu blândețe și compătimire, ca acelui care stă gata să cadă tocmai la sfârșitul drumului greu.

– Nimic nu mai mă poate opri, domnule Aspru... nimic.

– Doamnă... strigai, doamnă, dar abia acum îmi dau seama încotro mergeți... vă duceți la... la... nu îndrăznesc nici să rostesc acest teribil, acest... negru cuvânt... Și n-aș putea să-mi iert niciodată că eu... inconștient... v-am îndreptat într-acolo... inconștient... inconștient... ei, da... ca un inconștient...

Donna Alba mă măsură iarăși cu zâmbetul ei, care-mi mulțumea desigur pentru această efuziune foarte naturală la un biet om, la un biet căzut de pe înălțimi de voință în mlaștina sângelui și a cărnii, dar care-mi spunea limpede, în același timp, că nu mai e nimic de făcut! Și răspunsul el la toată această, pentru ea, bâlbâire de spaimă, ignobilă și măruntă, fu doar atât: își destinse pasul și porni.

Și-acum ne-am oprit la ușă, în dreptul ușii. Zâmbetul ei e același; ba pare c-a crescut. Și a crescut o dată cu el aceeași compătimire pentru mine și aceeași dârză încăpățânare.

– Dumneata crezi că el nu va ierta?... întrebă ea, lăsând să se audă parcă un fel de șuierat în glas. Și continuă, fără ca o clipă să i se umbrească această insolită expresie a feței pentru cuvintele ce rostea, ca și când și-ar fi făcut o plăcere să zgândăre singură pericolul spre care alerga: Oricare ar fi fost altul, cine știe... dar tocmai acela care în două rânduri l-a rănit în cel mai intim și mai exclusiv simțământ... poate pentru el, în cel mai sfânt...

Eu înclin capul și repet ca un ecou:

– În cel mai sfânt...

Donna Alba parcă a tresărit. E lumină mare în hall-ul acesta și ea e înaltă și dreaptă și pare acum puțin tulburată de privirea și de glasul meu. O singură îndrăzneală, o mică, o neînsemnată îndrăzneală... sau un cuvânt neașteptat... unsprezece ani de ocol deșert... traiectorie... asimptot...

Repet tare:

– Pentru toți cel mai sfânt...

Donna Alba dă un pas înapoi dinaintea pasului și a ochilor mei. Am întins mâna spre umărul ei, și atunci ea a părut că se dumerește și s-a uitat involuntar într-acolo: cine știe, o pată ușoară, de var sau de praf, și se uită mirată la umăr că nu vede nimic. Dar mâna mea s-a și strecurat ca un șarpe pe sub brațul ei, și apoi, dintr-o mișcare sigură, i-am acaparat spatele de-a curmezișul. Și fulgerător cealaltă mână a ridicat-o în același timp, petrecută pe după cotul lungilor picioare. O expresie de uimire, de stupoare, s-a imprimat pe figura ei înlemnită, crispată, magnetizată de figura moralei înnebunite; și buzele ei n-au apucat să se miște decât într-un incomprehensibil suspin de stupoare, că buzele mele le-au și apucat în lacoma lor ventuză. Asimptotul s-a putut, așadar, uni totuși cu brațul de hiperbolă, imposibilul din geometrie a fost rezolvat! chirăie triumfal mintea-mi scoasă din țâțâni. Numai nici un cuvânt să nu se audă din gura asta cu gust de piersică nouă, care a rostit până adineauri atât de grave decizii! și de aceea ca un aspirator ermetic gura mea absoarbe orice blestem, orice geamăt, orice sunet. Iar mușchii îmi sunt de oțel. O-ho, donna Alba nu-i mica Voicuța, mai ales pe înaltul unui întreg etaj de trepte; dar hamalul de demult duce ca pe-un fulg delicioasa povară. Unul din brațele donnei Alba e liber, ar putea să se agite, să lovească, să zgârie, să se apere cu ultima putere a desperării; dar el s-a lăsat moale în jos și atârnă neputincios și minunat de romantic, când îl vezi astfel prin marile oglinzi. în dreptul ușilor mă întorc cu spatele și împing, apăs cu cotul, cruț pe donna Alba de cea mai neînsemnata izbire, de cel mai mic fir de neplăcere. Mâna ei a cedat desigur, nu e deloc elegant și aristocratic să bați și să zgârii. Dar ochii ei? ce zic ochii ei?... asta e întrebarea la care simt grozav nevoia să am un răspuns acum... îmi aruncă ei tot disprețul acela teribil, pe care l-am ocolit timp de unsprezece ani, sau încuviințează și ei, ca și brațul, răpuși de voluptate? Nu pot să-mi dau seama, pentru că n-am sub ochii mei dilatați de energie și voință întreaga ei față. Gura mea continuă să-i stăpânească complet gura ei, și asta e toată tăria de care trebuie să dau dovadă până la capăt. Mi-am înclinat într-așa fel capul, ca să-i las liber nasul drept de grecoaică. Dar nările mele stau prost de tot, și dacă n-ar fi această considerabilă voință, simt că n-aș putea rezista până la urmă; simt că m-aș prăbuși cu ea pe treptele de piatră. Și iată că la capătul scării într-adevăr sângele mă părăsește, dar mi-a fost de ajuns să ridic puțin capul și să-mi umplu dintr-o sorbire plămânii de viață, ca apoi, dintr-o mișcare sigură, ca o felină dibace, să-i cuprind iar buzele în carapacea umedă și catifelată. Ca o felină uriașă m-am văzut într-adevăr trecând pe dinaintea înaltelor oglinzi, cu gura înfiptă zdravăn în față omenească. Din poziția ei, donna Alba nu poate vedea acest tablou sălbatic, dar dacă l-ar vedea oare, s-ar scârbi într-adevăr de naturalețea stridentă a acestei priveliști de junglă? în schimb, sufletul meu e fermecat de imaginile cu care mă întâmpină minunatele oglinzi în treacăt: genunchii divinei mele prăzi s-au golit amândoi de acoperământul lor lunecător și moale, și pulpele strânse bine în transparența mătasei gri descoperă acum în întregime unduirea lor amețitoare.

Am dus astfel pe donna Alba până la divanul din dormitor, unde nu arde nici o lumină. Și buzele mele au aspirat iarăși, numai o dată, larg și din plin, ca să-și ia provizia din urmă, pentru lupta aceasta corp la corp, strânsă, înăbușită, fără cruțare. Mai mult, însă zadarnic, s-a zbătut fața donnei Alba în dorința de aer, pentru că acum în nesfârșitul sărut, în întuneric și-n hârjoană, așezarea capetelor noastre se schimba întruna; astfel corpul a trebuit să se supună repede, parcă grăbit să treacă odată în sfârșit prin această dură încercare. Dar liberarea lui și a ei n-a venit decât abia mai în urmă, după ce s-a scuturat până la ultimă zvâcnire de spasmul prelungit.

M-am retras atunci până la ușa biroului, așteptând acolo prima mișcare a trupului rămas inert pe canapea. într-un târziu donna Alba a tresărit; s-a ridicat șovăitoare, izbutind cu greu să-și proptească degetele în învelișul persan al divanului. A ridicat în treacăt unicul intim veșmânt de care-o despuiasem, dar simțindu-mă în ușă, s-a îndreptat nehotărâtă spre ușa dimpotrivă a sălii de baie, unde-a dispărut. Am traversat atunci dormitorul din câteva salturi și am așteptat-o acolo lipit de perete. Și când ea a ieșit după puțin, am cuprins-o din nou pe neașteptate, repezindu-mă din spate-i și oprindu-i iarăși spaima cu gura, așa cum o adusesem până aci. Am plimbat-o astfel ca pe un copil în lungul și-n latul odăii; ochii nici de data asta nu-i puteam vedea, deși acum întunericul era despicat de fașă de lumină ce pătrundea prin ușa întredeschisă a biroului. Numai când străbăteam fașă simțeam că mă privesc; dar graiul lor de-acum mi-era cu neputință să-l caut, să-l ascult.

Acum nu mai fu nici o luptă corp la corp, și când donna Alba dispăru din nou în baie, o auzii deschizând comutatorul electric și încercând robinetele. Eu o pândeam la ușă mut, căci toate scenele acestea se petrecuseră în cea mai deplină muțenie. Când am văzut că întârzie, mi-am găsit timp să dau drumul mare luminii; apoi m-am întors la locul de pândă. Și pentru a treia oară am cuprins-o în același fel; dar acum o plimbam în plină lumină și vream să-i văd ochii. însă ea îi acoperise cu largile, cu lung îngenatele ei pleoape. Ispita era prea mare, ca să nu-i părăsesc pe neașteptate gura și să nu acopăr de sărutări aceste rotunde, încercănate și calde clape ale vieții Și gura ei rămasă liberă putu să rostească, să șoptească în sfârșit prelung, înfiorat, primele cuvinte: "My dear".

Am așezat-o atunci pe divan și m-am aplecat asupra ei, să-i povestesc totul, să-i dau pe față totul, să mă lepăd de toate aberațiile și strategiile stupide, să mă dezvinovățesc de toată morala...

Dar ea mi-a apăsat obrajii cu degetele întinse și mi-a șoptit ușor, irezistibil: "Sst... nici o vorbă!..." Și după ce mă privi lung, transfigurat, continuă ca în extaz: ..."nici azi, nici mâine, nici o vorbă... mâine voi fi iarăși la tine.... dar nu ne vom spune nimic, nu ne vom mai gândi la nimic, nu v-om face nici un plan și nici o punere în scenă... Și când el va veni... vom merge în fața lui și-i vom spune totul... voi începe eu și-i voi descoperi trecutul... iar pentru prezent va fi rândul tău..."

Pe urmă nu mai spuse nimic și-mi opri și mie orice cuvânt, apăsându-mi obrajii cu degetele lungi.

Și-n tăcere de moarte, sub marea lumină a tuturor becurilor, i-am descoperit atunci rând pe rând toate frumusețile ei ascunse, și toate au căzut rând pe rând pradă lăcomiei gurii mele, din creștet până la genunchi și din gleznă până la sâni, și iarăși, și iarăși, de la umeri până-n mijlocul blond pălit...

Donna Alba se ținu de cuvânt și veni a doua zi, rămânând la mine de la cinci după-amiază și până la unsprezece seara, când primi, ca și-n ajun, s-o duc până-n apropiere de casă. Refuză și de astă dată, cu toată logica argumentelor mele protivnice, să mă lase s-o însoțesc până-n fața porții, sub cuvânt că nu înțelege ca și servitorii să fie puși în curent cu gândurile, cu drumurile și cu viața ei. Apoi n-o mai văzui până la evenimentul tragic care urmă. Rămăsese să mă înștiințeze la telefon, în orele de dimineață, când mă știa acasă, ziua și ceasul când trebuia să mă înfățișez la palatul cu sumbră fațadă. Dar zilele trecură și așteptarea mea fu în zadar. Totuși, ceva trebuia să se petreacă în posomorâta locuință: maestrul nu se mai prezenta nici la procesele lui favorite, iar clienții lui îmi spuseră că erau trimiși la mine de la ușă, de către fecior.

Cred că m-am purtat cu vrednicie în acele teribile zile, îndeplinindu-mi activitatea profesională și suplinind și pe maestru în afacerile lui, c-o fermitate care nu s-a dezmințit un moment. Numai seara - și totdeauna până noaptea târziu - când îmi regăseam singurătatea deplină, pe divanul supremei mele fericiri, îmi aflam refugiul atâtor gânduri negre și presimțiri în evocarea neîntreruptă a chipului donnei Alba, a albei ei goliciuni și a mângâierilor ei leneșe și cutremurătoare. Și chiar când într-un colț răsărea deodată chipul de păpușă de ceară, bărbos și însângerat ca o figură de muzeu, al prințului Georges, sau într-un perete începea deodată să se învârtească într-o iuțeală amețitoare cercurile concentrice de foc, în mijlocul cărora porneau numaidecât să curgă cele o sută de gloanțe fără greș a pistolului său, gândul meu, rătăcit câteva clipe printre aceste îndărătnice vedenii, făcea sforțări desperate să recapete sfânta imagine pierdută, ce revenea apoi, închegându-se din zare ca o ființă vie, aducându-mi balsam de alinare și speranță.

Iar în dimineața zilei a patra, după revenire, maestrul își curmă firul vieții cu revolverul lui fără greș.

Doamna Smaralda sosi în aceeași zi pe seară, chemată telegrafic de fiica ei, care avusese tăria să se dispenseze, până și în zilele de tragică încordare ce urmaseră teribilei destăinuiri, de asistența și încurajarea chiar a mamei sale. Abia după sosirea bătrânei doamne, donna Alba mă cheamă la dânsa, cerându-mi să-i dau tot ajutorul. Apoi se retrase repede, lăsându-mă cu doamna Smaralda să trecem în revistă grijile și trebuințele înmormântării.

între hârtiile maestrului se găsi modificat vechiul testament, prin care lăsa întreaga avere soției sale, în felul următor: una din moșii rămânea doamnei Smaralda, cu rugăminte să aibă grijă de pomenirea lui creștinească, prințului Raoul îi lasă 500 mii lei, iar mie toată biblioteca lui juridică. La alineatul care mă privea pe mine, recomanda tuturor clienților săi să aibă "nemărginită încredere în talentul și "onestitatea" mea. Restul averii rămânea tot donnei Alba, pe care o binecuvânta, urându-i să rămână veșnic frumoasă.

Și astfel, gelos de sfârșitul rivalului său, și acest urmaș de prinți știu să-și stingă veninul crâncen din suflet cel puțin tot așa de demn și elegant.

In ziua îngropării nu îndrăznii să mă uit la donna Alba; vorbeam amândoi, ca și în ajun, privind și unul și altul într-altă parte. Dar, mai ales, căutai s-o ocolesc, pentru a evita chiar orice vorbă, după ce, printre alte cuvântări funebre, adusei și eu salutul meu, de fost emul, maestrului care ne părăsea. Eu îmi dau seama că am pus în vorbirea mea - și toată lumea îmi confirmă asta mai pe urmă - suflet înalt, vibrantă și sinceră durere; evident, nu mă referii decât la contactul nostru de birou și de bară, la marele merit care se pierdea, însă, înlăuntrul meu, mă simțeam nespus de stânjenit. De altfel, putui observa că și ea și-a impus aceeași conduită, mai ales că părea mult abătută și izbucnea din senin în lungi planșete.

După înmormântare avusei noi convorbiri cu doamna Smaralda, care mă reținu la masa de seară; donna Alba însă nu se arătă. Invitările la masă continuară și-n restul săptămânii care urmă; însă donna Alba se ținu strict de obișnuința ce-și luase de a nu se găsi singură cu mine pe-un loc niciodată. De altfel, n-o mai vedeam acum decât în timpul mesei de la prânz, când de obicei mă găseam cu dânsa, în afară de doamna Smaralda, pe Anișoara Sava, ori chiar și pe tatăl acesteia, precum și alți musafiri. Mi-era astfel cu neputință să pot afla amănunțit de la ea cum se desfășurase scena groaznicei mărturisiri și mai ales motivul pentru care mă înlăturase pe mine din periculoasa întreprindere ce ne legasem amândoi să săvârșim, fapt despre care testamentul maestrului nu mai lăsa nici o îndoială. Depășise orice margine mânia prințului în fața primei revelații, pentru ca o inimă omenoasă să mai fie în stare a arunca în clocotul desperării lui și pe a doua, sau în ultimul moment donna Alba se gândise să mă cruțe de tragedia care și-ar fi canalizat poate dezlegarea cumplită în sancționarea delicioasei și-n veci neuitatei mele nelegiuiri? în van mă frământam să aflu vreo dumerire; cât stăm în casa donnei Alba, doamna Smaralda nu se mișca de lângă mine, iar când chemam aceeași casă la telefon, îmi răspundea doamna Smaralda, pe care fiica ei o ținea pesemne nedespărțită de dânsa.

Donna Alba hotărâse ca în camera în care își găsise sfârșit soțul ei (dormitorul lor) să ardă zi și noapte timp de un an două mari lumânări și sfeșnice grele, bisericești; câte o astfel de lumânare trebuia să ardă șase luni în fosta cameră mortuară (un mare salon) precum și în birou.

Ea se mutase în apartamentul mamei sale. Vara ne despărțirăm, amândouă plecând la moșie, iar eu la mare. încercai atunci prin accentele sincere și pătimașe ale scrisorilor mele să fac pe donna Alba a-mi limpezi taina. Dar ea-mi răspunse foarte pe larg numai la prima, descriindu-mi zbuciumul ei în acele momente. N-a avut puterea să privească în față pe maestrul, când a început mărturisirea: s-a lăsat pierdută pe-un scaun, a închis ochii și a început să turuie ca pe-o lecție învățată. La cel mai mic zgomot care venea din partea lui, ea strângea și mai tare pleoapele așteptând detunătura pedepsitoare. Și când vedea că nu vine nimic, continua. Ochii i-a deschis, când el a întrerupt-o cu vorbele: "Vreau să văd scrisorile și testamentul!" Și ea i le-a adus, fără să îndrăznească nici atunci să ridice ochii. Și când el a întrebat-o foarte calm și foarte blând dacă mai are ceva de adăugat peste cele spuse și peste conținutul scrisorilor, ea i-a împărtășit hotărârea ei irevocabilă de a-l părăsi, apoi a izbucnit în lacrimi, s-a apropiat de el orbește din cauza plânsului, și-a căzut în genunchi, cerându-i iertare și sărutându-i mâinile. El și-a lăsat capul în palmă și a rugat-o să-l lase singur. Chiar din seara aceea donna Alba s-a mutat în apartamentul mamei sale; la masă, prințul n-a venit decât în două rânduri, dar n-au schimbat nici un cuvânt împreună. în ajunul sinuciderii a bătut la ușa ei, a intrat atât de descompus, că ea s-a speriat; în mână ținea cutia de scrisori pe care i-a predat-o; apoi a dat să spună ceva, dar și-a mușcat deodată buzele și ochii i s-au umezit. A ieșit repede. Donna Alba n-a dormit toată noaptea și probabil nici el. S-a sinucis în zorii zilei, așa cum știam...

Și atât... despre mine, nimic. La scrisorile următoare, în numele fiicei sale, îmi răspundea necontenit doamna Smaralda.

Când reveniră, toamna târziu, mă prezentai chiar în ziua sosirii, să le aduc omagiile mele. Scăpasem de la tribunal cam târziu, și feciorul mă introduse în fostul birou, unde mai ardea încă groasa lumânare pusă din ordinul donnei Alba. Mobilierul vechi fusese înlocuit, căci mi se dăduse mie, o dată cu cărțile, și dulapurile de mahon și cristal. Din noul decor îmi atrase atenția o oglindă mai mare de înălțimea unui om, putându-se mișca pe-un ax înfipt într-o ramă de-o rară artă. Trebuii să aștept aci ceva mai mult, pentru că atât mama cât și fiica se aflau în oraș, unde plecaseră să viziteze o amică și rubedenie a doamnei Smaralda, pe cât mi se spuse, bolnavă. Nu știu dacă revenise doar donna Alba, dar mă pomenii numai cu ea singură, intrând râzătoare. O clipă statui înmărmurit de frumusețea ei în mare doliu, în cadrul oglinzii, ca într-un tablou de renumit maestru; mă întorsei apoi repede și mă înclinai până-n pământ. Donna Alba înainta veselă spre mine, cu amândouă mâinile întinse.

– Te uitai în oglindă? mă întrebă ea. Nu e bine, lângă o lumânare care arde pentru un mort...

– Lângă dumneata (mă dezobișnuisem s-o tutuiesc) nu mi-e și nu mi-ar fi fost teamă de nimic niciodată! îi răspunsei cu toată seriozitatea... Și niciodată sufletul meu nu se va simți împăcat de mâhnirea că insignifianta-mi prezență a fost eludată dintr-o grozavă împrejurare, de care eram direct responsabil, și mai ales că această eludare a fost săvârșită de cineva anume, de care nu mi-aș fi putut închipui niciodată că m-ar mai putea îndepărta de la oricare din acțiunile ei...

- Sigur? Sigur, domnule moralist, care-ai jignit grav orgoliul meu feminin și ai ucis un om cu preceptele absolute și cu marile dumitale gesturi? râse ea, foarte dispusă de acrul meu morocănos și acum stupefiat... Atunci uită-te înainte în oglindă!

Se îndepărtă și stinse lumina electrică. Se întunecă atunci zdravăn, și lumina nestatornică a lumânării abia îmi ajută la început să-mi disting figura înciudată de intențiile donnei Alba. Când mă învățai cu clarobscurul ce se făcuse, o văzui înaintând spre mine repede, cu fâlfăitoarele ei văluri. Ridică mâinile ca niște aripi negre deasupră-mi și mă întrebă:

– Nici acum nu ți-e frică...?

Mă întorsei și-o cuprinsei; și ea-și lăsa valurile cernite peste mine, ca un nemaipomenit de frumos simbol al morții. Flacăra lumânării pâlpâia molcom prin luciul oglinzii. îmbrățișarea fu scurtă și pătimașă. Frumoasa moarte se desparți amețită și se îndreptă șovăitoare să dea iar drum luminii cele mari. Al doilea sărut fu numai în treacăt, apoi mă amenință cu degetul:

– Asta să-ți ajungă până la sfârșitul doliului. Astă-seară nu te pot reține la masă, pentru că nu e mama aci. De mâine însă restabilim regula: nu ne vedem decât în prezența ei. Mai ai șapte luni, am făcut eu socoteala pentru tine.

Și dulcea moarte, care secerase până acum numai două fragede vieți, îmi trimise din ușă un ultim sărut, cu vârful degetelor pe râsul ucigător al albilor și minunaților ei dinți.