Dorul Olteanului

 

Dintr-o taină neghicită
Curge vremea nesfârșită
Și din zi în zi cu zor
’Mi-arde sufletul un dor.

Mă plâng codrului cu jale,
Mă plâng florilor din cale,
Plânsu-m-am așa mereu
Lumii și lui Dumnezeu.

Iar când nimeni nu răspunde
Jalei care mă pătrunde,
Iau cavalul sunător
Ca să-mi cânte de al meu dor.

Frunză-a toamnei veștejită,
Mult mi-e tara necăjită,
De când pică tot pe ea,
Tot pe ea neghina rea!

Sufla, Doamne,-o vijelie
Peste vechia-i voinicie,
Ca s-o spulbere în vânt
De pe-al nostru scump pământ.

Și unește ’ntr-o iubire,
Pentru-a neamului mărire,
Gândurile Românești
Cu acele Oltenești!