35609Dorul buniciiSfântul Ioan Iacob-Hozevitul

<poem> Pe prispa casei stă la soare Batrâna cu nepotul ei, Privind duios acum în zare, Cum zboară cârd de funigei. Pe spatele încovoiate Cad perii albi de sub tulpan și singura ei mângâiere E nepoțelul cel orfan.

Fiind acuma sărbatoare, Batrâna pe nepot l-a pus Ca sa citească dintr-o carte Cu «Patimile lui Iisus».

Dar numai cât începe rostul și dânsa prinde iar a plânge, Incât în pieptul lui cel fraged Prunceasca inimă se frânge!

– "Ce ai, mămucă, totdeauna, De plângi așa de dureros, Când pomenesc de Sfânta Cruce și «Visul Maicii lui Hristos»?"

Cu vocea ei nespus de dulce, și înecată în suspin, Rostește către el, privindu-l Ca niciodată mai blajin:

– "Când spui de Maica Preacurata și Domnul cum a patimit, Atuncea mă gândesc la moarte, Că iată, am îmbătrânit!

Și inima în piept se frânge, Aminte aducându-mi iar, Că pe Maxim din bătălie L-aștept, săraca, în zadar!"

– "Mămucă, cine este dânsul, Că mult îl plângi când șezi la tors, O fi închis și el de «oameni» Sau pentru ce nu s-a întors?"

– "O, puiule, ai duhul fraged, Nu poți acuma încăpea Durerea de la casa noastră; Aș vrea să nu mai știi de ea!"

– "De ce ascunzi (mă rog) de mine și plângi mereu așa cu dor? Acuma cine vrei sa vie? Pe mine doar mă ai fecior!"

– "O, nu! feciorul meu e altul, Tu ești «copilul nimănui»! De tatăl tău nu știu acuma, Iar maica ta, săraca, nu-i!

Maxim, când a plecat de-acasă, Mai mult ca toate m-a rugat - Sa fiu ca mamă și părinte Pentru micuțul lui băiat!

Mereu aștept cu nerăbdare Să vină dânsul din «răzbel» și văd că «demobilizații» Nu spun nimica despre el.

Mă uit în zare totdeauna și uneori eu stau la drum, Având așa închipuirea Că poate vine el acum.

Aud că el a fost în luptă Cu ungurii peste Carpați și mulți din regiment cu dânsul Au fost prizonieri luați.

De asta încă trag nadejde, Că poate să-l mai văd venind, Dar anii trec și bucuria Mereu se-arată zăbovind!

Și nu mi-ar fi așa de jale Când te-aș vedea mai mărișor; Dar iată, ești abia de-o șchioapă și eu ca mâine poate mor!

Ca mine nimeni n-are milă Să-ți poarte grijă, fiul meu, Decât doar singur Milostivul și înduratul Dumnezeu!

La El să-ți pui toată nădejdea, Pe El să-L rogi mereu fierbinte, Că El ființelor sărmane Le este «Maică și Părinte»!

Când maică-ta era în viață, Am pus atunci făgaduință, Să merg la Sfânta Mânăstire, Grijindu-ma de pocăință.

Dar părăsindu-te părinții A fost nevoie să te cresc, și n-am avut, săraca, parte De cinul cel călugăresc!

De-ar face Dumnezeu prin tine Plinirea sfântului meu dor! Să am și eu o mângâiere Că te-am păzit ca un odor!"

Stergându-se la ochi bătrâna, Sărută pe nepot cu drag, Iar el citește mai departe Al «Patimilor» Sfânt șirag!