Două lacrîmi

 

Toată noaptea auzii Oltul. Ce mînie de apă !

Și toată noaptea am visat... o jale dăpărtată... un popor revoltat...

Cine mă ținea legat?

Nu puteam să mă mișc.

Să nu fii liber cînd alții se bat... Grele sînt lanțurile...

Oh ! libertate, nimic nu e mai scump ca tine !

A doua zi sării în picioare. Lanțurile căzură răsunînd sinistru. Eram liber ! Ce fericit e omul liber...

A, nu, mă dășteptasem...

Oltul vuia, vecinic în mînie.

Trebuia să-l văz, prea semăna cu un popor revoltat.

Ce măreață jale în imensitatea tăcută !

Plecai.

Șoseaua se încovoaie, între Olt și dealurile cari se ridică unele peste altele, pînă se perd în înălțimi fumurii și albastre. Aerul e limpede, tremurător și viu; roua se întinde, ca un rizil presărat de diamante, pe dasupra pajeștilor. Cicorile, ca niște ochi mari și albaștri, veghează în valurile de fîneață nemărginită.

Oltul se înfurie izbindu-se de stînci; spumegă de mînie; se aruncă peste stînci și cade în ochiuri iuți și adînci. Parcă-l sfredelește cineva. Cîte glasuri nu se ridică din apă ! Un plîns subțire, înghițit de un gemăt; o șoaptă acoperită de un acord de orgă; un țipăt desperat și un marș funebru; și din învălmășala tuturor, un cuvînt fioros: "Vino !"

Cine a auzit această chemare a apelor și nu s-a cutremurat?

Și mergînd, dus pe gînduri, mi se păru că auz un glas argintiu... cîtă melancolie în acest cîntec ! Oltul prea e mare ca să fie așa de blînd-melancolic.

Ascultai bine.

Pe un platou înalt, o biserică. O mulțime de cruci împrejurul ei.

Nu se vedea nimeni, dar d-acolo venea cîntecul.

Mă apropiai.

Mă oprii ca să ascult.

Ce glas divin ! e doină? e bocet? Se aud cîteva cuvinte... aceleași și aceleași, repetate fără sfîrșit...

Mă suii pe platou.

O fată tînără, aplecată pe un mormînt, smulgea bălării, și cînta, și bocea.

Cînd mă văzu, tresări.

Se uită lung la mine.

Se rumeni, apoi plecă ochii în jos și-și scutură mîinile.

— Ce faci aici, surată? o întrebai eu, și mi se bătu inima.

Genile i se lipiră de frunte. Ce ochi mari și albaștri, ca două flori de cicoare !

— Îngrijesc alde părinți... răspunse ea arătîndu-mi două cruci vechi de lemn.

— Aci odihnesc?

— Aci; și le-am pus la cap doi vișini, și amîndoi înfloresc, dar se scutură și roade nu fac.

"Amîndoi înfloresc și roade nu fac", îngînai eu, și plecai ca să nu turbur odihna morților și a unui suflet plin de restriște.

A doua zi mă sculai și mai de dimineață.

Pe același drum.

Și iar auzii glasul, și mi se păru și mai trist... și se duse tremurînd și mai departe.

Într-o clipă fusei pe platou.

Ea smulgea bălăriile de pe două morminte alăturea cu celelalte. Și crucile de lemn nu erau așa de vechi.

Se uită blajin și trist la mine.

— Ce faci aici, surată?

— Îngrijesc alde surori...

— Aci odihnesc?

— Aci; și le-am pus la cap doi meri, și amîndoi înfloresc, dar vîntul îi scutură și roade nu fac.

— ...dar vîntul le scutură floarea și roade nu fac...

A treia zi — nu se luminase de ziuă — mă sculai. Repede la platou.

Ascultai. Nimic.

Oltul venise mare. Ca un popor revoltat.

Ce trist se grămădesc crucile împrejurul bisericii...

Unde era acel glas tremurător și melancolic? Nu mai avea pe nimeni de îngrijit? Dăstul, avea dăstul... pe cin' să mai îngrijească?

Aș vrut s-o văz, s-o întreb cine e.

Mormintele sînt așa de triste fără cîntecul ei subțirel...

Mi se păru, sau crucile se mișcaseră din loc?... Păreau mai strîmbe. Două se plecaseră una spre alta, parc-ar fi voit să se sărute pe furiș, să nu le-auză nimeni...

Cînd ajunsei acolo, tresării.

Ea smulgea bălării de lîngă o cruce nouă.

— Azi n-ai cîntat, îi zisei eu, neștiind cum să încep vorba.

— Azi nu vroiam să vii... îmi răspunse ea.

— Frate?...

— Nu...

— Soră?...

— Nu.

— Dar cine?

— El... răspunse fata, și două lacrîmi picurară pe mormîntul proaspăt.

— El... și mi-a zis: "De ți s-o urî cu străinii, să vii la capul meu"...

La capul lui, un măceș stufos cu ramurile încărcate cu răsuri ușurele.

Plecai...

Cine ar fi putut să turbure atîta melancolie și iubire?...