Două nebunii

Două nebunii
de Nicolae Gane


IModificare

Cozma plecă de acasă pe la răsăritul soarelui, cu pușca pe umăr, întovărășit de copoi, și apucă peste cîmp de-a dreptul prin zăpada ce scîrțîia sub cizmele sale, și prin a cărei pulbere se vedeau urme proaspete de iepuri. El mergea cu pași grăbiți, iuțit de gerul dimineței și din pieptul său ieșeau aburi deși ce-i albeau mustețele. Soarele era cu dinți, pădurea încărcată cu promoroacă, și în urma lui satul abia se zărea dintre valurile troianului.

Cozma era însurat cu cea mai drăgălașă femeie din sat și o iubea atît de mult, încît gurele răle spuneau cum că dragostea lui se cam asamăna cu gelozia. Numai patima vînătoriei ce-l stăpînea de copil îl scotea cîteodată de-acasă, dar și atunci multă zăbavă el nu-și făcea în pădure, căci era om prevăzător și se temea ca nu cumva femeia lui să sufere de urît; iar urîtul, își zicea el, este un musafir primejdios la casa omului, care vine totdeauna cu sfaturi răle. El avea în minte o întreagă comoară de cugetări folositoare pentru trăinicia căsătoriei, precum de exemplu: „Paza bună trece primejdia rea. Femeia trebuie să se teamă de bărbat. Pușca, calul și femeia nu se împrumută”, și alte de asemenea culese din înțelepciunea poporului și din Sfînta Scriptură. Însă, trebuie să o spunem, femeia lui nu le prea lua uneori la bun înțeles, și de aceea se iscau între dînșii mici certe care înnourau cîteodată ceriul lor gospodăresc.

Iată că tocmai în dimineața cînd Cozma se duse la vînat, sosi la casa lui un străin mărunt de trup, cam sprinten îmbrăcat pentru un ger ce închega apa, neavînd pe el haine mai calde decît o căciulă bine îndesată pe urechi și un surtucel care-i pocnea în spate. Acest străin era cum am zice un logofețel de tîrg, nu tocmai boier, dar nici țăran. El știa scrie cît trebuia pentru a-și zugrăvi iscălitura cu niște litere ca talpa gîștii, aruncate unele în spinarea altora, în mijlocul unei grădini de floricele; iar în cetire era mult mai înaintat: învățase pe de rost Alexandria și Intîmplările frumosului Arghir, și știa, lucru rar pe vremea aceea, să socotească zilele anului după mîna lui Damaschin. Prin urmare, nu era om de rînd· Dar pe lîngă atîtea bune însușiri avea și o slăbiciune: iubea prea mult femeile. Nu iubea pe una sau pe două, ci pe toate fără osebire, și încă pe toate deodată, nalte sau mici, bălăi sau smolite, tinere sau tomnatice, numai femei să fi fost. Se aprindea la lumina ochilor lor, cum s-ar aprinde o ploscă cu praf la focul unui chibrit. Ciudat însă era că în același timp se credea și el iubit de dînsele. După mintea lui, nici o femeie nu era în stare să se împotrivească nurilor săi ademenitori. Era destul ca el să se rotească pe călcăie, să arunce o căutătură galișă sau o vorbă cu două înțelesuri, pentru ca virtutea cea mai aprigă să puie îndată armele jos. Și cum să nu crează astfel, cînd era înzestrat cu tot ce trebuie unui om pentru a fi un adevărat răpuitor de femei: ochi negri, focoși, mîni albe și delicate ca de duducă, un nas cam ridicat în sus, care-i dădea un aer isteț și obraznic totodată, și o inimă… o inimă… Cît despre vorba lui, ce să mai zicem?… Era atît de îmbelșugată, încît curgea ca un rîu ce se revarsă peste maluri. Păcat că pe lîngă toate aceste nu avea și un contășel mai gros pe umere, căci n-ar fi fost de prisos în timpul iernii și i-ar fi dat totodată o înfățișare de om cuprins, ceea ce nu strică pe lîngă femei; vina însă despre lipsa contășului nu era a lui, ci a împrejurărilor; noroc în toate nu putea să aibă.

Dar ce căuta acest om primejdios în satul și la casa lui Cozma?

Ce căuta vom vedè mai pe urmă·

Presupunem deocamdată că adulmeca vînatul ca prepelicarul.

— Bucuroși de oaspeți? întrebă el, deschizînd ușa și băgînd capul înlăuntru.

— Bucuroși! răspunse femeia lui Cozma, care-și pieptăna părul dinaintea focului.

— Brrrrrrr. Ce iarnă rusească!… zise străinul, suflîndu-și în pumni. Lelițo, nu-mi vei face și mie un locușor la foc, că mări mult frig am strîns în spate.

— Poftim, răspunse femeia, dîndu-se puțin la o parte.

— A! Blagoslovit lucru e focul iarna!… Da’ bine, ești singurică acasă?

— Singurică cum vezi, bărbatul meu e dus la vînătoare… Dar domnul de unde vine, nu-i fie întrebarea cu supărare?

— He! he! he! Drăguță, de unde vin eu! Vin… vorba ceea, de peste nouă mări și țări. Fost-am pe unde cresc smochinele ca ciupercile în cîmp și pe unde oamenii au față neagră ca fundul ceaunului; fost-am și prin țările acele unde-i cuibul crivățului și anul de-o zi și-o noapte.

— Și ce-ai căutat pe acolo? întrebă cu mirare femeia lui Cozma.

— Ce-am căutat?… Dacă ți-oi spune, nu mi-i crede. Am căutat aceea ce se găsește mai des și mai rar în lume, aceea ce-i mai frumos și mai urît, mai blînd și mai fioros. Am căutat doi ochi!

— Doi ochi! zise femeia la culmea mirării.

— Da!… doi ochi!… și pentru dînșii am alergat ca un năuc, și vară, și iarnă, de-a lungul și de-a latul pămîntului, și abia acuma i-am găsit. Nu-i vorbă, am întîlnit în lume ochi de toată mîna, și mai mari, și mai mici, și mai albaștri, și mai fistichii… Dar ca ai tăi așa de frumoși și drăgălași, zău încă n-am văzut!

„Se iuțește domnișorul”, gîndi femeia, scormolind focul în vatră spre a-l ațîța; apoi, luînd un aer mîhnit, ea zise:

— D-tale îți vine a zburda… și eu sunt o biată femeie nenorocită, care plîng cît e ziulica de lungă.

— Plîngi?… Ești nenorocită?… Nu se poate… urmă străinul uitîndu-se cu duioșie la tînăra femeie, a cărei chip frumos era înconjurat de-un păr negru atît de lung, încît peptenele părea că nu dovedește să-i ajungă la capăt. Nenorocită pentru ce?

— Pentru că… dar ce să-ți mai spun necazurile mele d-tale, care mă vezi acum pentru întăia oară. Ce milă poți să ai pentru mine?

Zicînd aceste cuvinte, pieptul i se ridică într-un oftat și ochii ei se ațintiră asupra focului cu o căutătură în care străinul crezu că vede o adevărată nenorocire.

— Eu să nu am milă de tine? Auzi vorbă!… Spune-mi, dragă, ce ai… Eu sunt om ispitit, am umblat prin lume, am văzut mult, și pot să-ți dau sfaturi de priință.

— Ce să am?… Am un bărbat rău ca un zăvod, care nu mă lasă să văd soarele decît prin ferestuica asta. Mă ține închisă ca pe o fiară sălbatică. Mă teme de toate, pănă și de oglindă… Auzi!… N-am măcar o oglindă în casă, să mă văd cum ma pepten; zice că n-am trebuință să știu cum sunt.

— Sărmană copilă! Aceasta este o adevărată nenorocire. Te plîng din toată inima… Dar știi ce să-i faci?

— Ce?

— Să-l dai pe bete!… Curată socoteală… Încai dacă te teme, să aibă pentru ce.

Ispititul călător, pătruns de frigul de pe drum, se afla acum între două focuri, între focul din vatră și frumuseța gazdei. Cum, dar, să nu i se aprindă călcăile? Socotind deci c-a dat norocul peste dînsul, el devenea din ce în ce mai duios, · iar ea se ferea și nu prea, împrotivindu-se cam după cum zice cîntecul:

Fugi de-acolo, vino-ncoace,

Lasă-mă și nu-mi da pace.

Pe buzele ei se-ntipări un zîmbet plăpînd și ochii ei negri, privind cu nehotărîre pe sub umbra genelor, păreau că vor să pribegească în altă lume·

„Hait!… încă un bărbat cu podoaba obștească pe frunte, gîndi străinul, răsucindu-și musteața; la bună vreme am nimerit. ” Inima sa începu să salte sub farmecul dorinței; dar dracul, care n-are altă treabă decît să încurce ițele în lume, își amestecă și astă dată codița tocmai în momentul cînd ispititul călător crezu că a pus mîna pe noroc; căci deodată se auzi un zgomot neașteptat, un glas sălbatic de care se cutremurară geamurile ferestrei:

— Uit!… nea!… nea!… nea!… Nea, Șoimu!… Nea, Dudaș!… Nea, Bălan!…

— Vai de mine! strigă femeia cu glas desperat. Vine bărbatul meu… ce să fac?… De m-a găsi cu d-ta, sunt pierdută… Unde să te ascund?… Unde?… Ah! ici în sacul cu făină… Vîră-te degrabă.

Străinul tremura de frică de-i clănțăneau măselele. Iute, el se aruncă în sac, cufundîndu-se în făină pănă în gît, iar femeia, dupa ce legă gura sacului cu grăbire, se puse iarăș dinaintea focului și urmă a-și peptăna părul în liniște.

Iată că pe pragul ușei se înfățișă Cozma cu pușca în mînă și cu barba albă de promoroacă, zicînd cu glas puternic:

— Femeie, cine a venit aici?

— Nimeni, dragul meu.

— Nu se poate; cînii latră a om străin; am văzut urme de cizme prin zăpadă la ușa mea.

Nu știu de ce urme vorbești; poate că sunt chiar urmele tale.

— Ale mele?.. · Vom vedea.

Atunci el începu a cotrobăi toate lucrurile prin casă; deschise lăzile și dulapurile, lovi cu stratul puștii în perni, în mindire, iar cînd veni în dreptul sacului, deși știa că într-însul nu-i decît făină, totuș îi dădu, pentru liniștea cugetului, cîteva lovituri de cercare care erau cît pe ce să strămute din loc coastele bietului călător.

Femeia, văzînd apoi pe bărbatul său că se depărtează de sacul cu pricina, prinse la inimă și începu să-l mustre.

— Cînd oare îți vor ieși gărgăunii din cap, bărbate? Ia privește cît ești de vînăt și posomorît la față, parcă ți-ai îngropat neamurile… Ai ajuns de rîsul satului cu nebuniile tale. Ș-apoi crezi că, de-aș vrè eu, n-aș găsi chip să-mi ascund ibovnicul chiar sub ochii tăi… colo bunăoară în sacul cel cu făină… Hei!… dragul meu, nu te mai face din bun sănătos, bolnav; căci știi vorba ceea: „Mai ușor e a păzi un cîrd de iepuri decît o femeie»·

— Unde-i?… Unde-i… să-i fac scăfîrlia chisăliță? strigă Cozma aprins de mînie, văzîndu-și căutările zadarnice.

— Ε colo în sac, crede-mă, răspunse Măriuca cu un zîmbet luător în rîs.

— Nu-ți bate joc de mine, femeie! spune-mi unde-i, ca mă jur pe…

— Dacă nu-i în sac, trebuie să fie în horn. L-ai căutat în horn?

Cozma, aiurit, se uită în horn, vîrî înăuntru coada cociorvei, dar nu găsi nimic.

— Dacă nu-i în hort, trebuie să fie în vreo bortă de șoarec, căci omul de frică cică se face mic ca un șoarec.

— Femeie necinstită, nu mă scoate din sărite, căci vai ș-amar de tine!… Încă o dată, spune-mi unde-i?

— Dacă nu-i în borta șoarecului, trebuie să fie în podul casei, fiindcă acolo e loc mai larg.

Cozma, fulgerat de această idee, se lovi cu palma peste frunte, întocmai ca omul ce-și zice singur: „Na, ce gogoman mai sunt”, și furios se aruncă pe scări în pod.

Dar, pe cînd el își pierdea vremea căutînd ca un bezmetic pe după grinzi, pe sub țoluri, pintre putinile de borș, femeia lui dezlegă sacul, scoase pe ispititul călător mai mult mort decît viu, din făina în care șezuse îngropat cu genunchile la gură, și-l dădu pe ușă afară, zicîndu-i:

— Mergi la cumătră Ilinca în casa de alăture și spune-i să vie la mine. Nu pleca fără răspunsul meu.

Apoi iute ea mătură urmele de făină ce se scuturară de pe hainele străinului și, cînd Cozma coborî din pod, toate erau în rînduială.

— Nu-i nici în pod, zise Cozma; se vede că l-a înghițit pămîntul. Obosit, el se puse pe-o laiță cu brațele încrucișate, și pe fruntea sa sudoarea curgea ca bobul. Apoi, cugetînd că a putut să aibă prepusuri nedrepte, el se simți rușinat de atîta zgomot în deșert și cercă să se îmbuneze pe lîngă soția sa, care acum ședea mînioasă cu spatele întoarse spre dînsul.

— Ia vin’ lîngă mine, Măriuco, și spune-mi sunt eu teafăr sau nebun?

— Eu să vin lîngă tine!… Eu femeie necinstită!… Să mă ferească Dumnezeu!… Mai bine în brațele morții.

— Ia lasă mînia la o parte, Măriuco!… Hai!… vin’ de mă sărută ici pe frunte… că doar nu piere lumea.

— Bai.

— Măriuco! Văzut-ai tu mărgelele cele de la dugheana jupînului Ițic din sat?

— Nu știu.

— Ți-ar plăcea să le ai la gîtul tău?

— Nu știu.

— Măriuco, sărută-mă și-ți cumpăr mărgelele.

— Iaca zău!

— Zău așa! uite, să n-am parte de ochii tăi cei frumoși.

— Mi le cumperi acuma îndată?

— Cît ai scapara din degete.

— Ei bine, fie, însă cu o tocmală.

— Ce tocmală?

— Să nu mă mai temi de altă dată, că „De ce se teme, omul nu scapă”.

— Ba șaga asta să n-o faci, Măriuco.

Pacea fu încheiată între soții burzuluiți prin o sărutare, după care Cozma își simți inima la loc. Măriuca îi puse căciula pe cap și cu șăgi, cu dezmierdări îl scoase pe ușă afară, trimițîndu-l după mărgelele făgăduite.

Iar Cozma, fără leac de grijă, plecă de acasă și, pe drum mergînd, gîndea la spaima sa trecută și la bărbații care au pățit-o mai rău decît dînsul. Apoi, pănă a nu ajunge la dugheana cu mărgelele, se încurcă puțin pe la crîșma din sat spre a-și drege cheful după un val așa greu.

IIModificare

— Cine-i calindroiul cel botezat în făină, ce mi-ai trimis? întrebă Ilinca care venise la Măriuca îndată după plecarea lui Cozma.

— Un om din lume. Să-l îngrop, de-l cunosc.

— Și ce a căutat în sacul tău cu făină? adause ea uitîndu-se cam pieziș la Măriuca.

— Vai de capul lui ce i s-a întîmplat! El a venit la casa mea degerat de frig pe cînd Cozma era la vînat, și, fiindcă l-am primit bine, el a găsit cu cale, văzîndu-mă singură, să-mi aștearnă la vorbe de dragoste. Eu mă făceam că-l ascult și l-am tot trăgănat cu cuvinte îngăimate pînă ce a sosit bărbatu-meu și atunci l-am vîrît în sac. Am voit să-i dau o groază ca să nu mai alerge altă dată după ochi frumoși. Așa-i c-a venit la tine cu sufletul la gură?

— Așa-i, dar nu te-ai temut de bărbatu-tău că-l va găsi în sac?

— Ba, că chiar!… Nu știi tu că bărbații au orbul găinilor și nu caută decît unde vor femeile lor să caute. Ascultă-mă, cumătră! Danțul încă nu-i mîntuit. Voi să dau și bărbatu-meu o spaimă de învățătură, pentru ca să nu mă mai teamă în viitor și să-mi tot caute pricină din senin.

— Ca ce fel?

— Iată cum. Tu îi vei spune că în adevăr fusese un om în sacul cu făină și că eu m-am înțeles cu dînsul să-l întîlnesc chiar în astă-sară în casa cea pustie din capul satului. Învață-l un șireclic cum, dragă Doamne, să ne prindă. Pănă deseară el o să turbe de jigăraia zulei, și o să-și bea toată fierea din inimă. Aceasta-i va fi de leac; iar calindroiului din sacul cu făină, spune-i că mi-a căzut tronc la inimă, și adă-l înspre amurgul la locul de întîlnire, unde să-i pregătim o cinste de cele năstrușnice să-i ducă vestea dincolo de sat.

Planul Măriucăi era isteț, dar primejdios; ea se juca cu focul. Ațîțînd slăbiciunile a doi nebuni, ea voia prin. o singură glumă sa le puie minte la amîndoi, dar nu se gîndea cît de nesocotită și fără margini poate fi turbarea unui bărbat gelos, care se crede înșelat, sau a unui amorez luat în rîs. Și una și alta puteau să o ducă la rău sfîrșit. Însă Măriuca nu avea în vedere decît scopul de a-i rușina și făcea de mai nainte un haz nespus, închipuindu-și cum o să-i vază smeriți și pocăiți dinaintea ei.

Măriuca și cumătră-sa se sfătuiră deci cum să alcătuiască petrecerea din acea sară, și, pe cînd crezură ele că Cozma se va fi îndrumat spre casă, Îlinca îi ieși înainte și-l întîlni în adevăr întorcîndu-se cu mărgelele în mîni· Ea îi vărsă în ureche cîteva vorbe otrăvite care-l îngălbeniră la față și-i zgîrciră pumnii într-atîta, încît bietele mărgele, strînse ca într-un teasc, se făcură fărîme. Ca în toate împrejurările grele, el se abătu și astă dată pe la crîșmă unde bău de dușcă cîteva pahare de vin spre a-și potoli focul și a-și limpezi ideile, și plecă apoi spre casă mai îmbărbătat, făcîndu-și feliurite planuri cum să dea ochii cu necredincioasa lui soție. Acuma se dumerea el ce însemnau toate apucăturile ei de mai nainte pe care el, în prostia lui, le crezuse că sunt copilării. Ajuns pe pragul ușei, el se văzu pe neașteptate întîmpinat de Măriuca care îi sări înainte zburdalnică ca o veveriță. Atîta îndrăzneală din partea unei femei necinstite, îl scoase din simțiri și capul lui începu să fiarbă ca un cazan. În zadar îl întreba ea despre mărgele, despre jupînul Ițic, despre vînat, despre vremea de afară. Cozma era fără grai, cu dinții încleștați, numai ochii i se mișcau în cap, roșietici, însîngerați.

— Se vede că te-ai îmbolnăvit, bărbate, umblînd după mărgele, zise șireata Măriucă, făcîndu-se că nu pricepe nimic.

Cozma îi aruncă o privire încruntată și, fără a-i răspunde, ieși răpede din casă, simțind că se înădușă. Afară vîntul răce îi lovi fruntea, dar nu-l răcori. El se preumblă pe la poiata cu păseri, pe la ocolul vitelor, la stogurile de fîn, la coșerele cu popușoi care toate alcătuiau mica lui gospodărie; apoi voi să dreagă carîmbul de la car, dar băgă de samă că nu-i stricat, înjugă boii și iar îi dezjugă, neavînd unde să meargă, și astfel umblînd de la un loc la altul fără treabă și fără conștiință de faptele sale, părea că mintea l-a părăsit, lăsîndu-l în voia picioarelor. Dar deodată o idee îi trăsni prin cap și-l scoase din buimăceala ce-l stăpînea.

„Ce mai stau eu la gînd? își zise el. Trebuie să-i tai gîtul ca la un pui de nopîrcă. ”

Și voind a-și pune în lucrare ideea cît încă era proaspătă, el scoase cuțitul de la brîu și apucă înspre ușa casei cu capul înfierbîntat de focul răzbunării.

„Da! adause el.. · Răul trebuie tăiat din rădăcină. Hait, Cozma, fii bărbat și stăpînește-ți inima!… Nu-i vreme sa ne înduioșăm. Dinte pentru dinte, și ochi pentru ochi! aceasta-i legea cea adevărată. ” Dar, în momentul cînd era sa deschidă ușa spre a plînta fierul ucigător în pieptul nevinovatei sale soții, el auzi deodată în creierii lui o voace stranie, înădușită, rostind cuvintele: „El cum rămîne? ” Cozma se uită împrejur ca și cînd acest glas cobitor ar fi venit de undeva, însă nu văzu decît un corb singuratic care cloncănea pe-o creangă uscată, și nu mai auzi decît inima sa bătîndu-se.

„El cum rămîne?… se întrebă Cozma. Da! El cum rămîne… Aceste cuvinte Dumnezeu sau dracul mi le-a șoptit la ureche spre a-mi aminti că socoteala mea nu va fi deplinit încheiată în cîtă vreme el va rămînea nepedepsit. Da!… Trebuie să-i fac și lui judecata… Dar cînd și unde?… ”

La aceste de pe urmă cuvinte, Cozma încreți din sprîncene cu oțărîre și stătu cîteva minute pe gînduri. Mii de cugete se încrucișară în acest scurt timp în mintea lui bolnavă; i se păru că vede o figură de om străin cu zîmbet înveninat, cu ochii rîzători, bătîndu-și joc de mișelia lui, iar el, setos de răzbunare, voia parcă să o prinză cu mînile, să o sfîșie, însă puterile lui amăgite se pierdeau în deșert, luptîndu-se contra vîntului.

„Ah! chip blăstămat! adause el… Era cît pe ce să te uite mînia mea… Voi aștepta pănă desară ca să vă dezmierd pe amîndoi deodată… numai așa voi fi deplin răzbunat. O! Doamne!… Ce lungă e ziua de astăzi!… ”

Îndată ce-și luă această hotărîre, el se simți liniștit ca omul ce a pus o treabă la cale, însă pănă în sară, neavînd ce face, el reintră în casă curios sa mai vadă fățărniciile femeiei sale.

Măriuca, veselă ca mai înainte, îl întîmpină cu feliurite vorbe și întrebări la care Cozma răspundea silit și cu jumătate glas.

— Ție nu ți-e bine, bărbate, zise ea. Te cunosc de pe față; bagă de samă, boala ta poate să fie grea!

— Dar e grea!…. răspunse Cozma.

— Și unde te doare?

— Aici la… inimă.

Te voi tămădui eu, n-aibi grijă, adause ea, sclipind din ochi. Cum va înnopta, mă voi duce la mama Tofana, doftoroaia satului, spre a-i cere buruiene de leac pentru tine.

— Buruiene de leac… hm!…

— Pănă atunci, culcă-te, dragul meu, și caută de te liniștește.

— Mă tem că n-oi putè dormi.

Apoi Cozma, luîndu-și de samă că e mai nimerit pentru izbînda planului său de a se face bolnav, primi să se culce, dar ochiul său mai deștept decît totdeauna nu scăpa nici una din mișcările ei.

Măriuca, care se vedea pîndită, făcea înadins tot ce putea pentru a-l întări în credința că e vinovată. Necontenit ea se învîrtea în dreapta și-n stînga fără nici o treabă, punea de zece ori mîna pe acelaș lucru și-l lăsa tot la locul lui, se arăta cînd veselă, cînd gînditoare, și părea că nu știe cum să alunge timpul mai răpede. Iar Cozma, care înțelegea toate aceste, abia își putea înghiți mînia, și sufla ca un taur sub cojocul cu care-l învălise nevastă-sa.

„Ce dovadă mai bună despre necredința ei? gîndea el în sine. Ian privește ce neastîmpăr! ·.. A și găsit tei de curmei pentru a lipsi de acasă… Cică se duce la mama Tofana după buruiene de leac… Las’ că te-oi tofăni eu!… ”

Începuse acum a amurgi.

Măriuca, pregătindu-se să iasă din casă, zise lui Cozma cu cel mai dulce glas:

— Buna sara, bărbățele, mă duc după buruienele tale… cată să dormi în lipsa mea; eu vin îndată.

— Bine!… Bine!… răspunse Cozma cu glas răgușit; iar după ce rămase singur, el aruncă cojocul în mijlocul casei și sări drept în picioare; inima i se batea în piept ca un clopot.

— În sfîrșit, a venit și vremea mea!… strigă el, amenințînd-o cu pumnii dinlăuntrul odăiei. Păcat de frumusețele tale, Măriuco!

IIIModificare

Era tocmai în sărbătorile Crăciunului, pe cînd trandafirii[1] în loc să înflorească pe cîmp sfîrîie în tigăile de pe cărbuni. Întunecase cu desăvîrșire. Ispititul călător ședea acum de două ore în casa cea pustie cu ferestrele sparte, și vîntul îl străbătea la oase.

„Cînd gîndesc la drăgălașa de Măriucă, zicea el, frecîndu-și palmele și jucînd din picioare, parcă mă mai încălzesc la inimă. Ce ochi! Ce ochi!… Ciudat e cum se înțeleg ochii de degrabă!… Numai cît ne văzurăm și hait.

Foc la mine,
Foc la tine,
Foc la noi, la amîndoi.

Frigul mă trece cu dediochiul. De-ar veni puica mai degrabă, să n-apuc a degera.

Dar ce vorbă! Și-n sloi de gheață de m-aș preface, încă dragostea ei m-ar topi. ”

Deodată se auzi la ușă o mică bătaie. „Iat-o! ”, zise el, deschizînd ușa cu grăbire; dar… O! minune!… În loc să întîlnească pe frumoasa Măriuca, după care inima lui ofta cu atîta nerăbdare, se lovi fără veste nas în nas cu o matahală de om uns cu funingene, îmbrăcat în niște straie ciudate, avînd o sabie aninată de șolduri și pe cap o chivără de hîrtie.

— Piei dihanie!… strigă el înspăimîntat. În acelaș moment un al doile și un al treile dădură busta în casă, după care se mai îngrămădiră și alții, pănă cînd numărul lor se urcă la șapte. Fiecare ținea în mînă cîte o făclie aprinsă, iar cel din frunte, scoțînd sabia din teacă, zise:

— Eu sunt Irod împărat,
Care am descălecat,
Cu piciorul în pămînt am dat
Și pămîntul s-a cutremurat;
Iară tu, iasmă străină,
Scai ce-n lînă se anină,
Pierde-vară, ciumă-n sat,
Țara mea cum de-ai călcat?
Și-ai venit s-adimenești
Inimile femeiești?
Voi crai de la răsărit
Săbiile-ați ascuțit?…
— Am ascuțit!… Am ascuțit!…
— Fără milă-ntr-însul dați
Nasul să i-l retezați;
Să-i rămîie fața lată,
Cînii după el să bată,
Și-n lanuri, prisacă, vie
Spaima cioarălor să fie.
— Așa să fie!… Așa să fie!…

Iată că ușa se deschide din nou și un urs[2] cu o blană lungă, mițoasă, intră în două labe mornăind și legănîndu-se din șele ca o mireasă. După el se furișă o capră c-un bot lung care clămpănea în dreapta și-n stînga, apoi doi băieți sosiră cu o stea și un luceafăr, și după dînșii un scripcar și un cobzar.

Ispititul călător ședea cu gura căscată, cu ochii holbați, și nu înțelegea nimic.

— Mor!… Mor!… Mor!… zise ursul scuturîndu-și blana cu mînie:

Bîrlogul mi-am părăsit,
Într-un suflet am venit,
Prin zăvoaie, peste stînci,
Prin troienele adînci;
Ș-am sosit aici în vale
Ca să văd un coate-goale,
De neveste fermecat,
Pe prăjină-ncălecat.
Unde-i, să-l cuprind în brață,
Să-l dezmierd, să-l ling pe față.
Șelele cu drag să-i moi,
Ca pe-un vreasc să mi-l îndoi.

Mor!… Mor!… Mor!…

Dar nu bine sfîrși ursul de cîntat, și sprintena capră, clămpănind din măsele, strigă de mai multe ori:

— Be!… he!… he!… be!… he!… he! și cu un glas ce nu părea tocmai sălbatic, începu să cînte astfel:

Eu sunt capră săritoare,
Ce-mi fac aripi din picioare,
Și mă-ntrec cu șoimu-n zbor;
Eu sunt suflet, eu sunt viață
În pustiul de verdeață,
Sînt a muntelui odor.
Vîntul noaptea cînd suspină,
Brazii nalți cînd se închină,
Ei la mine se gîndesc;
Și izvorul ce la vale
Apa limpede-și prăvale
Mie-mi zice: „Te iubesc! ”
Munte, păsări și izvoare
Cu-a lor glasuri iubitoare
Eu acum am părăsit;
Căci un om din lumea toată,
Neștiut din mamă, tată
În sat vrajbă a urzit.
Săriți toți să-l înfrînăm,
Nasul să i-l rătezăm!…

La glasul el irozii se înșirară roată împrejurul străinului, scoaseră săbiile din teacă și începură să-l lovească cu latul, făcîndu-l astfel să joace fără voie în sunetul unei hori scîrțîite de lăutari.

Bietul călător, împins ca o minge de la unul la altul, lovit din toate părțile, amenințat a-și vedea nasul tăiat, căzu în genunchi plîngînd.

— Aveți milă de mine! suspină el, și nu mă sluțiți. Nu v-am greșit cu nimica… Mă rog, iertați-mă…

— Auzi vorbă! răspunse capra, care dintre toți părea a fi mai răutăcioasă. De douăzeci de ani de cînd strică la case de gospodari și noi să-l iertăm!… Nu!… Nicidecum!…

— N-oi mai face!…

— Nu te cred, adaose ea, clătinînd din cap; apoi, după ce făcu cîteva sărituri prin casă cu o ușurință de adevărată căprioară, ea își urmă cîntecul pe un ton jalnic:

Voi duhuri rele,
Năpăști, belele.
Ce la răspinteni vă ațineți!
Voi vîrcolaci,
Vlăstari de draci,
Ce-n cornul lunei culcuș aveți!
Stafii, rusale,
Glasuri de jale
Din heleșteuri, mlaștini adînci!
Buhne bălțate,
Sus cucuiate
Pe boldul casei și-n vîrf de stînci!
Acum îndată vă adunați,
Aduceți sînge de nouă frați,
Coadă de șoarec înaripat,
Dinte de șerpe înveninat,
Ș-o băutură faceți din ele,
Ca niciodată cugete rele
Să ispitească inima sa,
După ce nasu-i vom răteza;
Căci vrem în pace să fie-n sat
Orice femeie are bărbat.

Aceste cuvinte, rostite cu glas aspru, fărmecătoresc, umplură de spaimă pe ascultători. Un vînt viforos, venit de afară prin spărtura unei ferestre, trecu șuierînd peste capetele lor și-i îngrozi și mai mult. Ursul smerit se tupilă la pămînt și încetă de a mornăi, irozii rămaseră fiecare cum îi apucă vremea: unii cu mînile în șolduri, încremeniți, parc-ar fi voit să înceapă a juca, alții cu săbiile scoase afară din teacă, întinse înspre dușmănescul nas al călătorului; capra prinse să tremure; scripca nu mai scotea din gîtu-i decît sunete slabe, pierdute într-un aer încărcat de vrăji; iar străinul nemișcat, cu ochii în lacrimi, cu inima înfricoșată în mijlocul unui freamăt surd, prevestitor de furtună, stătea parcă în așteptare să auză sunînd ceasul cel rău…

… Deodată un vuiet grozav se auzi afară. Ușa în loc să se deschidă, sări din țîțîni lovită de-o muche de topor, și pe prag se arătă Cozma cu fața înflăcărată de mînie.

Un groaznic hohot de rîs lung, nesfîrșit ca un tunet repetat de mii de ori, zbucni din toate piepturile, și-l pironi în loc.

O! Doamne!… N-am grai să povestesc această deșanțată întîmplare.

Dacă s-ar fi deschis năprasnic din mijlocul ceriului o gîrlă de apă răce care să cadă fără veste în creștetul lui Cozma, sau dacă s-ar fi despicat pămîntul dinaintea lui și toți dracii din temeliile iadului i s-ar fi înfățișat cu dinții rînjiți într-o volbură de foc, el n-ar fi rămas mai aiurit, mai înmărmurit decît în fața acestei neașteptate priveliști. El scăpă toporul din mîni și cu fața împrostită, cu ochii rătăciți, se uită în dreapta și-n stînga fără să știe pe ce lume se găsește.

Lumina făcliilor, săbiile scoase din teacă, ursul, capra, lăutarii care acum făceau un vuiet asurzitor, toate aceste amestecate la un loc îi orbeau vederile și-i încurcau mintea întocmai ca chipurile nestatornice ce apar și se pierd cu diferite văpsele într-un vis amăgitor.

Nimic din trecut nu-i rămase în minte, nici chiar necredințele femeii lui. Capul i se legăna ca după o lungă beție și picioarele abia îl puteau sprijini.

Dar pe cînd sta el astfel fără grai și simțire, toți întinseră mînile spre dînsul arătîndu-l unul altuia ca pe o dihanie sălbatică și cu rîsete, cu chicote nemaiauzite, prinseră să-l zădărască, să-l împungă, să-l piște, fără ca el să cugete a se apăra, apoi, cuprinzîndu-l în mijlocul horei, începură să-i cînte astfel:

Priviți-l! Priviți-l!
Voi oameni buni,
Sărmanul cum geme
De gărgăuni;
El rîde la lună,
Sparge ferești;
Pe streșini s-acață,
De nu-l păzești.

Un greier îi cîntă
În cap mereu,
Și dracu-i frămîntă
Șalele rău:
Căci boala de care
El e năuc,
Ε boala de zule
Pentru papuc.

— Pentru papuc!.. · strigă ursul… Apoi, dacă-i așa, știți vorba ceea: „Cui cu cui se scoate”. Să-l batem c-un papuc, să-i treacă răul.

— Bine zici! răspunse capra, care, zburdînd împrejurul lui Cozma, își scoase un papuc din picior și-l lovi peste obraz.

Cozma, deșteptat ca dintr-un vis prin această lovitură, smunci papucul și-l privi cu mirare.

— Ε papucul Măriucăi!… strigă el, îl cunosc.

— O fi, că-i lumea rea… răspunse capra furișîndu-se în dosul ursului.

Cozma se răpezi după dînsa să o prindă, căci necredințele Măriucăi odată cu vederea papucului îi revenise iarăș în minte, dar în acelaș moment, ursul mornăind își lepădă blana și se înfățișă lui sub figura rîzătoare a Ilincăi, iar capra, prefăcîndu-se și ea în Măriuca, se ivi galișă din dărăptul Ilincăi, zicînd cu glas sfios:

— Bărbățele!… tot ai de gînd să mă omori?

Cozma nu răspunse nimic, căci inima lui era încă prea turburată. Deși înțelegea acuma că toate au fost numai un joc, totuș grelele valuri prin care trecuse în așa scurt timp: gelozia, mirarea, rușinea, îl zguduise prea adînc, pentru ca bucuria, ce se arată acum pe urma lor ca un revărsat de zi, să poată așa lesne să le învingă; bucuria vine totdeauna mai încet și e mai cu îndoială primită.

Dar deodată străinul cel osîndit la tăierea nasului și care șezuse cîteva momente ghemuit într-un colț, căzu la picioarele lui Cozma cerîndu-și iertare.

— Pentru ce să te iert? întrebă Cozma.

— Pentru că… femeia dumitale…

— Femeia mea… ce?

— Femeia d-tale… să nu bănuiești… și-a bătut joc de mine.

Cozma, auzind aceste cuvinte, își veni în chef, și începu și el să rîdă cu ceilalți, ba mi se pare chiar că voi să-și sărute nevasta drept semn de împăcăciune, însă ea îl opri punîndu-i mîna în piept.

— Unde-mi sunt mărgelele de la jupînul Ițic? îi zise ea.

Cozma, încurcat, nu se pricepu deodată ce să răspunză;

fără voie, el se uită la palma care a tescuit și fărîmat mărgelele, ca și cum ar fi voit să o mustre de păcatul făcut, apoi întocmai ca sluga ce nu știe cum să îndeplinească mai răpede porunca stăpînului, se îndreptă spre ușă cu gînd să alerge la jupînul Ițic; cînd iată că Irod împărat, care pănă atuncea nu încetase de a urmări nasul străinului, strigă:

— Stați locului să judecăm mai întăi pe acest nenorocit, care umblă după femeile oamenilor!

Apoi cu sabia ridicată, oprindu-se în fața lui, îi ținu următoarea cuvîntare:

Ai noroc, măi frige-linte,
C-a fost Cozma om cuminte,
Și-a făcut în sara asta
Împăcare cu nevasta.
El de-acum n-o să mai crează
C-un golan, un spală-varză,
De rusale-adus aice,
Poate casa ca să-i strice.
Dar și tu minte să ții,
Măi lingău de farfurii,
De cel sac unde-ai șezut
Și de cîte-ai mai văzut!
Sfîntul Duh să te ferească
Ochii tăi să mai sticlească
În a mea împărăție,
Că mă jur să-ți rup eu ție
Scăfîrlia în bucăți
Și să-ți spînzur pielea-n băț.
Și de-acum de-aci te cară
Ieși afară!… Ieși afară!…

— Afară!… afară! strigară toți ceilalți. Afară, cît îi lucru cu cinste.

Numai singur Cozma, gelosul, sîngerosul Cozma, ședea acum într-un colț tăcut și umilit cu inima plină de căință, cu ochii umezi căutînd să vază în fața femeii lui dacă l-a iertat sau nu.

Iar ispititul călător, huiduit, brîncit, ieși fără să mai aștepte mai multă poftă, și de atunci cît a trăit n-a mai alergat după ochi frumoși, dar nici Cozma și-a mai temut femeia.

Astfel, prin un șireclic femeiesc, fură tămăduite două nebunii.

NoteModificare

  1. Sătenii numesc cîrnații: trandafiri.
  2. În cîșlegile de iarnă flăcăii și fetele se prefac în urși și joacă nopțile pe la șezători.