Două note
Am de mult intenția să dau publicului o sumă de note asupra vieții lui Eminescu - fiindcă inexactitățile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde ce se spun de trei ani de zile pe socoteala lui mă revoltă și scandalul cu portretele și busturile puse fără sfială în circulație ca fiind ale lui, ca și cum ar fi vorba, încă o dată zic, de un tip din evul mediu, iar nu de cineva care a trăit în mijlocul nostru atâta vreme; pînă atuncea este, crez, aici locul să spun următoarele:
Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu avea două coarte totdeauna egal de întinse: vecinic înamorat și vecinic avînd nevoie de bani - se putea altfel? și poet, și sărac... Vecinic visa niște „mîini subțiri și reci”, vecinic vîna un cămătar care să-i cumpere pe nimic leafa - nainte cu cîteva luni.
Așa, odată, ca întotdeauna, înamorat și fără nici un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecît, „nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpușca”. N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atîta grabă, a refuzat să meargă să prînzim ca după obicei împreună și a dispărut dintre noi.
Seara, se afla... unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocie; luase bani cu procente orbești; își cumpărase un rînd de haine de lux, cilindru, botine de lac, măniși galbene, și, dechizat astfel cît putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat pîn mulțimea de gură-cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gîndurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască și domino - lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet și-n amor și-n mîndrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prietin: pe uzurar i-l scosese în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contraiat „și-a plătit un souper fin[1]” - ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atît mai mult cu cît era ușurat de greutatea banilor prinși cu destulă alergătură în ajun: ca toți oamenii de felul lui, îi azvîrlise seara, ca să-i dorească dimineața.
Versurile citate la pagina 19[2] sunt exact acele pe cari Eminescu le-a citit în „Junimea”. Mai tîrziu s-a făcut modificarea lor după observațiile și cererea cîtorva persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se simțea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale poetului. El — se știe bine aceasta — a făcut concesiune delicateții acelora și-a îngăduit să se toarne în veninul lor nativ și sincer puțină apă de trandafir... să i se schimbe Fàmenii în Oamenii și scîrbi în mîhni; dar nu din toată inima a făcut această concesiune, deși, în discuția fără șir nici căpătîi ce se iscase, ca de obicei, după citirea poemei, stăruise și „votase” pentru modificarea anodină și o damă la care el ținea foarte mult în acel timp.
Le spun acestea ca să nu se creză de către public — mai puțin inițiat în ale mișcării literare — că ar fi citațiunea de mai sus o falsificare: este o variantă originală, aceea anume la care ținea poetul, o variantă ce mi se pare mie — care am groază de „apa de trandafir” — cu mult preferabilă celei puse în vînzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, era bărbat; el pe impotenții intelectuali nu-i considera oameni, ci fàmeni, și de aplauzele lor nu s-ar fi mîhnit — se scîrbea.
Dar la varianta aceasta cedase el cel puțin, sub ce influență — nu ne pasă... Mai tîrziu, însă, s-a petrecut ceva mai rău... mai tărziu, pe cînd artistul era cu mintea bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, purgări și omisiuni cu desăvîrșire arbitrare. Eu crez că asta trebuie relevat.
Editorii sunt liberi să tragă cîte exemplare vor, să le vînză cum și cît le place, să profite de munca și de pe urma sărmanului pierdut cît pot, sunt liberi; să rămînă negustorul cinstit, și cîștig bun să-i dea Dumnezeu; dar să stea la taraba lui și să nu s-amestece a poci opera artistului.
Criticii, din parte-le, „cu flori deșarte, cari roade n-au adus”, sunt liberi să judece după cum îi taie capul acea operă, să dezbată, să analizeze, să explice, să comenteze, să interpreteze și cîte toate — tot lucrări de seamă și de fond:„Și cînd propria viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost!
Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat, și el un brac,
Aticismul limbei tale o să-l pună la cîntar,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari,
Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă
În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă.”
Din această onoare postumă nu poate scăpa nici un om de talent, și orice generație e mai mult sau mai puțin bogată de așa grindini de opiniuni, de teorii și de „note prizărite sub pagine”... savante.
Biblioteci întregi s-au scris numai despre Hamlet, și roatele tipografilor noștri de mii și sute de ori se-nvîrtesc pe zi și or să se mai învîrtească în pofida lui Eminescu. Liber încă o dată oricine să-și adlăture pe o bucată de hîrie numele-i de-o zi cu un nume pe veci trainic, cum se aprinde un chibrit în fața soarelui; liber e oricine să spună despre o operă de artă și ce știe și ce nu, și dacă o pricepe și dacă nu, numească-se el Taine, sau fie ilustrul ciubotar al lui Apelles. Pe vîrful unui obelisc bătrîn se abate cîteodată și un vultur, dar mai ales se strîng întotdeauna roiuri de muscuțe să bîzîie pe creasta monumentului înfierbîntată de arșiță, Apele norilor, vînturile vremilor spală și zvîntă piatra nobilă de urmele acelor efemere, și ea rămîne tot curată ca mai-nainte. De clintit nu o poate clinti nici trăsnetul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltați, ori securea vandalului imbecil și rău, sau ignoranța barbară, care doboară și sfarmă frumusețea ceea ca să-și facă un prag uniform la o sărmană colibă... Dar astea toate sunt elementele oarbe ale naturii, mișcate de sus fără conștiință, de jos de o conștiință din cale-afară obtuză ori smintită... Însă a ciunti cu conștiința limpedeși cu sînge rece o operă de artă?... Și de asta e vorba aici.
Care artist, care amator, care om de bun-simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a lui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere după personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitățile și defectele ei, ceva sfînt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, și pentru o viață mai durabilă chiar decît a neamului său întreg, gîndiri și simțiri de veacuri ale acestuia, și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul întregii omeniri, nu numai a unui neam.
Și așadar, a pune mîna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calități eterne și a cuteza s-o potrivești sau s-o mai cioplești, după trecătorul tău gust și cu competența ta discutabilă — discutabilă pentru că e negativă față cu realitatea evidentă și palpabilă a monumentului ce-l judeci, discutabilă fie ea cît de autorizată în părerea-ți proprie și a cîtorva clienți — va să zică, a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii și vremii este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvînt, o profanare... Iar de profanare nu e capabil decît un om fără imimă și cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nici o ridicare de suflet pe dasupra egoismului strîmt, nici o emoție... cum să zic? impersonală — ca să întrebuințez și eu niște platitudini platonice scoase de curînd iar la modă — nici un fel de respect chiar cînd se află în fața lucrurilor sfinte... fiindcă n-are, fiindcă nu poate avea nimic sfînt pe lume.
Veacul acesta care se stinge a inaugurat spre onoarea lui școala așa-numitului spirit de examen, pentru a putea măsura cît mai exact încrederea ce trebuie să afle urmașii în afirmările străbunilor; jurare in verba magistri[3] este astăzi, din norocire pentru spiritul uman, un adagiu mort și-ngropat.
Astăzi critica onestă și în adevăr savantă cearcă să alimineze din textele clasicilor antici alterările introduse de pe vremuri de către copiștii nepricepuți sau infideli și să afle înfine adevăratul original. Ea rîcîie de pe zidurile monumentelor scoarța pusă rînduri-rînduri, după mode trecătoare, de către niște restauratori inculți, ca să afle formele primitive curate; ea restabilește numele asiriane, pe care transcriitorii ebraici din primele secole ale erei noastre le-au deformat după sensul actual al lor prin introducerea punctelor vocalice subtscrise în vechile cărți biblice; iar din miturile străvechi asiatice, încărcate, în migrația lor pe atîtea ș-atîtea drumuri, de elemente eterogene și întunecătoare, distilîndu-le cu dibăcie, scoate raze de adevăr ce ne luminează origina neamurilor Europei civilizate.
Noi, romînii, avem pretenția îndreptățită și interesul a ne pune în rîndul acestor neamuri, alături cu popoarele moderne; trebuie dar să înțelegem că nu putem asista nepăsători la alterări voite sau nevoite făcute sub ochii noștri în textul celui mai mare scriitor romîn; și astfel, oricine e dator, credem, a denunța opiniei publice luminate falsificarea copiei — atît mai rău dacă de fapta lui neiertată copistul nu s-ar putea scuza numai cuignoranța.