Două primadone

 

I

Dona Burakova

Știut este că oamenii bătrâni, osteniți de o viață îndelungată și dormitând pe ruinele trecutei lor activități, necontenit se plâng de starea prezentă și laudă ceea ce a fost. Ei cu oareșicare deo­sebită stimă își aduc aminte de acel timp, și epilogul convorbirii lor se sfârșește mai totdeauna cu o tristă oftare adresată suve­nirelor anilor trecuți. Tânăra generație, din respect către părul cărunt, nu contrazice, ci cu ironie zâmbește pe furiș, ascultă flecăria și gândește... oare ce gândește?

D-ta, cititorule, dacă ești tânăr, știi ce gândește. Știi bine că toți moșnegii sunt guralivi, știi că ei măcar prin aduceri aminte își mai mișcă simțirile paralizate de greutatea anilor și a ne­putinței, punctul de unde nu-i departe ultima stațiune a omului bătrân, mormântul ce se află într-un pustiu imens fără verdeață, la care ajunge trecând peste colina de flori a tinereții. Deci poves­tirea întâmplărilor din tinerețile trecute nu o dată este intere­santă, și junimea o ascultă cu plăcere.

Vă ofer, așadară, și eu un episod din întâmplările mele, pe când cu drept de intrare frecventam culisele teatrului, cu timidi­tate făcând curte frumușelei primadone Dunea Burakova, ce figura într-o trupă de actori lirico-dramatici veniți ca oaspeți în orașul provincial O*** sub direcția unui actor bătrân din capitală, care se numea Burakov — tatăl primadonei Dunea.

În timpul acela edificiul teatrului orășenesc arse și repre­zentațiile se dădeau într-o casă privată, din care cauză trupa de opere italiene plecase din oraș, și teatrul era ocupat în intervale de actori ambulanți de operete, drame și vodeviluri. Rușii sunt pasionați pentru teatru, și măcar că trupa se alcătuia din artiști nedemni ce jucau fără diferență tot felul de roluri dramatice și lirice, totuși teatrul era totdeauna bucșit de public, adunân­du-se numai pentru a privi jocul Dunei Burakova, al cărei talent mai înainte strălucea pe scena teatrului din Petersburg. Nu se știe însă din ce cauză ea fu izgonită din capitală, și acuma, vrând­nevrând, era silită să joace în provincie cu toți golanii angajați de tatăl ei, care nu-și putea lua artiști mai buni, fiindcă finanțele îi erau slabe.

Eu mi-am adus aminte de dona Burakova prin întâmplare. Căci scotocind într-o ladă uitată hârțoagele mele scrise cu 40 de ani înapoi, am dat peste un afiș teatral îngălbenit de timp și mu­cegăit, ce anunța reprezentația următoare:

Sala teatrului orășenesc din O***

Societatea artiștilor de drame și operete

Marți în 6 decembrie 1853 În beneficiul D o a m n e i B u r a k o v a Se va juca piesa renumitului Schakespeare

H A M L E T

Dramă în 5 acte cu decorațiuni grandioase, costume bogate și luminațiune strălucită în sală

Persoanele:

Claudius, regele Danemarcii.............................. dl Burakov Hamlet, fiul regelui răposat...............................dl Kulakov Polonius........................................................ dl Merzliakov Horatius...........................................................dl Hudiakov Laertius.......................................................... dl Kosleakov Ofelia ........................................................... dna Burakova. Bernardo Francisco etc...

Tocmai în acea seară, după sfârșitul dramei, avea să se joace unul din vodevilurile mele. Deci în ziua aceea la repetiția gene­rală a lui Hamlet, în interesul meu am intrat în dosul culisei, și ceea ce văzui și auzii la acea repetiție îmi produse o așa plăcere, cum nu am avut nici la o reprezentație bufă a teatrului din Pa­ris. Căci mersul piesei era întrerupt în pasajele cele mai patetice de interesele pecuniare ale artiștilor, și sublimul dramatic se lovea cu realismul cel mai umoristic din viața artiștilor rusești. Pe lângă asta, ciudat era și decorul scenei. Nimic nu era pus în rânduială, ci toate obiectele zăceau aruncate în toate părțile și încă unul peste altul. În fundul scenei se vedea o bucată de pânză mânjită cu vopsea albastră închipuind marea cu valurile, alăturea era o treanță ce închipuia o parte dintr-un castel, mai departe un co­dru, o cascadă și o peșteră, toate bucșite una peste alta, un adevărat haos pierdut în întunecime.

La dreapta atârna un nor dintr-un copac rezemat de coloana unei zidiri, iar la stânga luna, făcută din o hârtie unsă cu seu și întinsă pe un cerc, zăcea aruncată pe un poloboc, de după care se ivea soarele tot din hârtie transparentă mânjită cu roșu. Pe vârful unui munte se afla o pereche de pantaloni și o căciulă flo­coasă cerchezească. Pretutindeni prin unghere se vedeau arun­cate oale cu boieli, scaune stricate și prăvălite, butelii — se înțelege, deșerte — frânghii, scripeți, scări etc... și pe scenă era frig ca afară. În mijlocul scenei, la o măsuță de lemn, ședea su­flerul îmbrăcat într-un cojoc: el citea rolurile din un caiet înaintea unei lumânări de seu înfiptă în gâtul unei butelii. Actorii, ce reprezentau persoanele piesei, puțin ce-l ascultau. Ei în momen­tul de interval vorbeau și tractau de interesele lor mutuale.

Bernardo (după sufler). Cine vine?

(De după culise iute intră pe scenă femeia lui Bernardo, în mână cu un coș, în care sunt căpățâni de curechi.) Eu, Pavlușa, zice ea lui Bernardo, am venit să-mi mai dai vreo câteva ruble să cumpăr căpățâni de curechi, nu-mi ajunge să umplu putina de murat... și...

Bernardo (împingând-o de spate afară). Ieși de aici, toanto, că te va vedea directorul, du-te acasă, eu acuși voi veni... (Fe­meia iese, el după sufler): Cine vine?

Francisco. Stai și răspunde, cine ești!

Bernardo. Să trăiască regele!

Văzut-ai, blestematul nu vrea să-mi deie rachiu pe datorie! întrerupe pe Bernardo o voce amorțită de după culisă.

Francisco. Bernardo!

Vocea amorțită. Ba nu. Mortcu, crâșmarul din colț.

Bernardo (după sufler). El însuși...

(Pe scenă intră cam ceacâr un mustăcios cu voce amorțită.) El însuși, puchiosul de perciunat, mă încredințează că căciula lui Vaniușka nu face un sângeap de rachiu...

Vaniușka (ce ședea pe o laiță, sare de pe loc și se apropie de mustăciosul strigând). Cum? Nu demult mi-ai băut cizmele, bețivule, și acum mi-ai dus la birt căciula?

Mustăcoisul. Ei, ei... ce pagubă! Dar eu nu-ți zic nimic că­mi porți de câteva zile paltonul cel nou. Na-ți dar căciula, zgâr­citule!

El o aruncă și, Vaniușka neputând-o prinde, căciula pică într-o oală cu boieli.

Vaniușka furios trage o palmă mustăciosului, și între amândoi se începe luptă și sudalme.

Suflerul, deprins cu așa scene, își reazemă capul de mână și cu indiferență așteaptă sfârșitul luptei. Păruiala devenea tot mai serioasă. Mustăciosul cu violență da brânci lui Vaniușka, care căzu lovindu-se în masa suflerului. Măsuța se răstoarnă, lumânarea de pe ea se stinge și toți rămân în întuneric. Dar subit scena se luminează cu un chibrit aprins de directorul, și toți artiștii fug prin culisă.

Directorul (plesnind din palme). Osândească-vă Dumnezeu, blestemaților, așa învățați voi rolurile! Unde-i Hamlet? Hei, tu! unde dracu te ascunzi?

Hamlet. Iată-mă, dle director! (Iese din culisă.)

Directorul. Unde umbli, rufosule, mai bine te-ai face sacagiu decât actor pe scenă! De ce nu înveți rolul?

Hamlet. Am așteptat intrarea!

Directorul. Zi mai bine intrarea în birt. Dar ascultați ce vă spun: dacă îl văd încă pe unul din voi la repetiții ceacâr, să știți că vă tai la toți leafa pe o lună. (Către sufler). Citește rolul lui Hamlet și Ofelia. Hei, Duneo, unde ești!

— Eu sunt aici! răspunde vocea armonioasă a Dunei, iată-mă că vin! (Directorul se depărtează.)

Actul III Scena I

Hamlet (după sufler). A fi ori a nu fi, de asta e vorba; ce poate să fie pentru un suflet mai sublim decât să sufere neîn­duratele lovituri ale soartei...

În momentul acelui monolog pe scenă vine un tânăr elegant, pe care Burakova văzându-l aleargă la el și îi scotocește bu­zunarele cerându-i cofeturi. Hamlet asemene cu un gest tragic îi cere o țigaretă. Elegantul scoate din buzunar o bombonieră și dă actorilor câte o bomboană, iar suflerul, fiind trecut cu vederea, mânios bate în masă cu caietul strigând: Domnilor, țineți-vă de roluri... nici unul nu știți rolurile... aveți să mâncați papara de la dl director. Doamna Burakova, ți-a venit rândul...

Burakova (cu grăbire apropiindu-se de sufler, îi dă un măr). Nu te mânia, drăguță, na-ți un măr!

Suflerul mușcă din măr și citește rolul.

Ofelia (după sufler). Ești sănătos, principe?

Hamlet. Mulțumesc, mă aflu bine!

Ofelia. Principe, eu de mult am vrut să vă întorc darul ce ați binevoit a mi-l promite drept suvenir. (Repede se întoarce într-un picior și, alergând spre elegantul, i se uită cu gingășie în ochi.) Ah, scumpule puișor, apropo de suvenir, tu mi-ai făgăduit

o rochie de moar antic; zburdalnicule, ți-ai uitat făgăduința. Eu nu mai vreau cofeturi, eu vreau rochia, vreau numaidecât... (lovind cu piciorul și cu pumnul în palmă) iară de nu, îți jur răzbunare. Ei, spune-mi, așa-i că voi căpăta rochia?!...

Suflerul. Da contenești, doamnă, cu șăgile?... ceilalți aș­teaptă intrarea în roluri.

Burakova (alergând spre sufler, îi șoptește la ureche). Te rog, drăguță, lasă-mă un moment să înduplec pe Aristid, și zău că îți voi da încă un merișor... da gustos... (își sărută degetele, apoi întorcându-se către elegantul) Hotărăște mai degrabă, vezi că nu am timp de așteptat!...

Suflerul (aparte). Sărăcuțule, precum îmi pare, ești subțire la chimir.

Elegantul (falnic către Burakova). Ei, da mă iubești ceva?

Burakova. Auzit-ai, mă rog, el încă mă întreabă... crocodil mâncău de inimi femeiești. Da cerul și toate stelele să-mi cadă pe cap, dacă din dragoste către tine și pentru o rentă de zece mii de ruble ce mi-i da, nu aș sacrifica totul... mă jur!

Suflerul (o întrerupe sculându-se de pe scaun). Dar eu mă jur pe leafa mea, că-mi lepăd însărcinarea și mă duc acasă...

Burakova (cu nerăbdare către elegantul). Răspunde într-un fel, ce stai, pare că ți s-a legat limba în gură!

Suflerul (aparte). Ți-ai găsit galantomul.

Elegantul (apropiindu-se de Burakova, îi sărută mâna). Apoi

făgăduiesc că astăzi după spectacol stofa de rochie va fi la pi­cioarele tale și... tu a mea? Burakova. A ta, a ta! (aparte). La asta vom mai gândi... (către ceilalți). Auziți, dlor, martori sunteți! Toți răcnesc deodată. Să trăiască!... (văzând pe directorul că intră mânios pe scenă). Să trăiască regele... ura! Directorul. Ce va să zică asta că strigați ca nebunii ura!... De când se strigă în Hamlet ura?!...

Polonius. Hamlet trebuie să râdă cu hohot: ha, ha, ha!, dar noi am socotit să strigăm ura!

Directorul. Văzut-ai ce îndreptare! (Se apropie de sufler și se uită în caiet.) Unde te afli cu repetiția? (Frunzărind filele.) Dumnezeule, ei încă abia trec în actul al treilea. Of, păcatele mele, ce necaz cu trântorii ăștia!

Suflerul (cu mânie). Au doară eu sunt vinovat dacă dum­nealor nu vor să repeteze? Eu mi-am uscat pieptul, suflând câte un rol de zece ori... (Directorul îl întrerupe.) Destul, iară te-ai pornit la măcinat? Dă-mi caietul și lipsește de aici. (Către ceilalți.) De acum eu voi sufla rolurile, veniți mai aproape și să vedem de vă veți bizui, dracilor, să șuguiți cu mine. (Către fiică-sa.) Tu du-te și-ți fă toaleta! (Către Hamlet.) Ia seama, ștrengarule, la acest monolog! În cela rând m-ai dat de rușine, căci, în loc de a striga „Crimă! încuiați ușile!“ tu ai bârfit pe dos, strigând „Ușile! încuiați crima!“ și câte de aceste pozne îmi faceți, încât dacă pu­blicul nu ar proteja pe copila mea Dunea, de mult ar fi aruncat în voi cu ouă crude și barabule fierte, iară poliția m-ar sili să înce­tez. Atunci, blestemaților, ați pieri de foame, sau v-ați face hor­nari pe la jidani. Începe dar monologul cu un gest eroic...

Hamle t. Crimă! încuiați ușile, nime să nu intre, căutați pe ucigașul!...

Directorul (strigă). Laert, Laert! unde te-ai ascuns?

Laert (repede aleargă de după culisă, dar, împiedicându-se de o frânghie, cade de-a lungul pe scenă. Toți râd cu hohot.)

Directorul. Apoi șezi cum e în rolul rănitului, și vorbește cu voce de agonie!

Laert (cu voce amorțită). Ucigașul este dinaintea ta, Hamlet, tu ești rănit de moarte, căci vinul...

Directorul (lovind cu pumnul în masă). Veninul, surdule, veninul, iară nu vinul: văzut-ai, mă rog, bețivul numai la vin gândește. Apropie-te!

Laert (se scoală și se apropie de directorul). Veninul e în sângele tău, spada a fost otrăvită.

Hamlet. Otravă! apoi să lucrăm (lovește pe rege cu spada).

Regele (către director). Dle director, eu de acuma am murit, rolul meu este sfârșit, dați-mi voie să mă duc la birtul din colț; eu astăzi încă nu am luat nimic în gură.

Directorul. Du-te și caută să-ți torni în gură și să te întorci trăsnit.

Regele. Cum se poate una ca asta?

Directorul. Hai du-te, ieși afară! (Regele iese.)

Orzie și alții. Trădare!... (Pe scenă intră Fortimbrus cu căciula pe urechi și ceacâr.)

Directorul. Da tu unde te-ai cârpit așa?

Fortimbrus. Cum se poate, eu nu am pus pe limbă nici o picătură.

Directorul. Ba ai turnat în gâtiță... începe-ți rolul!

Fortimbrus. La tristul dar al morții supuși să ne plecăm și veșnica pomană...

Directorul (sărind de pe scaun, strigă furios). Pomenire, blestematule... da să te audă Dumnezeu să umbli după pomană pe străzi. O, voi satanelor, dracilor, ce mă schingiuiți ca în iad, se vede că calicia vă atrage cu gândul la pomană! Ce va zice publi­cul la așa absurdități? Negreșit că fluieratul mă așteaptă. Of, of, of, păcatele mele!...

Și cine știe cât timp s-ar fi căinat directorul, dacă n-ar fi fost întrerupt de un mare trăsnet al unei decorații picate. Mecanicul scăpase din mână odgonul, de care era aninată o bârnă. Lovitu­ra în podeaua scenei a fost atât de puternică, că toate acceso­riile se prăvăliră și se grămădiră una peste alta și o negură de colb înveli pe toți actorii, care, fugind de pe scenă, se adunară în odaia de toaletă, iar pe scenă rămaseră numai servitorii luați dintre soldații garnizoanei și lampistul. Ei se apucară de făcut rânduială și de așezat decorurile, fiindcă în curând avea să se înceapă reprezentația.

Te poftesc, cititorule, să vizităm măcar cu gândul acea odaie de toaletă în care sunt adunați artiștii, acea cameră misterioasă a înaltelor inspirații și a aleșilor corifei teatrali, unde eroii vea­curilor trecute șed ascunși după culisa și cortina scenei, așteptând ridicarea ei să reînvie și să înceapă activitatea cu ale lor pasiuni, dorințe și deșertăciuni, luptând pentru glorie și independență. Căci autorul cu condeiul său îi dezgroapă din morminte, îi des-fașă din giulgiul funebru, le aruncă pe umere hlamide regale și pe mândrele frunți coroane cu diamante, iar din țărna frumuseții de odinioară întrupează pe grațioasa eroină, care prin puterea farmecului subjugă la picioarele sale pe fiorosul paladin. Așa ge­niul autorului realizează poveștile evenimentelor trecute într-o realitate vizibilă, faptică, ce se prevede prin iluziunea jocului is­cusit al imitatorilor. Deci dacă esteticul simte extazul admirării la privirea unui tablou istoric depins1 pe pânză, apoi ce trebuie el să simtă la ridicarea cortinei, privind învierea acelui tablou! Privind în descrierea unui mic pasaj din repetiția lui Hamlet închipuirea clasicismului în formele celui mai umoristic comism, binevoiește acuma, cititorule, a trece cu suvenirele mele în oda­ia de toaletă a actorilor cu o oră înainte de ridicarea cortinei și începutul reprezentației lui Hamlet.

Închipuiește-ți o odaie mare în care sunt ticsite atâtea obiecte, încât cu greu va fi a le găsi numirile până și în dicționarul uni­versal. De-a lungul a trei pereți sunt aruncate atributele accesorii și hainele teatrale precum: coșărci, coifuri, steaguri, pistoale, săbii, pumnale, unelte de ale inchiziției, mantii, instrumente muzicale, giulgiuri, tronuri, jamboane și cârnațe din papir, măști, cununi de lauri, bărbi, mustăți, cozi și felurite piei de fiare, ceal­male turcești etc... Mai departe lângă al patrulea perete e o masă feștelită de felurite boieli și pe ea sunt înșirate atributele de sulimeneală și grimăseală, consistând din felurite ulcicuțe cu alb, roșu, negru, vânăt și albastru, apoi periuțe, piepteni, cleștișoare de încrețit părul, foarfeci, cuțitașe, peruci de tot colorul etc. Și prin acest haos de mărunțișuri cu gravitate se plimbă favoritul artiștilor, un motan bătrân cu coada în sus și mieunând câteodată. Pe o laiță lângă masă șed de-a rândul artiștii cufundați în îndelet­nicirea cu toaleta. Actorii pribegi nu sunt pretențioși, ci se mul­țumesc cu puțin. Ei alcătuiesc un fel de societate de muncă mu­tuală, ajutându-se unul pe altul în funcțiile lor. Tabloul devine foarte ciudat în momentele pregătirii de a ieși pe scenă.

La capătul mesei, dinaintea unei bucăți de oglindă stricată și înfiptă cu colțul ascuțit într-o sfeclă, artistul, ce trebuie să joace pe regele, cu o deosebită silință face frizura lui Hamlet și toto­dată așează o perucă pe capul lui Polonius. Mai departe Laert cu o jumătate de mustață încleiată, mânios și suduind, caută pe sub masă ceealaltă jumătate rătăcită. În dreapta Horatius, șezând turcește cu nasul mânjit numai cu alb, cu o deosebită atențiune cârpește o pereche de colțuni rupți. Lângă dânsul Marcelis și Ber­nardo gâfâind ajută unul pe altul să se îmbrace în uniformele vechii gărzi a lui Napoleon, ce le sunt foarte strâmte în spate. Și la urmă tabloul se încheie cu o deosebită grupă de artiști, care cu râs în hohot îmbracă în giulgiu pe un soldat de garnizoană, ce avea să reprezenteze umbra tatălui lui Hamlet. Convorbirea artiștilor va fi prea desfrânată pentru a o copia, și de aceea mai bine să intrăm în odaia de toaletă a donei Burakova. Din această misterioasă cameră ieșea pe scenă idealul perfecțiunii artiștilor de provincie personificat în dona Burakova cu talentul ei elastic, ce cu succes se îndoia ca mlădița la tot felul de roluri, începând de la partiturile vocale de operete până la cele de cuplete de vodeviluri, iară în drame de la Margareta din Faust până la Fe­dra lui Racine.

În cabinetul ei de toaletă, afară de câteva măști, capele și ca­poturi, nu se găseau alte podoabe, fiindcă toaletele mai alese actrițele de provincie le țin pe acasă. În fundul odăii pe o masă sunt așezate felurite cutiuțe și flacoane, bolduri, foarfeci și vopseli, în mijlocul mesei e o oglindă cu două vase de flori pe de lături. Pe podea e așternut un covor cam șters și ros, pe care se joacă doi cotei, proprietate neapărată a actrițelor. În colțul odăii arde foc într-o sobușoară de spijă, împrăștiind o priincioasă căldură. Dinaintea acestei sobe Burakova, tologită într-un jilț, fumează o țigaretă, uitându-se la para focului și adâncită în gânduri. Ea este o femeie foarte frumușică, ochișorii ei negri și isteți exprimă multe din cele ce gurița ei roșie cu dinți ca de mărgăritare nu vrea să spună. Nasul ei cam bârligat e așezat între doi obrăjei proaspeți și rumeori care, când gurița zâmbește, dez­velesc două gropițe ce seamănă a fi cuibușoare de amor. Talia, sânul și tot trupul ei sunt plăzmuite în farmecele cele mai grațioase și ademenitoare, așa că nu degeaba dona Burakova in­spiră în junimea orașului o adorație frenetică. Ea era cochetă și șugubeață pentru unii, iară pentru alții aspră și destul de iscusită pentru a se apăra de asalturile măgulitorilor și desfrânaților ce-i făceau curte. Ea avea caracterul acelor femei care, de ce te ap­ropii de dânsele, ele se depărtează, și, din contra, voind a te depărta, te provoacă cu dulci ispite, știind a întrebuința bine flu­idul misterios al amorului, cu care multe femei sunt bogat înzes­trate de natură. Această puternică atracțiune învinge orice măsuri de pază, ce rațiunea iscodește spre a se feri de ispită. Cesții2 tre­cute prin discuțiile celei mai adânci filozofii fiziologice pun cultul amorului în paralelă cu cultul religiunilor, unii crezând în poliga­mii, alții în monogamii. Iară civilizația modernă se silește să curme aceste două noduri cu tăișul filantropiei, anume cu emancipația mutuală a ambelor tabere de luptători. Iscodirea legii libertății și egalității drepturilor trupești este cea mai însem­nată proprietate a ambelor sexe. Dar putea-va civilizația să ajungă la culmea perfecțiunii acestor doctrine? În cale îi stau multele greutăți ale luptei pentru existență, ale luptei pentru îndestularea pasiunilor neînfrânate ce dau asalt de nebunii și greșeli rațiunii încă în pruncie. Au nu vedem că filozofii cei mai înțelepți, gânditorii cei mai adânci, asceții cei mai aspri precum și fanaticii cei mai turbați au fost și vor fi totdeauna biruiți de flui­dul amorului și, fiindcă Les vaincus ont toujours fort3, zburdalnicul prunc Cupidon și-a bătut și-și va bate joc de ei, silindu-i să închine steagul înaintea unor perechi de ochi frumoși? — Dar să ne întoarcem la dona Burakova, pe care am lăsat-o stând pe gânduri lângă sobușoară. În căpușorul ei se combina atunci strategia cea mai hâtră pentru a zădărî și aduce la desperare pe adoratorii săi, care din partea lor asemenea se întreceau în combinații, ce fel de capcană să iscodească ca să poată prinde pe grațioasa păsărică ce le mânca momeala fără a intra în laț. Ei nu o dată cu ciudă se uitau la frumușica ciocârlie, cum se legăna în aer și își ciripea amorul, dar totodată ochind momeala ce o ademenea.

Iată deci că ea se scoală din jilț, își îndreaptă la oglindă abun­denta sa frizură, studiază câteva zâmbiri și gesturi, de care în curând va avea trebuință, apoi cam pe gânduri pășește spre sce­na luminată așteptând ridicarea cortinei.

În parter, pe scaunele de primul rang, înfocata junime aștepta ivirea Burakovei, ca să aducă la împlinire răzbunarea pentru neizbutirea sa în amor. Complotul era acuma urzit și hotărât, ca prin fluierat și ostilități să aducă pe biata artistă la extremul mi­zeriei, și atunci ca șoimi răpitori să prindă pe gingașa păsărică în ghearele lor.

Astfel e soarta multor femei, ce se suie pe lunecoasa estradă teatrală spre a delecta publicul prin talentul lor. Nu una din acele femei inteligente cade până la infamie, și apoi suspină gândind la fericirea din haremuri. Eu cu tristețe înțelegeam piedica ce-i era pusă în cale și prevedeam căderea ei. Neîndurații măgulitori aduseră la împlinire conspirația, căci piesa Hamlet a fost fluie­rată, artiștii batjocoriți într-un chip înfricoșat, așa că autoritățile orașului depărtară de la teatru pe bătrânul Burakov și trupa lui se împrăștie. Neavând mai mult afaceri cu scena și așteptând altă trupă de actori ce trebuia să sosească din capitală, eu pierdui din vedere și pe Dunea Burakova care, cum auzii, plecase din oraș insoțită de un adorator bogat. Apoi într-un timp se vorbea și se scria prin gazete de renoitele ei roluri prin orașele din pro­vincie. În sfârșit, gazetele conteniră de a mai scrie ceva de Bura­kova. Se presupunea că ea cu adoratorul ei s-a dus la America, țara disperaților și a aventurierilor.

II

Dona Elvira Salamini

După un lung șir de ani de călătorii prin țări străine m-am întors în orașul O***. Mă uit împrejur, o, Dumnezeule, câtă schimbare în decursul acestor ani! Toate s-au renoit, s-au prefăcut, s-au îmbunătățit, s-au perfecționat așa, de îmi părea a privi o fantasmagorie. Șezând într-o lojă a teatrului orășean și uitân­du-mă la grandioasa zidire, îmi ștergeam ochii. Ce, Doamne iartă­mă, nu-mi venea a crede că din sărăcuțul teatru de mai nainte, ce avea asemănare cu o coșarcă, s-a ridicat mărețul templu al lui Apolo din vechea Grecie cu coloanele lui de marmură, cu ar­curi, statui, ornamente de bronz și de spijă, înlăuntru cu picturi al fresco4, candelabre, poleială, cristaluri, iluminație electrică, loje și în ele dame îmbrăcate în mătase și catifea presurate cu pietre scumpe. În parter junimea civilă avea fracuri și cravate albe, mili­tarii uniforme cusute cu aur pe piept și alte decoruri. În ce parte mă întorc, pretutindeni sunt orbit de raze luminoase, pretutin­deni lux, civilizație și dialogul francez. Parisul și pace... Iară pe scenă îmi părea a vedea aievea poveștile ce mi le spunea de co­pil mic bătrâna mea bunică, șezând pe divan turcește, cu fes roșu în cap și cu filigeanul de cafeluță în mână. Ea cu gravitate și cu un fel de inspirație poetică îmi spunea minunile din țări depărtate de peste munți și codri, râuri și mări, cu palate de aur împo­dobite cu pietre scumpe și locuite de zmei și paralei, unde lo­cuiesc Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene cu părul de aur în grădini paradisiace cu mere care, despicându-le, din ele ies zâne cu haine de rubine și safir și alte nenumărate minunății, ce iscusința modernă a adus la perfecție în iluzia decorațiunilor și punerea în scenă a pieselor de feerii și baleturi.

Și gândeam eu: unde se află acum fostul director, bătrânul Burakov, cu peruca lui ștearsă ca o piele de opincă? Unde sunt colaboratorii lui dramatici, ce cu căciula pe-o ureche și cam ceacâri declamau la repetiții pe Hamlet? Unde e frumușica bru­netă Dunea Burakova, primadona operetelor și a pieselor clasice, cu camarazii ei lirico-dramatici? Mă uit în afiș și citesc, în loc de Dulakov, Ivanov... numai nume italiene: Tardini, Bardini, Salamini și alții. Se vede, gândeam eu, că bătrânul Burakov îmbogățin­du-se și-a luat o trupă de opere italiene și, voind a mă încredința, mă întorc de întreb pe un megieș ce îmi părea a fi rus, căci pur­ta barbă lată și tunsă à la cosaque5.

— Dă-mi voie, d-le, să te întreb, cine este antreprenorul acestei trupe? Domnul cel tuns cu un ton aspru îmi răspunde franțuzește: „Que me voulez-vous, je ne vous conais pas?!“6

Am sfeclit-o! N-am nimerit și oareșicum rușinat mă uit împre­jur, de nu voi vedea vreun cunoscut, dar în zadar. Dumnezeule, se poate oare ca în țara unde m-am născut și într-o așa mare adunare de public să fiu cu totul străin ca un Livingstone sau Delagorg în pustiurile Africii? O mâhnire nespusă mă cuprinse și, ieșind din lojă, m-am depărtat spre foié7 în speranța de a da peste un cunoscut, dar, neștiind calea prin labirintul galeriilor, am nimerit în apartamentul de toaletă al damelor, unde cu mânie mi-a oprit intrarea o babă gheboasă cu obrajii ca zbârciogii, cu buzele uscate și vinete, dintre care se vedea numai un dinte, pe care, rânjindu-se, mi l-a arătat ca un câine zădărât.

— Unde intri, moșule, mi-a strigat ea, nu ai nimerit, această intrare e rezervată numai pentru dame.

— Ei, ș-apoi! i-am răspuns eu cam supărat de epitetul ce mi-a dat baba cloanță. Cum mi se pare, mătușă, noi amândoi suntem de-o vârstă. Apoi, voind a o zădărî, am adaos: Cum văd, măcar că sunt moșneag, inima tot mă trage unde se adună frumușelele, căci la vârsta noastră trăim numai cu suvenirele. De altfel, s-ar părea că suntem niște strigoi ieșiți din morminte.

Baba, zâmbind, mi-a arătat iarăși clonțul, și acea zâmbire, încrețindu-i și cutremurându-i zbârciturile obrajilor, o deformase de pare că o lovise... ducă-se pe pustii. Apoi, după un oft horcăitor ce a zbucnit din pieptul ei uscat, ea mi-a răspuns:

— Ai dreptate că trăim numai cu suvenirele tinereților tre­cute, și acum, când te uiți în oglindă, te iau fiori. Da d-ta de unde ești?

— Eu sunt de aici, i-am răspuns, aici m-am născut și aici mi-am petrecut tinerețile cu extazurile lor nebunatice. Apoi soarta m-a aruncat în țări depărtate, de unde acum după mulți ani m-am întors, și pretutindeni mă aflu ca și în străinătate, căci nu găsesc pe nime din cunoscuți. Da d-ta, doamnă, de unde ești?

— Eu asemenea sunt de aici. În tinerețe am fost artistă, și nu puțină glorie am câștigat cu talentul meu.

— D-ta ai fost actriță?

— Așa este, și pot zice că în timpul meu eram renumită atât în operete, cât și în piesele cele mai clasice. Eu, dle, nu m-aș fi schimbat cu aceste păpuși italiene, ce fac deliciu numai auzului, fără a deștepta coardele inimii. Ele joacă numai ca niște mario­nete și, când ies din culise, îs toante ca curcile. Eu cu jocul meu nu numai că încântam publicul, ci îl și stăpâneam plecându-l la dorințele mele. El mă prețuia până la adorație și umbla roi după mine. Of, of, scump timp am petrecut eu atuncea!

— Cum se vede, acel public era încântat, dar puțin galantom. Ea m-a întrerupt cu grăbire înțelegând ce am voit să zic:

— Îmi dai a înțelege că mă vezi acum servind în odaia dame-lor! Tocmai de asta eu mă plâng, că singură sunt vinovată de reversul ce soarta mi-a trimis. Frăgezimea inimii mele m-a adus la acest hal. Nu degeaba zice proverbul: Dă inimii voie, ea te duce la nevoie.

— Socot însă că tot după acest proverb nu unul din curtezani a pătimit din cauza d-tale.

— Așa-i, mi-a răspuns ea, dară chinul de amor din timpul meu era mai mult idilic, pentru că curtezanii de atunci din suflet adorau pe artistă, necerând de la ea sacrificii grele, ci mulțu­mindu-se cu un suvenir luat de la dânsa, bunăoară, un pieptănaș, un pantof și alte bagatele. Ei purtau la piept un colțun de pe piciorușul ei, iară în suflet chipul ei adorat. Amanții de atunci erau copii bătrâni, iară cei de acum sunt copii moșnegi dezi­luzionați. Cauza reacției timpului provine de la uzul neregulat al luxului, care a năbușit din capitale în provincie. Luxul a îne­cat, a înghițit toate dorințele modeste ale timpului trecut. Curte­zanii cer acum de la biata femeie tot, o prețuiesc numai ca un obiect de plăcere, ca o vremelnică jucărie, de care, după ce se satură, o aruncă fără îndurare, căutând alta. Simțirile dulci ale amorului s-au prefăcut într-un chin dureros, ce pe mulți îi duce la disperare și nu o dată la sinucidere, dacă nu pot izbuti să-și împlinească nesățioasele dorințe.

— Văzut-ai, mă rog, am exclamat eu nevrând și cu uimire, ascultând judecata ei.

Ea s-a uitat la mine cu ironie, dând din umeri. Îți pare curios, dle, că mă auzi vorbind într-un stil cam poetic și oare unde gândești: De unde strigoaica asta se ține de prestigiul esteticii, după ce mai bine i s-ar ședea în rolul unei fermecătoare din Mac-bet! Și ea a râs cu hohot. O, ce râs! Semăna cu horcăitura unei fiare cu gâtița tăiată. — Dar nu te mira, dle, a adaos ea, eu mult am citit în viața mea și am studiat profesia de actriță nu numai pentru a câștiga bani, ci și pentru a-mi înzestra mintea cu cele mai alese odoare ale renumiților scriitori. Odată, când vei avea vreme, vină în mansarda în care locuiesc, și eu îți voi declama cele mai alese monologuri din piesele franceze și germane. La mine aici, a adaos ea arătându-și cu degetul uscat fruntea, este

o arhivă de mărgăritare beletristice, și posed o memorie colosală.

— Bine, i-am zis, dacă d-ta ești înzestrată cu așa memorie, apoi socot că-mi vei putea spune: ce s-a făcut cu trupa artiștilor care cu vreo 40 de ani îndărăt juca aici?

— Unii s-au împrăștiat prin lume, alții au trecut pe ceea lume, și numai eu singură am rămas din acea trupă.

— Dumnezeule, am strigat eu uimit, și cum te numești?

— Eu sunt Dunea Burakova, a răspuns ea privindu-mă cu mirare.

— D-ta ești încântătoarea Dunea de odinioară? Publicul aplau­da cu frenezie și bătrâna, sculându-se cu grăbire, mi-a zis: Mă duc la funcțiile mele. Nu uita, dle, vină în mansarda mea, casa lui Fendrich, nr. 17, strada Rișelie. Și ea cu fuga s-a depărtat, intrând în apartamentul damelor.

Publicul elegant s-a împrăștiat, prin foiéul iluminat a giorno8 . Fiecare pășea cu grandețe dându-și un aer măreț, iară la întâlnire cu vreun cunoscut abia clătinând unul altuia cu capul. Toată cere­monia aceasta avea asemănare cu o procesie păgână, din care lipseau numai vechii sacrificatori în mantiile lor albe. Ei erau în acele momente în culise, așteptând ridicarea cortinei spre a se prezenta în actul al doilea din opera Aida.

Oare pentru ce atâta înțânțoșare? Pentru ce acest mutism, ce nu exprimă adevărata sinceritate și mulțumire? Pentru ce tirana etichetă domnea în foié? Ea pedepsește cu epitetul de mauvais­genre9 pe oricine va vorbi tare, va merge liber, va râde sau va glumi cu zgomot. Actorii pe scenă imitează pe dimnitarii din piesă, spectatorii imitează pe actori. Pe scenă rochii de mătase, catifea și giuvaieruri, în foié se plimbă aceleași toalete, expunând bogăția odoarelor.

Un tânăr din provincie sosit în oraș din fundul pustiurilor, cu fața dogorâtă de soarele vieții muncitoare de agronom, dar cu

buzunarele bine ticsite de bani, se uită împrejur cu oareșicare înspăimântare, silindu-se să-și deie maniera liberă de un leu orășean. Însă fața lui devine roșie și pe frunte îi rourează sudoare. El, trecând pe lângă o mare oglindă, cu frică se uită în ea cu coada ochiului să vadă de nu i s-a strâmbat cumva cravata sau cârlionții frizurii de sunt în rânduială. Și iată că deodată el devine palid și se cutremură, când o frumoasă camelie cu un lung șlep de rochii îi pune mai sub nas lorneta și, cam închizând genele, i se uită drept în ochi cu o zâmbire ademenitoare. Pezevenchea îi de tot frumușică. În părul ei blond strălucesc diamante minciunoase și în ochii ei mari albaștri sentimente minciunoase. Ea se plimbă à la brassét10 cu o neneacă, cum se pare, împrumutată. Neneaca are bucle albe ca laptele și e îmbrăcată în rochie de catifea neagră.

— Il nest pas mal!11 pronunță camelia destul de tare, întor­cându-se către neneacă-sa, care nu înțelege nici un cuvânt fran­țuzește. Apoi cocheta aruncă o privire galeșă tânărului provin­cial și cu grandețe pășește înainte. Provincialul la această pro­vocare, ca lovit de o scânteie electrică, tresare, se înțânțoșează și, punându-și monoclul în găunoșitura ochiului drept, urmărește pe frumușica camelie și trage cu urechea, ca din conversația ei cu neneaca să afle cine-i. El se ține după urma ei și mai că nu-i calcă șlepul. Frumușica studiază cu coada ochiului toate mișcările lui. Acest soi de capcane vii, ce stau în calea junimii moderne, au nu numai o pereche de ochi încântători, ci și o pereche ob­servatori ce-i poartă în ceafă.

— Peștișorul de aur adulmecă undița! șoptește ea la urechea neneacăi de contrabandă.

— Numai de n-ar fi vreun broscoi de baltă! îi răspunde re­spectabila la chip, neneaca împrumutată. Apoi ele amândouă se grăbesc să intre în cabinetul damelor, ca să afle de la camerista Dunea Burakova, care cunoaște pe toți și-i un fel de Laporelo fe­meiesc, de este tânărul provincial proprietar și bogat. Așa într-un pătrar de oră, pe timpul pauzei dintre acte, se fac în acest bâlci elegant al deșertăciunilor lumești multe acte de dragoste, de cunoștințe și de căsătorii de comerț.

Rezemat într-o poză academică de piedestalul unei statui de marmură, un tânăr tras la față, cu chipul caracteristic al israeltea­nului, cu niște ochelari de aur așezați pe nasul său coroietic, cu o zâmbire de dispreț pe cărnoasele sale buze se uita la un fru­mos june ce conversa cu el.

Junele e îmbrăcat și pieptănat după jurnal ca o păpușă. El cu umilință se uită la cel cu nasul coroietic, pe care de câteva ori vrea să-l ieie de mână, dar palestineanul cu iscusință se apără de a-i da mâna, zicând cu indolență: „Nu pot, m-am hotărât odată că nu pot!“

— Nu-mi vine a crede, zice junele, ca ruga mea să fie zadar­nică. Îndură-te, Davide, tu mi-ai fost camarad la universitate și amic intim, nu mă respinge în poziția mea precară. Au doară ai uitat că în timpul studiilor noastre eu te țineam gratis în domi­ciliul meu, fiindcă părinții tăi nu-ți trimiteau bani de cheltuială? Și acuma mă lași fără ajutor?

Amicia cu comerțul nu se înfrățesc, eu sunt finanțist și sclav legii finanțelor, răspunde nasul coroietic. Tatăl meu mi-a încre­dințat capitalul firmei sale, și eu trebuie să iau seama bine, cui să împrumut bani.

— Vasăzică, tu te îndoiești că-ți voi plăti la termen, îl între­rupe tânărul cam supărat.

Din contra, eu nu aș sta la îndoială să-ți împrumut, dacă aș ști că acel capital îl vei întrebuința în vreo afacere comercială cu bun chilipir în perspectivă. Dar fiindcă cu banii vrei să intri în filiații de amor cu frumușica Lidia, apoi nu este de crezut că-mi vei întoarce datoria. Cupidonul a fost și va fi tot gol și, cu toate că-i place a se lăfăi în bani, în fine este ușor la minte și nebăgător de seamă ca un adevărat sans culote12... și nasul coroietic cu mândrie se uită împrejur, mulțumit de așa istețime.

— Dar ce are a face Lidia cu capitalul ce-ți cer împrumut, când eu îți dau poliță cu 24 % la sută?

— Polița însă negreșit vei fi silit s-o absolvi, cheltuind pe pâră, avocat și timbru, iară la urmă, ce este mai rău, eu voi fi nevoit să mă sfădesc cu d-ta.

— Asta nu va fi niciodată, crede-mă pe onor că-ți voi plăti la timp, se silește a-l îndupleca tânărul.

— Nu vei plăti, nu, îl întrerupse nasul coroietic, căci vrei să intri în luptă cu tenorul Sergiu, bogatul clironom, al cărui tată nu demult a murit; pe tânărul Sergiu l-am văzut dinioară petre­când pe Lidia până la apartamentul damelor, unde negreșit prin mijlocirea cameristei Dunea Burakova se vor pune la cale după spectacol să beie șampanie în vreun cabinet misterios și să înghi­tă la stridii.

Copilandrul devine palid, își mușcă buzele de invidie și cu îngrijire își țintește căutătura spre apartamentul damelor. Tul­burarea sufletească îl aduce la desperare și, desăvârșit pierzân­du-și cumpătul, îl apucă pe camaradul său de mână și cu un of-tat dureros îi zice:

— Apoi nu am ce mă face, m-am hotărât să mă plec voinței tale, vânzându-ți 300 fălci de pădure cu o sută de galbeni.

Ochii fiului lui Israil scânteiară. Zâmbirea lui de dispreț s-a prefăcut într-o zâmbire dulce, el momentan s-a schimbat din leul impunător în tigrul ce se târâie pe labe spre vcitima ce a ochit-o. Deci cu gravitate își scoase de pe nas sticlele, apucă pe june cu amândouă mâinile și cu o voce gingașă se sili să-l mângâie.

— Nu-ți pară rău, prietene, crede-mă că pădurea nu face mai mult, și cred că ești destul de cuminte să înțelegi cât de greu merge comerțul în ziua de astăzi.

— Orișicum ar fi, dar 300 fălci de pădure în megieșia căii fe­rate are...

— Nu are nimic, întrerupe nasul coroietic, nedând junelui timp să calculeze și să-și deie seama. Citește, adaose el, ordinul guvernului, care nu dă voie să se ardă lemn în locomotive, ci numai antracit, și așa vei înțelege că eu cu astă cumpărătură îmi pun capitalul în risc, și pe de altă parte noi, bancherii, nu avem mari sume de bani disponibile pentru afaceri nesigure. Scoțând apoi din buzunar un portofel bucșit cu bancnote, îl deschide di­naintea junelui zicând: „Mă jur pe stima ce-ți port, că astă sumă de bani a fost menită s-o împrumut contelui Calicini, dar acum stau la cumpene între amicul meu și procentul de 50 la sută ce-mi dă contele cu siguranță de amanet pe casa sa din oraș“.

Pupilele ochilor copilandrului se măresc, aruncând o căutătură avidă în portofelul cu bancnote. El se cutremură ca de friguri, și cu o voce înădușită de emoțiune și pare că rușinându-se de actul ce vrea să săvârșească, iute se uită împrejur, apoi se pleacă la urechea tânărului bancher și îi zice: „Nu-i de pierdut timpul! No­tarul se află aici, l-am văzut în parter; mergi de-i spune să pregătească polița, care după spectacol va aduce-o în cabinetul de la Grand otel, unde eu voi fi cu Lidia la supé“13.

— Ferice de voi, fluturași ai libertății, pentru voi sunt pre­destinate florile vieții, iar nu pentru noi, sclavii finanțelor! Dar grăbește de invită pe Lidia, până ce Sergiu nu ți-o suflă de sub nas; eu mă duc să vorbesc cu notarul.

Junele cu grăbire pășește spre apartamentul damelor, iară na­sul coroietic se uită pe urma lui zicând: „Dobitocului nici prin gând nu-i trece că eu gratis mă voi folosi de plăcerea după care el aleargă...“ Și mormăind încă ceva, se grăbește să intre în sala reprezentației, fiindcă pe scenă se începuse al doilea act al operei.

Prima dona Elvira Salamini și tenorul Tardini încântau auzul publicului cu un duet patetic. Însă nu toți sorbeau cu urechile dulcile modulații ce în vibrații fermecătoare veneau de pe scenă. Armonia străbătea mai cu seamă în sufletele modeste, în asis­tența din popor, iar nu în piepturile goale ale damelor elegante și ale cavalerilor de modă ce se lăfăiau prin loje și prin jilțuri — dovadă că ei în momentele cele mai mișcătoare, în mijlocul valurilor de armonii cerești, se tăvăleau în noroiul prozei realis­mului, discutând cu șopot (pour la bonne tenue14) clevetirile cele mai scandaloase ale zilei, bârfelile cele mai mârșave și intrigile cele mai iscusit țesute.

Într-o lojă de bel-étage o neneacă în rochie de brocar, la piept cu un bold ce reprezenta un fioros păianjen de email, șede țanțoșă între două fiice, una cu verigi grele de aur în urechi, alta pieptănată à la chinois15 cu două măciuci de aur înfipte în păr. Neneaca cu iritație dojenește pe copila cea mai mare că nu știe să prindă în laț pe un tânăr ce ea îl ochise de mire.

— Apoi ce-s eu vinovată, dacă el e așa de indiferent față de mine și tăcut în vorbă, răspunde cu voce iritată fiica cea cu verigi în urechi.

— Ești dobitoacă, dacă nu știi a-l depăna pe ațișoară la ghem, bodogănește neneaca.

— Apoi ce ațișoară poți avea la un tânăr om decât a amoru­lui? răspunse ofensata fiică. Eu îl trăgeam cât puteam de acea ață, dar în zadar. El îmi sta înainte ca un butuc și numai holba ochii rânjindu-se. Și fiica cu verigi în urechi mânioasă își întoarce fața spre scenă.

Neneaca cu păianjenul, asemene mânioasă, se pleacă la ure­chea fiicei și îi citește morala zicând: „Eu știu că în opinia ta Ian­cu Cucu este un dobitoc, pentru că el nu știe a-ți spune palavre filozofice, cu care, cum se vede, tu ai început cu el vorba ca să arăți educația strălucită ce eu ți-am dat. Se înțelege că el a tre­buit să tacă, fiind numai econom bun, om de muncă, iară nu sibarit ce citește cărți învățate. Pentru aceea el este bogat și solid, pe când Sergiu, care ție îți place, bate acum la tălpi averea tătâni­său ce nu de mult a murit. Pare că nu l-ai văzut dineoară în foié cum se lipise de o damă cu rochie de catifea albastră. Eu, dând un bacșiș cameristei Burakova, am aflat de la dânsa ce soi de poamă este... de acele ce... și ea făcu cu mâna un semn echivoc.

— Și ce te-ai legat de capul meu, îi răspunde fiica cu verigi în urechi, roșindu-se pe obraz de mânie, eu am vorbit cu dânsul de filozofii?

— Apoi ce-ai vorbit? Eu trebuie să știu ca să-ți îndrept gre­șeala!

— Eu l-am întrebat de ce stă așa pe gânduri, poate e amo­rezat...

— Rea întrebare! Ei, și el ce ți-a răspuns?

— Mi-a răspuns că guturaiul i-a picat pe piept, și se teme a vorbi ca să nu-și stârnească strănutatul. — Și tu ce ai răspuns?

— Nimic!

— Rău ai făcut! A trebuit să arăți compătimire la guturaiul lui zicând: „Cine te va căuta, dacă vei pica la pat? Cine îți va fierbe ceișor de floare de soc, pe care eu știu așa de bine a-l pregăti...“, într-un cuvânt să-i fi dat a înțelege că tu știi a gugoli pe bolnavi și, drept dovadă, să-l fi trimis să mă întrebe pe mine, cum m-ai căutat când am fost bolnavă de lungoare. Astfel puteai să-l faci a înțelege că pe lângă toate ești și bună gospodină, știi a face șerbeturi de nufăr, a îngrășa curcani, a pune ouă sub cloșcă etc. Nu, în loc de acestea, tu îți arăți indiferența, pe când el se căinează de guturai. Of! of! cu voi nu o mai poți scoate în capăt. Și eu, sărăcuța de mine, ca să vin de la țară până aici și să pot da goană după Iancu Cucu, mi-am vândut la jidani fără preț grâușorul de pe lanuri...

Cine știe cât s-ar mai fi văicărat neneaca, de nu s-ar fi deschis ușa și n-ar fi intrat în lojă un tânăr elegant, dar foarte palid la față și cu ochii urduroși.

— A, monsieur Antoin!16 exclamă neneaca întinzându-i mâna. Cum te mai afli? Vous êtes toujours soffrant!17 adaugă fiica cu verigi în urechi, iară ceealaltă fiică cu măciucile în păr îl poftește să șadă.

— Mulțumesc! răspunde tânărul palid. Așa-s de îndeletnicit, că sănătatea mi-am smintit...

— D-ta tot în versuri vorbești, îl întrerupe zâmbind fiica cu

verigi. — Și ce trebi așa mari ai d-ta? îl întreabă neneaca cu interes.

— Of! sunt îmbulzit de afaceri, răspunde cu gravitate tânărul palid. Judecați singure, că de trei nopți nu am închis ochii, alergând de la bal la bal, astăzi după spectacol trebuie să fiu la un somptuos supeu dat în onorul primadonei Elvira Salamini, și pe mâine sunt angajat la balul cucoanei Săftica Boteanu, la care socot că și d-voastră veți fi.

— Eu sunt poftită cu copilele, dar mi se pare că nu vom merge, fiind de tot ostenite. Aici am venit să ne mai odihnim și să ne îndulcim de vocea încântătoare a primadonei Salsisoni.

— Salamini! se grăbește a îndrepta greșeala fiica cu măciucile în coafură.

— O! adorabila Elviră, zeița armoniei, veți vedea cum în al doilea act îi vor oferi o brățară cu diamante scumpe!

— Fără șagă? întreabă cu o exclamare unanimă neneaca și fiicele. Și cine este galantomul ce face un așa prezent?

— Se înțelege că compania noastră, adică Sergiu cu doi cama­razi de universitate ai mei, răspunse tânărul palid.

Neneaca aruncă o căutătură de mânie spre fiica cu verigile în urechi, iară fiica de ciudă își mușcă buzele, lovește în ele cătinel cu evantaiul și, neputându-și stăpâni tulburarea, se întoarce către tânărul palid și zice cu voce tremurătoare: „Păcat de silința ce vă dați și de cheltuielile ce întrebuințați pentru aceste privighe­tori venetice. Ele cântă și ciripesc, apoi, luându-vă darurile, zboară unde înfloresc portocalii. Așa-i că am dreptate, dle poet, d-ta mă vei înțelege!“

— Dar mata, duduie, nu vei înțelege când îți voi spune că, din contra, păsăruica cântăreață va rămâne aici în colivia căsă­toriei, îi răspunde tânărul cu un ton misterios.

— Se vede că se mărită cu vreun actor, adaoge neneaca zâmbind cu ironie. Și apoi nu-i de mirare: actriță cu actor, așa se cuvine!

— Din contra, întrerupe tânărul palid. Ea nu se mărită cu un actor, ci cu un proprietar mare al nostru, cu tânărul și bogatul Iancu Cucu.

Vestea aceasta a lovit ca fulgerul în loja din bel-etaj. Neneaca cu un mic răcnet a sărit de pe scaun și a picat îndărăt ca amețită. Fiicele, nevrând, lovesc în palme cu mirare, apoi se silesc a ridi­ca pe neneaca de pe scaun și a o duce pe subsuori în aparta­mentul damelor. Publicul din lojile megieșe privesc cu nedume­rire la confuzia celor trei dame. Dar fiica cu belciugii în urechi, spre a da neneacăi efectul unei amețeli de modă, o dojenește cu glas zicând: „Ți-am spus, neneacă, să nu asculți cu așa mare atențiune pasajele patetice, fiindcă muzica îți iritează nervii“. Și din întâmplare tocmai în acel moment duetul de pe scenă întru atâta a încântat publicul, că mulți din asistenți se ridicară de pe scaune, trimițând furtuni de aplauze și de laude cântăreților. Tânărul palid, înțelegând sub ce impresie neneaca s-a tulburat, a ieșit din lojă cu grăbire.

Pe scenă primadonei i s-a dat un dar de mare preț, iară publi­cul elegant, după multe urări, s-a adunat iarăși în foié.

Pe o canapea de catifea se pune un bătrân cu fiul său. Bătrânul poartă o perucă foarte neted pieptănată în cârlionți la tâmple, iară tânărul cuconaș poartă colerete albe la gât de mărimea unor aripi de gâscă. Bătrânul se uită cu o căutătură zâmbitoare la două dame ce vin spre el și zice fiului său: „Ia seama, Pătrăchel, pe lângă noi va trece neneaca cu copila ce are 100 mii zestre. Nu scăpa prilejul, închină-te și spune-i ceva amabil, da știi, zâmbind cu așa grație, încât să-i poți arăta frumoșii tăi dinți ca de fildeș. Cine mai știe ce dă norocul, câteodată duduiele se amorezează și de dinții cavalerilor.

— Curios mai ești, tătucă, duduia asta îi așa de falnică încât nici nu vrea să se uite la mine! Și tânărul cu colerete face cu mâinile un gest de desperare.

— Și de ce socoți tu așa? apostrofează tătuca, zi mai bine că ești un nătărău și nedibaci a face curte, și cu așa cusururi nu vei ajunge departe. Îmi pare rău că tu, fiind unicul fiu, te-am scăpat de serviciul militar, unde ar trebui mai bine să slujești, învățând de la ofițerii sprinteni iscusința de a măguli femeile și a te purta cu istețime în societățile elegante, în care te trag ca pe un urs de urechi. Of! of! și sunt pe lumea asta părinți fericiți, ce au fe­ciori săraci, dar destul de hâtri spre a-și găsi mirese bogate fără ajutorul părinților. Numai eu, păcatele mele, am colindat la pețit prin toate casele cu fete bogate și de pretutindeni numai cu bostani am ieșit, încât acuma mi-i rușine să mă arăt pe stradă.

— La ce cauți numaidecât bani mulți, îi răspunde tânărul îndreptându-și coleretele și roșindu-se la față.

— Așa se cade, adaugă bătrânul, că ce este mai priincios decât

o zestre bună, comoară găsită ca în drum! Atunci și bătrânii părinți se folosesc, trăind bine pe lângă copii. Ia și săptămâna trecută s-a însurat un biet ofițer numai cu sabia la brâu, luând zestre o sută de mii capital numai cu vorbe dulci și cu zurăituri de pinteni.

— Dar și d-ta, tătucă, nu te-ai însurat cu bogată.

— Așa-i, întrerupe bătrânul cu iuțeală, dar în timpul meu căsătoria nu atârna de la voința miresei, ci de la a părinților. Acum s-au schimbat obiceiurile, copilele nu întreabă pe părinți, ci se mărită în ruptul capului după porunca sentimentelor de amor.

Cine știe cât ar fi mustrat bătrânul pe fiul său, de nu l-ar fi întrerupt apropierea demoazelei cu o sută de mii care, plim­bându-se prin foié, s-a oprit tocmai lângă canapeaua, pe care ședea bătrânul cu fiul său.

Bătrânul împinge pe fiu cu cotul în coastă, șoptindu-i la ure­che: „Unde te uiți, nu vezi că lângă noi stă duduia cea bogată? Scoală-te, apropie-te de ea și spune-i câteva complimente!“

Tânărul cu colerete se scoală repede, se apropie de demoa­zelă, face câteva îndoituri, mozolește cu gura ceva neînțeles, apoi se roșește până peste urechi și rămâne ca înțepenit, învârtind numai pălăria în mână. În momentul acela doi adjutanți apropi­indu-se de demoazela bogată, unul din ei prin întâmplare lovește în cot pe tânărul cu colerete, și acesta scapă din mână pălăria care se duce de-a dura și se oprește de ușa unei loji. Când tânărul se pleacă să o ridice, o damă iese din lojă, îl lovește cu ușa în frunte, și un hohot general zbucnește uitând fiecare eticheta de la bien tenue. Atunci tânărul cu colerete, având un cucui roșu în frunte și pierzându-și cumpătul de rușine, aruncă pălăria din mână și aleargă în fuga mare spre ieșirea de paradă.

Câte scene de acestea nu provin în vârtejul deșertăciunilor omenești, în lupta pentru existență, pentru îndestularea pasiu­nilor, în goana nebună de a se îmbogăți, în vânzarea amorului pe bani... Și acest bâlci se săvârșește în templul esteticii, unde se cultivă frageda floare a poeziei, care se veștezește de recea suflare a realismului18. Deci ce va fi mai departe în veacurile vii­toare?

Sub toiagul magic al invențiilor s-au realizat miracolele poveștilor bătrâne, dar s-a adaos și setea după descoperiri noi. Dacă s-a săvârșit vreo schimbare bună în politică, toți așteaptă rezultatele ei cu aceeași însetare de noi îmbunătățiri, renașteri în actele noastre, în toate mișcările minții industriale. Însă toate zbuciumările omenești sunt supuse legii destructive a naturii care dărâmă, pentru ca din dărâmături iarăși să zidească. Viitorul va înghiți actualitatea, precum actualitatea a înghițit trecutul, alcă­tuind acel perpetuum mobile, de care filozofii, începând de la Confucius19 până la secolul nostru, și-au tocit mințile.

Zgomotosul carnaval s-a sfârșit, și păsărelele cântărețe, hrănite cu păsățel de aur, își iau zborul spre clima cea caldă a Italiei. În patria lor ele vor intra iarăși în viața casnică, făcându-și cuibușor moale din penele smulse de pe publicul nostru și gurluind ca porumbii de satisfacția câștigului adus din terra incognita20, după cum numesc ei țara îmbelșugată ce hrănește la sânul său nese­cat pe atâți venetici flămânzi și însetați din toată lumea.

Cam așa gândeam eu aflându-mă la gară tocmai în momen­tul când adoratorii ca un roi de albine pline de miere însoțeau pe primadona Elvira, ce cu trenul de seară avea să plece în pa­tria sa.

Servitorii încărcau prin vagoane lăzi, cutii, legături, cartoane și alte nenumărate bagaje ale donei Salamini, încât pornirea ei semăna cu cea a unei caravane; iară gălăgiile, vorbele, râsurile, urările, șampania scânteind în pocale, complimentele de fală de pe buzele adoratorilor te făceau să crezi că ești înaintea unei zeițe păgâne în templul cultului ei. Și ea, zeița armoniei, zâmbea cu mare plăcere, dar arunca pe furiș și câte o privire de satisfacție la lăzile sale cu odoare scurse din buzunarele adoratorilor din­tre care, după pornirea trenului, mulți vor rămâne pe străzi cu inimile zdrobite și cu neîndurații creditori după spate.

Dar iată că al treilea sunet al clopoțelului anunță ultimul mo­ment al despărțirii. Dona Elvira trimite cu mâna din fereastra vagonului salutări publicului mâhnit și, când trenul scrâșnind se pornește, pălăriile și batistele fâlfâie în urma lui, până ce în fine trenul se face nevăzut și publicul se împrăștie în toate părțile. Atunci și eu m-am sculat de pe locul de unde priveam la acel duios rămas bun, și cu tristețe mi-am adus aminte de timpul tre­cut și de fosta primadonă Dunea Burakova. Uitasem cu totul că sărmana aștepta vizita ce i-am făgăduit, și cu acest gând, suin­du-mă în săniuța unui birjar, i-am spus adresa.

Pe lângă trista dispozițiune ce mă cuprinse, se adaose și o seară posomorâtă de iarnă. O pulbere subțire de omăt străbătea prin străzile orașului, acoperind cu o ceață albă sticlele lanter­nelor de pe trotuare, din care abia se vedea licurind o lumină roșietică, și un vânt pătrunzător sufla prin paltonul meu de modă, lipindu-mi ochii cu promoroacă. După o așa penibilă călătorie de vreo două ore, birjarul, în fine, se opri la poarta colosalei zidiri a casei lui Fendrich. Trăgând clopoțelul, portarul mi-a deschis și cu obrăznicie m-a întrebat pe cine caut.

— Spune-mi de locuiește aici, în mansarda nr. 17, Dunea Bura­kova!

— Știu, știu, mi-a răspuns el, d-ta ești de la contoarul pompe­lor funebre, unde stăpânul casei m-a trimis azi dimineață să vă comand ca s-o luați de aici!

— Ce contoar? pe cine să iau? întrebai eu încremenit de mirare.

— Pe calica din mansardă! În zori să o iei de aici numaidecât. Lua-i-ar dracu pe rufoșii ce se încuibă prin mansardele palatelor, unde noi slujim. Aleargă după dânșii și-i coboară pe spinare morți de sub coperiș. Apoi cu un gest de mânie a adaos: „Suie-te aco­lo și ia-i măsura sicriului...“, și el iarăși începu a sudui.

Neascultându-l mai mult, cu osteneală am pășit peste mul­țimea de scări a etajelor, până ce am ajuns la ultima scăriță a mansardei — locuința clasică a atâtor genii — din care stră­lucitorul soare al inspirației străbate întunericul ignoranței și unde se săvârșește crâncena luptă și tortură pentru ideile liber­tății. În o așa cameră tristă și întunecată culege muza eterică ul­timele sunete armonice de pe buzele poetului în agonie, spre a le depune șiraguri de mărgăritare în comorile posterității...

Cu așa triste gânduri m-am oprit la ușa nr. 17, sfiindu-mă a o deschide; știam eu că după dânsa zace rămășița de lut a unui talent, care odinioară a răspândit entuziasm în jurul său.

Nu știu din ce parte un vânt se furișă prin o crăpătură și cu un îndelungat bocet răsună în tăcerea nopții, apoi bocetul cătinel combinându-se în note muzicale, îmi părea a auzi în el vocea îngerească a Dunei. Ea cânta un cuplet de operetă, a cărui ar­monie îmi străbătea până la suflet, apoi melodia trecu într-o arie atât de jalnică, încât ochii mi se umplură de lacrimi. În fine notele slăbiră treptat și se dizolvară în tăcere. Ușcioara se des­chise cătinel și frumușelul căpușor al Dunei se ivi zâmbindu-mi cu gurița ei de mărgean. Atunci eu cu o mișcare automatică am deschis desăvârșit ușa și am întins mâna, dară năluca a dispărut și dinaintea mea văzui tabloul morții cu puterea sa neîndurată și nimicitoare.

La palida lumină a unei căndeluțe se vedea zăcând leșul sărmanei bătrâne. Un fior rece îmi trecu prin trup. Se poate oare ca în acea urâcioasă mumie să se fi păstrat odinioară atâtea grații și frumuseți? Gurița cu buzișoarele-i roze acum semăna cu o coajă de stejar spintecată. Ochișorii ei drăgălași acum erau cufundați în două văgăuni negre ca în niște scafe acoperite cu câte o pielicică galbenă și uscată. Ea zăcea pe o laiță goală cu mâinile încrucișate pe piept, ținând în degetele înțepenite o ico­niță care, cum se vede, i-o puse soția portarului. Ea era îmbrăcată tot în acea modestă rochiță de merinos, în care am văzut-o în cabinetul damelor de la teatru. Eu cu evlavie m-am plecat de am sărutat iconița, și din ochii mei curseră câteva lacrimi pe mâinile ei uscate... Apoi m-am coborât din mansardă, pentru ca în zori să mă reîntorc și să petrec pe moartă la locașul eternității.

A doua zi, când m-am sculat, viscolul contenise, iar omătul pica din nori în fulgi îmbelșugați. Eu am întârziat ceva cu sosi­rea, pentru că oprindu-mă cu sania dinaintea porții casei lui Fen­drich, văzui sicriul de scânduri goale așezat pe paie într-o săniuță cu o gloabă, lângă care se îndeletnicea cu înhămatul un servitor de la contoarul pompelor funebre cu pălăria lui de paradă în trei cornuri, ce contrasta atât de tare cu cojocul de dubală în care era îmbrăcat. Câțiva pași mai departe ședea zgribulit sub portic un preot bătrân și lângă dânsul un diacon cu o cruce în mână, așteptând ca săniuța cu moarta să pornească. Descoperindu-mi capul și făcându-mi cruce, am invitat pe preot să se suie în sa­nia mea, fiind țintirimul foarte departe și troianul până la ge­nunchi. Diaconul s-a așezat în sania cu sicriul și modestul corte­giu funebru s-a pornit pe străzile pustii.

Din întâmplare noi am trecut pe dinaintea fațadei grandioa­sei zidiri a teatrului orășean. Pare că umbra răposatei trimitea ultimul adio templului esteticii, în care și ea odinioară primea cununi de triumf și aplauze frenetice de la adoratorii săi.

După o cale îndelungată am ajuns în sfârșit la locul veșniciei, unde biata răposată a fost slobozită în groapa căscată și acoperită cu omăt. Sicriul ei nu era presărat cu flori și cununi de dafini, ci acoperit cu o pânză albă țesută din lacrimile cerești, ce înghețate în cristaluri picau din nori. Cu acel giulgiu nepătat s-au învelit în somnul etern tinerețea, frumusețea și spiritul odinioară atât de încântător al Dunei Burakova.

Astfel am asistat în timp consecutiv la luarea de rămas bun a două primadone, dintre care una s-a întors în patria sa, iară alta în patria eternă.

Sic transit gloria mundi!21

Note

Prima parte a acestei schițe memorialistice în variantă rusească — Scene din culise (Zakulisnâe sțenî) a apărut în culegerea Scene din viața de provincie (Odesa, 1857), fiind reeditată aparte la Chișinău în anul 1890, odată cu varianta întregită — Din culisele trecutului și în foaierul prezentului. Amintiri teatrale (Za kulisami proșlogo i v foie nastoiașcego. Teatralnâe vospominania, Chișinău, 1890), care, sub titlul Două primadone, s-a tipărit în Caleidoscop literar (Cernăuți, 1895). Înainte de a apărea în volum, prima parte a poves­tirii s-a publicat în revista „Vatra“ (1894, nr. 5) sub titlul Dunia Burakova. Amintiri teatrale, fiind semnată C. Ciurea.

1 Depins. Zugrăvit. 2 Cesții. Probabil, chestii. 3 Învinșii n-au niciodată dreptate (fr.). 4 După felul frescei (ital.). 5 Căzăcește (fr.). 6 Ce vreți de la mine, nu vă cunosc (fr.). 7 Foié. Foaier. 8 Ca și ziua (ital.). 9 Purtare urâtă (fr.). 10 La braț (fr.). 11 Nu e rău! (fr.). 12 Ca un adevărat rebel (fr.). 13 Cină ușoară. 14 Pentru buna cuviință (fr.). 15 După moda chineză (fr.). 16 A, domnul Antonie! (fr.). 17 Sunteți totdeauna bolnav! (fr.). 18 Recea suflare a realismului. Aici, ca și în alte lucrări, C. Stamati-Ciurea folosește cuvântul realism pentru noțiunea de realitate. 19 Confucius. Filozof chinez (551-479 î.e.n.). 20 Țară necunoscută (lat.). 21 Așa trece gloria lumii! (lat.).