Drîmba

 

Nu v-am vorbit încă niciodată de vechiul și bunul meu prieten Ștefan Movilă de la Petrești, din ținutul Bacăului. Este cu putință însă, dacă voi mai avea zile, să vă întrețin despre dînsul în chip îndelungat, cînd voi publica, dacă îl voi publica, un vraf de amintiri — cele mai multe incomplete —, ce, cînd ne-a părăsit pentru vecie, mi l-a încredințat spre publicare, dacă voi avea timp și voi găsi cu cale să le complectez. Autorizîndu-mă de această dorință a lui, reproduc aici una din puținele povestiri ce le-am găsit întregi, crezînd că se va putea potrivi cu altele cuprinse în această culegere.

Dar, mai înainte de toate, trebuie să lămuresc că Ștefan Movilă, un scoborîtor autentic al domnilor cari în al șăsesprezecelea și al șăptesprezecelea veac au dat Moldovei un crîmpei de dinastie, era un barbat cu vro douăzeci de ani mai mare decît mine, cu situație absolut independentă și stă – pînit, într-un grad cum nu mi s-a mai dat să văd, de patima vînatului. În cele două luni și jumatate în care la noi nu se vînează: jumătate din april, mai și iunie, era absolut nenorocit. În rămășița anului străbătea Moldova întreagă într-o lungă căruță pe arcuri, foarte bine întocmită și putînd cu înlesnire cuprinde șăse oameni, plus efectele de campament, munițiile, uneltele și proviziile trebuitoare pentru multe zile. Căruța era trasă de un singur cal, totdeauna sur, purtînd totdeauna numele de Cucoș, dar de o talie punîndu-l în stare să ducă cu ușurință greutăți chiar cu mult mai mari decît acea destul de însamnată ce o trăgea de obicei.

Era totdeauna întovărășit: 1) de Petrușca, un malorus din gubernia Poltavei, vînătorul și credinciosul lui; 2) de vezeteul Ferenț, un săcui din Trei Scaune; și 3) de Piciu, un pitic, nalt de cinci palme, fiul unei țarance din Petrești cu un turc care o siluise pe vremea volintirilor, ramas copil la minte în vrîstă bărbătească, plus doi prepelicari, doi copoi și un urieș cîne din Pirenei, frate de cruce cu Piciu. Trebuie să mai adaug că Piciu era însărcinat ziua cu pregătirea focului, cu îngrijirea uneltelor de bucătărie și a cînilor cari rămîneau la otac, iar noaptea cu paza dosului acelui otac. Piciu era înarmat cu o armă din cele mai curioase: un „tromblon”, mult mai lat la gură decît la fund, pe care îl încarca cu un pumn întreg de praf, doi glonți de calibru 12, șăptesprezece poște și un pumn de haliciuri. Trăsese odată, cu cîțiva ani înainte, asupra unor talhari veniți să-mi prăde casa în neființa mea. Dintr-o împușcătură ucisese pe doi dintr-înșii și rănise pe un al treilea, care putu fi prins, dar și Piciu ramase mai bine de un ceas fără cunoștință în urma smunciturii armei. Totuș, cu toate observațiile ce i se făcuse, urma s-o încarce la fel.

Și acuma, cedez cuvîntul prietenului meu Ștefan.

— Era pe la sfîrșitul lui septemvrie 1867. Mă dusesem să vînez în regiunea mea de predilecție: șesul Siretiului de la Domnești în jos. Aveam voie deplină și de la Ruspoli, al doilea soț al Cocuței Conachi, și de la Costin Catargiu, fără a mai vorbi de acea a altor dii minores; dealtmintrelea, cea mai mare parte din vînatul ce-l împușcam s-îndrepta spre mesele lor. Tăbărîsem în cotul Făculesei, mai sus de Mărășești, și, de două zile, ne luptam cu niște cîrduri de potîr – nichi Sirete care dădeau mult de lucru prepelicarilor noștri. Eram, în sara aceea, foarte trudiți. La masa gătită de Petrușca cu talentul lui obișnuit, Ferenț, ramas ca totdeauna la bivuac, ni spusese cum, în cursul zilei, trecuse pe acolo niște oameni cari cu toții îi vorbise de un talhar vestit pe atunci, numit Drîmbă, care săvîrșise prin împrejurimi, la drumul mare ca și la sate, nenumarate prădăciuni. Un unchieș care trecuse spre sară îi povestise chiar că întîlnise pe Drîmbă, cu șăse tovarăși, într-un zăvoi al Siretiului, numai cu două ceasuri mai nainte, și-i spusese lui Ferenț că rău am face dacă am petrece noaptea în acel loc.

Începui să rîd, tovarășii mei se uitară mierați la mine.

— Cum, le zisei eu, vă este frică de Drîmbă?

— Frică nu-mi este, răspunse Petrușca: liniștit, schimbîndu-mi farfuria, dar el este un hoț fioros, care nu stă la îndoială pentru a face moarte de om; ar fi bine să luăm măsuri de pază mai deosebite.

— Dar nu cunoști pe Drîmbă? Nu-i de la noi, din Petrești? N-o trăit împreună cu noi pănă mai anul trecut cînd s-o apucat de tălhării? Nu i-am făcut eu mulțime de bine? Cum ai crede ca el să ridice mîna asupra mea? Apoi ce să ieie de la noi? Haliciuri în piele?

— Ar putea să ieie și arme bune, zise Petrușca, arme cari pot fi de mare folos unui talhariu.

— Și dumneata crezi că Drîmbă, pe care aș putea zice că noi l-am crescut, s-ar încerca să ni ieie niște arme ce știe bine că nu i le-om da fără împotrivire?

— Mă iertați dacă-mi dau părerea, dar cred că Drîmbă, căruia i-ați făcut mult bine și căruia eu nu i-am făcut nici un rău, n-ar sta macar o clipă la gînduri pentru a pune capăt zilelor noastre, dacă ar putea trage vrun folos din asemenea faptă și dacă i-ar fi cu putința.

— Doară, răspunsei eu, n-o părăsit el satul și nu s-o apucat de tălhării de răul meu, ci din pricina ticălosului celui de supleant de subprefect, care i-o luat femeia spre a face dintr-însa țiitoarea lui și, nemulțămit cu atîta, i-o mai luat pe urmă boii și vacile sub cuvînt că sunt ale ei. Nu eram atunci acasă ca să împiedec samovolnicia și, cînd m-am întors, el săvîrșise cel dintăi omor, astfeli că nu m-am mai putut pune pentru dînsul. Pănă la altă dovadă, deloc nu cred ca Drîmbă să aibă gînd rău asupra noastră și îmi propun să dorm foarte liniștit astă noapte.

— Să deie Dumnezeu să aveți somn ușor și netulburat, răspunse Petrușca cu aceeași liniște. Mie însă să-mi dați voie să ieu, cu Ferenț și cu Piciu, toate măsurile trebuitoare pentru ca somnul dumneavoastră să fie netulburat.

Dădui din umere, lăsînd pe vechiul și credinciosul meu tovarăș să facă ce putea crede de cuviință spre asigurarea unui repaos ce eram încredințat că nimica nu-l va tulbura.

Otacurile noastre, de la începutul expedițiilor mele de vînătoare, erau așazate într-un chip tot atît de invariabil ca și taberele legiunilor romane. Dinaintea focului, aprinderea căruia de cătră Piciu alcătuia totdeauna operațiunea premergătoare, s-întindea o pînză de cort lungă de vro nouă metri și lată de trei, prinsă dinapoi, în sensul lungimii, de un șir de țăruși scurți, bătuți în pămînt, iar dinainte, ridicată cam de doi metri și ținută de cinci bețe, lungi de cîte un stînjen moldovenesc fiecare.

Sub această foaie de cort erau patru încăperi despărțite prin foi de pînză: întăia, la stînga, mai mare, pentru cal; a doua, mică, pentru Ferenț; a treia, mai mare, pentru mine, și a patra, iar mică, pentru Petrușca. Din dosul cortului era așazată căruța, lungă de șăpte metri (cu oiște cu tot), în care dormea Piciu, avînd la dispoziție o foaie mică de cort ce, cînd vremea era rea sau numai amerințătoare, o întindea cu ajutorul unuia din carîmbi și a două bețe ce le fixa în celalalt carîmb. Lîngă Piciu, în brațele lui chiar, dormea groaznicul Sultan, cînele meu din Pirenei, mare cît un vițel voinic de șăse luni, care niciodată nu latra — dar, cînd apuca cu colții cei cumpliți, nu mai dădea drumul. Piciu și Sultan se iubeau ca niște frați și aveau un grai misterios al lor, prin mijlocul căruia se înțelegeau de minune, grai mut, dar prin ajutorul căruia își puteau zice:

— Ie sama! Primejdie!

— Trezește!

— Aleargă!

— Vină încoace!

— Nu-i nimica!

— Om rău!

— Lasă-mă să dau o raită împrejur!

Și toate vorbele ce se întrebuințează și se preschimbă în trei doi păzitori credincioși și neadormiți.

După ce am pus să lege copoii și prepelicarii, m-am dezbracat ca acasă, după obicei, m-am întins pe patul de campanie și, după două minute, eram pornit spre țara visurilor. Ce-au vorbit pe urmă Petrușca cu Ferenț și cu Piciu nu mai știu.

Dormisem vro trei ceasuri cînd am fost trezit de o serie de împușcături; totodată, Petrușca mă scutura de umăr zicîndu-mi:

— Sculați! Drîmbă o început să-și arăte recunoștința pentru binele ce i l-ați făcut.

În aceeași clipă au răsunat două detunături aproape simultaneu și un glonte a venit, vîjîind, să bortilească pînza cortului din despărțirea mea.

— Petrușca și Ferenț, jos, pe pîntece; aruncați cu ceva în foc ca să se mai risipească! strigai aruncîndu-mă la pămînt și punîndu-mi răpede, în acea pozițiune puțin comodă, pantalonii și ciubotele. Apoi am scos din toc o carabină ce, în asemenea expediții, o ieu totdeauna cu mine împreună cu alta pentru Petrușca. Fanarul spînzurat de unul din bețele cortului ni dădea o lumină foarte îndestulătoare.

Petrușca s-a grăbit să ieie și el în mînă carabina lui și să vîre un cartuș într-însa. Au mai răsunat încă două focuri și am auzit iar glonții vîjîind prin văzduh; iar la dreapta am văzut lumina împușcăturilor la o depărtare care ni păru să fie de vro sută cincizeci de pași. Am mai aruncat lui Ferenț vro șăse cartușe încarcate cu clodins, un feli de glonți alcătuiți din cîte patru poște împreunate, care se desfac la o distanță mare de la ieșirea din țavă, zicîndu-i să le vîre în pușcă, căci ungurul era un tragaci prost, care nu putea nădăjdui nici o ispravă de la încărcătura cu glonți.

În acelaș moment au mai răsunat două împușcături, ale căror lumini le-am zărit, cam la aceeaș departare, dar de astă-dată la stînga noastră.

— Au două posturi de cîte doi trăgători, unul în dreapta si altul în stînga noastră, amîndouă cam la o sută cincizeci de pași departare. Păziți acuma la dreapta și, îndată ce vor trage, bagați de samă locul unde se va vedea lumina împușcăturilor și trageți și voi odată.

De-abie isprăvisem aceste cuvinte și iaca că vedem, în dreapta, iar două lumini, urmate de două detunături și de căderea a doi glonți în mijlocul focului nostru. Dar noi, instinctiv, fără ca unul din noi să fi zis un cuvînt, am tras aproape în aceeași secundă asupra locului unde se ivise lumină. Un lung vaier a răspuns, dar la stînga au apărut iar două scîntei și iar au vîjîit doi glonți deasupra capetelor noastre. Am răspuns îndată. Nu s-a mai auzit de astă-dată nimica, și noi ne-ani grăbit să vîrîm răpede alte cartușe în puști. N-au mai răsunat focuri nici din dreapta, nici din stînga vreme de cîteva minute.

— Se vede, zise Petrușca, că s-o muiet vitejia voinicilor. Glonții noștri s-au apropiet prea tare de pielea lor. Numai să nu încerce ei acuma să ne apuce pe dindărăt și s-arunce pînza de cort peste…

Petrușca nu isprăvise fraza cînd, din dosul cortului, se auzi o detunătură grozavă.

— O tras Piciu, strigai eu; Petrușca, rămîi aici, Ferenț să ieie fanarul și să vie cu mine!

Și urmat de ungur, care luase fanarul în mînă, am trecut din dosul cortului unde se auzeau niște gemete grele. Cînd Ferenț a apropiet fanarul de capătul de dinapoi al căruții, am văzut, într-un lac de sînge, o amestecătură de membre goale omenești. Cînd ne-am uitat cu mai mare bagare de samă, am văzut că erau două trupuri cu pielea, căzute unul peste altul. Unul era acela al lui Niță Petrea din Petrești, supranumit Drîmbă, pentru meșteria lui în arta de a scoate sunete mai mult sau mai puțin armonioase din micul instrument muzical purtînd acest nume. Din deșertul lui drept curgea mult sînge și el zăcea fără cunoștință. Celalalt era un necunoscut, de statură urieșă, a cărui scăfîrlie era ca rătezată de efectul cumplit al încărcăturii tromblonului. Și cînd ne-am uitat în car, am văzut pe Piciu întins nemișcat, cu fața în sus. Știind bine că leșinul lui era urmarea smunciturii dată de tromblon, nu m-am ocupat de el deocamdată; dar urmat de Ferenț cu fanarul în mînă, m-am îndreptat spre un loc, la vro patruzeci de pași de car, unde porneau gemete și vaiete. Găsirăm acolo, menținut de colții cumpliți ai lui Sultan, vîrîți în coapsa lui, un al treilea hoțoman, tot gol și tot atît de voinic ca și cel mort. Cu mare greutate făcut-am pe Sultan să deie drumul hoțului și am vrut să ducem pe acesta la foc, dar nu i-a fost cu putință să meargă. Era mușcat la amîndouă coapsele, iar rănile mi se părură foarte mari și adînci; am fost deci siliți să-l luăm în brațe și să-l ducem astfeli la foc.

Nu se mai trăsese deloc asupra noastră: puteam fi siguri că acei însărcinați de Drîmbă să împuște spre bivuac, mai mult pentru a ni trage atențiunea, fugise. Ne-am dus, Petrușca și cu mine, la Piciu, pe care l-am scos din căruță, l-am dus lîngă foc, i-am varsat apă peste cap și cognac în gură, aducîndu-l astfeli destul de răpede la cunoștință. Apoi lăsîndu-l în grija lui Ferenț, ne-am dus la Drîmbă și la tovarășul lui. Acest de pe urmă era bineînțeles mort și înțăpenit; Drîmbă deschidea din cînd în cînd ochii. Rana îi era cumplită și gemea greu. Deși fără cunoștinți medicale, mi-am putut da sama că maiul era greu atins și emoragia mare. Am trimes pe Petrușca să-mi aducă patul lui și, cu mare îngrijire, am întins rănitul pe acel pat, apoi l-am dus lîngă foc. Acolo, de bine, de rău, l-am pansat, i-am dat să beie puțină apă cu cognac și i-am făcut o injecție de morfină, avînd cele de trebuință în cutia mea de farmacie. Fața i s-a mai liniștit și gemetele au devenit cu mult mai slabe.

M-am dus pe urmă la Piciu, care-și venise acuma cu desăvîrșire în fire, și, după ce l-am felicitat pentru isprava ce făcuse, l-am întrebat cum a avut cunoștință despre apropierea hoților.

El mi-a răspuns că nici el, nici Sultan n-au simțit nimica pănă ce hoții nu au ajuns aproape de tot de căruță. Asculta focurile ce le schimbam noi cu hoții, iar Sultan, după obiceiul lui, rămînea nemișcat, dar el simțea cum toți mușchii cînelui sunt încordați. Deodată Sultan s-a ridicat în picioare și el, Piciu, deși noaptea era destul de întunecoasă, a văzut cum două umbre negre, una mai sus, alta mai jos, se ridică din partea dindărăpt a căruții. Atunci a tras cu tromblonul drept în mijlocul lor, și smuncitura grozavă l-a făcut să cadă în car, fără cunoștință. Faptul că Sultan, al cărui nas era extraordinar de fin, nu mirosise pe hoți pănă în ultimul minut, îmi lămurea cauza pentru care cei trei hoțomani care atacase otacul pe din dos erau goi. Ei își scosese hainele pentru a nu fi simțiți de cîne, al cărui miros fie era bine cunoscut de Drîmbă, care mă mai auzise spunînd, îmi aduceam acuma foarte bine aminte, că, pentru a nu fi mirosiți de cîni, talharii adesa se dezbracă goi, mirosul trupului omenesc intrînd mai cu samă în haine.

Planul hoților era acum foarte clar. Patru dintr-înșii, probabil cei mai buni trăgători, dar cei mai puțini voinici, fusese însărcinați să atragă bagarea noastră de samă prin împușcături; cu atîta mai bine dacă nimereau pe unul din noi. Cei trei mai voinici, printre cari Drîmbă, se însărcinase să ne lovească pe la spate, aruncînd foaia de cort peste noi, după ce ar fi tăiet țărușii. Apoi, chemînd pe ceilalți în ajutor, ne-ar fi doborît fără greutate.

Ajunsesem aici cu reflexiunile mele cînd Ferenț veni să mă roage să-i dau voie să meargă să vadă de nu mai este vrun hoț mort sau rănit în locul, la dreapta noastră, de unde se trăsese asupra noastră, iar noi răspunsesem, apoi auzisem un vaier. Deoarece eram încredințați că nu mai este nici o primejdie și că hoții care trăsese cu pușca erau acuma departe, îi dădui voia cerută. Plecă cu un fanar și cu Piciu, căruia îi dădusem altă pușcă în locul groaznicului tromblon. Nu trecuse zece minute cînd am auzit un strigăt de triumf. Lăsînd pe Petrușca singur, m-am dus spre locul de unde pornise strigătul și, la vro sută șăsezeci de pași, am găsit pe ai mei lîngă un om mort, cu o pușcă militărească lîngă el și patru răni în piept și în pîntece, pricinuite de fiecare din cele patru părți ale clodinului.

Moartea trebuie să fi fost aproape fulgerătoare și astfeli Ferenț, trăgător foarte prost, nimerise acolo unde Petrușca și cu mine, vănători bătrîni, și nu din cei de pe urmă din țară, trecusem alături. Am poroncit lui Piciu și ungurului să lese trupul în pozițiunea în care îl atlase, cu pușca lîngă el, și ne-am întors la bivuac. S-a făcut îndată o nouă expediție, la postul de tragere al hoților din stînga, dar nu s-a găsit nimica.

— Slava Domnului, spus-am cătră mine, găsind că trei morți de om într-o singura noapte — înțelegeam că Drîmbă era ca și mort — ajungeau cu prisosință și îmi făceam impresia că sînt un casap.

Planul pentru a doua zi a fost răpede hotărît: Ferenț era s-încalece pe voinicul Cucoș înainte de ziuă și să meargă întins la Panciu, unde știam că va găsi, desigur, la via lui, pe subprefectul Neculai Boia, să-i ducă o scrisoare arătîndu-i pe scurt faptele și rugîndu-l să vie cît mai fără în – tîrziere, de putea chiar în cursul dimineții, spre a face cercetările cerute de lege. Iar la întoarcere avea să s-abată la curte, la Mărășești, casă totdeauna bucuroasă de oaspeți, spre a lasa altă scrisoare lui Costin Catargiu sau cucoanei Smărăndiței, cerînd să-mi trimată după-amiază o trăsură și anunțîndu-mă ca musafir pentru noapte, căci Cucoș ar fi fost pre ostenit pentru a mai face în aceeași zi drumul pănă la Petrești.

Tovarășii mei se pusese iar pe somn, dar mie mi-a fost cu neputință să mai adorm.

După o bucată de vreme, Drîmbă începînd iar să geamă greu, m-am apropiet de el:

— Ce ai?

— Mă doare rău, mi-i sete.

N-am stat la gînduri pentru a-i face o nouă injecție de morfină și a-i da să beie un pahar cu apă în care am varsat o ceșcuță de cognac, ceea ce îl mai liniști. Celalalt rănit, căruia de asemenea îi dădusem să beie, adormise.

După oareșcare trecere de vreme, uitîndu-mă la Drîmbă, am văzut că are ochii deschiși, și se uită la mine, parc-ar fi vrut să-mi zică ceva.

— Aha! mi-am închipuit, vra să-mi spuie că-i pare rău de ceea ce o făcut.

Și luînd un scăuieș, am venit să m-așăz lîngă patul lui.

— Vrei să-mi spui ceva? îl întreb.

— Nimica.

— Îți este mai bine? mai întreb dezamăgit.

— Mai bine. Și înțăpătura și băutura mi-au făcut bine.

— Cred că pănă de-amiază are să vie doftorul, adaug eu.

— Degeaba vine, pănă de-amiază sînt mort, răspunse el…

Răspunsurile lui scurte aratau că mă înșalasem și că nu avea de gînd să steie de vorbă cu mine; totuș eram hotărît să aflu temeiurile care îl făcuse să mă lovească în acea noapte.

— Măi Niță, îi zisei eu după o tăcere, ce te-o făcut pe tine să vii în puterea nopții să mă lovești cînd eram tă – bărît în cîmp și să pui să se tragă focuri asupra mea?

Hoțul îmi aruncă o privire plină de ură, dar nu răspunse.

— Și acuma, urmai eu, de ce aiastă privire de ură ce mi-o aruncă ochii tăi? Ce rău făcutu-ți-am eu? Nu te-am scapat oare de boală grea, de moarte în copilărie, cînd te-am luat de te-am îngrijit în casa mea luni de zile, ca și cum ai fi fost copilul meu? Nu te-am trimes oare eu la școală, la mănăstirea Moșinoaia, unde ai învățat carte pe socoteala mea? Nu eu, prin silințile mele și prin trecerea mea, sca – patu-te-am, cu știi ce greutate, acuma patru ani, de la oaste și învrednicitu-te-am să iei de soție pe fata care ți-era dragă? Nu eu te-am cununat și i-am dat zestre patru boi, două vaci, douăzeci de oi, un plug și un car legat cu fier? Ce rău făcutu-ți-am eu vrodată? Apoi nu v-am aparat eu oare pe toți de samovolniciile și de prădăciunile slujbașilor stăpînirii, împotriva privighkorluilui, apoi a subprefectului, a preceptorului, a vătăjălului? Văzut-ai execuție în sat la noi?

Drîmbă a ascultat pănă cînd am isprăvit, apoi a zis:

— Bunătățile văd că le amintești toate, dar răutățile și batjocurile le taci.

— Care răutăți și care batjocuri, întrebat-am eu cu indignare.

— Multe și grele, răspunse el. Vrei să ți le amintesc?

— Tare aș dori să le aud, răspuns-am eu.

— Atunci mai dă-mi un pahar din băutura de dinioarea.

I-am dat alt pahar de apă în care am pus o doză mai mare de cognac, apoi m-am așazat iar pe scăuieș.

— Adevarat, zise el, că m-ai scapat de moarte cînd eram copil, că prin mijloacele dumitale am învațat puțină carte cît știu, adevarat că m-ai scapat de oaste, adevarat că ai înzestrat pe acea pe care am fost destul de nebun s-o ieu de nevastă, adevarat că ai ocrotit satul împotriva samovolniciilor și a prădăciunilor oamenilor ocîrmuirii și că Petreștii au fost mai puțin calcați decît cele mai mult sate din ținut și chiar din țară. Aieste sunt faptele care atîrnă în cumpăna dumitale, dar sunt altele care atîrnă cu mult mai greu în cumpăna mea.

Mai întăi cine o luat bunului meu a opta parte din Petrești, care era numai a lui și a fraților lui, dar de la Bogdan Chiorul cătră strămoșul lor, Petre căpitanul? Nu făcea mult acea parte atunci, dar cît o făcut ea oare pe urmă, dacă numai dumneta ai scos din pădurea de pe dînsa mai multe mii de galbeni numai pe travele? L-o silit bunicul dumitale pe bunicul meu să-i vîndă pe preț, poate atunci îndestulător, dar care nu este decît o nimica alăture de acel la care o ajuns azi acea parte de moșie. Prin amenințări și prin ademeniri l-o silit să-i vîndă. Frații bunicului au murit, fără copii, iar tată-meu știi bine că n-o avut nici frate, nici soră, nici alți copii decît soră-mea, care o murit nemăritată, și cu mine. Vra să zică din pricina Movileștilor pierdut-am eu averea care trebuia să-mi vie mie și ramas-am țaran sarac în loc să fiu și eu stăpîn a cîtorva sute de fălci. Spune dacă îmi poate fi drag sîngele movilesc în urma unor asemenea împrejurări?

Tăceam, căci știam că toate cîte le spusese erau adevarate. Bunul meu nu crezuse că face o nedreptate cînd silise pe răzașul ramas în mijlocul moșiei să-i vîndă partea lui cu un preț, care, de cătră mulți, fusese socotit ca întrecînd valoarea lucrului cumparat. Morală de boier mare de pe acea vreme. Bunicul trecea drept om foarte drept și, lucru rar pe atunci, ca slujbaș neprevaricator.

— Dar, urmă Drîmbă, cînd i-o vîndut bunicul meu bunicului dumitale moșia, acel boier i-o făgăduit că el și urmașii lui vor fi totdeauna ocrotiți de el și de urmașii săi, că se vor putea totdeauna hrăni pe moșie dînd numai, ca semn de supunere, dijmă din bucate, fără a mai face vrun feli de boieresc și putînd să ieie din pădure tot lemnul de foc și de trebuință de care ar avea nevoie pentru ei. Cît au trăit bunicul meu și al dumitale așa a fost, bunicul meu n-o făcut nici un feli de boieresc și o luat cîte și ce fel de lemne o vrut pentru trebuințile lui. Dar cînd au murit și unul și altul, lucrurile s-au schimbai: moșia o fost vîndută în posesie și posesorul, dacă n-o silit pe tata să facă boieresc, nu l-o mai lasat să ieie fără de plată decît lemne de foc, cum avea dreptul atunci să ieie fiecare țaran, dar pentru lemn de treabă îl făcea să plătească ca oricare altul. Apoi, cînd o venit legea pontului, l-o pus și pe tata să lucreze cumplitul pont de mai bine de cincizeci de zile pe an. Fînațele de care ne bucurasem după învoiala cu bunicul ni s-au luat, dîndu-ni-se altele mai proaste și de două ori mai mici, iar pămînturile de arătură ni s-au înjumătățit și, cînd am vrut să ne plîngem, să arătăm că se calcă cuvîntul dat, în puterea căruia vîndusem pămîntul nostru, ni s-o răspuns să arătăm hîrtia prin care ni s-au făcut asemene făgăduinți, căci boieriul n-are vreme să caute povești în hîrțoagele cele vechi, iar dacă n-avem asemene hîrtii, să ne mulțămim cu soarta ce o au și ceilalți locuitori de pe moșie.

Tăcu deodată și îngălbeni mai tare. M-am sculat ca să-i ridic capul.

— Tare mă doare, zise el, mai fă-mi o împunsătură și-mi dă de băut.

Am făcut cum îmi cerea.

— Și acuma, îi zisei, taci, nu mai vorbi, căci vorba te ostenește.

— Ha! răspunse el, te-ai săturat de vorbele mele, nu-ți plac, dar n-am să tac: dumneta m-ai stîrnit, șăzi aici și ascultă toate pacatele pe care părinții dumitale și dumneta le-ați făptuit. Mai am multe de spus. Nu, nu pleca, dacă pleci de lîngă mine am să strig, tot ai să m-auzi și mi-a face mai rău.

M-am așazat iar pe scaun; și el urmă:

— După o bucată de vreme, tatăl dumitale, ca-s nu sta la noi, ni-o trimes pe un afurisit de vechil leah, om crud și neîndurat; bătea și stîlcea lumea. Întîlnindu-se odară cu tata care venea cu carul încarcat și găsind că părintele meu nu se dă la o parte destul de răpede, l-o croit ru biciul. Tata era om inimos. De! Ne tragem din căpitanul Petrea, căruia pentru vitejie Bogdan Chiorul i-o dat locul pustiu pe care o întemeiet satul Petrești! N-o putut să rabde batjocura făcută lui de Mokreanski. Aruncîndu-se asupra-i și apucîndu-l de piept, i-o dat la palme pănă cînd leahul o leșinat. Dar, trei zile mai pe urmă, venea în sat privighitorul cu zece slujitori, punea mîna pe tata, îl întindea jos și-i trăgea o sută de harapnice, ca celui de pe urmă țigan. Poți oare, cucoane Ștefane, cînd în piept ai chiar numai un pic de inimă, să uiți batjocură ca asta? Și să nu crezi că mi-o povestit tata! Mi-au povestit-o babele din sat, căci tot satul fusese strîns spre a fi față la pedeapsa dată aceluia care îndrăznise să puie mîna pe omul veșnicului stăpîn. Tata dumitale, cînd o venit le Petrești, o luat la depanat socotelile lui Mokreanski, și, descoperind că leahul l-o pradat, l-o dat afară cu rușine. Apoi auzind și de bataia tatei, l-o chemat și i-o spus că-i pare foarte rău. Dar dacă n-ar fi găsit pe Mokreanski talhar, știu bine că nu i-ar mai fi părut rău. Însă de boieresc nu l-o scutit și fînațele nu i le-o dat înapoi… Valeu, tare mă doare!

I-am mai dat un pahar de apă cu cognac, apoi m-am departat pentru a da lui Ferenț, gata de plecare, instrucții amărunțite, ceea ce sili pe rănit să tacă cîtva timp. Dar cînd m-am întors lîngă dînsul, el îndată a reluat șirul vorbei, zicînd:

— Tata, care rămăsese văduv fără copii, s-o însurat de al doilea cu maică-mea, fata preutului din sat. Mama era frumoasă, părintelui dumitale îi plăceau mult femeile frumoase; i-o venit poftă de mama cam un an după nașterea mea. Avea un fecior boieresc deștept și talhar, dar pezevenghi bun. Cum o aflat de noua poftă a boieriului, s-o pus pe capul mamei și o găsit mijloace pentru a i-l întoarce s-o lăsat să fie dusă la boier și să-i mulțămească poftele. O știut tot satul, apoi o știut și tata. Alți țarani nu prea sîmt rușine de asemene amestec al boieriului în căsnicia lor; dar tată-meu era fecior de oameni buni care, din neam în neam, au ținut la curățenia casei lor și au pastrat-o. M-ai trimes cînd eram un băietan de paisprezece ani la părintele Zosim, de la Moșinoaia, un sfînt, ca să mă învețe ceva carte; el pe lîngă carte ne mai învața cum să fim oameni cinstiți. Mi-aduc bine aminte cum îmi spunea că nu este barbat de inimă și de cinste acel care îngăduie rușinea în căsnicia lui și că nu se poate face unui om rușine mai mare decît de a-i pîngări soția, sora sau fata. Cu drept ar fi fost ca tata să se răzbune asupra boieriului care i-o terfelise; dar tata sarmanul, deși era inimos, avea copii: s-o gîndit la ei și n-o îndrăznit să se puie cu el, boieriul cel mare, vestit în țară și cu putere să-l facă fărîmi. Dar vai! S-o răzbunat asupra mamei: dus-au de atunci înainte casă rea. Sarmana de dînsa, ea n-o mai avut parte decît de sudălmi și de bătăi de la acel care mai înainte nu știa ce să facă ca să-i fie pe plac. Pot oare să nu simt în mine mînie pentru ocara făcută tatei, pentru necinstirea mamei și a traiului cumplit ce l-au dus părinții mei vreme de mai bine de cincisprezece ani?… Mă simt slab tare, adause el după o tăcere, și glasul lui slăbise într-adevăr în chip simțitor.

— Nu vorbi; nu ți-am spus să nu mai vorbești?

— Ba nu, zise el. M-ai stîrnit, trebuie să vorbesc; nu vreu să mor pănă ce nu ți le-oi spune toate.

I-am dat să beie; și, după cîteva clipe de tăcere, urmă:

— Am avut o soră, mai mare decît mine, bucățică ruptă din mama și, prin urmare, frumoasă: ai cunoscut-o bine, prea bine. Ți-o plăcut, și o spurcăciune de babă de la curte ți-o pezevenclit-o. Ea, ființă fără de crier, s-o îndrăgostit de boieriul căruia îi dăduse curățenia ei de fecioară! Parcă un boier se poate uita la dragostea unei țarance cu mîni arse de soare și vîrtoase, care umblă mai mult cu picioarele goale! Dar era frumoasă tare, te-ai ținut de dînsa cîteva luni, purtînd-o frumos îmbracată, spălată, încalțată; însă după ce te-ai săturat de ea, i-ai dat drumul, mai dîndu-i patru boi, vaci, oi și o sută de galbeni — bani mulți, foarte mulți pentru fetia unei țarance! Ea, saraca, o înnebunit și, după un an, o iertat-o Dumnezeu. Ce zici, cucoane Ștefane? Am oare eu drept să simt durere pentru rușinea suferită de soră-mea de la mîna dumitale? Așa-i că neamul meu o avut de suferit de la al dumitale cîteva amărăciuni? Am eu oare drept sau nu să nu mă mai uit la mica cheltuială ce-ai făcut-o căutîndu-mă în copilăria mea și dîndu-mă la învățătură, față de toate pagubile, rușinile și durerile ce le-am înșirat? Și încă nu ți-am vorbit de un rău mare care mi l-ai făcut. Ai pomenit de ticăloasa din pricina căreia am părăsit satul și viața de om cinstit, fiindcă m-o lasat spre a se face țiitoarea supleantului de subprefect. Dar oare cine este vinovat că au ajuns lucrurile aici? Tot dumneta! Da, îți plac și dumitale muierile frumoase. Safta era cea mai frumoasă din fetele de pe împrejur și ți-ai mulțămit pofta de dînsa, plătind-o, bineînțeles, foarte frumos. Ai știut deci că ea era o fată fără de rușine, gata să se vîndă pe bani. Și cînd ai știut că eu, nebunul, m-am dat în dragoste cu dînsa și vreu s-o ieu de soție, nu te-ai îndurat de mine și nu mi-ai spus: n-o lua că m-o lasat s-o dezmierd pentru bani! Știam că trăise cu alt flăcău din sat, care era s-o ieie, dar murise; însă de aș fi știut că-și vinde trupul pe bani, de ar fi fost de o mie de ori mai frumoasă, tot n-o luam. Astfeli, de cînd m-am apucat de hoție, gîndindu-mă adesa la temeiurile care m-au adus aici, s-o făcut lumină în mintea mea și am văzut că pricina oricărei din nenorocirile, din durerile, din batjocurile care m-au lovit, atît pe mine cît și pe bătrînii mei, totdeauna o fost un Movilă. Nu te miera deci dacă, auzind că ți-ai așazat otacul în cîmp și că, avînd puțină îndrăzneală, aș putea sa răzbun asupra dumitale rălele, pagubile și rușinile ce le-o grămădit asupra capului meu și a bătrînilor mei neamul Movileștilor, ispita o fost din cale-afară mare și am căzut într-însa. Mi se pare, cucoane Ștefane, că cumpăna mult mai greu atîrnă în partea mea decît în a dumitale. Și acuma fă-mi încă o împunsătură, că nu mai pot de durere.

I-am făcut împunsătura ce mi-o cerea, l-am învălit cu o cergă căci era frig și mi s-a părut că se liniștește. Dar tăcerea n-o ținut mult, în curînd o început din nou să vorbească, însă cu glasul mai slab:

— Ți-am amintit unele din faptele voastre care ne-au fript la inimă, pe bătrînii mei, pe mine și pe ceilalți ca mine. Dar am uitat să vorbesc de un lucru care mi-o otrăvit adesa viața: smerenia cumplită la care sîntem siliți față de dumneavoastră. Nu vă pot vorbi bătrînii noștri cu plete albe decît descoperiți, chiar cînd sunteți niște băieți. Ne batjocuriți, ne necinstiți casa, ne loviți, ne păgubiți, dar nouă nu ni este iertat să vă arătăm supararea, mînia noastră, să ne încrețim fruntea față de dumneavoastră, să vă privim bărbătește ochi în ochi. Nu, trebuie să stăm cu smerenie în picioare în fața dumneavoastră, să răspundem cu supunere la ocările dumneavoastră, să sărutăm mîna care ne lovește, s-avem cuvinte de laudă chiar pentru fapte spre paguba noastră. Altfeli feciorul boieresc, vechilul, primarul, subprefectul, dorobanțul sunt gata să ne învețe minte. Țaranul scapă din lanțurile smereniei numai dacă moare sau iesă la tălhărie. Om deplin m-am simțit numai de cînd am părăsit satul pentru codrul și drumul mare.

Tăcu, apoi după cîteva clipe urmă iar:

— Te mieri poate că numai de pacatele voastre, ale boierilor celor mari, am vorbit, deși aveam și drept, și prilej să vorbesc de răul care mi l-o făcut ciocoieșul cel de Ștefăniu, supleantul subprefectului, care mi-o luat nevasta, acel mișel care, auzind că m-am făcut talhar, o cerut să fie mutat la Romanați. Mare rău făcutu-mi-au acel mișel și alții de sama lui, și drept este că ei mînîncă acum norodul mult mai grozav decît îl mîncați voi, ciocoii cei mari, căci sunt mulți tare și nu ni fac nici bruma de bine ce ni-o făceați și ni-o mai faceți voi din cînd în cînd. Dar de la cine luat-au ei pildă dacă nu de la voi? De nu ne-ați fi mîncat și jăfuit voi, de nu ne-ați fi deprins prin silă să fim mîncați, jăfuiți și batjocuriți din moși și strămoși, n-ar îndrăzni ei acuma să ne calce și să ne jăfuiască…

Glasul lui, care se făcuse tot mai slab, se opri; apoi după o destul de lungă tăcere, zise:

— Mi se apropie sfîrșitul, sunt slab de tot, nu mai pot vorbi.

I-am mai dat apă cu cognac și i-am spus să nu mai vorbească, căci nu-l mai ascult. Apoi chemînd pe Petrușca, l-am lasat să șadă în locul meu lîngă el, dar să nu-i vorbească și să nu-l lese să zică nici macar un cuvînt.

Am mers să mă întind pe patul pe care îl părăsisem de atîtea ceasuri. Eram foarte trudit, dar și adînc impresionat de cele ce le auzisem și care le știam toate adevarate. Mă simțeam rușinat de lăcomia și arbitrarul bătrînilor, de ușurința și de necugetarea mea. Faptul că nu este moșie în țară pe care să nu se fi petrecut fapte la feli și chiar cu mult mai grave, prea adesea chiar criminale, nu-mi putea servi drept dezvinovățire. Conștiința că aceste fapte erau urmarea de neînlăturat a împrejurărilor nenorocite în care s-a zbătut țara vreme de aproape patru secole poate alcătui cel mult o ușurare a simțului vinovăției noastre. Trebuia să recunosc mai ales deplina dreptate a ultimei observații făcută de hoțul pe moarte. Tot noi, boierimea cea mare, purtăm cea mai mare parte din răspunderea suferinților ce le rabdă mulțimea de la oamenii noi deținînd astăzi puterea, cari jăfu – iesc și împilează poporul în chip atît de cumplit. De nu l-am fi silit timp de veacuri să se plece la împilările noastre și la arbitrarul nostru, n-ar avea droaia de puternici noi cum să-i impuie jaful și arbitrarul lor de toate zilele, și-mi ziceam: „Este oare cu putință ca, într-un decurs de timp mai lung sau mai scurt, această mulțime să nu isprăvească prin a reacționa și atunci, vai de noi și vai de noii puternici!”

Însă cu toate că mă frămîntau aceste gînduri, truda m-a învins, în sfîrșit, și am căzut într-un somn adînc. Dormeam de cîteva ceasuri cînd Petrușca m-a trezit pentru a-mi spune că au sosit subprefectul cu medicul. M-am sculat îndată și m-am dus la dînșii: stăteau lîngă Drîmbă care aiura.

La întrebările mele dacă mai are încă multe ceasuri de trăit, medicul îmi răspunse:

— Tare mă mier că mai trăiește și pănă acuma; are o fire de bivol; poate s-o mai ducă un ceas, mult două sau trei.

Am dat subprefectului toate lămuririle trebuincioase, care au fost trecute în procesul-verbal ce-l redacta un scriitor, iar după mine, oamenii mei au făcut depozițiile lor.

Lăsînd pe subprefect să se năcăjască cu Piciu, m-am dus la Drîmbă. Rostea niște cuvinte fără șir și fără înțeles.

A murit pe la trei după-amiază, tocmai cînd sosea trăsura de la Mărășești, care venea să mă ieie.