Dreptatea lui Constantin Duca-Vodă

 

Constantin Duca-vodă, fiul lui Gheorghe Duca și a Anastasiei Buhuș, despre lăcomia și răutatea cărora am vorbit mai pre larg în altă poveste, obijduia greu, în cursul celei de a doua lui domnii, țara cu birurile ce le punea pentru a plăti datoriile de care era plin, datorii făcute atît în vremea celei dintăi veniri în scaun, cît și cu prilejul dobîndirii celei de a doua. Dar în schimb era un judecător deosebit de drept și totdeauna gata să ocrotească pe cel mic și slab împotriva oricărei obijduiri din partea celor puternici.

Știut este că, pe acea vreme, boierii se sileau să aducă pe toți locuitorii satelor lor la starea de vecini, adică de șerbi, și aceasta prin toate mijloacele, chiar și prin cele mai uricioase: sila, înșălăciunea, falșul, toate erau întrebuințate. Și aceste mijloace, din nenorocire, izbuteau să li deie cîștig de cauză la divanurile prea multor domni. Constantin-vodă însă, în hotărîrile lui, întărea starea de vecinatate numai în urma unor dovezi, nemailăsînd macar cea mai mică umbră de îndoială cum că omul tras la vecinatate era vecin într-adevăr și fără pic de îndoială.

Apoi el nu era cu mai puțină grijă de dreptate de cîte ori vreun om din popor se jăluia din pricina unei nedreptăți sau a unei silnicii făcute sau de care era amenințat. Și dreptatea lui nu cruța pe nici un vinovat, oricît de sus era pus, orice trecere avea, pe prietenul ca și pe neprietenul său.

Cu deosebire bine văzut de domn era căpitanul călărașilor de Cohurlui (a nu se confunda cu Covurlui), Ion Goia.

Acest Goia era un răzăș din satul Cavadinești de pe Horincea: barbat de treizeci de ani, nalt, voinic, frumos la față, cu ochi și păr negru, călăreț neîntrecut, meșter în mînuirea tuturor armelor și avînd un renume de viteaz cîștigat prin număroase și strălucite isprăvi. Goia, care mai era și om cuprins, cu părți de ocină în mai multe sate, cu curte în Cavadinești, cu herghelii de cai, cirezi de vite cornute, turme de oi și hambare pline de bucate, se afla în însușirea de copil de casă în curtea lui Duca-vodă cel bătrîn cînd doamna Anastasia, în urma năvălirii lui Petriceicu-vodă, părăsise leșul spre a găsi adăpost în Țara Românească. Constantin-vodă îl cunoștea deci din copilărie. Îi dăduse căpitănia de Cohurlui în urma unei isprăvi ce făcuse urmărind peste Prut o ceată de talhari, alcătuită dintr-o amestecătură de moldoveni, turci și tatari, în număr de peste douăzeci. Goia, avînd cu dînsul numai cinci oameni, ucisese vro zece talhari, prinsese și legase alți patru și împrăștiese pe cîți mai rămăsese, luîndu-li înapoi toată prada făcută de ei în trei sate.

Steagul de calarași de la Cohurlui avea nume bun și era alcătuit tot din oameni cuprinși, bine îmbracați, bine înarmați și dispunînd de cai unul și unul. Cei mulți din ei fusese joimiri la Ieși. Stegar era Gheorghiță Prodan, un tînăr de douăzeci și trei de ani, fiul unei vădane înstărite de la Prodănești, tînăr cinstit, blînd și rușinos ca o fată mare, dar viteaz ca un leu, nalt, subțire, cu trăsături deosebit de frumoase, cu ochi căprii, păr și musteți căstănii.

Cînd Goia luă asupra-și povățuirea steagului, Gheorghiță slujea într-însul de doi ani.

Renumele de vitejie al lui Goia, înfățoșarea lui voinicească, priceperea în toate trebile ostășești de care dădu dovadă de la început, chipul cum se purta cu oștenii cărora, dacă li cerea supunere oarbă în toate cele privitoare la slujbă, în afară de slujbă îi privea ca niște tovarăși, dărnicia lui cătră sărăcime și nepasarea aratată pentru dobîndă îi cîștigase de la început inima stegariului. Din partea lui, Goia se simțea atras de acel tînăr blînd și ascultător, uimitor de serios și de conștiincios în îndeplinirea datoriilor sale.

În curînd, amîndoi deveniră o păreche de prieteni nedespărțiți.

Goia era încă burlac: își lasase, zicea el, inima în Țara Leșască, unde iubise și fusese iubit de o nobilă poloneză, căsătorită cu un dvorean bătrîn. Wanda, la despărțire, cînd amantul ei, îndeplinind termenul de slujbă la care se îndatorise, plecă înapoi în Moldova, îi jurase că, dacă ar deveni cumva văduvă, îi va da îndată de știre să vie s-o ieie de soție. Nu demult însă aflase că bătrînul soț al Wandei își dăduse sfîrșitul obștesc încă de vro doi ani, dar ea se grăbise să intre în legături legluite cu un ofițer neamț în slujba craiului și mai află că acel neamț începuse să se bucure de frumusețele ei îndată după plecarea lui, Goia, din Țara Leșască. Această părăsire a iubitei făcu căpitanului o rană de amor propriu care, mă grăbesc s-adaog, nici nu ținu vreme îndelungată, nici nu-l duru din cale-afară. Doară nici el nu-i rămăsese credincios: șiragul fetelor și nevestelor iubite de dînsul de cînd se întorsese în țară era de o lungime cît se poate de samandicoasă, doară se uitau femeile cu plăcere și adesa cu jînd la frumosul, veselul, și guralivul căpitan.

Aceste amoruri număroase și schimbătoare mierau și scîrbeau pe Gheorghiță care, și în această privință, se purta ca o fată mare, ceea ce îl expuscse în dese rînduri la glumele căpitanului și ale altor prieteni de vîrsta lui. La întrebările lui Goia despre ființa pentru care își păstrează nevinovăția, Gheorghiță roșindu-se jura că, pînă în acea clipă, n-o cunoaște. Dar Gheorghiță mințea, căci inima lui era robită de mult. O furase o fată din Comănești, satul care se află pe Horincea îndată mai jos de Prodănești. Stana Coman era o ființă și frumoasă, și bună, și deșteaptă; năltuță și subțirică, avea păr auriu, bogat și lung, ochi vineți, mari, în cari se oglindea bunatatea și curațănia sufletului, iar gurița mică și nasul drept erau niște adevarate minuni. Părintele ei murise de mai de mult și ea rămăsese singura copilă la o mamă bătrînă și de multă vreme bolnavă. Dacă averea ei nu era lucru mare, totuș era foarte îndestulătoare pentru a închezeșlui celor două femei un trai îmbielșugat și chiar putința de a spori acea avere, fără a fi, pentru a ajunge la acest scop, silite să se supuie la vro lipsă. Acea stare era alcătuită din jumatate din a cincea parte a satului Comănești, apoi din vite: cai, boi și oi.

Tinerii se cunoșteau de cînd erau copii, părinții erau prieteni buni, mamele știau de iubirea lor și-și dăduse de mult învoirea la căsătorie. Așteptau numai ca Stana să împlinească șăptesprezece ani, ceea ce se întîmplă cu vro două luni după venirea lui Goia în capul steagului de Cohurlui. Numai atunci puse Gheorghiță pe căpitan în cunoștința apropietei sale căsătorii și-l pofti la serbarea logodnei ce avea să aibă loc peste puține zile. Goia se grăbi să primească și, la ziua hotărîtă, se află de dimineață în Comănești, la curtea mică, dar gospodărească și bine îngrijită, a Comănesei. Deși însuși de loc din cel mai de samă sat de pe Horincea, cunoștea prea puțin pe mamă, iar fata deloc. Ramase cu desăvîrșire uimit de frumuseță ei; apoi, în cursul zilei, stînd de vorba cu dînsa, Stana îl fărmecă prin vioiciunea, deșteptăciunea și înțelepciunea ce o arata. Trebuie să lămuresc că ea trăise aproape doi ani pe lîngă o soră a mamei sale, călugăriță la mănăstirea Adam, unde învațase carte de la duhovnicul mănăstirii și, mătușa ei fiind însărcinată cu ducerea arhondaricului, venise în atingere cu toate înaltele fețe bisericești și mirene care veneau la mănăstire sau spre a se închina, sau spre a vedea rude călugărite în acel sfînt. locaș, cel mai de samă al întregii Țări-de-Jos.

Sara, Goia părăsi Comăneștii cu ochii și mintea cu desăvîrșire plini de Stana și blăstămînd soarta care-l făcuse să cunoască pe acea zînă tocmai în ceasul în care ea se lega pe viață cu altul. Merse acasă, la Cavadinești, unde avea să petreacă cîteva zile spre a da un ochi afacerilor lui, lasate de o bucată de vreme cam în părăsire.

Gheorghiță avea să rămîie acasă încă cinci zile, căci steagul putea în voia cea bună să fie lasat pe mîna chehaiei, un oștean bătrîn și de toata încrederea. În fiecare din aceste zile Goia veni să vadă pe Gheorghiță, pe care, bineînțeles, nu-l găsi niciodată la Prodănești, acasă la maica-sa, ci totdeauna la Comănești, priveghind culesul viei viitoarei sale soții, împreună cu dînsa. Văzu deci necontenit și pe Stana, se îmbătă în fiecare zi mai mult de frumuseță și de farmecul ei. Cînd Gheorghiță plecă înapoi la slujbă, Goia era cu desăvîrșire stăpînit de o dragoste pătimașă pentru logodnica prietenului.

Căpitanul de Cohurlui era un barbat care, pe lîngă multe însușiri frumoase, avea pacatul să nu fie stăpîn pe patimile lui ci, dimpotrivă, ca acele patimi, foarte vii, sa fie ele stăpîne pe dînsul, împingîndu-l prea adesea la niște fapte cu totul potrivnice unei firi deschise și chiar aplecate spre mărinimie.

În ziua plecării lui Gheorghiță, Goia se duse iar la Comănești „spre a vedea”, zicea el, dacă stegarul a plecat, lucru despre care în fundul inimii nu se îndoia deloc. Găsi pe Stana la vie și, după ce auzi din gura ei că Gheorghiță bătuse în zori de ziuă în poartă pentru a-și lua ziua bună, mai ramase două ceasuri cu dînsa, ținîndu-i de urît cu feli de feli de povestiri despre viața ce o dusese în Țara Leșască, atît în vreme de pace, cît și în vreme de război. Povestea bine și Stana îl asculta cu plăcere. Văzînd această plăcere ce fata, în nevinovăția ei, deloc nu se încerca s-o ascundă, veni din nou a doua zi și în fiecare din acele următoare. Fu totdeauna primit cu vădită bunăvoință: căpitanul era doară barbat plăcut, viteaz, guraliv și, mai presus de toate, era prietenul logodnicului ei, care i-l lăudase atîta! Goia tălmăci rău această bunăvoință: își închipui că ar putea lesne să înlocuiască pe Gheorghiță în inima fetei. În întăia clipă acest gînd jigni firea lui aplecată spre simțiri cavalerești: să fure el inima iubitei prietenului, a tovarășului de arme! Dar, foarte în curînd, pofta de a fi el stăpîn pe frumusețile trupului și minții Stanei învinse scrupulele și simțirile mai bune dintr-însul. Și deoarece la el fapta urma totdeauna răpede după luarea hotărîrii, se hotărî să vorbească Stanei chiar în ziua în care luase această hotărîre, a șăsa după plecarea lui Gheorghiță. Își făcu propunerea pe cînd petrecea pe Stana de la vie acasă, ducînd calul de frîu după dînsul.

Începu prin a o întreba dacă nu crede că prea cu ușurință, atunci cînd n-avea cum să cunoască alți barbați, își legase soarta de un tovarăș de joc, de un copilandru neînfățoșînd nici o chezășie de statornicie, cu avere neîndestulătoare, fără sprijin și fără trecere, osîndindu-se astfeli pe veci la viața de țară. Și ea, prin frumuseță și înțelepciunea ei, era doară vrednică să aibă parte de trai falnic și cinsteș în apropierea curții; locul ei nu era în sat, între răzăși, ci în mijlocul boierimii celei mari. Ei i se cuvenea să aibă de soț, nu un băiețandru fără stare și fără viitor, ci un barbat deplin, cu stare, cu vază și cu viitor falnic, care să-i deie chezășie de statornicie și vrednic s-o așăze acolo unde era locul ei. El, Ion Goia, o iubește cu toată puterea unei inimi de barbat care cunoaște viața, care a dat dovezi de vrednicie, este cunoscut în chip cinsteș de toată boierimea cea mare, o fost tovarăș de copilărie cu vodă, se poate bizui pe sprijinul și bunăvoința domniei. De ce nu s-ar lepada deci de Gheorghiță, de dragostea lui de copil, de un viitor sărăcăcios și sîrbed, pentru dragostea lui de barbat încercat și pentru viitorul strălucit de care era încredințat că-i va face parte.

La auzul acestor propuneri, uimirea, indignarea și disprețul împiedecară dintăi pe Stana să răspundă și o făcuse să amuțască cu desăvîrșire. Goia, tălmăcind această tăcere în chip prielnic lui, reîncepu să vorbească și, pentru a da mai multă greutate cuvintelor sale, puse mîna pe brațul fetei. Dar această atingere aduse indignarea Stanei la culme; retrăgîndu-și brațul și dîndu-se în lături, îi spuse în cuvinte aprinse tot disprețul și toată scîrba ce o stîrnise într-însa cuvintele lui, apoi îi hotărî că, din acea clipă, nu voiește să-l mai vadă și nu-i ascunse ca va aduce fără întîrziere purtarea lui la cunoștința mamei și a logodnicului, mai adăogînd că, dacă cutează s-o însoțască macar cu un pas mai departe, strigă și cheamă pe lucrătorii de la vie, parte din cari veneau ceva mai în urma lor, apoi, grăbind mersul spre casă, îl părăsi.

Goia ramase nemișcat în drum. Neprimirea disprețuitoare opusă de Stana propunerilor lui îi jignise adînc amorul propriu, iar pe de altă parte ochii ei scînteietori de indignare și fața-i îmbujorită de mînie făcuse pe fată atît de frumoasă, chiar energia refuzului îl farmacau într-atîta, încît îi mai sporeau încă patima.

— Dacă nu de voie, atunci de nevoie, strigă el, aruncîndu-se în șa și gonind spre casă.

Tot planul lui era alcătuit cu mult înainte de a ajunge acolo: avea să împiedece ca Gheorghiță să afle ceea ce se petrecuse în acea sară și să depărteze pe stegar pentru mai multe zile. Rîpirea Stanei era pe urmă Lucru ușor. Îndată ce ajunse acasă poronci să i se puie șaua pe umblătorul cel mai bun și să i se pregătească cele trebuitoare, căci merge la steag. După o jumatate de ceas era calare și pe drum, iar pe la miezul nopții ajungea în Galați. După cîteva ceasuri date odihnei era la „odăile” calarașilor, cum se zicea atunci, cazarma lor, cum am zice astăzi. Gheorghiță încă nu venise; în schimb, găsi pe chehaie care îi înmînă o carte gospod sosită din Ieși cu cîteva ceasuri mai înainte. Cînd o deschise, o mare bucurie se oglindi pe fața lui: era o poroncă a hatmanului Neculai Costin, sa trimată îndată la Iusuf-pașa, seraschierul, la Babadag, cartea domnească alăturată acelei poronci, prin însuș stegarul sau ceaușul său, iar acesta avea s-aștepte acolo răspunsul seraschierului care, zicea hatmanul, putea să întîrzie mai multe zile. Binecuvîntînd întîmplarea care-i ușura aducerea la îndeplinire a planurilor lui, Goia așteptă cu nerabdare sosirea lui Gheorghiță. Îndată ce acesta intră în odaia ceaușului, care slujea drept cancelarie, îl puse în cunoștința poroncii primite, apoi, luîndu-l deoparte, îi spuse că afacerea pentru care vodă scrie pașei este de cea mai mare însemnătate și că, nebizuindu-se pe chehaie, care este un bun oștean, dar cam are obiceiul beției, se vede silit să-l trimată pe el.

Lui Gheorghiță, care trăgea nădejde că îndată după sosirea căpitanului va capata învoire a merge să petreacă cîteva zile lîngă Stana, i se strînse inima, dar n-avea ce să zică, căci într-adevăr chehaia era un oștean foarte viteaz și priceput, dar adesea se lasa stăpînit de darul beției, ceea ce îi pricinuise atît lui, cît și căpitanilor sub cari mai slujise multe și neplăcute încurcături. Înainte de amiaza, Gheorghiță trecu Dunărea, iar spre sară căpitanul, după ce dădea chehaiei cele mai amănunțite povățuiri și pregătea pe drumul Cavadineștilor trei posturi de oșteni cari, la prilej de nevoie, să înlesnească ajungerea cît mai răpede la el a oricărei vești de samă, încăleca iar și ajungea noaptea în Cavadinești.

Patru zile după întoarcerea lui Goia, spre sară, Stana sosea la mănăstirea Adam într-o căruță țărănească, galbănă la față, slabă, ruptă, nepieptanată, cu deznădejdea în ochi, și se arunca plîngînd în brațele mătușii sale.

Cu mare greu călugărița izbuti s-o mai liniștească și să afle de la dînsa pricina acestei sosiri neașteptate și a stării de deznădejde în care se afla. Povestirea fu făcută fără șir și necontenit întreruptă prin izbuhniri de lacrimi, dar cu încetul maica Agafia putu să-și deie samă de nenorocirea și de rușinea de care fusese lovită nepoată-sa.

Cu trei zile înainte, la căderea nopții, pe cînd s-întorcea de la vie, fusese rîpită de Ion Goia și dusă în curtea lui din Cavadinești. Acolo el îi aratase din nou că este hotărît s-o ieie de soție și-i va face un viitor strălucit, va purta-o nu ca o doamnă, ci ca o împărăteasă. Totodată îi mai hotărî că orice împotrivire din parte-i ar fi zadarnică, că, neputînd trăi fără de dînsa, n-o va scapa din mînă cu nici un preț, ci o va ține în puterea lui, și că trebuie să uite pentru totdeauna pe acel băiețandru cu care nu putea să aibă parte decît de un trai necinsteș și sărăcăcios. Călugărița mai înțelese că Stana, urmașa unui lung șir de oameni de țară, dar cari fusese totdeauna de sine stătători, mîndri de neatîrnarea lor, mai toți oșteni oțeliți în lupte necontenite cu tatarii pradalnici, dîrji și deprinși să nu se plece înaintea nimărui, crescută în aceste tradițiuni și inimoasă din firea ei, răspunsese rîpitorului, arătîndu-i disprețul și scîrba ce o simțea pentru el, ca și dragostea nemărginită ce o pastra pentru Gheorghiță. Cuvintele Stanei, mai ales protestarea de dragoste veșnică pentru stegar, se vede că stîrnise în pieptul lui Goia un adevarat vifor de mînie.

Fără a zice un cuvînt, se aruncase asupra ei și, cu toată apararea ei vitejască, o siluise.

Apoi ieșind afară din odaie îi aruncase cuvintele:

— Fii acuma soția lui Gheorghiță, dacă îți da mîna!

Prin ajutorul unei slujnice din Comănești a căpitanului, căreia atît Stana cît și mama ei îi făcuse mult bine, izbutise să scape din curtea lui Goia în sara zilei următoare și, tot prin ajutorul acelei femei, putuse să tocmească căruța care o adusese la mănăstire. Fuga ei fusese înlesnită prin faptul că Goia lipsea de acasă, chemat fiind la o consfătuire a tuturor căpeteniilor Horincei, care se ținea tocmai în urma rîpirii Stanei, spre a lua măsurile de cuviință pentru urmărirea rîpitorilor ramași necunoscuți, deoarece Goia avuse grijă să-și îmbrace tovarășii în haine tătărești și să le acopere obrazul cu năfrămi boite în negru. Fata venise la mătușă-sa de teamă ca mama ei, slabă și bolnavă, pe care rîpirea fetei trebuia s-o fi zguduit cumplit, să nu-și deie sfîrșitul, la auzul noii și grozavei nenorociri ce o lovea. Venise la mătușa în înțelepciunea și iubirea căreia avea încredere spre a găsi la ea sfat și ajutor.

Călugărița, adînc scîrbită de nenorocirea nepoatei pe care o iubea ca pe o fiică, căută s-o mîngîie și, pe cît îi fu pe putință, s-o liniștească, dar își dădea bine samă că mișelia lui Goia zdrobise întregul viitor al fetei și nu vedea mijloc de îndreptare. Mult se gîndi ea în acea noapte în care nu închise ochii, dar cînd se sculă de dimineața nu găsi alt sfat de dat nepoatei decît să se plece înaintea încercării la care o supunea ceriul, să se lepede de iubirea lui Gheorghiță și să ieie pe Goia de soț: numai astfel își putea spala cinstea înaintea lumii.

Dar cînd făcu parte de acest sfat Stanei, aceasta, cu liniște dar cu hotărîre, răspunse că nu va fi cu nici un preț soția acelui mișel. Știe bine că nu mai poate gîndi să se căsătorească cu Gheorghiță, dar se va călugări și, din mănăstire, îl va iubi pănă la moarte. Fata vorbea cu atîta hotărîre, încît maica Agafia își dădu samă în curînd că, cel puțin deocamdată, nu era nici un chip s-o facă să-și schimbe gîndul.

Dar înainte de toate trebuia ca mama Stanei să fie pusă în cunoștința întîmplărilor și, dată fiind starea ei de slăbăciune, înștiințarea trebuia făcută cu cea mai mare cruțare, iar acea care mai mult decît oricine era în stare să îndeplinească o așa de dureroasă însărcinare, cu toată înțelepciunea și iubirea cuvenite, era cu bună samă soră-sa.

Maica Agafia se puse deci pe drum, după ce încredința pe Stana ajutoarei sale, maicii Fevroniei, în care avea o încredere cu totul îndreptățită.

Cînd călugărița ajunse la un ceas de Comănești, întîlni venind în goana calului pe Stoian Coman, vărul ei primar și fruntaș în Comănești. Căruța maicii se opri și Stoian se apropie de ea.

— Ce veste de la soră-mea, vere, întrebă maica, pe care o cuprinsese deodată un simțimînt de groază.

Stoian plecă de două ori, cu jale, capul în jos:

— De acuma tot bine are să-i fie, zise el, căci bună și sfîntă a fost în viața ei!

— Cum? Soră-mea nu mai este? strigă călugărița, pe care o podidiră lacrimile.

— S-o stîns asară, la două ceasuri din noapte, răspunse Stoian, adăugind că vecinii și rudele așteaptă numai sosirea ei pentru înmormîntare.

La întrebările Agafiei, Stoian răspunse că Stana, pe cînd se întorcea sara, cu patru zile înainte, de la vie, însoțită de un argat și de două slujnice, fusese rîpită de o ceată de călăreți îmbracați în haine tătărești și cu fețele înnegrite.

La auzul cumplitei Vești, vara Cristina căzuse la pat într-o stare de deznădejde și de slăbăciune desăvîrșite. Această rîpire ridicase toată Horincea în picioare, se trimesese călăreți în toate părțile, spre a descoperi urmele răpitorilor, dar nu se putu deocamdată afla nimica. Însă în ajun, venise la curtea Cristinei, la Comănești, o femeie numită Safta, plină de sînge, stîlcită, ruptă, ca vai de ea, și arătase cum, fiind slugă la Ion Goia, căpitanul, la curtea lui din Cavadinești, acesta furase cu trei sări înainte pe giupînița Stana și, după o sfadă cu dînsa, își făcuse rîs de ea. Pusese pe acea femeie, care era de loc din Comănești și slujise mai de mult la Cristina, să îngrijască și să păzască pe giupîniță. Dar a doua zi, în timpul în care căpitanul lipsea de acasă, făcîndu-i-se milă de fata pe care o ținuse altădată în brațe și aducîndu-și aminte de binele de care avuse parte în curtea giupînesei Cristina, o scosese din ogradă, fără ca să prindă de veste celelalte slugi, mai găsindu-i și o căruță care, după cererea fetei, s-o ducă la mănăstirea Adam. Goia, la întoarcerea lui, se dusese întins la odaia unde fusese închisă Stana și, văzînd că aceasta fugise, se înfurie grozav. Prepusurile lui căzură numaidecît pe acea slujnică și, cu toate tăgăduirile ei, o bătu groaznic, apoi o închise în beci, dar ea izbuti să iasă prin una din răsuflători și s-ajungă la Comănești. Dusă înaintea Cristinei, apucă să-i spuie povestea numai pînă la siluirea fetei cînd, dînd un țipet, bătrînă pierdu cunoștința și peste un ceas își dădu sfîrșitul. Adunîndu-se rudele și vecinii, Safta le spusese întraga poveste, și mare, zicea Stoia, era fierberea în toată Horincea: se sfătuise căpeteniile răzășilor și umbla vorba că au de gînd să puie mîna pe Goia și să-l ducă legat la Ieși, la vodă, ca să-l judece și să-l pedepsască după pravilă, tăindu-i capul.

Cînd maica Agafia ajunse la casa soră-sa, găsi într-adevăr toată Horincea strînsă acolo, în cap cu bătrînul căpitan Ichim Prodan din Prodănești, om de peste optzeci de ani, vestit pentru vitejia și înțelepciunea lui, care fusese căpitan de Covurlui vreme de mai bine de patruzeci de ani și al cărui trup era ciuruit de răni de sabie, de suliță sau de glonți.

Ei primiră pe maica Agafia cu sămnele celei mai mari dragoste și celei mai desăvîrșite compătimiri, arătînd vădită ușurare cînd auziră de sosirea Stanei la mănăstire. Cu toții o încredințară că sunt gata s-o ajute din toate puteriie în răzbunarea batjocurii făcute de un nevrednic uneia din casele cele mai cinsteșe din valea lor. Sfatul răzășilor trimesese chiar în acea dimineață pe unul din fiii lui Ichim Prodan cu treizeci de oameni înarmați, ca să puie mîna pe Goia, dar nu-l găsise acasă; slugile lui le zisese că a plecat de cu noapte la Galați, iar ceilalți răzăși din sat îi încredințase că, departe de a lua partea lui Goia și a voi să-l apere, li vor da lor tot ajutorul pentru a pedepsi pe acel ce se făcuse vinovat de asemenea mișelie. Dealtmintrelea, în curînd sosiră spre a lua parte la înmormîntare și mai mulți oameni din Cavadinești, care cu toții încredințară pe maica Agafia că sunt alături de dînsa, gata să-i deie tot sprijinul.

Înmormîntarea avu loc chiar în acea sară, iar a doua zi, desdimineață, maica Agafia plecă înapoi la mănăstire. Înainte de a se despărți de rude, de vecini și de prieteni, se înțelesese cu ei ca după trei zile să s-întîlnească la Bîrlad cu șăse din ei, cei mai fruntași din toate satele Horincei, pentru ca de acolo să meargă împreună cu Stana la Ieși, unde aveau să ceară dreptate de la vodă.

Mare fu durerea Stanei cînd află că mama ei nu mai este, dar înțeleptele cuvinte de mîngîiere ale mătușii o făcură să-și încordeze toate puterile pentru a îndura și această nouă și dureroasă încercare. Călugărița o puse în cunoștința celor vorbite de ea cu căpeteniile Horincei și de călătoria la Ieși hotărîtă împreună cu ei; găsi pe Stana mai hotărîtă decît oricînd să caute dreptate împotriva acelui care-i nimicise tot viitorul. Mătușă-sa îi mai puse încă o dată în vedere să chibzuiască bine dacă, deoarece era resemnată să renunțe la Gheorghiță, n-ar fi mai cuminte să primească pe Goia de barbat. El fără îndoiala o iubea mult, cine știe dacă nu s-ar putea deprinde cu dînsul și dacă înrîurirea ei n-ar fi în stare să mai astîmpere iuțala cumplită a patimilor lui? Cine știa dacă nu avea să găsască la sfîrșit fericirea în căsnicia cu dînsul? Dar Stana ramase neînduplecată: jurase credință lui Gheorghiță, iubea pe Gheorghiță; cu nici un preț nu înțelegea să fie a altuia decît a lui: decît viața cu acel pe care îl privea ca un mișel nevrednic, mai bine moartea. Maica Agafia, văzînd că hotărîrea fetei este nestrămutată, îi zise că și ea este de părerea ei și-i făcuse această propunere numai spre a-și da samă dacă hotărîrea nu i s-a schimbat, ci este desăvîrșită și nestrămutată. După o săptămînă erau în Ieși, unde traseră la metocul ce-l avea mănăstirea în acel oraș, iar cei șăse horinceni veniți împreună cu ele se găzduiră în tîrg pe la cunoștinți.

Jalba lor fu dusă la curtea domnească chiar a doua zi de Filip, un fiu al lui Ichim Prodan, care fusese adeseori prin Ieși și cunoștea pe mai mulți din boierii cei mari.

Întorcîndu-se de la curte, el veni la metoc și aduse celor două femei veste că Goia se află în Ieși și a fost de mai multe ori la curte, unde a vorbit chiar cu vodă, însă nu se știe de a venit chemat sau de voia lui, nici despre ce a putut vorbi cu domnul. Călugărița și cu Stana fură cam tulburate de această veste, amîndouă știind că Goia fusese copil din casă în vremea lui Duca-vodă cel bătrîn și tovarăș de joc al fiului său. Se temeau ca această veche cunoștință să nu înrîurească pe vodă în chip dăunător lor, dar călugărița care era mai mare peste metoc li zise să n-aibă nici o grijă, căci domnul, cînd este vorbă de a face dreptate, nicidecum nu se uită nici la prietenie, nici macar la înrudire cu dînsul. Atît ziua aceea, cît și cele următoare fură întrebuințate de răzăși și de călugăriță, care printre boierii cei mari și mijlocii avea o mulțime de cunoștinți și chiar de prieteni, cu stăruinți spre a dobîndi sprijinul lor pe lîngă domn și divan. Pretutindeni li se spuse că se pot bizui pe nepărtinirea lui vodă, dar că mai bine ar fi dacă s-ar împaca, Stana luînd pe Ion Goia de soț. Aproape toți ziceau acelaș lucru:

— De ce să se umple țara întreagă cu vestea rușinii Stanei? De ce să nu ieie ea de soț pe un barbat ce, după toate semnele, era menit să ajungă departe, pe un om bogat și care se aratase vrednic în toate privințile? Ce era pe lîngă dînsul micul stegar necunoscut de care se îndrăgostise Stana? În loc de a tînji o viață întreagă într-o mănăstire, nu era mai de folos pentru ea să fie soția unui barbat care fără îndoială avea s-ajungă la boierie cinsteșă? S-ar fi înțeles judecata dacă Goia, după ce o necinstise, n-ar mai voi s-o ieie, dar dacă, cum singure mărturisesc, el este gata să se căsătorească cu dînsa, de ce să nu puie în chip cinsteș capăt pricinii? Apoi într-adevăr vodă este drept și se poate avea toată încrederea în judecata lui, dar nu este mai puțin adevarat că Goia i-o fost tovarăș de joc în copilărie, că vodă îl vede bine din pricina strălucitei lui vitejii și ar fi fără îndoială prea bucuros să nu fie silit să-l pedepsască, mai ales că pentru asemene faptă pravila hotărăște moartea.

Deși nici unul din acei boieri și boierănași nu voia să mărturisască că văzuse pe Goia și vorbise cu el sau cu prieteni de ai lui, era vederat că căpitanul, de cînd sosise în Ieși, nu pierduse timpul și lucrase în interesul sau atît la curte, cît și printre boieri.

Cînd se-ntoarse la metoc, călugărița, destul de descurajată, puse pe Stana în cunoștința celor ce le auzise atît ea cît și răzășii. Dar Stana ramase neînduplecată și se mărgini sa răspundă:

— Dacă vodă nu-mi va da dreptate și nu va pedepsi pe acel care m-o nenorocit, să aibă măria-sa a răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru această tagadă de dreptate, iar eu voi merge de-a dreptul la mănăstire. Dacă nu mă veți primi la Adam, voi găsi alta care să-mi deschidă porțile.

A doua zi venise la metoc un aprod cu chemare la judecată, înaintea domnului și a divanului domnesc, pentru Stana, maica Agafia și răzășii horinceni, pe ziua de duminică, adică peste două zile.

În dimineața zilei de duminică, după ieșirea domnului de la biserică, se adunară boierii, slujbașii mari și mici și împricinații la divan. În curînd veni rîndul Stanei; Goia, care nu se văzuse pănă atunci, se găsi odată cu Stana, cu maica Agafia și cu răzășii în sala unde, împrejurul unei mese lungi, acoperită cu covor roșu, stăteau mitropolitul cu arhiereii și boierii divanului, iar drept [în] mijlocul mesei, la o mică departare, pe un scaun de lemn sapat, îmbracat cu căptușală roșie și așazat cu vro trei trepte mai sus, șădea domnul cu cuca în cap și cu buzduganul îmbracat cu argint în mînă. Împrejur stăteau slujbași de ai curții: copii din casă, seimeni, fustași de divan, aprozi și alții.

Întăi fu chemată Stana, căreia însuși domnul îi porunci să arăte împotriva cui cere dreptate și pentru care fapte, povestind acele fapte în chip lămurit. Și Stana, albă la fata ca varul și slăbită, dar tot nespus de frumoasă, strunindu-și toată voința și stăpînind rușinea de care era cuprinsă, cu un glas care tremura numai puțin, arătă că cere dreptate împotriva lui Ion Goia, căpitanul de Cohurlui, fiindcă o rîpise și o necinstise cu sila, povestind toate faptele în chip lămurit. Această povestire, făcută în cuvinte simple și cu un glas care purta pecetea adevărului, mișcă vădit și pe domn, și pe boieri. Glasul lui vodă se făcuse aspru cînd întrebă pe Goia ce are de răspuns la învinovățirea adusă de Stana și dacă cele aratate de ea sînt adevarate.

Căpitanul răspunse că toate sînt adevarate, dar că le-a săvîrșit sub stăpînirea patimii ce Stana o stîrnise într-însul, hotărît fiind s-o ieie de soție și încredințat, în urma celor vorbite cu dînsa în zilele dinainte de rîpire, că ea nu ține la logodnicul pe care el credea că maică-sa i-l impusese.

Dar aici fu întrerupt de Stana care, la auzul acestei minciuni, nu se putu opri să strige:

— Minte! Minte! Nu-l crede, doamne! Cînd mi-o cerut să las pe Gheorghiță pentru a-l lua pe el, i-am spus că nu-l voi lua niciodată de soț, căci înv este scîrbă de dînsul și iubesc pe Gheorghiță peste tot.

Dar domnul se întoarse iar cătră Goia și-l întrebă:

— Și ai fi tu și acuma gata să iei de soție pe această fată?

— Da, măria-ta, zise el, sînt gata și acuma s-o ieu de soție, cu toată dușmănia ce mi-o arată.

În acea clipă un fustaș de divan se apropie de logofătul cel mare și-i șopti ceva la ureche, iar logofătul, Ion Buhuș, sculîndu-se de pe scaun, zise către domn:

— Măria-ta, o sosit la ușa divanului stegarul steagului de Cohurlui și cere să fie adus înaintea măriei-tale, avînd la dînsul o carte de la Iusuf-pașa, de la Babadag, răspuns la cartea ce măria-ta ai scris-o acelui seraschier.

— Nu este acel stegar logodnicul tău? întrebă domnul pe Stana.

La auzul numelui iubitului, Stana se făcuse și mai albă. La gîndul că avea să deie ochi, ca, necinstită, cu acel cătră care se legase să-i fie pe veci cu credință, i se păru că pămîntul se deschide înaintea ei gata s-o înghită. Nu fu în stare să scoată un cuvînt din gîtlejul ei uscat și maica Agafia răspunse pentru ea:

— El este, măria-ta.

Domnul poronci să intre și în curînd Gheorghiță se află în fața divanului. Era galbăn și tras la față, hainele îi erau pline de colb, în mînă ținea un săculteț de matasă. De la masa cu postav roșu se sculă marele postelnic, Panaiotache Moron a, și-i luă din mînă săcultețul din care scoase scrisoarea pașii, iar tînărul, închinîndu-se adînc cătră domn, zise cu glas tare:

— Să trăiești, măria-ta!

— Tu ești Gheorghe Prodan, stegarul steagului de cabrași de la Cohurlui? întrebă domnul.

— Eu, să trăiești, măria-ta.

— Cum de ai adus tu cartea pașei? Poroncisem ca acest răspuns să mi se trimată de pîrcălabul de Galați printr-un om al lui.

— M-am rugat de giupînul pîrcălab să mă trimată pe mine în locul altuia.

— Și pentru ce truditu-te-ai pănă aici după ce veniseși atîta cale de la Babadag pănă la Galați?

— Aveam o plecată rugăminte cătră măria-ta.

— Ce rugăminte? întrebă vodă.

— Să-mi faci, măria-ta, dreptate.

— Dreptate? întrebă domnul, împotriva cui?

— împotriva acestui mișel care mi-o rîpit și mi-o necinstit logodnica, deși ni jurasem frăție de cruce, zise Gheorghiță arătînd cu mîna spre Goia care, la auzul veștii sosirii stegarului, îngălbenise.

— El se leagă că este gata să ieie pe acea fată de soție.

— Și ea primește? întrebă Gheorghiță întorcîndu-se cătră Stana.

— Niciodată! strigă fata.

— Dar, întrebă vodă, ești tu oare hotărît s-o mai iei de soție și după ce s-o întîmplat?

— Da, răspunse Gheorghiță fără a sta la îndoială, căci întru nimica nu este ea vinovată de rușinea ce i s-o făcut. Sînt hotărît s-o ieu de nevastă, dar cer de la dreptatea măriei-tale pedepsirea acelui mișel care o rîpit-o, apoi și-o făcut rîs de dînsa.

Domnul ramase gînditor, se vedea că în inima lui, prietenia pentru tovarășul din copilărie duce o luptă grea cu simțul dreptății. În sfîrșit, întorcîndu-se cătră mitropolit îl întrebă:

— Care este, înaltpreasfinte, pedeapsa hotărîtă de pravilă pentru acel care răpește și siluiește pe logodnica altuia?

— Pentru asemene vină, răspunse mitropolitul, pedeapsa hotărîtă de pravilă este moartea, iar întreaga avere a făptuitorului să se deie fetei rîpite și siluite.

Urmă iar o tăcere destul de lungă din partea domnului, apoi cu glas mîhnit și îndurerat, dar puternic, el rosti cuvintele:

— Aș fi dorit din inimă să scăp viața lui Ion Goia care mi-o fost tovarăș din copilărie și este oștean viteaz și priceput, dar dreptatea nepărtinitoare este însușirea și datoria de căpetenie a domnilor: nu trebuie ca, bizuindu-se pe prietenia sau chiar pe rudenia cu stăpînitorul, prieteni sau rude ale domnului să se facă vinovați de fapte scîrboase ca acea pe care a făptuit-o Ion Goia. Deoarece despre vinovăția lui nu poate încăpea nici o îndoială, căci însuși o mărturisește, îl osîndim la moarte. Avînd însă în vedere vitejia de care o dat atîtea dovezi, hotărîm să moară, nu prin ștreang, ci prin sabie, chiar astăzi, la ieșirea noastră de la divan. Iar avera lui întreagă: moșii, odoare, vite, robi, bucate și altele, să intre toate în stăpînirea Stanei Coman, fata rîpită și siluită, logodnica lui Gheorghe Prodan, stegarul steagului de calarași de la Cohurlui.

După ce se ridică ședința divanului, aproape toți boierii cei mari stăruiră pe lîngă domn să dăruiască lui Goia viața, arătînd că pierderea averei întregi era pentru el o pedeapsă destul de mare, dar domnul ramase neînduplecat.

— Dacă Goia mi-ar fi greșit mie, zise Constantin-vodă, aș fi în drept să-i dăruiesc viața, dar o greșit altora și în astfeli de chip încît nu mai poate îndrepta acea greșală, prin urmare nu sînt în drept să-l iert. Acea fată are dreptul să ceară de la mine să înlătur cu desăvîrșire primejdia ca ochii ei să mai întîlnească vreodată fața acelui care o necinstit-o, prin urmare n-am dreptul să-i dăruiesc viața, oricît, Dumnezeu îmi este martur, aș dori să i-o cruț.

Goia, după ce se împărtăși, muri cum trebuie să moară oșteanul care nu știe ce este frica de moarte. Din poronca domnului, trupul lui fu înmormîntat la biserica Sfîntului Neculai cel Mare, cu toată cinstea cuvenită unui căpitan.

Maica Agafia cu Stana, cu răzășii horinceni, urmați de Gheorghiță, după ce ieșiră de la divan se îndreptară în tăcere spre metocul mănăstirii Adam. Cînd ajunseră acolo, Stana și cu mătușă-sa se retraseră în încăperea în care ele fusese găzduite, lăsînd pe răzăși și pe stegar în cerdacul metocului. După oareșcare trecere de timp, o soră veni să spuie lui Gheorghiță că maica Agafia îl poftește la chilia ei. Stegarul se grăbi s-o urmeze. Cînd ușa chiliei se deschise, văzu pe maica și pe Stana așteptîndu-l în picioare în mijlocul încăperii. Voi să s-arunce în brațele fetei, dar ea se dădu la o parte și întinse bațele ca în apărare. Uimit, el se opri pe loc întrebînd-o:

— De ce fugi de mine?

— Fug de tine pentru că de acum înainte orice legătură între tine și mine trebuie să înceteze.

— Dar pentru ce?

— Fiindcă nu mai sînt vrednică de tine.

— Dar dacă eu, răspunse tînărul cu căldură, te găsesc tot atît de vrednică, ce zic? și mai vrednică decît altădată?

— Nu, zise Stana, nu, o fată pîngărită nu mai poate fi soți-a unui barbat cinstit. Îți mulțămesc din inimă pentru credința ce vrei să mi-o păstrezi, cu toate cîte s-au întîmplai, credință care ai vădit-o și prin cuvintele ce le-ai zis înaintea domnului. Hotărîtă să nu mai fiu nevasta ta și să intru într-o mănăstire, nu voi înceta să te iubesc pănă la moarte; tocmai fiindcă nici o clipă n-am încetat să te iubesc și din chiar pricina acestei iubiri nu vreu să te nenorocesc, devenindu-ți soție.

— Să mă nenorocești? Dar cum m-ai nenoroci?

— Te-aș nenoroci, căci, între tine și mine, necontenit ai vedea icoana lui Goia și ți-ai aduce aminte de pîngărirea ce am suferit-o.

Gheorghiță se apropie atunci de iubita lui și, îngenunchind înaintea ei, zise:

— Stano! Pe sfînta cruce, pe sabia asta, și puse mîna pe mînerul săbiei, pe viitorul meu, pe iubirea mea nemărginită pentru tine, îți jur că din gura mea nu vei auzi un cuvînt care să-ți amintească nenorocirea care te-o lovit, mișelia a cărei jertfă ai fost, că pentru mine ești și vei fi de-a pururea icoana curățeniei și a bunătății ce macar o clipă n-ai încetat să fii. Stano! fie-ți milă și de mine și de tine și nu ne nenoroci pe amîndoi!

Aici maica Agafia părăsi fără zgomot chilia, dar tinerii nu bagară de samă ca ea ieșise și Gheorghiță își urmă stăruințile. Stana avea o voință puternică și era în stare să rămîie pănă la sfîrșit statornică în hotărîrile odată luate, dar de astă-dată ea nu putea decît să fie învinsă în lupta de înălțime de suflet ce se dădea între ea și iubitul ei, căci acesta se slujea de o armă atîtputernică care se numea dragostea, unită cu dorul de a-și petrece viața alături de ființa iubită. Cînd, după vro două ceasuri, maica Agafia s-întoarse în chilie, găsi pe tineri șăzînd unul lîngă altul pe pat, cu mînile Stanei în acele ale logodnicului: ea consimțise să fie a lui pe viață. După ce o puseră în cunoștința faptului, stegarul adăugi:

— Și să știi, maică dragă, că am hotărît ca mîni să mergem la Mitropolie, pentru a face dinaintea înaltpreasfinției-sale carte de danie, cătră sfînta mănăstire Adam, a întregii averi a lui Goia, căpitanul, dată de judecata domnească în stăpînirea Stanei. Vina și-o plătit-o cu viața, banii lui întru nimica nu pot adăugi la ispășirea ei.