Dridri

 

Ziarul francez Teatrul, cu data 25 iunie 1851, conține liniile următoare:

„O tânără artistă, cea mai frumușică din toate câte le-am zărit pe scenele teatrelor de pe bulevarde, a murit în floarea tinereții! Veselă și grațioasă, ea poseda calitățile inimii și ale spiritului. Toți acei care au cunoscut-o regretă în persoana sa o artistă de talent și un model perfect de eleganță și de istețime pariziană. Ea purta între amici gentila denumire de Dridri, însă numele ei adevărat era:

Marie-Angélique Chataignez!”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Citind aceste rânduri, mulți din românii care au fost emigrați la Paris în anul 1848 își vor aduce aminte de acea drăgălașă copilă atât de pariziană în spiritul său, atât de română în inima sa!... Ea s-a unit la toate aspirările patriotice ale generației entuziaste de acum 20 de ani, care a dat semne de viață națională în Iași și București; ea a împrăștiat adeseori cu farmecul veseliei sale negurile posomorâte de pe fruntea celor descurajați și a lucit ca o dulce rază de soarele patriei în ochii multor emigrați din țările noastre.

Prin care mister însă capricioasa natură sădise o inimă română în gingașul sân al unei pariziene?

Pe când publicul francez se găsea în cea mai deplină ignoranță despre Moldova și Valahia, pe când aceste țări erau considerate ca pământuri aflătoare în fundul Asiei, pe când un deputat al Constituantei din Francia declara că Bucureștii erau capitala Bucuriei, și un ministru al republicii confunda Cronstadtul din Ardeal cu portul de lângă Petersburg, Dridri cunoștea România mai bine decât compatrioții săi și chiar decât mulți dintre compatrioții noștri. Ea era părtașă la toate secretele politicii românilor din Paris și se simțea mândră de a o putea servi prin influența ce avea asupra unor corifei ai presei franceze. Acea jună artistă admirată pe scenă, urmărită de un cortegiu de adoratori, deprinsă a trăi în luxul și în plăcerile modernei Babilone, părăsi deodată calea aurită pe care călca de patru ani cu nepăsarea tinereții și se retrase în sanctuarul inimii sale. Regina banchetelor pariziene abdică de bunăvoie, și lumea o pierdu din vedere fără a înțelege motivul dispariției sale. În ziua când s-a decis a face acest pas atât de serios în viața unei femei, Dridri a scris amicilor săi un soi de circulară enigmatică în care le zicea:

„Adio! Plec într-o călătorie la care am visat adeseori; mă duc să cunosc o lume nouă de unde nu cred că m-oi întoarce printre voi. Nu vă încercați însă ca să ghiciți care-i acea lume; cunoștințele voastre geografice nu se întind până la marginile ei!”

Până a nu descrie însă realizarea visului frumoasei călătoare, să aruncăm o privire asupra fazelor existenței sale trecute, precum ne-am uita într-o grădină înflorită ce am întâlni în calea noastră. Domnișoara Marie Chataignez se născu la Bordeaux și rămase orfană de mică copilă. Ea fu crescută de o mătușă a ei, cu care veni la Paris când copila împlini 18 ani... La Paris! la Paris!... Cine poate spune iluziile, sperările, visurile seducătoare care flutură prin mintea unei tinere fete care se simte în primăvara vieții și în deplina înflorire a frumuseților atunci când ea intră în atmosfera îmbătătoare a Parisului!

Mătușa ei era amică de pension cu celebra actriță Déjazet, care pe atunci parvenise la culmea talentului și fermecase publicul parizian. Ambele amice se revăzură cu mare bucurie după un șir de mulți ani, și chiar de la prima întâlnire Déjazet simți mare simpatie pentru Dridri.

— Draga mea — îi zise ea — ești tânără, ești grațioasă, ai tot ce trebuie unei femei ca să placă, însă îți lipsește piedestalul de pe care să poți atrage ochii mulțimii. Fie o femeie înzestrată cu darurile cele mai frumoase, dacă ea nu are norocul a se face cunoscută în Paris, sărmana! rămâne părăsită, deoparte, ca o comoară neștiută. Tu însă, Angelică, fii fără nici o grijă; eu mă însărcinez de viitorul tău și prin mine promit că vei reuși a deveni o personalitate în Paris.

— Eu? replică Dridri cu glasul uimit.

— Tu!... Însă, spune-mi, ai gust pentru arta dramatică?

— Nepoata mea nu visează decât teatru, răspunse mătușa ei cu grăbire.

— Minunat! zise Déjazet. În curând ea va debuta pe scena „Varietăților”. Directorul este amicul meu, și el va fi preafericit de a primi în trupa lui o actriță prezentată de mine. Până atunci, draga mea, să vii în toate zilele aicea, pentru ca să-ți dau câteva lecții de declamare și să repetezi cu mine rolul prin care ai să-ți inaugurezi cariera dramatică.

Dridri, fericită de astă propunere neașteptată și cuprinsă de recunoștință, apucă mâna protectriței să o sărute; însă Déjazet atrase pe gingașa copilă în brațele sale și o sărută pe ochii săi umezi de lacrimi.

În adevăr, după șase luni, afișul teatrului „Varietăților” anunță debutul drei Marie-Angélique Chataignez într-un rol de subretă, compus înadins pentru dânsa de autorii Duvert și Lausanne.

Mari lupte între ambiție și spaimă se petrec în sufletul unei june artiste la începutul carierei sale, atunci când sala e plină de spectatori, când celelalte actrițe privesc la dânsa cu ochi pizmași și întrebuințează toate manevrele pentru ca să împiedice succesul ei. Sărmana! În acel moment critic, mintea i se tulbură, inima i se bate iute, glasul i se întunecă. Ea ar voi să fugă, să se ascundă în fundul pământului, însă nu! ea trebuie să înfrunte pericolul, trebuie să iasă pe scenă, chiar de ar fi să cadă moartă de uimire... Orchestra execută uvertura, cortina se ridică, lumina policandrelor inundă teatrul, publicul numeros așteaptă cu nerăbdare ca un judecător aspru care are să-și dea sentința... E un moment îngrozitor, căci de la el depinde succesul sau căderea, adică: viața sau moartea bietei artiste!

Cu toate acestea, Dridri avu norocire de a produce o impresie favorabilă asupra publicului chiar de la prima sa intrare pe scenă: un murmur încurajator se ridică în sală când ea apăru cu figura sa vie, cu talia sa elegantă, cu farmecul tinereții sale. Ea-și jucă rolul foarte natural, și la cel întâi cuplet ce cântă, glasul ei argintiu deșteptă un răsunet voios în inimile spectatorilor. Celebra Déjazet dete semnalul aplaudării din lojă, și toți o imitară, bătând din palme cu entuziasm. Dridri se simțea nebună de bucurie, căci succesul ei era astfel consacrat chiar de la începutul piesei; iar când cortina se coborî, publicul rechemă pe fericita copilă, care se prezentă cu modestie, salută lojile și parterul, zâmbindu-le grațios, și primi un frumos buchet de roze de China aruncat la picioarele ei de însăși Déjazet.

Între acte juna debutantă veni să mulțumească protectriței sale, care o sărută în prezența publicului, felicitând-o de succesul ce avuse. Toate lornetele din sală să țintiră spre acea lojă, și cavalerii declarară în unanimitate că dra Marie Chataignez nu pierdea nimic din grațiile sale afară din scenă; damele însă, din contra, îi descoperiră multe defecte închipuite, care erau de natură a face din copila drăgălașă un monstru spăimântător.

Nu trecură zece minute și-n loji se prezentă un cavaler de o aparență nobilă și plăcută: era contele de Farol, unul din membrii de la Jockey-Club, unul din foshionabilii Parisului. El avea o figură care exprima calitățile inimii și maniere de un adevărat gentilom. Intrând, contele dete mâna dnei Déjazet după moda engleză și-i zise:

— Vin să salut luceafărul scenei pariziene.

Déjazet îi mulțumi cu o zâmbire și replică: „Salută, domnule conte, și pe dra Chataignez, o nouă stea care răsare pe orizontul artei dramatice”. Contele se închină tinerei artiste, zicând: „Am admirat pe domnișoara din stala mea: am rupt o pereche de mănuși aplaudând-o și sunt mândru de a fi cel întâi a o complimenta”. Apoi adăugă, adresându-se direct la Dridri: „Domnișoară, ați făcut în astă-seară mulți fericiți și totodată mulți nefericiți... Cavalerii v-ar duce în triumf ca pe o grațioasă regină, însă damele v-ar scoate ochii fără milă... și zău! ar comite o mare crimă, căci nu-i nimic mai încântător și mai dulce la privit ca doi ochi frumoși care înoată în flacăra triumfului.”

Dridri răspunse, roșindu-se: „Doamnele care ar voi să mă orbească m-ar nenoroci foarte mult, condamnându-mă astfel a nu mai putea admira grațiile lor”.

— Bravo, domnișoară! strigă contele; am să duc damelor răspunsul d-voastră, pentru ca să afle că pe cât sunteți de gentilă, atât sunteți și generoasă.

— Adaugă și din parte-mi, observă dna Déjazet, că dumnealor au prea multă ocupație cu ochii bărbaților pentru ca să-și piardă timpul cu ochii copilelor...

— Mă duc îndată să înfig cu mulțumire această săgeată în sânul lor, zise contele râzând, dar, până a nu ieși din lojă, se adresă încă o dată la Dridri cu următoarele cuvinte: „Domnișoară, sunt unul din cei mai sinceri admiratori ai talentului d-voastră; dați-mi voie a spera că veți primi a mă număra și între amicii d-voastră cei mai devotați”.

După finitul spectacolului, Déjazet conduse pe Dridri la otelul unde locuia tânăra actriță și pe drum ea-i zise cu amicie: „Draga mea, iată-te acum pe cale de a-ți face nume, avere și poziție. Să te gândești totdeauna însă că o bună reputație este pentru o artistă coroana talentului și a carierei sale!”

E de prisos să mai observăm că noaptea întreagă Dridri n-a închis ochii. Triumful alungă somnul. A doua zi directorul veni să-i propuie un angajament de 500 franci pe lună. „Suma, zise el, nu e mare, dar va crește în proporție cu rolurile ce veți crea”. Contractul fu subsemnat, și dra Marie-Angélique Chataignez fu anunțată prin gazete ca una din pensionarele „Varietăților”.

Fericită de poziția ce câștigase, Dridri se ocupă cu ardoare de arta sa, și pe fiecare zi atrăgea mai mult favorurile publicului. Autorii dramatici scriau roluri vesele pentru dânsa, siguri fiind de succes; jurnalele o lăudau numind-o Déjazet II, însă camaradele sale o considerau cu invidie ca pe o rivală nesuferită. Și, în adevăr, sărmanele aveau bune cuvinte de a fi îngrijite, căci toți adoratorii lor începuseră a flutura împrejurul ei. Una din ele mai cu seamă, Estera, îi declarase război neîmpăcat din cauza admirării ce avea contele de Farol pentru Dridri.

Estera, o celebritate a Parisului de pe atunci, purta în trăsăturile figurii sale sigiliul frumuseții ebraice. Ochii săi negri și lungăreți aruncau săgeți înfocate; părul ei forma o ghirlandă bogată pe frunte-i; talia sa era maiestuoasă, umerii săi albi erau de un model perfect, însă gura ei avea o expresie disprețuitoare, care producea un efect displăcut. Ea se deprinsese a primi omagiile tuturor bărbaților care îi erau prezentați, și această deprindere îi dase un aer măreț. Echipajele sale luxoase, briliantele de preț cu care se arăta în public îi ridicaseră un piedestal în ochii parizienilor.

Aceștia o numiseră regina de Saba, nume potrivit cu soiul frumuseții sale și care îi inspirase atâta superbie cât nu putea suferi nici o rivală alăturea cu dânsa. Prin urmare, chiar din seara când Dridri se urcase pe scenă, Estera simți pentru juna actriță o antipatie instinctivă, antipatie care cu timpul se prefăcu într-o ură de moarte. Mândră de luxul ce afișa pretutindenea, ea găsea mulțumire a umili pe modesta ei camaradă, făcând observări puțin generoase asupra simplității toaletei sale, și de câte ori o întâlnea pe străzile Parisului, Estera, culcată pe pernele caleștii, arunca din treacăt ochiri fudule asupra bietei Dridri, ochiri la care copila răspundea prin un zâmbet foarte malițios. Astfel se născu între ambele artiste o luptă surdă și neîncetată, care trebuia numaidecât să producă scandal la cea întâi ocazie.

Într-o zi de repetiție generală Estera veni la teatru în cupeul ei, după obicei, fără a se îngriji de ploaia care cădea pe străzi, și intră în foișor purtând o rochie lungă de catifea vișinie. Dridri, ca o modestă pensionară de 500 de franci pe lună, veni alergând sub coperișul unui cortel; toaleta ei se resimțea de furtuna care domnea afară și botinele sale umede lăsau urme după ele pe parchetul foișorului. Toți artiștii, precum și mai mulți amatori care aveau liberă intrare în culise erau adunați pe lângă cămina de marmură și râdeau cu zgomot ascultând glumele vestitului actor comic Odry. Deodată, râsetele conteniră la glasul Esterei, care, trecând pe dinaintea rivalei sale, zise cu insolență:

— Când nu are cineva nici doi franci ca să poată lua o birjă pe un timp ploios, ar trebui cel puțin să-și lase botinele la ușă și să intre desculță în foișor.

Dridri, la această grosolană aluzie, se roși pe obraz și observă cu glas indignat: — că e mai lesne de a poseda un cupeu decât delicatețea inimii. Estera, astfel săgetată, ținti ochii săi aprinși asupra copilei și, apropiindu-se de ea, răcni ca o furie:

— Sărmano! m-aș înjosi poate a-ți răspunde dacă nu mi-ar fi milă de mizeria în care te afli... Privește, nenorocită; ești muiată ca și când ai fi scoasă din mare. . .

— Care mare? replică Dridri, Marea Roșie în care s-au botezat strămoșii dumitale? Un hohot general răsună în foișor la auzul acestei malițioase întrebări. Estera, înciudată, ieși ca o bombă fără a găsi ce răspunde, în vreme ce toți actorii înconjurară pe Dridri ca s-o complimenteze. Contele de Farol îi luă brațul și-i zise cu amicie:

— Estera a voit să vă insulte, dar insulta a căzut pe fruntea ei, căci ați știut a răspunde cu spirit și cu mult tact; primiți felicitările mele, domnișoară. . . Acum permiteți-mi a vă grăi ca un adevărat amic: nu e destul de a avea talent în Paris pentru a-ți crea o poziție precum o meriți, căci directorii de teatru sunt niște exploatatori care gândesc mai mult la punga lor decât la viitorul artiștilor...

— Nu înțeleg, domnule conte. . .

— Binevoiți, domnișoară, a mă asculta cu răbdare și a pune cuvintele mele pe seama simpatiei ce mi-ați inspirat. . . Aveți acum 500 franci pe lună și poate peste vreo doi ani să câștigați îndoit. Ce sunt însă 12000 de franci pe an în viața pariziană? o picătură de apă în mare, fie chiar în Marea Roșie a Esterei! . . . O femeie tânără și frumoasă nu poate trăi într-o atmosferă de zilnică și strictă economie; ea este chemată a domni în toată splendoarea luxului, a face pe publicul parizian a se ocupa necontenit de dânsa, a eclipsa mai cu seamă pe toate elegantele orașului, pentru ca să rămâie singura stea strălucitoare în ochii lumii.

— Și pentru a veni la acea culme ce este de făcut? întrebă Dridri.

— Unicul chip, răspunse contele cu puțină sfială, este de a-ți alege un amic devotat, care să fie fericit a consacra viața și averea lui la realizarea dorințelor. . .

— Domnule conte, întrerupse Dridri, eu am doi amici care mă opresc de a dori un al treilea.

— Doi! exclamă contele cu mirare.

— Unul de vreme bună și unul de vreme rea.

— Și cum se numesc? Cine sunt?

— Cel de vreme bună este caracterul meu nepăsător și neambițios.

— Și cel de vreme rea?

— Este cortelul mătușii mele, care mă apără și de ploaie, și de ispite.

— Aveți răspuns la toate și vă găsesc adorabilă! zise contele oprindu-se, însă tot sper că într-o zi voi avea satisfacerea de a vedea pe Estera învinsă chiar prin armele cu care se fălește.

— Care arme?

— Splendoarea luxului de care aș dori să vă văd înconjurată.

— Adio, domnule conte.

— La revedere mai bine! replică el, sărutând mâna grațioasei artiste. Astfel de scene se petreceau mai în toate zilele în foișorul teatrului; altele mai scandaloase se produceau câteodată chiar dinaintea publicului. De pildă, într-o piesă în care Dridri și Estera aveau roluri principale, aceasta, voind să compromită succesul rivalei sale, întârzie înadins intrarea sa pe scenă. Dridri, așteptând-o în zadar, deși o zărea între culise, se văzu nevoită a improviza câteva fraze pentru ca să-și prelungească rolul; și între alte cuvinte ea zise foarte apropo: „Așteptarea e nesuferită atunci, mai cu seamă, când persoana care trebuie să vie este lipsită de simțul bunei-cuviințe”. Publicul, înțelegând aluzia, făcu să răsune sala de aplaudări și dete astfel o lecție aspră Esterei. Puțin timp după convorbirea contelui de Farol cu Dridri, juna artistă primi biletul următor:

Domnișoară,

Paveaua Parisului nu merită să fie călcată de picioare delicate ca ale d-voastră. Dacă poliția m-ar îngădui, aș întinde covoare de la poarta otelului d-voastră până la teatrul „Varietăților”, însă poliția nu înțelege actele de galanterie și s-ar împotrivi sub cuvânt de dezordine publică. Nu-mi rămâne dar decât a lua îndrăzneala să depun la picioarele d-voastră un cupeu, care va aștepta la scară până vă veți decide a vă urca în el. Iapa inhămată la acel cupeu poartă numele de Ledy, însă fiind proprietatea d-voastră sunteți liberă a o chema Estera, drept probă de amicie pentru amabila camaradă care vă iubește atât de mult!

CONTELE DE FAROL

P.S. Echipajul vă va conduce, când veți ordona, la o mică bombonieră din strada Magdalena, care poartă numele de otelul „Chataignez”, fiind asemene proprietatea d-voastră.

Citind acest bilet original, Dridri se apropie de fereastră și zări în curte un foarte elegant cupeu galben. Vizitiul în livrea căta să liniștească zburdările iepei de soi, care frământa paveaua sub copitele ei, iar alăturea cu oblonul se ținea un groom ca de vreo 15 ani, țanțoș și serios ca un personaj important. Dridri se uită lung la acel echipaj... Imaginea Esterei zbură pe dinaintea ochilor ei ca o fantasmă furioasă... însă copila, retrăgându-se iute de la fereastră, zise în gândul ei:

„Nu mă voi sui în cupeul contelui!... mai bine pe jos, dar onestă și liberă!”

Zece zile de-a rândul ea trecu alăturea cu echipajul fără a ceda dorinței ce prindea tainice rădăcini în inima sa. Zilele erau senine, aerul dulce, preumblările încântătoare.

— Nu, zicea Dridri, niciodată! și însă la tot momentul ea se ascundea după perdele și admira cupeul, admira iapa sură care necheza, mușcându-și zăbala plină de spume. Mărul raiului sub formă de echipaj luxos începea a produce influența-i seducătoare asupra fiicei Evei!

Un nou bilet de la contele de Farol veni s-aducă o nouă tulburare în mintea fragedei copile. Iată cuprinsul lui:

Domnișoară,

Biata Ledy se plânge de indiferența d-voastră! Ea, care e deprinsă a fi dezmierdată și hrănită cu zahăr, nu a primit încă din parte-vă nici o probă de simpatie ! Ce v-a făcut, sărmana, de sunteți așa de aspră cu dânsa?... Ledy e blândă, inteligentă, celebră în Paris pentru calitățile sale aristocrate. Dacă ar avea grai, ea v-ar spune multe lucruri interesante și s-ar prinde cu d-voastră a întrece totdeauna caleașca Esterei.

Mâine este tocmai sărbătoarea Longchamp; mâine ies la Câmpii Elizei toate elegantele Parisului. Faceți mulțumire frumoasei Ledy ca să vă plimbe și să se mândrească de stăpâna ei sub ochii parizienilor... Estera a invitat două dintre camaradele sale cele mai impertinente și s-a lăudat că va trece cu echipajul ei somptuos pe sub ferestrele d-voastră, înadins pentru ca să vă umilească. Dacă ați asculta pe Ledy, Estera ar căpăta mâine gălbinare de ciudă, căci numai cupeul d-voastră e de culoare galbenă în tot orașul!

Secretarul intim al Lady-ei:

CONTELE DE FAROL

Elocvența perfidă a secretarului aduse o mare schimbare în ideile junei artiste... Dridri își umplu buzunarele cu bucățele de zahăr, coborî iute scările și merse drept la Ledy ca să o dezmierde. Iapa necheză vesel sub mâna ei și luă zahărul; apoi întinse gâtul ca să fie netezită. Vizitiul observă că Ledy cu nimeni nu se arată așa de familiară, iar groomul replică serios:

— Își cunoaște stăpâna!...

— Așa este — adăugă vizitiul — însă de o mai sta două zile astfel înfiptă pe picioare, fără a face preumblare, mă tem că s-a beteji. . . Auzind aceste observări, Dridri atrase capul iepei lângă sânul ei, o sărută gingaș, apoi se întoarse zburând ca o păsărică speriată în apartamentul ei. Ziua sărbătorii Longchamp se anunță de dimineață ca o zi splendidă, cerul era albastru, soarele luminos, aerul cald! Și cer, și aer, și soare invitau pe oameni a ieși afară din casele lor, pentru ca să se bucure de farmecul timpului. Jumătate din locuitorii Parisului se îndrumau spre Câmpii Elizei în toalete elegante și răspândeau veselie în atmosferă.

Ca în toate zilele, cupeul galben aștepta la scara drei Chataignez, însă ea, decisă a merge pe jos, își făcuse o toaletă simplă și de foarte bun-gust. Mulțumită de dânsa, Dridri se apropiase de oglinda dintre ferestre, când auzi trecând pe stradă o caleașcă răsunătoare; ea deschise una din ferestre și zări pe Estera cu amicele ei, care, aruncând ochii spre dânsa, începură a râde cu hohot.

— Sărmana! strigă Estera, așteaptă să-i cadă o birjă din cer! La o așa insultă, copila simți tot sângele suindu-i-se la creieri; ea-și puse mâna pe inimă ca să-i aline bătăile, apoi, într-un acces de nebunie, fără a mai avea conștiința de ce face, se coborî iute la scară, ordonă groomului să deschidă oblonul și se aruncă în cupeu!... Ledy, auzind vuietul oblonului, se ridică pe două picioare și plecă în zbor.

În câteva minute cupeul sosi la Câmpii Elizei și prezența lui atrase pe loc atenția tuturor. Forma lui elegantă, culoarea lui originală și mai ales gentilețea persoanei închise în el produse un efect extraordinar. Toți pietonii se îndeseau să-l examineze mai de aproape și toți gentlemenii călări părăsiră îndată celelalte echipaje și înconjurară cupeul artistei; unii o salutau cu amabilitate și ea le răspundea prin o zâmbire cochetă, care-i încânta; alții mai fericiți i-adresau complimente și-i prezentau buchete de violete de Parma. Într-un cuvânt, eroina noastră fu proclamată regina de Longchamp, și, în adevăr, judecând după cortegiul de fashionabili care o urmăreau, ea părea o adevărată regină.

Cupeul se sui încet până la Arcul de Triumf, care se înalță maiestuos în fundul Câmpiilor Elizei; iar de acolo, întorcându-se îndărăt, se întâlni cu caleașca Esterei. Patru capete aprinse de curiozitate se plecară ca să vadă cine era obiectul unei asemenea ovații și deodată îngălbeniră, ca și când ar fi zărit fața îngrozitoarei Meduze. Dridri începu a râde și le zise din treacăt:

— S-a coborât birja din cer!

Preumblarea continuă până la 6 ore, și tânăra artistă se bucură de un triumf foarte măgulitor. Ea era deplin răzbunată de insolența Esterei! Apoi, când ea ordonă vizitiului să plece de la Câmpii Elizei, Ledy porni iarăși cu repejunea unei căprioare și în curând se opri dinaintea unui otel din strada Magdalena.

— Unde te oprești ? strigă Dridri la vizitiu; dar deodată oblonul se deschise și la oblon apăru contele de Farol care răspunse:

— La otelul d-voastră.

— Domnule conte! zise copila uimită, asta-i o trădare!

— Ba-i un simplu omagiu către suverana inimii mele.

Și zicând aceste cuvinte, contele întinse mâna pentru ca să ajute copilei a se coborî. Dridri sta neclintită în fundul cupeului, dar contele adăugă: „Biata Ledy n-a mâncat nimic de azi-dimineață; fie-ți milă de dânsa, dacă nu de mine”.

— Fie, replică în fine Dridri, vă sunt datoare cu o prea mare mulțumire ca să mai am dreptul de a refuza.

— Sunteți un înger, exclamă contele cu fericire.

— Un înger căzut! gândi biata copilă cu un suspin înădușit. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Din momentul ce dra Chataignez păși pragul acestui otel, ea intră pe cărarea unei noi existențe de lux, de plăceri, de nebunii pariziene, o viață în care amor-propriul găsea toate satisfacerile dorite, fără însă ca inima-i să fie părtașă la ele.

Otelul pus la dispoziția ei de contele de Farol era un cap doperă de arhitectură italiană; mobilarea lui realiza minunile Halimalei. Salonul principal se deschidea pe o grădină plină de plante exotice și umbrită de copaci mari de Paulonia, un adevărat colț de rai. Acel salon era ornat cu oglinzi înalte și cu tablouri lucrate de cei întâi pictori moderni; el comunica prin porți de cristal cu alte două mai mici saloane, unul mobilat în stil persian și celălalt în stil pompeian.

Camera persiană era îmbrăcată pe pereți cu stofă citarie de Brusa și pe parchet cu un covor de Smirna, care producea sub picioare efectul unui gazon molatic. În unghiurile lui se rotunjeau patru divanuri acoperite cu șaluri în dungi de diferite culori. O lampă de argint de forma maurescă se cobora din mijlocul tavanului și răspândea o lumină misterioasă în acel cuib de visuri orientale. Camera pompeiană era întreg ornată cu mobile romane de bronz, care-i dau un aer de antichitate și care deșteptau în minte imaginea traiului casnic de pe timpul împăratului August, pe când artele frumoase ajunseră la gradul cel mai înalt de perfecție.

Sala de prânz, spațioasă, bine luminată cu trei ferestre mari, era învelită cu piele nohotie de Cordova și conținea un asortiment frumos de mobile de stejar sculptat, toate adunate de prin castele cu multă dificultate și cu prețuri fabuloase. Iar mai cu seamă camera de culcat înfățișa o adevărată feerie! Patul de abanos avea forma paturilor regale, purtând un baldachin pe patru coloane lucrate la strung cu o măiestrie perfectă și fiind capitonat cu brocart vișiniu de Lion. La colțurile acestei camere delicioase se iveau statuete de marmură de ale celebrului sculptor Pradier, una reprezentând amorul, a doua inocența, a treia cochetăria și a patra voluptatea. Pe pereți erau aninate oglinzi de Veneția și pe cămină strălucea o pendulă de argint incrustată cu lapis lazzuli.

E de prisos să mai cercăm a descrie numeroasele obiecte de artă răspândite prin apartament: etajere de palisandru înghesuite cu mii de bagatele prețioase precum: filigrane de Genova, corali de Neapole, cutii de lac de Japon, porțelane de China etc.; e de prisos să mai enumerăm lămpile de malachit, argintăria masivă de prin bufeturi, lăzile de porțelan de Saxa, în care înfloreau arbori de camelia și de naramze. Vom adăuga numai că grajdurile otelului conțineau șase cai de preț, doi de călărie și patru de ham, și că în șură se găseau un landau, o victorie și faimosul cupeu galben, care a jucat un rol atât de important în viața eroinei noastre. Totul era somptuos și perfect! Dridri se afla în elementul ei! În fiecare crisalidă este ascuns un flutur strălucitor! În fiecare femeie este ascunsă o regină! Femeia se naște cu instinctele eleganței și frumosului; ea simte că toate odoarele pământului sunt create pentru dânsa: flori, parfumuri, pietre scumpe, arte, industrie ornamentală etc. Și nu e departe de a crede că însuși soarele a fost aprins în ceruri numai și numai pentru ca să lumineze grațiile ei. Pe când bărbatul are nevoie de ani întregi spre a se ciopli și a ajunge la oarecare grad de distingere, femeia în câteva săptămâni se metamorfozează ca prin vărguța unei zâne și se apropie de perfecție. Crisalida se deschide, fluturul iese zburând și strălucitor la soare.

Dridri, care trăise până atunci în simplitatea unei vieți lipsite de avere, deveni în curând una din primele dame elegante din Paris. Pe cât era plăcută ca artistă la teatru, cu mai mult încă ea dobândi renume de castelană amabilă în otelul ei. Gustul perfect al toaletelor sale servea de model societăților bogate din capitală, încât multe din obiectele de lux purtau numele ei. Așa, cusătoresele vindeau mantale și capele à la Chataignez, orfevrii lucrau medalioane Chataignez, caretașii fabricau cupeuri Chataignez și culoarea galbenă fu declarată culoare de modă chiar din ziua sărbătorii de la Longchamp.

Dridri avea loji cu anul la Opera Italiană și la Teatrul Francez; ea asista în avanscene la toate primele reprezentări de piese noi; ea nu lipsea niciodată de la alergările de cai de la Chantilly, și când un domino elegant intriga cu spirit pe fashionabilii de la foișorul operei celei mari în nopțile de carnaval, toți se jurau că e Dridri.

În adevăr, nimic nu lipsea eroinei noastre pentru ca să strălucească în toată splendoarea pariziană, căci contele de Farol pusese toată averea lui la picioarele iubitei sale amante, fiind mândru și fericit de concheta sa. El se credea cu misie de a-i împlini toate capriciurile ei și prin urmare nu se trecea o zi fără ca să-i aducă noi obiecte de toaletă sau de artă: șaluri, mătăsării, bijuterii, dantele, tablouri etc., etc., astfel încât Dridri îi dase în glumă porecla de contele de Bazar.

Jună, veselă, spirituală, seducătoare în deplină putere a cuvântului, ea avea, lucru lesne de înțeles, un cortegiu foarte numeros de adoratori; puțini însă se bucurau de favoarea de a pătrunde în sanctuarul divinității lor, și aceștia erau numai amicii intimi ai contelui. Dominați de un farmec neînvins, ei ar fi părăsit orice adunare aristocrată din cartierul Saint-Germain pentru ca să petreacă seara în saloanele otelului Chataignez și ar fi schimbat chiar masa lui Luculus pe un supeu animat de spiritul frumoasei artiste. Toți făceau împrejurul ei un concert de complimente, de suspinuri, de declarări amoroase, încât Dridri îi numea orchestra mea, precum o regină zice curtea mea. Acea denumire era cu atât mai potrivită că vesela copilă atribuise fiecărui din adoratori caracterul unui instrument: așa, de pildă, unui gros financiar care se lăuda necontenit cu milioanele lui ea-i zicea la grosse caisse; unui marchiz care se făcea că are vedere scurtă, pentru ca să nu salute pe nimeni, ea-i dase porecla de clarinette, clarineta fiind instrumentul favorit al orbilor din Paris; unui lung și uscat cavaler de Malta, care ofta mereu lângă dânsa, îi lipise titlul comic de flautul fermecat etc. Unul însă dintre ei, un englez din cele mai însemnate familii din Scoția, lord Arthur B., era mai serios înamorat de Dridri și totodată mai rezervat în purtarea lui. El locuia în Paris de patru ani, era amicul celebrului lord Seymour, care a fost tipul englezului elegant și excentric, și devenise unul din oaspeții cei mai exacți ai otelului Chataignez. Fiind în relații intime cu contele de Farol, lord Arthur nu lăsa să treacă o zi fără a face vizita sa respectuasă tinerei artiste, mulțumindu-se numai de a o privi în tăcere și păstrând necontenit o fizionomie demnă și rece. Dridri îl numise lord Nord.

O singură dată el cercă a pune conversația pe calea înflorită a sentimentului, dar găsi calea prea îngustă pentru doi și se retrase cu prudență îndărăt. Era într-o seară din luna lui mai; dra Chataignez se afla în grădină, culcată într-un hamac aninat de doi salcâmi înfloriți, și admira efectul lunii asupra frunzelor copacilor. Lord Arthur se puse pe o canapea de bronz și după câteva minute de contemplare zise:

— Frumoasă seară!

— Frumoasă ca luna care o luminează, răspunse artista.

— Mai frumoasă încă!. . . frumoasă ca d-voastră! replică lordul cu jumătate de glas. Dridri privi cu mirare la el și zise zâmbind:

— Mylord, iată cel întâi compliment ce-mi adresezi de când ne cunoaștem... Are să se schimbe vremea.

— Ba nu, domnișoară, căci de ar fi după dorința mea, toate zilele și nopțile ar fi pentru d-voastră pline de lumină, de fericire, de. . .

— Și de ce alta? întrebă copila cu puțină cochetărie.

— De amor! răspunse lord Arthur, făcându-și curaj. Dridri căzu pe gânduri; englezul se apropie de dânsa și-i zise uimit:

— Spuneți-mi drept, domnișoară, iubiți pe contele de Farol?

— Contele-i cel mai bun amic al meu.

— Între amicie și amor distanța e mare!... însă dacă aș veni și eu la rândul meu ca toți ceilalți să vă spun că vă iubesc, ce mi-ați răspunde?

— Mylord, am declarat ducelui de Valmont că nu-l pot iubi pentru că-i însurat; am declarat marchizului de Brenis că nu-l pot iubi pentru că-i holtei; am declarat prințului Osticoff că nu-l pot iubi pentru că-i rus, și d-tale ți-aș declara că nu te pot iubi pentru că ești englez. Eu mă aflu fericită de amicia contelui și nu doresc nimic mai mult.

— Vă înțeleg, replică lord Arthur cu tristețe, și vă mulțumesc de franchețe... Oricare să fie soarta noastră, eu rămân același către d-voastră, domnișoară, și vă stimez încă mai mult. Zicând aceste, lord Arthur sărută mâna artistei și ieși din grădină. Rămasă singură, Dridri se simți pătrunsă de melancolie; un fragment din conversația precedentă trecea necontenit ca o fantasmă prin mintea ei: între amicie și amor distanța e mare!

„Amorul, gândea copila, amorul! ce să fie această patimă puternică? ce fericire necunoscută mie trebuie să producă în realitate, când chiar pe scenă, în comedii imaginare, ea produce așa de profundă impresie!” Și, tot lăsându-și cugetarea pe valurile acestei reverii fermecătoare, ea suspină și începu a cânta încet o romanță cu refrenul următor:

Amor, amor

Încântător!

Amor, amor,

Te chem cu dor.

O axiomă pretinde că: a vorbi de amor este a face amor. S-ar putea cu drept adăuga că: a cânta amorul este a-l dori!... Tânăra noastră eroină se găsea acum în acea criză sufletească unde femeia simte că-i lipsește adevărata viață a inimii, adevăratul țel al misiei sale pe pământ, iubirea, coroana femeii!...

Lord Arthur, întorcându-se la otelul său, chemă îndată pe intendentul lui ș-i zise:

— Sir Brown, cum stau trebile contelui de Farol?

— Rău! răspunse Brown. După ordinele ce mi-ați dat, am luat informări exacte și am aflat că averea sa este în deficit. Contele a subsemnat mai multe obligații ale căror termene sunt expirate și nu cred să aibă cu ce să le plătească.

— Cumpărat-ai toate biletele sale?

— Am cumpărat pân-acum pentru suma de 368.000 fr.

— Prea bine! Reclamă îndată prin tribunalul de comerț lichidarea acestei sume, în numele d-tale, și dacă debitorul va întârzia cu plata, cere închiderea lui la Clichy.

— Bucuros, mylord.

Sir Brown ieși, iar lord Arthur, aruncându-se pe un divan, zise în sine cu mulțumire: „Sechestrând pe contele, rămâne locul vacant în otelul Chataignez, și poate să-l ocup eu!”

Parisul e un haos în care se prăbușesc repede averile cele mai mari, pozițiile sociale cele mai solide; el este un balaur care înghite zilnic mulțime de existențe tinere și de reputații neatinse. Patrimoniul contelui de Farol, patrimoniu de un milion și jumătate, se risipi în timp de patru ani, și deodată gentilomul se trezi ruinat, prigonit de creditori și amenințat de a-și pierde libertatea. Deșteptare grozavă dintr-un vis încântător!

Contele luă pe loc o decidere supremă și scrise amantei sale: Iubita mea contesină!

Cunoscând noblețea inimii tale, nu vreau să-ți ascund poziția critică în care am ajuns. Sunt ruinat! Mai mult decât ruinat, sunt falit! căci vânzând tot ce am, nu-mi rămâne cu ce să lichidez datoriile mele... Falit! Aceasta mă disperă, fiind o pată pe numele părinților mei!... Două drumuri îmi sunt deschise pentru ca să ies din starea mizerabilă în care am căzut: să mă împușc sau să mă fac soldat. Ucigându-mă, nu șterg pata; angajându-mă în oaste, am mângâierea de a plăti măcar datoria mea către patrie.

Adio dar, scumpa mea cuntesină!... Chiar în moment plec la Alger ca să intru în armata Africii. Dea Domnul să fiu ucis la cea întâi lovire cu arabii! Am corajul ca să mor și nu am curajul să-ți zic adio din viu grai... Adio! Gândurile mele vor fi cu tine până în ultimă oră a vieții mele... Adio!...

FOSTUL CONTE DE FAROL

Dridri primi acest bilet a doua zi după o masă mare ce dase contele amicilor săi și în care el se arătase mai vesel decât totdeauna. D-abia copila uimită finise de citit biletul, și otelul se umplu de oameni ai tribunalului de comerț, care veneau să aresteze pe contele. Dridri avu prezența de spirit a le spune că contele ar fi plecat la Belgia pentru ca să asiste la duelul unui amic al său, și astfel ea făcu să i se piarză urma. După dânșii se prezentă sir Brown, omul de confiență al lordului Arthur, și reclamă suma de 368.000 fr.

— Contele-i absent, îi zise domnișoara Chataignez.

— Vreți să ziceți că-i fugit? observă sir Brown.

— Ce te face a crede?

— Contele a fugit pentru că nu mai are mijloace de a solda creditorii lui, și noi rămânem pe pavea, caliciți din cauza lui!... Cine ar fi crezut că un gentlemen ca d-lui, cu tradiții de familie onorabilă, își va compromite astfel numele, declarându-se falit, fără a se îngriji de scandalul ce va produce această veste în publicul parizian!...

— Scandalul? . . . strigă copila spăimântată.

— Negreșit, domnișoară. Toate jurnalele au să relateze nu numai ruinarea și dispariția contelui, dar și chipul cum s-a ruinat prin cheltuieli mai presus de averea sa. Vă las a gândi ce comentarii scandaloase au să se publice asupra onorabilității contelui. Cel mai puțin la care d-lui se poate aștepta este de a se vedea tratat de cavaler de industrie.

— Sir Brown! ? observă Dridri indignată, nu uita că ai onorul de a vorbi de contele de Farol.

— Mă iertați, domnișoară, răspunse Brown, cu umilință, mă iertați... Poate că în disperarea mea să fi întrebuințat vreo calificare cam supărătoare pentru domnul conte; însă gândiți-vă că eu rămân păgubaș de suma considerabilă de 368.000 franci, întreaga starea mea și a familiei mele!... Aice sir Brown se făcu a plânge, ascunzându-și ochii cu mâna; apoi, schimbându-și tactica, el atacă o altă strună, în vreme ce observa pe furiș fizionomia drei Chataignez.

— Ce trăsnet pentru familia contelui! exclamă el pe un ton tragic. Falit! Falit unul din cei mai însemnați membri ai aristocrației franceze! Ce durere de moarte mai cu seamă pentru sora d-sale, ducesa de Briennes, care-l iubește cu adorare!... Sărmana! când a citi gazetele de mâine va fi în stare să nebunească!... Dridri simți un fior rece prin inimă și, într-un acces de sublimă generozitate, ea întrebă:

— Nu mai rămâne nimic din averea contelui?

— Nimic!... Contele a vândut pe rând moșiile sale și a aruncat banii pe fereastră cu nepăsarea unui nobil risipitor. . . Singur otelul acesta mai rămâne; însă acesta este înscris pe numele d-voastră și creditorii nu pot să ridice nici o pretenție asupră-i... Otelul este proprietatea d-voastră, cu tot ce cuprinde în el, și d-voastră nu sunteți responsabilă de nebuniile contelui.

— Te înșeli, sir Brown! replică Dridri. Chiar astăzi eu l-oi scoate la vânzare și sinetele contelui vor fi toate achitate. D-ta mergi de oprește orice măsuri ar fi de natură a compromite cât de puțin numele contelui și liniștea surorii sale. Eu pun garanție pentru el. Sir Brown salută pe Dridri cu respect și se duse îndată să înștiințeze pe lord Arthur de rezultatul misiei sale; iar Dridri, agitată ca de friguri, se ocupă fără întârziere cu formalitățile vânzării otelului Chataignez. Ea parveni a realiza în puține zile o sumă considerabilă pe acest imobil și plăti datoriile contelui. Nobila copilă se desfăcu fără multă mâhnire de luxul princiar în care se deprinsese a trăi de patru ani, dar nu se putu opri de a plânge când se despărți de Ledy. Săvârșind acest act de sublimă abnegare și mutându-se într-un apartament din strada Havrului, Dridri trimise contelui de Farol următorul bilet, la Alger:

Iubitul meu conte,

Fii liniștit! onorul d-tale este ferit de orice pată, creditorii d-tale sunt plătiți. De vreme ce soarta ne-a despărțit pentru totdeauna, îți trimit un adio de cea mai sinceră amicie și rog pe Dumnezeu să-ți păstreze zilele în cariera periculoasă ce ai adoptat ca un adevărat gentilom brav și onorabil.

Amica d-tale

MARIE-ANGÉLIQIIE CHATAIGNEZ

Contele îi răspunse aceste trei cuvinte: „Mulțumesc, sora mea”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să lăsăm acum pe Dridri mulțumită de nobilul ei sacrificiu și să facem cunoștință cu un alt personaj, care a ocupat un loc important în existența junei artiste. Vom vedea cum soarta conduce prin un șir de întâmplări extraordinare două ființe una către alta și le face a se întâlni pe calea vieții.

*

Peste 15 zile Vali priimi următorul răspuns:

Londra, ...1849

Ah! scumpul meu Vali, îmi tremură mâna scriindu-ți aceste rânduri și inima-mi se bate astfel de tare că pare a vroi să-mi iasă din sân pentru ca să zboare la tine. Scrisoarea ta iubită e dinaintea mea, dulce, spirituală, plină de simțire, plină de soarele Orientului: ea mi-a adus câteva raze fierbinți, care au luminat pentru mine cerul întunecat sub care mă aflu de câteva zile, căci nu știi? Soarta mea bizară m-a adus la Londra!

Îți închipuiești, iubitul meu, pe biata Dridri pierdută în negurile Engliterei, tristă, regretând trecutul și neștiind ce-i pregătește viitorul? Oh! pentru ce destinul ne face să gustăm încântările fericirii depline dacă este ca mai târziu să le pierdem pentru totdeauna ! pentru ce te-am întâlnit eu pe tine în viața mea dacă nu mi-a fost permis să mor înainte de a cunoaște amarul despărțirii!... Dar ce vorbesc de mine, când tot sufletul meu e aproape de Vali? Nu vreau să mai plâng, nu vreau să te mai întristez cu jelaniile mele, nu vrea să mă arăt ochilor tăi altmintere decât cum m-ai cunoscut, veselă și râzătoare.

Ce voiaj încântător am făcut în compania ta pe Marea Mediterană, pe la Napoli, pe la Malta, pe la Smirna, pe Bosfor, prin toate acele locuri dezmierdate de razele soarelui, unde viața cu tine ar fi atât de dulce!... Viața cu tine!... iar mi se umplu ochii de lacrimi... Napoli! ai văzut Napoli, dragul meu, și ai avut curajul să te duci mai înainte?... Eu, în zilele mele de splendoare, am cunoscut pe un nobil napolitan, contele Giuseppe Morri, care era foarte îngâmfat de frumusețea lui și repeta necontenit faimosul proverb: Vedi Napoli, e poi Mori. El îmi spunea că luna din patria lui e mai caldă și mai luminoasă decât soarele Parisului. Așa să fie?

Ai observat, iubite Vali, cât mă preocup de soare? De când neam despărțit îmi e tot frig și am căpătat nostalgia soarelui, mai cu seamă aice, în Londra, unde el este înlocuit prin gazul fanarelor. Ce oraș trist e Londra! Ce nație mașinală, ce obiceiuri diferite de-ale noastre! Aice veselia pare o importație străină, căci singurii oameni care se aud grăind și râzând pe străzi sunt francezi. Englezii nu se primblă, ci toți aleargă după trebi, cu gândul la bani și urmând preceptul lor favorit Times is monney, căci englezii au monetizat chiar și timpul. Aice e locul contrasturilor celor mai exagerate, al bogăției fabuloase și al mizeriei sordite; aristocrația se arată la Hyde-Parc în carete strălucite cu câte doi lachei pudruiți îndărăt, și săracii cu picioarele goale sunt înveliți în niște rufe peticoase, care întrec mantaua arlechinului prin împestrițarea lor.

Am văzut într-o dimineață de la ferestrele mele măturătorii străzilor în frace, dar ce frace! și femeile lor cu șaluri și capele, dar ce capele, ce șaluri!... Am crezut că fac un vis fantastic și că asist la carnavalul mizeriei. Însăși atmosfera umedă și plină de fum de cărbune de pământ părea că plânge de mila lor, stropindu-i cu lacrimi... de cerneală.

Iată, iubitul meu, în ce iad sunt exilată eu, vesela ta Dridri, care n-a mai râs de când a rămas singură... Îți aduci aminte de râsetele noastre nebunești din Paris? Răsunetul lor depărtat vine câteodată de mă trezește din somn; atunci deschid ochii, te caut împrejurul meu cu o dulce bătaie de inimă... dar a fost un vis — și eu cad suspinând cu capul pe perne...

Am întrerupt această scrisoare în timp de câteva ore pentru ca să mă liniștesc și să-ți pot spune pentru ce mă găsesc la Londra, însă înainte vin să te sărut ca o soră și să reclam indulgența ta.

Acum ascultă:

Zece zile în urma plecării tale, lord F. se prezentă la mine și îmi zise:

— Domnișoară, iată trei ani de când te cunosc, trei ani de când te iubesc, trei ani de când aștept să pierzi ura ce ai în contra englezilor. Când locuiai în otelul d-tale, ai respins propunerile mele sub cuvânt că erai fericită de amicia contelui și că nu doreai nimica mai mult. Amicia contelui ținu cât averea lui, și într-o zi el dispăru, atrăgându-te în ruina lui.

— Te înșeli, mylord, i-am răspuns.

— Știu, replică lordul, că singură ai sacrificat tot ce era a d-tale pentru ca să scăpi numele contelui de pata de falit. Ai făcut un act sublim, dar și o nebunie totodată, și astfel ai răsturnat toate planurile mele.

— Ce planuri?

— Contele fiind un obstacol între d-ta și mine, am cătat să-l înlăturez și am contribuit mult la ruina contelui, îndemnându-l la cheltuieli mai presus de averea lui... Nu te indigna, domnișoară, căci am o scuză triumfantă în amorul ce mi-ai inspirat din ziua cum te-am văzut. Aice, lordul tăcu puțin, plecând capul cu tristețe, și apoi continuă:

— Soarta mea e amară și neînțeleasă!... Sunt tânăr, am o avere colosală, fac parte din aristocrația cea mai înaltă a Engliterei, sunt membru al Parlamentului și cu toate acestea nu am nici destul merit, nici destulă elocvență pentru ca să înduplec în favorul meu inima unei copile! Mărturisesc, domnișoară, că merit măcar de-a fi jelit... După dispariția contelui ai rămas singură și te-ai mutat în strada Havrului, unde ocupai un apartament modest. M-am prezentat și atuncea dinaintea d-tale și ți-am oferit un otel mult mai luxos decât acel ce ocupaseși, punând toată averea mea la picioarele d-tale. Îți aduci aminte cuvintele ce mi-ai răspuns? Mie îmi stau înfipte în inimă ca niște pumnale: „Prea târziu, mylord, mi-ai zis cu o zâmbire grațioasă, dar crudă; acum cunosc distanța care există între amicie și amor!” Lord F. îngălbeni și urmă cu glasul uimit:

— În adevăr, nenorocirea care mă prigonește făcu și astă dată ca să vin prea târziu; un străin emigrat din țara lui știuse să găsească calea inimii d-tale!... Îl iubeai cum iubește o femeie pentru întâia oară în viața ei, cu abnegare, cu credință, cu toate iluziile tinereții. El însă te iubea cum meritai să fii iubită?

— De mă iubea Vali? am zis, sculându-mă în picioare. Privește în ochii mei, mylord, dacă vrei să te convingi cât am fost de iubită!

— Nu mă îndoiesc, răspunse lord F., că îi daseși toată inima, și tocmai aceasta m-a desperat mai mult atunce. Îmi fusese cu putință să ruinez o avere ca a contelui pentru ca să te despart de el, dar nici Dumnezeu nu ar fi putut să risipească comorile de dragoste ce se dezveliseră în sufletul d-tale... și însă trebuia să fii a mea, căci mintea și viața îmi erau în pericol; trebuia să fac pe dl Vali a părăsi Parisul!

— Cum, mylord, ai avut cruzimea să contribui la plecarea lui Vali ? am strigat cu indignație.

— Te rog, domnișoară, liniștește-te și mă ascultă până la sfârșit... Dl Vali era emigrant, Moldova era ocupată de armia rusească. Singurul chip de a păstra amicia d-tale era de a contribui la dezrobirea patriei sale. Am alergat la Londra, am contribuit prin toate chipurile a pregăti opinia publică în favorul românilor; câțiva amici ai mei au luat cuvântul în Parlament pentru ca să silească pe minister a cere de la curtea de St. Petersburg evacuarea Principatelor, și nu am părăsit Londra până ce nu am văzut nota guvernului englez către țarul Neculai plecând de la Foring Office... Acum un nou prinț este ales în Moldova, el a și deschis hotarele țării emigranților din străinătate și dl Vali a plecat ca toți ceilalți moldoveni în patria sa. Astfel și d-lui este fericit de a-și revedea părinții, și eu sunt fericit de a te revedea iarăși singură.

— Însă eu, mylord, eu mai pot fi vreodată fericită? am zis năbușindu-mi lacrimile.

— D-ta, Dridri, ești jună, ai cunoscut toate încântările amorului, ai gustat din cupa fericirii lumești și poți să-ți încununi viața prin un act de generozitate îngerească contribuind la realizarea dorințelor unui om care te iubește de trei ani... Ascultă-mă, te rog, fără a mă întrerupe; dl Vali e dus din Paris și negreșit pierdut pentru d-ta. El este chemat a juca un rol oarecare în patria lui, a prinde rădăcină în ea, a se însura poate... dar, a se însura, căci e tânăr și prin urmare supus la furtunile vieții... Care este perspectiva ce se desfășoară dinaintea d-tale? Singurătatea și jelirea? Perspectiva e tristă și eu te iubesc prea mult pentru ca să nu cerc tot în lume spre a te feri de un asemene viitor...

Aice lord F. se apropie de mine, îmi luă mâna și îmi zise cu multă simpatie:

— Dridri, vrei să scapi de singurătate? Vrei să cunoști nemărginita mulțumire de a ferici zilele unui om onorabil?... Dridri, vrei să fii soția mea?... dar, soția mea legitimă!... Zi un cuvânt, și în curând te vei numi ledy F. Îți cunosc calitățile inimii și știu cât ești de demnă a intra cu fruntea naltă în societatea cea mai respectabilă... Înțeleg că propunerea mea te surprinde și că ai poate nevoie să consulți pe... Ei bine... fie!... Îți dau timpul necesar ca să te gândești, și, pentru ca să te las cu totul liberă în deciderea ce vei lua, eu plec astăzi la Londra. Acolo te va aștepta un apartament în casa unei dame respectabile, care m-a crescut de mic... Când te-i hotărî să-mi acordezi grația pe care ți-o cer, vei trece Manșa și vei veni la Londra; eu voi merge în toate zilele la Miss Howard ca să cercetez dacă ai sosit și să-ți aduc coroana de ducesă...

Zicând aceste cuvinte, lord F. îmi sărută mâna și se duse, lăsându-mă sub o impresie adâncă!... Scumpul meu Vali! Am luptat cu mine două săptămâni de-a rândul, în sperare că voi primi de la tine vreun răvaș care să-mi vestească întoarcerea ta la Paris, dar, în fine, pierzând orice sperare și văzându-mă amenințată de a cădea, ca multe din cunoștințele mele, în valurile unei vieți zvânturate spre a învinge zilnicele nevoi, mi-am pus mâna pe inimă, zicându-ți ție, amicul meu, un adio dureros și iată-mă-s la Londra.

Lord F. face acum pregătirile necesare pentru cununia noastră. În ziua când vom fi uniți, vom pleca împreună ca să ne așezăm în Italia... Iată, scumpul meu, tot adevărul!... Acum, cu lacrimile-n ochi, vin să te rog ca să-mi răspunzi: bine sau rău am făcut? Oricum să fie însă, sufletul meu va fi în veci cu tine, Vali, tu, care mi-ai dat cea mai mare fericire pe pământ.

Adio, iubitul meu, adio! Permite-mi în viitor ca să am, ca în trecut, un loc cât de mic în inima ta... O, Vali ! O! dragul meu, nu mai văd ce scriu, lacrimile mă înădușă. .. Adio... Scrie-mi... Îți dau ultima mea sărutare și pun tot sufletul meu în ea.

Constantinopol, 1849

Scumpa mea Dridri, ți-am promis să-ți fac descrierea călătoriei mele până la Constantinopol, și dacă m-aș asculta, ți-aș trimite un volum întreg, astfel mă simt fericit de a convorbi cu tine. Îmi pare că ești lângă mine, cu gentilețea ta de veselă păsărică; îmi pare că te văd zâmbind cu oarecare malițiozitate în vreme ce-ți povestesc cele ce-am făcut și văzut de când am plecat din Paris; îmi pare că aud glasul tău mult iubit aplicându-mi proverbul francez: A beau mentir qui vient de loin. Cu toate aceste, încep mai întâi a te săruta, apoi te iau pe genunchi, ca pe un copil zburdalnic, și îți promit o lungă și frumoasă poveste, dacă îi fi cuminte”.