Drumuri padovane. — Profesorul Ramiro Ortiz

 

Călătorii îndrăgostiți de comorile artistice ale Italiei se opresc azi la Padova pentru a admira frescele lui Giotto din capela Scrovegni și măreția basilicei Sant Antonio, unde se păstrează mormântul Sfântului. Dar în evul mediu și încă multă vreme la începutul timpurilor moderne, Padova, cu Universitatea ei, a fost una din marile metropole ale culturii europene. Grija părintească pe care Republica Veneției a manifestat-o față de tineretul studios — căruia, pentru a-l feri de frământările politice ale Serenissimei, i-a construit un palat de Universitate în orășelul liniștit al Padovei pe vremea lui Ștefan-cel-Mare al nostru — precum și toleranța față de ideile înaintate ale profesorilor au atras acolo cele mai alese glorii ale culturii italiene. Acolo a răsunat glasul lui Galileo Galilei, acolo Pomponazzi — despre care Renan spunea că reprezintă „la pensie vivante de son siècle” — a pus bazele curentului de cugetare liberă. Acolo Valisnieri a deschis, într-o vreme când inchiziția dăinuia, într-un amfiteatru camuflat, primele lecții de disecție pe cadavre.

Taina acestor profesori a atras studenții din toate colțurile Europei — din Franța, din Germania, din Polonia, din insulele grecești — fiindcă găseau acolo pe lângă prelegeri savante și anticari cu cărți prețioase, o viață veselă, zburdalnică, cu reprezentări teatrale, cu lupte de tournoi și serbări fastuoase, cu baluri mascate în zile de carnaval.

Spre acest liman de tinerețe și lumină a venit acum 270 de ani, într-o zi de primăvară, și unul din ai noștri: unchiul lui Constantin Brâncoveanu, Stolnicul Constantin Cantacuzino, al cărui bust de marmoră, dăruit Universității padovane de Academia Română, a fost inaugurat la 20 Mai trecut.

Decăderea treptată a Republicii lui San Marco, precum și ridicarea altor centre universitare, au contribuit să intre, cu vremea, în umbră și faima universității padovane. În zilele noastre însă, o mână de profesori inimoși, în frunte cu rectorul Carlo Anti, se străduiesc să-i readucă vechea glorie. Ei au reconstruit, lărgindu-l, vechiul palat al universității în stilul epocii noastre — păstrând însă ca piese de muzeu câteva colțuri celebre ca: sala lui Galileo Galilei, amfiteatrul lui Valisnieri, aula cu armoriile vechilor studenți — și-și dau toată silința să înzestreze institutele, laboratoarele și seminariile cu tot ceea ce cere știința modernă.

Între distinșii profesori care pun acolo umărul la ridicarea vechiului renume al universității, este și vechiul nostru coleg și prieten : Ramiro Ortiz.

Mic de statură, bine legat, cu fața îmbujorată, cu ochii albaștri de o rară bunătate, dar scăpărând scântei în rare clipe de mânie, profesorul Ramiro Ortiz a fost, până mai acum zece ani, una din figurile cele mai populare ale lumii intelectuale din capitala noastră. Deschizător al studiilor de limbă și literatură italiană, unea cu pasiunea pentru catedră un rar simț pentru poezie și artă. În studiile lui de literatură medievală și de renaștere italiană se împletesc armonios erudiția cumpătată cu arta de a evoca pitorescul și farmecul epocilor dispărute.

Romanist cu orizont larg, critic literar și poet în anii adolescenții, el a fost un prieten devotat al artiștilor și al scriitorilor noștri, un oaspe căutat al cenaclurilor literare. Colaborator la revistele românești de acum 15 ani, păstrează amintiri impresionante și duioase despre atâția prieteni scriitori, de care mi-a vorbit cu multă afecțiune în puținul timp petrecut împreună.

Casa sa, o mică vilă cochetă într-un cartier curat de la marginea Padovei, în față cu o grădină îngustă de trandafiri înfloriți, este plină de amintiri românești. Scoarțe țărănești, fețe de masă, tablouri de pictori români, caricaturi ale scriitorilor și scriitoarelor grupați în jurul Sburătorului la care a colaborat și dânsul pe vremuri, cărți românești cu afectuoase dedicații... atâtea și atâtea lucruri în jur îi vorbesc de anii tinereții sale petrecuți în Bucureștii noștri. „Partea cea mai frumoasă a vieții mele este legată de România” îmi spunea anul trecut, cu o înduioșare în glas care nu se poate uita niciodată. Alături de dânsul, buna și primitoarea doamnă Ortiz, sublinia cu un zâmbet, impresia soțului său.

Acolo la Padova, unde țara sa l-a chemat la o catedră de romanistică, între prelegeri despre trubadurii medievali sau despre teme romantice cu larg răsunet în literaturile neolatine, el a ținut să deschidă și un curs de limba și literatura română pentru care a întemeiat un lectorat, încredințat distinsei sale eleve, domnișoara Mititelu, fostă profesoară de limba română la un liceu din București. Din școala de la Padova a lui Ramiro Ortiz, au ieșit câțiva tineri romaniști, care și-au creat o specialitate din studiul limbei noastre și pe care maestrul îi călăuzește cu o adevărată dragoste părintească.

— Uite, aici am tezele de doctorat ale elevilor mei.

Și deschizând un sertar de bibliotecă, îmi arată o serie de teze bătute la mașină și cusute în caiete cu o eleganță care trădează ceva din gustul pentru ordine și frumos al profesorului.

— Iată aci o teză despre Brătescu-Voinești, dincoace alta despre Sadoveanu, iată și una despre Liviu Rebreanu, dar aceasta despre Junimea și Titu Maiorescu este lucrată cu multă atenție și pătrundere și ar merita să fie tipărită pentru informația nouă, precisă și bogată pe care o aduce publicului italian. Dar e păcat că băiatul ăsta, care are mult talent și multă putere de muncă, este acum pe front. Nu mai știu nimic despre el. Un alt elev al meu, care s-a consacrat și el studiilor românești, a venit deunăzi de pe front, slăbit, cu o barbă mare de nerecunoscut. S-a întors, dar nu știu cât timp încă se va mai bucura de libertate.

I-am vizitat, într-o după amiază, seminarul. Pereții, proaspăt văruiți în alb, luceau. Pe o măsuță curată de lângă biroul de nuc, alături de revistele de specialitate, și câteva reviste românești: Convorbiri Literare, Gândirea, Cele Trei Crișuri.

— Vă lipsește o revistă mare într-o limbă de răspândire europeană, cu peisaje frumoase din țara D-v., cu articole de critică artistică și literară, cu câte o traducere bună din scriitorii mari și chiar cu lămurirea unei probleme politice din cele care vă interesează. Să-mi trimeți te rog ce apare nou la D-v. în țară, ca literatura și critică literară.

Prins de nostalgia Veneției, care-mi prilejuise mai înainte atâtea surprize plăcute în Biblioteca San-Marco, am plecat într-o dimineață cu Ortiz s-o revedem. Trenul alergând printre vilele vechilor dogi venețieni, pe care soarele de Mai le învăluia în lumina lui dulce, ne-a lăsat la Fusino. De-aci un vaporetto ne-a debarcat pe Riva dei Schiavoni. Veneția, declarată port militar, era însă tristă. În Piazza San-Marco nu mai răsuna ciripitul zglobiu al copiilor care se grămădeau să dea grăunțe porumbeilor. Lipsea li fotograful care le da târcoale. La vitrinile cu bijuterii și la cele cu broderii de Murano nu se mai vedeau elegante doamne venite din toate colțurile lumii ca să admire minunata artă venețiană. La cafeneaua Florian, cu vechi reminiscențe din epoca romantismului și la rivalele ei de sub Procuralii, nu se mai auzea sunetul vioarelor.

Pe canaluri nu mai lunecau gondole zvelte purtând perechi de tineri îndrăgostiți. Palatul Dogilor și bazilica San-Marco erau acoperite cu saci de nisip. Veneția, pe care o cunoscusem în vremuri de strălucire, era acum pustie. Duhul războiului plutea în atmosferă.

Ne-am așezat la o cafenea de pe Riva dei Schiavoni pentru a privi în largul mării vapoarele de război care tăiau semeț și grăbit apele.

Ortiz își depăna amintirile cum l-a văzut pe Iorga, ultima dată, la Vălenii de Munte, unde se dusese să-și ia rămas bun de la el. „M-a luat să-mi arate iepurii de casă. Se bucura ca un adevărat copil”; cum a petrecut la mănăstirea Tismana o noapte delicioasă cu maestrul Castaldi și cu Gheorghe Coșbuc, discutând împreună despre Dante și Divina Comedie... — Și ce mai face profesorul Corodeanu cu doamna? Îi întâlnești? Am fost cu dânșii ca niște frați. Adesea, când eram gata să ne așezăm la masă, primeam un telefon de la dânșii: „Lăsați merindele pe diseară și veniți să prânzim împreună”. Când și-au făcut vila la Predeal, ne-au întrebat cum ne-ar place să fie zugrăvită camera destinată nouă. Spune-le te rog, multe, multe gânduri afectuoase de la noi”.

Ochii lui Ortiz, albaștri ca cicoarea, prind parcă să se umezească.

— Așteptăm pacea ca să ne mai întoarcem odată în frumoasa Românie, pe care dorim să o revedem întreagă și fericita așa cum am lăsat-o.

Scumpul nostru Ortiz! Cea dintâi scrisoare de condoleanțe și îmbărbătare pe care am primit-o de peste hotare, după dictatul din Viena, a fost de la el. Adevărații prieteni se cunosc în nenorocire. Și în nenorocire Ortiz a fost alături de noi. Iată de ce nu-l putem uita niciodată.

Acolo la Padova, într-o vilă cochetă de la marginea orașului, cu grădină îngustă de trandafiri înfloriți pe via Giordano Bruno, este o inimă italiana, care bate frățește și pentru noi, Românii.