Dușmanul florilor

Dușmanul florilor de Dimitrie Anghel

Sfânt lucru e o umbră de copac într’un loc pustiu și multă grijă trebue după ce l’ai sădit să-l vezi înălțat, când l’ai pus în calea nemilostivelor vânturi de șes.

Dar sunt gospodari îndărătnici și stăruitori care știu să prețuiască o floare cât și un spic de grâu, un copac ca și pe un bun prieten.

Și așa era și d-na Vuia.

În jurul casei străvechi unde-i aciuiase Dumnezeu, ea făcuse un rai de grădină. Dincolo de gardurile vii, plană și tristă ca o pustă, moșia se întindea fără o umbră de copac, fără un adăpost răcoritor. Îndărătul casei însă, în livada de pomi roditori, vântul de primăvară trecând, amestecă florile albe de măr, cu trandafiriile flori de piersic. Cireșii și vișinii fulguiau și ei, și ca o plutire de fluturi albi rătăcia pretutindeni. Nucii verzi, ce nu îndură iarbă sub adăpostul streșinei lor umbroase, își răspândiau mirosul lor amar. Lăurusca drăgostitoare, își întindea vițele pe garduri și un zbor scânteietor de albine, alerga fără astâmpăr.

Cărări albe, prunduite, ca vadurile de izvoare din care apa a secat, șerpuiau sub ramuri și te duceau în grădina din fața casei, unde florile, cu toată arșița și pământul neprielnic, ajunseseră să se deprindă și să cucerească tot locul.

Sub grija miloasă a mânii ce le răsădise, ele robiseră tot cuprinsul și nemai fiind la largul lor în straturi, urcaseră scările străvechi de piatră, luaseră cerdacul cu asalt parcă, pe marginile ferestrelor se aciuiaseră și până și odăile toate le cuprinseră, năvălind pretutindeni biruitoare, în pale multicolore pe mese, în vase delicate lângă oglinzi, în complicate răvare și glastre dealungul zidurilor.

Era o năvală parfumată, o incursiune amestecată de neamuri, un norod fantezist ce-și împlântase stegulețele colorate din straturi și până în înaltul streșinilor.

Fiecare tremurându-și steagul ei colorat, voia să spună parcă de pe ce tărâmuri vine, din ce îndepărtate locuri, din care dumbrave, ori de peste care oceane a venit, sămânță infimă, adusă și scuturată de pe aripa unei păsări în migrațiune, ori de răscoala cine știe cărui uragan, ridicat din cine știe ce pădure virgină.

Amestecul de rase însă, trăiă liniștit și fără discordie, ca într’o republică cosmopolită, căci d-na Vuia își iubia supusele, și le împărția de o vieață ori pumnul de țărână neagră de pădure, care priește și învie răsadul.

O sumă de grădinari o ajutau în această migăloasă și necurmată grijă, fără de care florile nu pot să trăiască, îngreuind astfel peste măsură bugetul acestei mici republici, ce nu era pe placul stăpânului, si care medita în umbră, zi și noapte, o lovitură de stat.

Domnul Vuia era un om pozitiv, inamic născut al formelor, miresmelor și culorilor. Adevărata împărăție se întindea dincolo de garduri pentru dânsul. Acolo era rodul cel mare și pânea cea de toate zilele.

Și așa pe zi ce grădina se făcea tot mai frumoasă, pe atâta creștea și ura acestui om primitiv contra nevinovatului norod.

Când venia, plictisit și plin de trudă, de pe câmpuri, unde îl ardea soarele dogoritor, el nu știa să prețuiască răcoritoarea umbră ce i-o întindea un platan ori un nuc, nici nu știa să se îmbete, de liniștitoarele miresme ce i le cădelnițau florile.

Față de năvala aceasta bizară, de erupțiunea aceia biruitoare a eflorescenței, el punea în cum pănă banul, socotia cât costă grădinarii, cât costă serile, cât gurile de apă care împrăștiau zilnica ploae binefăcătoare.

Era un om, pe care, desigur poveștile biblice nu’l încântaseră nici odată, o ființă în sufletul căreia minunata legendă a raiului pierdut, după care plângem cu toții, nu-i lăsase nici o nostalgie. Și în afară dé acestea, nici pământul nu-l iubia, nu cunoștea ce e recunoștința aceia, ce o cunosc unii, pentru cel ce te hrănește. Pământul pentru el era un element de producție și sămânța era banul pe care îl îngropa, așteptând ca să se urce în vârful spicului și de acolo în buzunarul lui.

Îndărătnică însă și stăruitoare, minunata femeie și-a păstrat până la moartea ei imperiul. Pas cu pas a luptat să-și păstreze și să-și înmulțească minunatul ei norod și coloratele stegulețe au fâlfâit pretutindeni până ce a închis ochii.

Dar într’o zi Domnul Vuia a rămas în sfârșit singur. Moderna și rustica Sacuntală a pornit spre alte raiuri, și atunci ceia ce trebuia să se întâmple s’a întâmplat.

Din casă au fost întâiu gonite netrebnicele, din ferești au fost expulzate, văduv a rămas parmaclâcul cerdacului, azi s’a năruit un răvar și mâine altul, triste s’au desprins perdelele de glicină și de salcâm din înaltul streșinilor și apoi când și gurile de apă au șfârșit prin a se astupa, toate au murit. Grădinarii au fost dați afară, serele s’au prefăcut în hambare și vântul dogoritor al șesului s’a ridicat și a pătruns pretutindeni. Vuiau copacii cu desnădejde parcă, dar nimeni nu-i auzia. Nevăzută s’a strecurat omida, și-a întins din pom în pom cuiburile ei albe, din creangă în creangă mreaja ei diafană, din mlădiță în mlădiță firul ei strălucitor. Una după alta florile au murit împrăștiindu-și fiecare mireasma lor ca un blestem, una după alta osânditele la moarte râvnind după lacrima de apă, și-au plecat drăgălașele capete și s’au scuturat. Ca un jar a trecut soarele peste brazde și frageda iarbă a rămas ca tutunul de galbenă.

De ce muriau însă și se năruiau toate, de ce zâmbetul batjocoritor înfloria tot mai mult pe buzele d-lui Vuia. Ca de-o faptă mare se bucura de năruirea unei lumi, partea aceia demonică ce tăinuește în unele suflete, se ridică tot mai mult la suprafață și cât a trăit închis în egoismul lui sălbatic o mână de ajutor n’a vrut să dea naturei, un gând de bunăvoință n’a avut pentru ea.

Închis în casă și bolnav, un cuvânt avea acum pentru toate, când i se anunța că s’a dărâmat ceva, ori că alt lucru amenință ruină:

— „Cui i-o trebui, ș’o face”. Și cu acest cuvânt, a trăit până la moarte.