Duduca Bălașa

 

Alexandru și soția sa Elena, doi însurăței în luna de miere, nemaiștiind unde să-și răsfețe cele întîi a lor simțiri amoroase, se hotărâră să călătorească prin munți. În setea lor de a rătăci prin pădurile cu brazi, ei își făcură iute gemandanele uitând, se înțelege, ca toți înamorații, multe de-ale traiului trebuitoare în acele locuri singuratice, dar un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite, căci nu se uită el singur pe sine: era o mătușă sarbădă și tomnatică care se ținea nedezlipită de pașii lor, crezându-se menită a priveghea asupra neispititelor tinerețe ale Elenei.

— Ce s-ar face ea fără mine! ... zicea cu gravitate duduca Balașa.

Lumea o numea tot duducă, deși petrecuse douăzeci și cinci de ani încheiați într-o necurmată și cucernică jălire după răposatul ei soț, care o părăsise, sărmana, în zorile tinereților, adică la vârsta de douăzeci de ani, după cum istorisea ea totdeauna suspinând. Crescută de mică în bumbac, ea nu se culcase decât pe covoare moi și fața sa plăpândă nu fusese niciodată atinsă de vânt, ger sau arșiță. Tot atât de gingașă și în privința moravurilor, ea citea numai cărți înțelepte, se închina cu evlavie în toate zilele, era rușinoasă peste măsură și nu suferea ca vorbe de deșertăciuni lumești să înghimpe fecioreștile-i urechi. Cu astfel de deprinderi, cum era ea să întovărășească zburdalnica păreche a însurățeilor prin sălbătăcia munților plini de furtuni, de dihănii și de oameni neciopliți? Trebuia să sufere osteneli grele, să-și moaie picioarele în păraie, să prânzească ades la tulpina brazilor, pe care ea nu-i văzuse decât prefăcuți în mobile, și ce e mai mult trebuie să sufere tot soiul de grobieni. Cu toate aceste, amintindu-și dătoria ce avea de-a priveghea asupra neispititelor tinerețe ale Elenei, a cărei singură protectoare era ea, căci în spulberatul de Alexandru nu avea nici o încredere, ea se hotărî să sufere tot, numai să nu o părăsească în această grea cumpănă a vieții.

Astfel, în ziua pornirii ea umplu trăsura cu perini și merinde, se îmbrobodi bine, luă în buzunări tot soiul de mirodenii și doftorii și se sui împreună cu nepoții ei, așezându-se, se înțelege, în locul cel mai bun, căci oricum și de dânsa îi era milă. Caii plecară în pocnitul biciului într-un nour de colb, și peste câteva oare, orașul după a cărui îndemânări duduca Balașa ofta în tăcere se vedea numai ca o linie albă la marginea orizontului. Însurățeii erau de o veselie nespusă: târgul cu învălișul său de colb, cu vuietul trăsurilor, cu petrecerile de mahala li se făcuse nesuferit și ei se simțeau fericiți de a-l părăsi și a-și pierde urmele pe căi necunoscute. Iar când, apropiindu-se de munți. Elena văzu cel întâi brad cu frunzișul verde-închis, tăiat în formă de piramidă, cu crucea pe vârf, cu rășina pe coajă, stând drept și mândru ca un păzitor la poarta munților, ea simți atâta bucurie, încât fără voie sări din trăsură și începu să salte împrejurul lui întocmai ca o căprioară care după o lungă robie se vede iarăși la largul ei.

— Eleno! Tu faci copilării, zise duduca Balașa care priveghea cu neadormire asupra neispititelor ei tinerețe. Dacă vom pierde atâta vreme la fiecare brad, când ne vom întoarce acasă?

— O! niciodată! niciodată! ... strigă Alexandru plin de entuziasm. Aici e bine de trăit, între fragi și zmeură și între brazi cu miros de rășină; noaptea să dormim pe saltea de mușchi, ziua să vânăm, să pescuim, să plutărim și nici să mai știm că sunt orașe în lume.

Duduca Balașa clătina din cap c-un zâmbet de milă.

— Capete înfierbântate, zise ea, ce v-ați face voi fără mine?

Veni vremea mâncării; Elena desfășură una din multele legături cu merinde pregătite de duduca Balașa și începu să sfâșie cu albele-i degete un pui fript spre a-l împărți tovarășilor ei.

— Pentru Dumnezeu! Ce faci! strigă spărietă duduca Balașa. Numai sălbaticii mănâncă așa. Luați din lădița asta cuțite, furculiți, solnițe și tot ce vă trebuie.

— Bravo! ... Să trăiască mătușica! strigară însurățeii lăsând furculițele la o parte și mușcând cu dinții voinicește în coastele puiului.

Prânzul merse cum merse, așa în trăsură și cam pe apucate, dar greul vieții pentru duduca Balașa începu din momentul în care trebui să părăsească trăsura cu răzoare spre a se sui într-o căruță țărănească pe dricuri, care o scutura fără milă pe drumul bolovănos, cu toate perinile ce-și îngrămădise sub șăle. De la o vreme nici căruța, cât era de mică și sprintenă, nu mai putea răzbate pe coastele prăvălatice, și călătorii trebuiră să încalece pe cai.

O! grozăvie! Duduca Balașa să încalece pe cal și încă bărbătește! Asemine rușine ea nu pățise încă în viață și multă vreme ea se bătu cu gândul de se cuvine sau nu să se supună la această nouă încercare. Dar vai! ce era să facă? Ce ar fi ajuns neispititele tinerețe ale Elenei fără neadormita ei priveghere? Vrând-nevrând, ea trebui să încalece ca toți ceilalți, și când se văzu cucuiată pe șea, aruncă un țipăt de spaimă, crezându-se pe un vârf de casă; din loc însă nu voi să plece pănă nu se îmbărbătă puțin văzând pe Elena cum își biciuia calul și alerga vitejește în fruntea călătorilor.

— Încet! încet! O să-ți rupi gâtul, strigă desperată duduca Balașa, care, deși mergea la pas, se ținea însă cu amândouă mânile de coama calului.

Iar Elena nici voia să știe. Noroc că Ducipalul ei, un cal blajin de munte, nedeprins cu alergările, se opri de la sine, și nu mai voi să iasă din pasul său obișnuit, cu toate loviturile de călcăie ce-i dădea voinica călăreață.

Duduca Balașa venea și ea cum putea în urma călătorilor, având un călăuz alăturea care-i ducea calul de căpăstru, și, dacă încet, încet se deprinse cu primejdia călăritului, nu putu însă niciodată să se deprindă cu mirosul tutunului ce călăuzul scotea din lulea, nici cu poziția necuviincioasă ce avea pe cal și de care se înroșea ori de câte ori Alexandru îi adresa vreo glumă răutăcioasă.

Cărarea pe care se înșirase ceata călătorilor era strâmtă și umbrită pe amândouă laturile de brazi nalți și tufoși, bătrâni de când lumea, cu rădăcini împletite ca șerpii, cu găuri putregăite în care se adăpostesc șoimii, și din timp în timp prin spărturile crengilor se vedeau în urmă-le lucind ca o față de apă șesurile întinse presurate cu lanuri și sate, iar înainte-le munții se ridicau negri, amenințători ca niște urieși. Frumoase erau vederile ce se desfășurau dinaintea tinerilor însurăței, dar mai frumoase li se păreau privite cu ochii tinereței și ai dragostii lor; la fiecare pas ei se opreau, se minunau, nu găseau îndestule cuvinte de-a spune simțirile ce se deșteptau în ei, și amândoi veseli, ciripitori ca niște păseri în primăvară, se grăbeau de a se afunda în raiul munților, voind parcă să uite de lumea cealaltă. Iar duduca Balașa din toate aceste nu vedea decât cioatele și bolovanii de care se încurca pe drum, nu simțea decât zdruncinul calului, ce o sălta cu necontenire pe șea, și în cuget curat ar fi dat toți munții și toate frumusețele lor pe canapeaua cea moale din ietacul ei, unde avea obicei să adoarmă cetind.

Începuse acum a amurgi, și duduca Balașa, ostenită de drum, întrebă cu îngrijire unde o să petreacă noaptea, căci salteaua de mușchi și acoperământul de verdeață ce-i făgăduise Alexandru nu-i prea veneau la socoteală. Călăuzul îi răspunse că nu-i alt loc de dormit decât nu departe la o stână ce se află pe coasta muntelui, unde baciul e om de treabă și primitor...

— Ce fel! ... să dorm cu ciobanii! ... adause duduca înspăimântată.

— Mă iertați, cuconiță, e vreme de vară și ciobanii nu dorm în stână.

Alexandru, auzind vorba, nu-și putu stăpâni râsul, și, răutăcios cum era, îi aruncă o glumă în pilda nevinovaților ciobani de care duduca se spăriese așa de mult. Peste o jumătate de oară se auzi în adevăr zbieratul oilor, întrerupt de lătratul a vro doisprezece dulăi, care, simțind oameni străini că se apropie de stână, dădeau năvală cu o furie nespusă.

— În lături, cotarle, mânca-v-ar jigaria! strigă călăuzul învârtindu-și bățul împrejur. Buna vermea la ciobani, am sosit cu musafiri la stână.

— Bine ați venit cu sănătate, răspunse baciul Toader Fuior, un om cu cămeșa neagră și unsă, de strălucea ca o mușama în lumina asfințitului. Ia pregătiți, băieți un caș pentru boieri.

Mica ceată de călăreți descălecă, iar duduca Balașa, când voi să se dea jos de pe cal, se cumpăni astfel, că dacă n-ar fi întâlnit mâna scorțoasă a baciului care s-o oprească în loc, ar fi făcut negreșit o tumbă în mijlocul câinilor, de-ar fi râs toată stâna de ea. În sfârșit, cu vai, nevoie, înțepenită cum era și cu ajutorul lui Alexandru, căci pe baci îl respinse cât colo, ea se coborî de pe cal, și, ostenită, supărată, se așeză pe o laiță neînțelegând cum niște oameni binecrescuți ca Alexandru și Elena pot fi veseli de a se vedea în societatea cânilor, a oilor și a ciobanilor. Însurățeii însă care pentru întâia dată în viața lor se vedeau la obârșia urdei și a cașcavalului, într-o lume cu totul sălbatică și necunoscută, dar care se înfrățea atât de bine cu sufletele lor, simțeau în inimă o adevărată sărbătoare. Cu privirea însetată, ei urmăreau toate mișcările din stână și iată că baciul cel cu cămeșa neagră dar cu fața albă ca laptele se așeză la o spărtură a ocolului unde oile erau închise și strigă la ciobani să le treacă prin strungă.

Sosise vremea mulsului.

Una câte una treceau zburdând oile prin strungă, și baciul le oprea de picior, și din țâțele lor greoaie storcea laptele cald și înspumat care ca un șipot cădea în donița de brad, iar după ce donița se umplea baciul zicea: una la mână, și alta deșertă se punea în loc.

— Astâmpără-te, plavaio! scutura-te-ar lupul! zicea baciul unei oi nerăbdătoare, care era să răstoarne donița. Nu te iuți, creațo, feri-tear galbaza! zicea alteia care zbiera răspunzând mielului ce o chema; și pentru fiecare oaie el avea câte o glumă sau câte o mustrare, după cum și ea stătea la muls. Apoi din cea din urmă doniță baciul cinsti pe musafiri. Alexandru și Elena băură cu o poftă nespusă, simțind că le merge la inimă, iar duduca Balașa întoarse capul cu dispreț, fără să zică un cuvânt de mulțămire baciului ce-i întinsese cupa.

Soarele asfințise și o văpaie trandafirie îmbrobodea acum vârful munților. Unul mai cu samă răspândea o lumină atât de strălucitoare, încât stâncile ce-i încoronau fruntea păreau a fi de oglinzi. De nalt ce era muntele acela, s-ar fi zis că creasta lui aurită atinge bolta ceriului și că toți ceilalți se umilesc dinaintea lui: era bătrânul Ceahlău, stăpânul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile, cel din urmă, asfințitul soarelui. Alexandru și Elena îl priveau cu ațintire, pierduți în măreția lui, și inimile lor tinere se închinau în taina minunilor lui Dumnezeu; când, deodată, glasul mânios al duducăi Balașa se auzi cobind la spatele lor și-i deșteaptă ca dintr-un vis.

— Pentru Dumnezeu! Venit-am aici, ca să mă puneți la chin?

— Ce este? întrebă Alexandru și Elena spărieți.

— Este că voi căscați gura pe toate dealurile și pe mine mă lăsați în plata lui Dumnezeu, ostenită, flămândă, fără ca nime să-mi poarte de grjă. Aduceți-mi lăzile și legăturile mele cu merinde. Voiesc să mănânc. Auzitu-m-ați? Căci eu nu pot să beau din laptele în care ciobanii și-au spălat mânile.

Duduca Balașa rosti aceste cuvinte cu ciudă, voind înadins, în gelozia ei, să le amărască mulțămirea ce simțeau, și să-și răzbune oarecum de puțina luare-aminte ce aveau pentru dânsa. Îndată fură aduse și așezate dinaintea ei toată lăzile și legăturile de drum ticsite deacasă cu feliuritele mâncări și lucruri de-ale gospodăriei, iar duduca Balașa ca o dreaptă stăpână a lor le privi un moment cu mândrie având aerul a zice: Ale mele sunt. Apoi cu mișcări pline de demnitate le deschise una câte una; scoase o față de masă pe care o întinse pe pământ; scoase șervete, farfurii, cuțite, furculițe; scoase apoi feliurite mezeliciuri: limbi, mușchiuri, salami, cutii cu sardele, cutii cu posmagi etc., le așeză toate cu rânduială pe fața de masă, și acum sta cugetând cu care să înceapă, când, o! nenorocire!... O! groaznică întâmplare, mai groaznică decât cutremurul pământului, decât însuși potopul ce a înecat lumea!... Dulăii din stână, hapsâni și lacomi ca niște câni, adulmecând mirosul cărnurilor, dădură deodată năvală asupra merindelor duducăi Balașa și cât ai scăpăra din degete făcură o iama, o harapara nemaipomenită, încât biata duducă, uimită, speriată, rămase ca de lemn, în fața grozavului praznic ce se petrecea dinaintea ei. În zadar Alexandru și Elena voiră să alunge acești musafiri nepoftiți, în zadar săriră ciobanii și-i huiduiră în tot felul; limbile, salamurile și mușchiurile lunecau ca untul pe gâtlejurile lor, farfuriile se dogeau, fața de masă se amesteca cu colbul, și în mijlocul valmașagului se auzea numai un crănțănit înfricoșat de măsele întrerupt de hârâiturile celor mai aprigi care se sfădeau de la bucățile cele mari. Într-o clipă nu mai rămase pe urma flămândei potăi nici urmă din gustoasele merinde ale duducăi Balașa. O! cine ar putea să descrie nenorocirea duducăi?... Atâtea merinde adunate una câte una și cu atâta îngrijire, singura-i mângâiere în această călătorie plină de necazuri, iată-le acum toate duse pe gură de lup. Ce-o să se știe face ea de-acuma? Duduca Balașa simți lacrimi lunecându-i pe obraz; ea care nu lăcrămase sărmana de douăzeci și cinci de ani, tocmai de la moartea bărbatului ei. Dar mai grozavă decât însuși pierderea proviziilor fu pentru dânsa purtarea nepilduită a ciobanilor în această nefericită întîmplare. În zorul de a împrăștia câinii mai curând, ei prinseră să înjure cu feliurite cuvinte care de care mai îndrăznețe, mai necumpănite, cuvinte ce se încrucișau în aer ca niște săgeți înveninate și răneau fără milă fecioreștile-i urechi. O! Cine m-a pus să vin aice! zicea cu desperare duduca Balașa, întinzând mâinile spre ceri; când iată că baciul cel cu cămeșa neagră și fața albă, om nu prea binecrescut, o lovi cu mâna peste umăr în chip de mângăiere zicându-i:

— N-aibi grijă, duducuță; cu noi nu moare nimene de foame. Îndată îți voi face eu o mămăligă, de-ți vei linge buzele. Avem la stână zară, urdă, caș, brânză, tot mâncări de-acele de care se îngrașă omul. Ia privește la mine!... Așa-i că nu samăn cu cei de prin târguri sfrijiți și afumați ca niște uscături? Flăcăi, aprindeți degrabă focul și puneți ceaunul să fiarbă!

Mânia duducăi ajunse la culme când se văzu dezmierdată pe umăr de un cioban nespălat și fără rușine, ea care n-ar fi dat asemine voie nici chiar răposatului ei soț față cu lumea; și dacă în ochii ei baciul ar fi fost ceva mai mult om decât cioban, ea ar fi însărcinat negreșit pe Alexandru să-i ceară socoteală de purtare. Din nefericire însă ea trebui să-și înghită mânia și să se hotărască sau să moară de foame, sau să mănânce din mămăliga făcută de baciul Fuior.

— He! He! De-ai avea, duducuță, atâtea zile bune câte mămăligi am făcut eu, știu că ți-ar merge bine, zicea Fuior, potrivind pirosteile la foc; dar când voi să așeze ceaunul pe pirosteie, duduca Balașa aruncă un țipet și cu furie se răpezi asupra lui și-i smunci ceaunul din mână.

— Ce fel, nesocotitule, în ceaunul acesta voiești să faci mămăligă? Cine o va mânca? Adă apă, să spăl ceaunul!

Fuior, uitându-se cu milă la duduca Balașa, îi zise zâmbind și fără să o mai dezmierde pe umăr astă dată.

— Pe la noi, duducuță dragă, vinul cam lipsește, dar cu apa ne-a miluit Dumnezeu; aduceți, băieți, o cofă de apă să-i facem chef.

Într-o clipă fu adusă înaintea ei o cofă plină ochi.

Atunci duduca Balașa pentru întâia dată în viața ei își suflecă mânicile și cu gingașele-i mâini, deprinse odinioară numai în mănuși, începu sărmana să spele negrul ceaun. Ce zile a ajuns!... Rânduri, rânduri de apă ea vărsă în ceaun, îl clăti, îl frecă, dar afurisitul nu voia să se curețe în ruptul capului. Fărmăturile cele uscate ședeau lipite de el în ciuda plăpândelor degete ale duducăi, până când obosită de munca-i fără spor, ea aruncă ceaunul la o parte și căzu pe laiță abia răsuflându-se.

Vezi, duducuță, că nu-i treaba dumitale să faci mămăligă, precum nu-i treaba mea să împletesc la colțuni, zise baciul c-un aer luător în râs, de care duduca se simți atinsă în inimă. Apoi el luă ceaunul, îl umplu cu apă, îl pusese pe foc și când începu să fiarbă, numai de două, trei ori învârti melesteul în el și toate fărmăturile cele uscate, de care se rănise degetele duducăi, se dezlipiră, se topiră, și, după ce baciul vărsa apa, ceaunul rămase curat, ca nou; apoi el făcu mămăliga și o răsturnă caldă pe un fund de lemn și vrând nevrând duduca începu să se înfrupte de ici de colo până când prinse la gust și mâncă de-a binele, uitând cămeșa baciului și mânile puțin curate ale ciobanilor. Se zice că după mâncare omul e întotdeauna mai bun; astfel și duduca Balașa se mai îmblânzi după cina de la stână și simți somnul venindu-i la ochi.

Un strat mare de fân fu așezat în loc de saltea într-un colț al stânei pe care duduca își întinse feliurite șaluri și prostiri, și nu bine își isprăvi închinăciunea de noapte, șoptită printre dinți în jumătăți de cuvinte, că, ostenită cum era de întâmplările zilei, adormi dusă în lumea visurilor. Astă dată somnul o fură înainte măcar de-a avea vreme să se gândească la răposatul ei soț care fusese, bietul, cel mai bun dintre oameni.

Dar Alexandru și Elena nu se îndurau să intre în stână, într-atâta sara era frumoasă. În zarea lunei și a stelelor, munții păreau fantastici ca niște povești bătrâne; un vânt dulce abia simțit se ridica din fundul văilor încărcat cu miros de brad; se auzeau în depărtare grăind păraiele ce se prăvăleau de pe stânci, și greierii din iarbă și puii de căprioară și păserile de pe crengi le răspundeau fiecare în limba lor sărbătorind, parcă, împreună apusul zilei... Când iată că un glas adânc, puternic, ce părea că iesă din măruntaiele munților, lovi auzul tinerilor însurăței și-i cuprinse de uimire. Era baciul, care șezând pe un trunchi de copac, începuse să cânte din bucium cântecul de sară ca să-și adoarmă oile. Era atât de frumos acest cântec simplu, nemeșteșugit, tainic ca tainele nopții, încât Alexandru și Elena, ascultându-l, credeau că sunt martori la dragostile munților. Valuri, valuri răsunătoare se răspândeau prin limpezimea aerului când puternice, înviforate ca mâniile Bistriței, când line și dezmierdătoare ca ciripitul păserilor, și apoi încet, încet se stingeau într-o jale dulce care părea că îneacă lumea în plâns. S-ar fi zis că înșiși stelele în sclipitul lor lăcrămează auzind acest glas înduioșat.

Alexandru și Elena, strânși unul lângă altul, pluteau în lumi necunoscute; duduca Balașa, deșteptată din somn, se întreba, cu mirare, ce jale a cuprins pământul; iar baciul cânta, cânta mereu să-și adoarmă oile și încet, încet oile adormiră, ș-atunci suspinul codrilor se alină, văile încetară de a plânge, cerbii și căprioarele se tupilară în culcușurile lor, știind că a sosit ceasul somnului și o liniște adâncă căzu pe lumea împresurată de visurile nopții.

Dar n-a fost scris duducăi Balașei să-și petreacă noaptea în pace. Înainte ceva de crăpatul zorilor, pe când somnul e mai dulce, mai odihnitor, se auzi deodată în jurul stânei un lătrat de câni atât de zgomotos și înverșunat, încât s-ar fi zis că a dat turba într-ânșii. Toți se treziră din somn, întrebându-se ce să fie?

În acelaș moment baciul, om necioplit, nebăgând de seamă că gingașa duducă e în așternut dezbrăcată, dădu busta înlăutrul stânei, păși peste dânsa cum ar păși peste o cioată răsturnată ce-i stă curmeziș în cale, luă pușca din cui și ieși afară.

Furioasă ca o leoaică de nemaipomenita îndrăzneală a baciului care astă dată trecuse peste toate marginile răbdării ei, ea își puse grabnic un șal în spate, potrivi o bonetă pe cap și ieși în urma baciului hotărâtă să-i dea o strașnică ocară, când... O! Dumnezeule!... Ce să vadă? Nu bine călcase pragul și năprasnic se trezi bot la bot cu un urs ridicat în două labe, c-un cap zburlit și mare cât o dimerlie, având în brațe o oaie și în urmă întreaga potaie de câni ce lătrau a peire.

Spăriat de neașteptata înfățișare a duducăi, ursul care, se vede, nu mai întâlnise duduci pănă atunci, se opri o clipă în loc, se rânji la dânsa și o scuipă drept în față; dar ea de spaimă simți că i se ridică boneta în vârful capului și, amețită, pierdută, căzu jos fără simțire. În acelaș moment o detunătură de pușcă se auzi, apoi un mornăit înăbușit și ursul, legănându-și capul în dreapta și în stânga, se culcă lângă duducă. Era înfricoșată de văzut această păreche care zăcea la pământ unul lângă altul, de-o parte duduca dezbrăcată, despletită, albă de spaimă și de scuipat; de altă parte ursul crunt, fioros, cu ochii aprinși ca doi tăciuni, cu gura căscată din care curgeau bale de sânge.

Nimene nu îndrăznea să se apropie de dânșii, numai baciul care dăduse lovitura de pușcă se apropia singur, plantă până în plăsele cuțitul în inima ursului, apoi luă pe nenorocita duducă în brațe, o duse lângă izvor și o stropi cu apă rece pe obraz până se trezi. Sărmana, când deschise ochii și se văzu în brațele baciului, nu știa pe ce lume se găsește. Uitase acum toate grobieniile lui; nu mai vedea nici cămașa lui cea neagră, nu se mai vedea nici însăși pe dânsa că era dezbrăcată: un fel de dulce simțire i se strecură prin inimă, simțirea întoarcerii la viață.

— N-aibi grijă, duducă, zise baciul ștergând cu aspra-i mână stropii de apă de pe obrazul ei. Ne-a venit un mușteriu la stână, dar i-am dat un os de ros care i s-a oprit în gât.

— Oare suntem scăpați? întrebă duduca încă tremurând.

— Scăpați, buni teferi, mulțămită Domnului! L-am trăsnit drept în numele Tatălui, ca să-l învăț cum să se poarte altă dată cu duducile. Știu că-ți vei aduce amintire de noaptea petrecută cu noi în stână!...

— O! da! răspunse, oftând, duduca; dar de n-ai fi fost d-ta...

Atunci ea se uită un moment în fața baciului, și, lucru ciudat, el astă dată sămăna a fi om ca toți oamenii, ba chiar sămăna a fi mai mult decât alți oameni de când îi scăpase viața. Ochii lui de negri ce erau, luminau parcă împrejur și fața lui albă era așa de liniștită și surâzătoare, încât s-ar fi zis că primejdia prin care trecuse amândoi fusese numai un vis. Baciul părea acum chiar om frumos, și duduca Balașa se mira cum de s-a prefăcut el așa de iute în ochii ei. Dar oare nu era aceasta o amăgire a minții sale, un farmec ce-i stăpânea vederile în farmecul răsăritului și a întâmplărilor trecute? Se poate; multe s-au văzut în această lume, vatră de înșelăciuni, în care dracul își joacă mendrele după plac. Dar duducăi Balașa îi era așa de îndămână astfel cum ședea în brațele baciului, lipită de pieptul lui, cu inima plină de simțirea nouă și ademenitoare a recunoștinței, încât nu-i venea să se mai trezească din această dulce amețeală. Sărmana, ea nu vedea că primejdia era acum mai mare pentru dânsa decât chiar în labele ursului. O, dacă răposatul ei soț ar fi văzut-o, atunci ce presupusuri i-ar fi străpuns inima!...

Fără voie, ea se lăsă dusă pe valuri de visuri dezmierdătoare, glasul buciumului, care adinioare înecase lumea în suspinuri, se deștepta acum în inima ei dulce, fermecător ca glasul ispitei; baciul ca prin minune se făcea tot mai alb, mai frumos, mai îmbătător la privire și... O! Doamne! Cine știe ce ar fi rămas din cei douăzeci și cinci de ani de jălire a duducăi Balașei, dacă Fuior, om necioplit, și nepriceput, nu i-ar fi zis, poate fără scop de a o supăra, câteva vorbe negândite ce-i căzură ca un duș de apă răce pe cap.

— Duducă!... să mergem; boierii ne așteaptă.

Arsă, ea sări în picioare, și noroc de puțina lumină ce se revărsa din geana răsăritului, că nu i se văzură roșeața din față și tulburarea din ochi. Cine ar fi zis că ea, care venise în munți cu scop să privegheze asupra neispititelor tinerețe ale Elenei, va cădea însăși în cea mai primejdioasă ispită!

De atunci mulți ani trecură și duduca Balașa înălbi cu de ispravă la cap și pe fața ei se iviră brazdele bătrânețelor, în ciuda albului și a roșului cu care căuta să le acopere, însă de câte ori istorisea despre năvălirea ursului la stâna din munte, din ghearele căruia a scăpat-o baciul cel cu cămașa neagră și cu fața albă, simțea încă în gingășia ei oarecare tainică tulburare, a cărei adevărată cauză, negreșit, nu putea să fie decât amintirea primejdiei prin care trecuse.

Era însă de luat aminte că cucernica duducă nu mai ofta așa de des după răposatul ei soț și nici vorbea rău ca mai nainte de neciopliții ciobani ce nu se știau purta cu duducile.

(Convorbiri literare anul X, nr. 1, 1 aprilie 1876)