Duhurile pământului

 

Am văzut duhurile pământului.
Aproape de moarte le-am implorat.
Pe repezi aripile vântului
au venit în cortej ciudat.

Cu rădăcini subțiri în loc de păr
și cu semințe ne-ncolțite-n mâni,
a venit Uriașul care doarme-n grădini
și m-a-ntrebat: Te temi într-adevăr?

— De cine?
— Se-nțelege, de moarte...
— Florile mele-nfloresc, nu cugetă mai departe,
însă tu mă tot chemi. Acum,
sufletul ți se poate risipi ca un fum.
Nu striga. Liniștește-te. Încă
decât moartea ta este-o moarte și mai adâncă.

Și-au mai venit, ținându-se de mâni,
cele mai frumoase iele și zâni,
unele ivite din apele stătătoare,
altele din umbroase izvoare.

Limpede glas aveau, verde cunună.
Și-mbrăcate-n lumină de lună,
povesteau despre moartea-mpăcată
a frunzișului care cade de-odată.

Erau aici și par-că nu erau.
Nu te teme... Nu... murmurau.
Toate se refac și durează,
cât o rază care tremură, cât o rază.

Ce frumos miroseau mâinile ciotoroase
ale Uriașului și-ale frumoaselor între frumoase...

Mi se părea că sunt culcată-n fân.
Duhurile pământului mă rugau să rămân,
să nu zbor într-un cer depărtat,
pe care niciodată nu l-am știut, care nu m-a chemat.