Dumnezeu și Statul
DUMNEZEU ȘI STATUL
DE
MIHAIL BAKUNIN
Cu o prefață de
CARLO CAFIERO ȘI ELISÉE RECLUS
În Romînește
de
P. MUȘOIU
Ediție nouă, revăzută și complectată
după textul original
BUCUREȘTI
Biblioteca REVISTEI IDEEI
Intocmai ca lumina siderală ce pune vreme îndelungată ca să răzbată de la focarul de emanare. Generații întregi neaparat că s’au stîns, fără să se folosască în peregrinările lor de bunul unei neșovăitoare-ndrumări. Generațiile înse se părîndează, negurile înăbușă orizontul acestor generații și a-zi, și nevoea acestora de orientare ie și a-zi tot atît de simțită. Așa-că scăpărările ce răsar din lucrarea lui Bakunin sînt tot atît de bine venite și a-zi. După șase ani de la moartea lui Bakunin, o frîntură din opera lui, operă care a apărut pe deplin c’o întîrziere atît de mare, a fost publicată, prin 1882, la Geneva, de Carlo Cafiero și de Reclus, sub un titlu ales de iei. James Guillaume, cel care a desăvîrșit reproducerea scrupuloasă a tuturor lucrărilor rămase după urma lui Bakunin, notînd în reproducere pănă și pagina din manuscriptul original, protestează că lucrarea de față a fost dată ca lucrare aparte și sub un titlu ce nu-l avea.
Reproducerea făcută de Cafiero și de Reclus se depărtează înse atît de puțin de intențiile lui Bakunin în cît ar fi povățuit-o chiar iel. Dovadă că însu-și Guillaume, care iera un colaborator al lui Bakunin, a fost însărcinat de acesta ca, dintr’o serie de dezvoltări ale sale să scoată, pentru o propagandă determinată, să scoată „substanța unei broșuri“, pentru care Guillaume a primit „depline puteri să tae, să modifice, să așeze materiile în ordinea cea mai logică și să suprime ori-ce lungimi“, și de care Bakunin a rămas cît se poate de mulțămit.
Reproducerea de față păstrează titlul ales de Carlo Cafiero și de Reclus, iea cuprinde înse aproape de două ori mai multe pagini de cît cele publicate de acești doi. Din partea mea am găsit cu cale să culeg din lucrarea lui Bakunin, pe care dînsul o privea ca pe „cea dintăi și cea din urmă“ carte a tui, ca pe „testamentul“ său filosofic și social, să culeg, adesea chiar după indicările lui, toate paginele mai vorbitoare, menite a ne da deslușiri prețioase la atîtea arzătoare-ntrebări, pagini pe cari le-am intercalat în textul de față unde mi s’a părui mie mai nimerit.
Reproducerea romînească ie deci cu mult mai complectă de cît edițiea similară, franceză și engleză, cea mai recentă. In cît acestea, cînd vor voi să se renoveze, edițiea romînească vor trebui s’o iee de bază. O reproducere, după cea franceză de la Geneva, s’a mai publicat în romînește, prin 1885, la Focșani. C’o neîngrijire, pe care au mai avut-o și altele, și ca tălmăcire și ca corectitudine de tipar, c’o neîngrijire care contrastează enorm cu drăgălășiea acelor premergători cari stau într’un cadru cu totul senin în amintirile noastre.
Cei ce se vor împărtăși din textul de față să nu uite că noua lui tălmăcire în romînește, cît și reproducerea-i nouă, purced din urmărirea desăvîrșirei.
P. Mușoiu.
In trăsăturile iei generale vieața lui Mihail Bakunin ieste acum cunoscută-ndeajuns. Și prieteni și neprieteni știu că acest om a fost mare prin cugetare, prin voință, prin o energie stăruitoare. Dînșii mai știu cît de mare dispreț avea iei pentru bogăție, ranguri, mărire, pentru toate acele păcătoșenii la care are micimea să rîvnească cea mai mare parte din oameni. Gentilom rus, înrudit cu cea mai înaltă nobilime a imperiului, dînsul fu unul dintre cei dintăi cari întrară în acea mîndră asociare de răzvrîtiți, cari știură să se lepede de tradiții, de prejudecăți, de interese de rasă și de clasă, și să disprețuească buna lor stare. Dimpreună cu aceștia dînsul duse lupta aspră a vieței, împovărată cu închisoare, cu surgun, cu toate primejdiile și cu toate amărăciunile pe cari oamenii de inimă au să le-ndure în existența lor zbuciumată.
In cimitirul din Berna o simplă pieatră și-un nume însamnă locul unde a fost îngropat corpul lui Bakunin. Ceea-ce ie poate prea mult pentru a cinsti amintirea unui luptător care prețuea prea puțin deșărtăciunile de soiul acesta. Prietenii nu se vor apuca să-i ridice, negreșit, nici mormînt măreț, nici statue. Iei știu cu ce hohot de rîs i-ar fi întîmpinat Bakunin cînd i-ar fi vorbit de-un monument funerar înălțat slavei sale. Și mai știu că adevăratul chip de-a ne cinsti morții ieste de a duce mai departe opera lor, cu căldura și cu stăruința de cari ierau însuflețiți iei. Negreșit, asta-i o sarcină grea, care cere toate silințele noastre, pentru că, dintre revoluționarii generației putem zice trecute, nu-i nici unul care să fi lucrat mai cu aprindere la cauza comună a Revoluției de cît Bakunin.
In Rusia printre studenți, în Germania printre răsculații din Drezda, în Siberia printre frații lui de exil, în America, în Englitera, în Franța, în Elveția, în Italia, printre toți oamenii de bună-voință, înrîurirea lui directă a fost cît se poate de mare. Originalitatea ideilor sale, elocvența sa colorată, cuceritoare, aprinderea iui neobosită pentru propagandă, ajutate de altminieri de mărețiea firească a-nfățoșerei sale și de o vitalitate puternică, deschiseră lui Bakunin intrarea în toate grupurile revoluționare socialiste, și activitatea lui lăsă pretutindeni urme adînci, chiar și la cei cari, după ce-l primiră, l’au respins din pricina deosebirei de țintă și de mijloace. Corespondența lui iera dintre cele mai întinse: petrecea nopți întregi scriind prietenilor săi din lumea revoluționară lungi scrisori. Unele din scrisorile astea, menite să îmbărbăteze pe cei sfioși, să deslușască, să deștepte pe adormiți, să schițeze planuri de propagandă sau de revoltă, luară proporțiile unor adevărate volume. Mai ales scrisorile acestea sînt acele cari explică nepomenita activitate a lui Bakunin în mișcarea revoluționară a vremei. Broșurile publicate de iel, în rusește, în franțuzește, în italienește, ori-cît de însemnate și ori-cît de folositoare ierau pentru răspîndirea ideilor noi, sînt partea cea mai slabă din opera lui Bakunin.
Memoriul pe care-l publicăm astă-zi, Dumnezeu și Statul, în realitate nu-i de cît o frîntură de scrisoare sau de raport. Alcătuit ca și cea mai mare parte din scrierile lui Bakunin, are acelaș cusur literar, ie lipsit de proporții. Afară de asta, de o dată ie întrerupt. Bakunin n’avea nici o dată timpul trebuitor ca să ducă pînă la capăt toate lucrările întreprinse de iel. Nu iera isprăvită cum se cuvine o operă și altele și ierau începute. „Insă-și vieața mea i-o frîntură“, zicea iel celor cari-i criticau scrierile. Cu toate astea, cetitorii lui Dumnezeu și Statul nu vor încerca, fără doar, nici o părere de rău c’a fost publicat memoriul lui Bakunin, ori-cît de necomplect ar fi iel. Chestiile tratate aici, sînt tratate c’o neasemănată putere de argumentare și într’o formă hotărîtoare.
Adresîndu-se, cu drept cuvînt, adversarilor de bună credință, Bakunin li dovedește nesăbuința credinței lor în acea autoritate divină pe care s’au întemeeat toate autoritățile temporale: li dovedește obîrșiea tuturor ocîrmuirilor, curat omenească. In sfîrșit, trecînd peste considerațiile pe baza cărora, de la-nceputul Statului, unii s’au întronat la putere, ca superioritatea trupească, sîlniciea, nobleța, averea, cari nu mai sînt găsite ca îndestulătoare; cari și sînt lepădate acum de morala obștească, dînsul înfruntă teoriea care ar da cîrmuirea societăților pe mîna științei. Presupunînd chiar că ar fi cu putință să se recunoască, din lupta de ambiții protivnice și din intrigi, cari sînt pretinșii și cari adevărații savanți, și că s’ar găsi un chip de alegere care să facă neapărat ca puterea să cadă celor cu știință adevărată, ce chezășie ne-ar putea da aceștia oare despre înțelepciunea și despre probitatea sau cinstea guvernului lor? N’am putea oare, mai dinainte, să prevedem, din potrivă, și la noii stăpîni, acelea-și nebunii și acelea-și crime ca și la stăpînii de-odinioară, ca și la cei din ziua de a-zi? Mai întăi știința n’are ființă: iea se face. Invățatul de a-zi nu-i de cît nepriceputul de mîne. Tocmai cînd își închipue c’a ajuns de-acuma la capăt, c’a isprăvit, cade mai pre jos de-un copil nou născut. Și chiar cînd ar recunoaște adevăru-n esența lui, dînsul nu poate de cît să se conrupă prin privilegiu, și să conrupă și pe alții prin cîrmuire. Pentru a-și întemeea guvernarea, învățatul, ca toți conducătorii Statului, va trebui să caute a înfrîna vieața în masele cari se mișcă, se agită sub iei, să le ție în ignoranță, ca să le asigure liniștea cu chipul acesta, să le înjosască încetul cu încetul ca să le stăpînească cît mai de sus. De alt-feliu, de cînd s’au ivit „doctrinarii“, „geniul“, adevărat sau închipuit, caută să pue mîna pe sceptrul lumei, și știm cît ne-a costat asemenea lucru. Pe toți acești savanți, cu atît mai îndobitociți cu cît au studieat mai mult, cu atît mai strîmți în ideile lor cu cît au petrecut mai mult timp să cerceteze sub toate fețele vre-un fapt izolat, fără nici o experiență de vieață, fiind-că n’au avut o mulțime de vreme, alt orizont de cît păreții cașcavalului lor, mici în împătimirile și înfumurările lor, fiind-că n’au știut să iee parte la luptele serioase și n’au priceput nici o dată adevărata proporție a lucrurilor, pe toți acești savanți i-am văzut doar la lucru. N’am văzut oare în timpul din urmă întemeindu-se o școală de „cugetători“, de altminteri curtezani slugarnici și oameni cu o vieață murdară, cari și-au făcut o întreagă cosmogonie anume pentru trebuințele lor? După aceștia, lumile n’au fost create, societățile nu s’au dezvoltat, revoluțiile n’au vînzolit popoarele, imperiile nu s’au prăbușit, mizeriea, boala și moartea n’au fost reginele omenirei, de cît ca să facă să se ivească o elită de academiciani, floare îmbobocită, pentru care toți ceilalți oameni nu sînt de cît bălegar s’o îngrașe. Națiile trăesc și mor în ignoranță numai ca apărătorii stăpînirei să aibă răgazul să „cugete“: ceilalți oameni sînt meniți morței numai ca domnii aceștia să devie nemuritori. Putem fi înse încredințați: acești academiciani nu vor avea îndrăzneala lui Alexandru care tăe cu spada nodul cel gordian: nu iei vor ridica spada lui Carlomagnul. Guvernarea științei ie tot atît de cu neputință ca și aceea de drept divin, ca și aceea a banului sau a puterei brutale. Toate stăpînirile sînt supuse de acum unei critici necruțătoare. Și niște oameni în cari s’a născut simțul egalităței nu se vor mai lăsa cîrmuiți de alții de-acum, se vor deprinde să se cîrmuească de sine. Răsturnînd din naltul ceriurilor pe cel de la care ori-ce stăpînire se credea că purcede, societățile răstoarnă și pe acei cari stăpînesc în numele lui. Ieată revoluțiea care se îndeplinește acum. Statele se desfac pentru a face loc unei nouă orînduiri, în care, după cum îi plăcea să zică lui Bakunin, „dreptatea dumnezeească va fi înlocuită prin dreptatea umană“. Și dacă ie îngăduit să se pomenească un nume printre cele ale revoluționarilor cari au conlucrat la această operă uriașă de renovare, nu-i unul pe care l’am putea scoate înnainte cu mai multă dreptate de cît pe-acel al lui Mihail Bakunin.
Dumnezeu și Statul
... Pe cînd idealiștii de toate școalele fac, ca toate faptele istoriei, dimpreună cu dezvoltarea intereselor materiale și a diferitelor faze ale organizărei economice a societăței, să purceadă din dezvoltarea ideilor, școala contrară nu voește să vadă, în întreaga istorie omenească, în manifestările cele mai ideale atît ale vieței colective cît și individuale ale omenirei, în toate dezvoltările intelectuale și morale, religioase, metafizice, științifice, artistice, politice, juridice și sociale, cari au avut loc în trecut și cari urmează să aibă loc și-n prezent, nu voește să vadă de cît răsfrîngerea sau izvodirea neapărată a dezvoltărei faptelor economice. Pe cînd idealiștii susțin că ideile sînt acele cari dau naștere faptelor și le stăpînesc pe acestea, școala contrară, de acord cu materializmul științific aici, susține, din potrivă, că faptele dau naștere ideilor și că acestea din urmă nu sînt nici o dată altă ce-va de cît expresiea ideală a unor fapte îndeplinite. Iear dintre toate faptele, faptele economice, materiale, cari-s adevăratele fapte, alcătuesc baza de căpetenie, temeliea începătoare pe care se razimă toate celelalte fapte, intelectuale, morale, politice, sociale, cari nu-s alt ce-va de cit niște derivative neaparate.
De partea cui ie dreptatea, de-a idealiștilor sau de cea a materialiștilor ? O dată chestiea pusă așa, șovăeala nu mai ie cu putință. Fără-ndoeală, idealiștii sînt cei greșiți, și dreptate au numai materialiștii. Da, faptele primează ideile: da, idealul, după cum a spus-o Proudhon, nu-i de cît o floare, ale cărei condiții materiale de existență îs rădăcina. Da, întreaga istorie intelectuală și morală, politică și socială a omenirei ie o răsfrîngere a istoriei sale economice.
Toate ramurele științei moderne, ale științei conștiincioase și serioase, sînt de acord să proclame acest mare, acest fundamental și hotărîtor adevăr: Lumea socială, lumea propriu zis omenească, omenirea într’un cuvînt, nu-i alt-ce-va de cît dezvoltarea din urmă, cea mai supremă, cel puțin pentru noi și cu privire la planeta ce-o locuim, manifestarea cea mai înaltă a animalităței. Dar cum ori-ce dezvoltare implică neaparat o negare, pe cea a bazei sau a punctului de plecare, omenirea ie tot o dată și mai ales negarea cugetată și progresivă a animalităței în oameni. Și tocmai această negare, pe cît de rațională pe-atît de naturală, care nu-i rațională de cît din pricină că-i naturală, tocmai această negare, tot o dată și istorică și logică, fatală, cum sînt toate dezvoltările și îndeplinirile tuturor legilor naturale în lume, tocmai această negare-i aceea care alcătuește, crează idealul, lumea de convingeri intelectuale și morale, ideile.
Da, cei dintăi ai noștri strămoși, Adamii noștri și Evele noastre, dacă n’au fost gorilii, au fost cel puțin veri primari cu gorilul, niște omnivori, niște fiare, inteligente și crunte, înzestrate, înzestrate într’un grad cu mult mai mare de cît animalele tuturor celorlalte specii, cu două facultăți prețioase: facultatea de-a cugeta și facultatea sau nevoea de-a se revolta.
Aceste două facultăți, combtnîndu-și acțiunile în istorie, reprezintă propriu zis „momentul" negativ, partea, puterea negativă în dezvoltarea pozitivă a animalităței umane, și creează prin urmare tot ce alcătuește omenirea adecă omenescul în oameni.
Bibliea, care-i o carte foarte interesantă și uneori foarte adîncă, cînd o privim ca pe una din cele mai vechi manifestări, ajunse pănă la noi, a înțelepciunei și-a-nchipuirei omenești, exprimă într’un chip foarte naiv, acest adevăr, în mitul său despre păcatul cel strămoșesc. Iehova, care, dintre toți dumnezeii la cari s’au închinat vre-o dată oamenii, ieste cel mai gelos, cel mai vanitos, cel mai crud, cel mai nedrept, cel mai crunt, cel mai despot și cel mai vrăjmaș al demnităței și-al libertăței omenești, creind pe Adam și pe Eva, nu se știe din ce toană a lui, fără-ndoeală ca să-și amăgească urîtul care trebuie să fi fost grozav în vecinica-i egoistă singurătate, sau ca să-și facă lui robi, le puse cu mărinimie la îndămînă întregul pămînt, cu toate roadele și animalele lui, punînd numai o singură margine bucurărei de toate. Dînsul îi opri cu tot dinadinsul de-a se atinge de roadele arborelui științei. Voea „cu chipul acesta, ca omul, lipsit de ori-ce conștiință de sine, să rămîe vecinic un dobitoc, pururea-n patru labe în fața Dumnezeului vecinic, Creatorul, Stăpînul său. Ieată înse că se arată Satan, vecinicul revoltat, cel dintăi liber-cugetător și dezrobitor al lumilor. Dînsul face pe om să-i fie rușine de ignoranța și de supunerea-i dobitocească: îl emancipează și-i întipărește pe frunte pecetea libertăței și a omenirei, îndemnîndu-l să nu se supue și să mănînce din rodul științei.
Ce a urmat după aceea se știe. Bunul Dumnezeu, a cărui preștiință, care alcătuește una din facultățile dumnezeești, ar fi trebuit fără-ndoeală să-l prevestească de ceea-ce trebuea să se-ntîmple, fu cuprins de-o cumplită furie, caraghioasă : dînsul blăstăma pe Satan, blăstămă pe om, blăstămă chiar lumea creată de iei, lovindu-se așa zicînd chiar pe sine în creațiea-i proprie, după cum fac la mînie copiii. Și nemulțămindu-se să ne lovească strămoșii simplu-n prezent, dînsul îi blăstămă în toate generațiile viitoare, nevinovate de fapta strămoșilor lor. Teologii catolici și protestanți găsesc asemenea lucru foarte adînc și cît se poate de drept, tocmai fiind-că ie ce-va monstruos de nedrept și absurd. După aceea, aducîndu-și aminte că nu iera numai un Dumnezeu de răzbunare și de mînie, ci și un Dumnezeu de iubire, după ce chinui existența cîtor-va miliarde de biete, ființi omenești, osîndindu-le încă unui iad vecinic, dînsul avu îndurare de rest. Ca să izbăvească restul acesta, și ca să-mpace și iubirea-i eternă, cu mîniea-i eternă, dumnezeească, pururea nesățioasă de jertfe, de sînge, trimese pe lume, ca o jertfă ispășitoare, pe unicu-i fiu, ca să fie ucis de oameni. Ceea-ce se chieamă taina izbăvirei, temeliea tuturor religiilor creștinești. Și măcar dacă dumnezeescul Mîntuitor ar fi izbăvit întreaga lume de oameni. Dar nu, în raiul făgăduit de Hristos, se știe, fiind-că se spune fățiș, va să fie numai puțini aleși. Restul, marea mulțime a generațiilor prezente și viitoare, va arde pe vecie în iad. Iear păn-atunci, drept mîngîere, Dumnezeu, pururea drept, pururea bun, dă pămîntul pe mîna cîrmuirei unor tirani ca acei de ale căror cruzimi ie plină istoriea.
Ieată ce povești absurde se debitează, ieată ce învățături monstruoase se predau, chiar în timpul de față, în toate școalele populare din Europa, din porunca guvernelor. Nu-i oare vădit că toate aceste guverne sînt otrăvitoarele sistematice, îndobitocitoarele interesate ale maselor populare ?
De cîte ori mă gîndesc la mijloacele păcătoase și criminale ce se întrebuințază pentru a se ținea națiile într’o robie de veci, ca să poată fi tunse, neaparat, mai bine, de atîtea ori mă apuc-un cutremur. Ce sînt crimele tuturor Tropmanilor de pe lume, față de această crimă pe les-omenire care se săvîrșește zilnic, ziua namiaza mare, pe toată suprafața lumei civilizate, chiar de cei cari cutează să se numească tutorii sau ocrotitorii și părinții popoarelor ?
Dar să vedem ce-i cu păcatul cel strămoșesc. Dumnezeu dreptate dădu lui Satan, recunoscînd că diavolul nu înșelase pe Adam și pe Eva, făgăduindu-le știința și libertatea drept răsplată pentru faptul nesupunerei îndemnați de dînsul să-l săvîrșască. Pentru-că de îndată ce dînșii mîncară din rodul oprit, Dumnezeu și zise, vezi Bibliea: „Iacă Adam se făcu ca unul din Noi, cunoscînd binele și răul. Dar ca nu cum-va să întindă mîna sa și să ia din pomul vieței și mîncînd să trăească-n etern, de aceea Iehova, Dumnezeu, îl scoase pre iei afară din grădina Eden, ca să lucreze pămîntul din care fusese luat“.
Să lăsăm acum partea fabuloasă a acestui mit și să-i vedem înțelesul adevărat. înțelesul acestui mit ie cît se poate de limpede. Omul s’a emancipat, s’a despărțit de animalitate și s’a-ntocmit ca om; dînsul și-a început istoriea și dezvoltarea propriu zis omenească printr’un fapt de nesupunere și de știință, cu alte cuvinte prin revoltă, prin cugetare.
Trei elemente sau, dacă vreți, trei principii fundamentale alcătuesc condițiile de căpetenie ale ori-cărei dezvoltări omenești atît colective cît și individuale-n istorie: 1, animalitatea omenească : 2, cugetarea: 3, revolta. Celei dintăi îi corespunde economiea socială și economiea privată. Celei de-a doua, știința. Celei de-a treea, libertatea.
Idealiștii de toate școalele, aristocrați și burgheji, teologi și metafizici, oameni politici și moraliști, oameni religioși, filosofi sau poeți, fără să uităm pe economiștii liberali, adoratori neînfrînați ai idealului, după cum știm, se supără strașnic cînd li se spune că omul, cu toată inteligența lui strălucită, cu toate ideile sale sublime și nesfîrșitele-i năzuinți, nu-i, ca tot ce există pe lumea asta, nimic alta de cît materie, de cît un produs al acestei păcătoase materii.
Am putea să le răspundem că materiea de care vorbesc materialiștii, materiea spontan, de sine, vecinic mobilă, activă, producătoare: materiea chimicește sau organicește determinată și manifestată prin proprietățile sau puterile mecanice, fizice, animale și inteligente cari îs neaparat inerente sau cari fac parte întregitoare cu iea, că această materie n’are nimic de-a face cu acea păcătoasă materie a idealiștilor. Aceasta din urmă, rod al abstracției acestora, rătăcite, ieste, într’adevăr, ce-va stupid, ne-nsuflețit, imobil, în nestare de-a produce cel mai mic lucru, un caput mortuum, o păcătoasă închipuire, opusă acelei mîndre închipuiri pe care iei o numesc Dumnezeu, Ființă supremă, față de care materiea, materiea lor, despoiată de iei de tot ce-i alcătuește natura reală, reprezintă neaparat cel mai mare Neant. Dînșii au rîpit materiei inteligența, vieața, toate însușirile determinante, raporturile active sau puterile iei, însă-și mișcarea, fără de care materiea nici n’ar avea greutate, nelăsîndu-i de cît impenetrabilitatea și imobilitatea absolută în spațiu. Toate aceste puteri, proprietăți și manifestări naturale, idealiștii le-au atribuit Ființei imaginare, creată de închipuirea lor abstractivă. Și, intervertind rolurile, iei au numit acest produs al închipuirei lor, această Fantomă, acest Dumnezeu care-i Neantul, „Ființă supremă". Iear, ca o consecință neaparată, au declarat că Ființa reală, materiea, lumea, iera Neantul. După care vin să ne spună cu gravitate că aceasta materie ieste în nestare de-a produce ce-va, de-a se pune chiar de sine-n mișcare, și că iea deci de Dumnezeul lor a trebuit să fie creată.
Prin dezvoltările ce le voiu face pe dată voiu căuta să spulber toate acele revoltătoare absurdități la cari fără doar și poate iești dus prin închipuirea fie a unui Dumnezeu personal, creator și cîrmuitor al lumilor, fie nepersonal, privit numai ca un soiu de suflet divin răspîndit în tot universul, al cărui principiu vecinic, cu chipul acesta, l’ar alcătui iei, fie ca idee infinită, ca idee divină, pururea prezentă și activă în lume și pururea manifestată de totalitatea ființelor materiale, finite.
Ie vădit că ne va fi pentru totdeauna cu neputință, nu numai de a face experiențe asupra fenomenelor fizice, chimice, geologice și organice cari se produc pe diferitele planete ale sistemului nostru solar, fără să mai vorbim de cele ale altor sisteme, și de-a stabili comparații asupra dezvoltărilor lor respective, ci chiar de-a le observa și de-a le constata existența reală, ceea-ce ie tot una cu a zice că trebuie să renunțăm de-a căpăta despre iele vre-o cunoștință care măcar să se apropie cît de puțin de cea la care putem și trebuie să ajungem cît s'atinge de fenomenele globului pămîntesc. Neaccesibilitatea Universului pentru noi nu-i de loc absolută, dar accesibilitatea Universului față de cea a sistemului nostru solar, și mai ales de cea a globului pămîntesc, ieste atît de mică, atît de mică, în cît samănă c’o neaccesibilitate absolută, aproape.
Practicește pare c’am cîștiga foarte puțin din faptul că neaccesibilitatea nu-i de loc absolută. Dar din punctul de vedere al teoriei, ciștigul ieste enorm. Și dacă-i enorm pentru teorie, ie și pentru practica socială a umanităței enorm, pentru-că ori-ce teorie mai de vreme sau mai tîrziu se preface în așezăminte și în fapte umane. Care-i deci interesul și folosul teoretic al ne-neaccesibilităței absolute a Universului? Acela că Bunul Dumnezeu, Absolutul, ie gonit și din Univers, ca și de pe globul nostru cel pămîntesc.
De vreme ce Universul ne ie cît de puțin accesibil, fie chiar într’o măsură infinit de mică, trebuie să aibă o natură asemănătoare cu cea a lumei cunoscută de noi. Neaccesibilitatea Universului nu-i de loc pricinuită de-o deosebire de natură, ci de uriașa depărtare materială a lumilor lui, care face cu neputință observarea fenomenelor lor. Materialicește depărtate de globul nostru cel pămîntesc, lumile astea sînt tot atît de complect, tot atît de excluziv materiale ca și globul acesta. Material și materialicește mărginite de sistemul nostru solar, această nesfîrșitate de lumi necunoscute se află necesar între iele și cu acest și stau în raporturi neîntrerupte de acțiune și reacțiune mutuală, lele nasc, există și pier și se transformă rînd pe rînd în sînul cauzalităței infinit universale, după cum s’a născut, după cum există, și după cum va pieri fără doar, mai de vreme sau mai tîrziu, lumea noastră solară. Iear legile fundamentale ale acestei geneze sau ale acestei transformări materiale trebuie să fie acelea-și, modificate negreșit după nesfîrșit de împrejurări ale fie cărei lumi luată aparte. Natura acestor legi și a dezvoltărilor lor trebuie să fie înse aceea și, din pricina neîntreruptei acțiuni și reacțiuni ce are loc în eternitate-ntre iele. Așa-că fără s’avem nevoe de-a pătrunde niște spații nestrăbătute, noi putem studiea legile universale ale lumilor în sistemul nostru solar, care, fiind produsul acestor legi universale, trebuie să le cuprindă în sine pe toate, putem studiea asemenea legi încă și mai de-aproape, pe propriea noastră planetă, globul terestru, care-i produsul imediat al sistemului nostru solar. Așa că studiind și recunoscînd legile pămîntului, putem avea încredințarea că studiem tot o dată și recunoaștem legile Universului.
Pe pămînt putem merge de-a dreptul la amănunte : le putem observa, experimenta, compara. Ori-cît ar fi de mărginit față de Univers, globul nostru ie tot o lume nemărginită. In privința asta, putem spune că lumea noastră, în cel mai strict înțeles, pămîntul nostru, ieste neaccesibil și iei, inepuizabil cu alte vorbe. Nici o dată știința nu va ajunge la cel din urmă capăt, nici nu-și va spune cel din urmă cuvînt. Dar asta trebuie să ne aducă oare la desperare? Din potrivă, dacă sarcina ar fi mărginită, asta ar răci foarte degrabă spiritul omului, care, o dată pentru totdeauna, ori-ce s’ar zice și ori-ce s’ar face, nu se simte nici o dată mai fericit de cît atunci cînd poate sfărma sau străbate o limită. Și, din fericire pentru iei, știința naturei ie de-așa feliu, în cît, cu cît spiritul îi străbate mai multe limite, cu atît i se ridică în cale altele nouă cari-i întețesc nesățioasa dorință de a cunoaște.
Mai cu samă i-o limită pe care spiritul științific nu va putea-o nici o dată străbate cu totul: asta-i ceea-ce Littré numește natura intimă sau ființa intimă a lucrurilor, ceee-ce metafizicii din școala lui Kant numesc lucrul în sine, „das Ding an sich". Expresiea asta, pe cît de falșă, pe atît de primejdioasă-i, pentru-că, cu toate că parc’ar înlătura absolutul din domeniul știiinței, dînsa-l întruchipează din nou, îl confirmă ca o ființă reală. Pentru-că, cînd zic că-n toate lucrurile aflătoare, cele mai comune, cele mai cunoscute, pănă și-n mine, ie un fond intim, neaccesibil, în veci necunoscut, și care, ca atare, rămîne necesar în afară și cu totul neatîrnat de existența fenomenală a lucrurilor, în afară de acele multiple raporturi de cauze relative, cu efecte relative, cari determină și înlănțuesc toate lucrurile aflătoare, stabilind între iele un solu de unitate neîntrerupt reprodusă, cînd zic asemenea lucru afirm că-ntreagă această lume fenomenală, lumea aparentă, senzibilă, cunoscută, nu-i de cît un soiu de învălitoare exterioară, o coajă sub care s’ascunde, ca un miez, ființa care nu-i determinată de raporturi exterioare, ființa nerelativă, neatîrnată, Absolutul. Vedem că Littré, probabil tocmai din pricina adîncului dispreț ce-l are pentru metafizică, rămîne chiar iei la metafizica Iui Kant, care, după cum se știe, se pierde în acele antinomii sau contradicții pe care iea Ie socoate inconciliabile și insolubile: de finit și de infinit, de exterior și de interior, de relativ și de absolut, și așa mai departe. Ie vădit că studiind lumea cu ideea fixă a insolubilităței acestor categorii cari par, pe de-o parte, cu totul opuse, iear, pe de alta, atît de-nlănțuite în cît nu te poți gîndi la una fără să te gîndești numai de cît, tot o dată, și la cealaltă, ie vădit, zic, că apropiindu-te de lumea aflătoare cu asemenea prejudecată metafizică-n cap, nu vei fi nici o dată în stare de a pricepe ce-va din natura lucrurilor. Dacă pozitiviștii franceji ar fi vrut să iee cunoștință de critica prețioasă pe care-a făcut-o Hegel, în Logica sa, care-i negreșit una din cele mai adînci cărți cari s’au scris în secolul nostru, de critica pe care-a făcut-o acesta tuturor acestor antinomii Kantiene, pozitiviștii franceji ar fi fost dumeriți asupra acelei așa numite imposibilități de-a recunoaște natura intimă a lucrurilor. Și-ar fi dat samă că nici un lucru nu poate avea’ cu adevărat în interiorul său o natură care să nu fie manifestată-n exterior. Sau, după cum a zis Goethe, ca răspuns nu știu cărui poet german, care susținea „că nici un spirit creat nu poate să pătrundă-n interiorul Naturei“, In’s Innere der Natur dringt kein erschaffner Geist:
- De două-zeci de ani de cînd aud repetîndu-se acest lucru,
- Și de cînd mă ridic înpotrivă-i, în taină înse.
- Natura n’are nici miez, nici coajă.
- Iea-i și una și alta-n acelaș timp.
- Schon zwanzig Iahre h5r’ich’s wiederholen,
- Und fluche drauf, aber verstohlen.
- Natur hat weder kern noch Schate.
- Alles ist sie auf einem Mole.
Nu m’aș fi întins atît de mult asupra naturei lucrurilor. Dar ie vorba de-un interes suprem, acela al înlăturărei reale, al distrugerei finale a absolutului, care, de data asta, nu se mai mulțămește să se plimbe numai ca o jalnică nălucă pe confrniile lurnei noastre vizibile, în imensitatea nesfîrșită a spațiului, ci care, încurajat de metafizica, cu totul kantiană, a pozitiviștilor, vrea să se furișeze în fondul tuturor lucrurilor cunoscute de noi, și să-și înfigă drapelul chiar în sînul lumei noastre terestre.
Pozitiviștii zic că intimitatea lucrurilor nu ni-i accesibilă nouă. Ce înțeleg iei oare prin cuvintele astea: intimitatea lucrurilor? Ca să ne lămurim în privința asta, cată să citez pe deplin ce spune Littré, unul din cei mai de frunte pozitiviști:
- „Fizicianul, ca un om cuminte, încredințat, o dată pentru totdeauna, că Intimitatea lucrurilor i-i închisă, nu mai pleacă urechea la cel care-l întreabă de ce corpurile sînt calde și grele: ar cerceta în zădar, și renunță. In domeniul biologic, de asemeni, nu mai ie locul de a întreba pentru-ce substanța vie se alcătuește în niște forme în cari aparatele sînt, cu mai multă sau mai puțină exactitate, adaptate la țintă, la funcțiune. Să se adapteze ast-feliu ie una din proprietățile imanente sau dati ale acestei substanțe, ca aceea da-a se nutri, de-a se contracta, de-a simți, de-a gîndi. Această vedere, întinsă la perturbări, le îmbtățoșază ușor. Iear spiritul care nu tnai ie ținut să cerceteze conciliarea sau împăcarea cu neputință a fatalităților cu finalitățile, nu mai găsește nimic care să fie de ne-nțeles, cu alte cuvinte contrazicător, în ceea ce constată în lume".
Ieată fără-ndoeală un chip foarte lesnicios de-a filosofa și-un mijloc de-a ocoli toate contrazicerile cu putință. Iești întrebat, în privința unui fenomen : De ce-i așa ? Și D-ta răspunzi: Fiind-că-i așa. După care, nu-ți mai rămîne de cît un lucru să faci: să constați realitatea fenomenului și ordinea lui de coexistență sau de succesiune cu alte fenomene mai mult sau mai puțin în legătură cu iei, să te încredințezi prin observație și prin experiență că această coexistență și această succesiune se reproduc în acelea-și împrejurări pretutindeni și totdeauna, și, o dată dobîndită această convingere, să le prefaci într’o lege generală. Pricep că niște specialiști științifici pot face și trebuie să facă așa, pentru-că dacă ar face alt-feliu, dacă ar intercala în ordinea faptelor propriile lor idei, filosofiea pozitivă ar fi în primejdie să nu aibă drept temelie a rezonămintelor iei de cît niște fantezii mai mult sau mai puțin ingenioase, nu fapte. Dar nu pricep că un filosof care vrea să-nțeleagă ordinea faptelor să se poată mulțămi cu atît de puțin. A înțelege ie foarte greu, știu, dar asta-i de neaparată nevoe dacă vrei să faci filosofie serioasă.
Cui m’ar întreba: Care-i obîrșiea și substanța materiei în de obște sau mai bine a totalităței lucrurilor materiale a Universului, ieu nu mă voiu mulțămi să-i răspund doctoral și într’un chip atît de echivoc în cît m’ar putea suspecta de teologizm : originea și esența materiei nu le putem pătrunde, cu alte cuvinte astea sînt neaccesibile nouă. Pe un atare îl voiu întreba mai întăi, desprî ce materie vrea să vorbească ? Numai despre totalitatea corpurilor materiale, compuse sau simple, cari alcătuesc globul nostru, și, în cea mai largă a sa întindere, sistemul nostru solar, sau despre toate corpurile, cunoscute și necunoscute, a căror nesfîrșită și nedefinită totalitate alcătuește Universul întreg?
Dacă vrea să vorbească de cea dintăi, îi voiu spune că materiea globului nostru pămîntesc are fără-ndoeală o obîrșie, fiind-că a existat un timp, întru atît de îndepărtat în cît nici întrebătorul, nici ieu, nu ne putem face despre iei vre-o idee, un timp înse determinat, în care planeta noastră n’a existat, că aceasta s’a închegat în timp, și că obîrșiea materiei noastre planetare trebuie căutată în materiea sistemului nostru solar. Ii voiu spune înse că însu-și sistemul nostru solar, nefiina nici o lume absolută, nici nesfîrșită, ci cît se poate de mărginită și circonscrisă, și care așa dar nu există de cît prin raporturile sale neîntrerupte și reale de acțiune și reacțiune mutuală cu o nesfîrșitate de lumi asemănătoare cu iei, nu poate fi o lume eternă. Că-i lucru sigur că, împărtășind soarta a tot ce se bucură de-o existență determinată, reală, va trebui să dispară o dată, nu știu în cîte milioane de milioane de veacuri, și că, ca și planeta noastră, fără-ndoeală cu mult înaintea iei, dînsul a trebuit să aibă un început în timp. De unde urmează că obîrșiea materiei solare trebuie căutată în materiea universală.
Acum, dacă convorbitorul mieu mă întreabă care a fost obîrșiea materiei universale, a acestei totalități nesfîrșite de lumi pe cari le numim Univers nesfîrșit, îi voiu răspunde că întrebarea lui cuprinde-un noti-senz, că îea-mi insuflă așa zicînd răspunsul absurd pe care dînsul ar vrea să-l audă de la mine. Intrebarea aceasta se traduce prin alta: A fost oare vre-un timp în care materiea universală, Universul nesfîrșit, Ființa absolută și unică, să na fi ființat oare ? In care să nu fi existat de cît ideea, și neaparat ideea divină, Dumnezeu, care, dintr’o toană ciudată, după ce vreme de-o vecinieie, nesfîrșită-n trecut, după ce fusese un Dumnezeu trîndav sau un Dumnezeu neputincios, un Dumnezeu neisprăvit, îi trecu prin minte de-o dată și simți la un moment anumit, la o vreme determinată în timp, simți puterea și voința de-a crea Universul ? Dumnezeu care, după ce fusese vreme de-o vecinicie un Dumnezeu necreator, ajunse, nu știu prin ce minune de dezvoltare interioară, un Dumnezeu creator ?
In întrebarea despre obîrșiea materiei universale se cuprind necesar toate cele înșirate aici. Admițînd înse, pentru o clipă, chiar absurditatea unui Dumnezeu creator, tot la recunoașterea veciniciei Universului, vrînd-nevrînd, vom ajunge. Pentru-că Dumnezeu nu-i Dumnezeu de cît pentru-că-i presupus a fi absoluta desăvîrșire: absoluta desăvîrșire înlătură înse ori-ce idee, ori-ce putință de dezvoltare. Dumnezeu nu-i Dumnezeu de cît din pricină că natura sa ie neclintită, nestrămutată. Ceea-ce-i astă-zi, pururea a fost și va fi. Dacă-i astă-zi un Dumnezeu a tot puternic și creator, din totdeauna a fost. Nu la o vreme determinată a creat iei lumile așa dar, a creat Universul, ci din toată eternitatea. Așa dar Universul ieste etern. Fiind etern dînsul atuncea n’a fost creat, și n’a fost nici o dată un Dumnezeu creator.
In ideea unui Dumnezeu creator, zace contrazicerea, că ori-ce creație, idee și fapt împrumutate de la experiența omenească, presupune o vreme determinată în timp, pe cînd ideea de Dumnezeu presupune eternitatea: de unde rezultă o vădită absurditate. Aceea-și judecată se aplică la feliu și absurdităței unui Dumnezeu cîrmuitor al lumilor și leguitor. Iutr’un cuvînt, ideea de Dumnezeu nu suportă nici critica cea mai slabă. Ce rămîne căzînd Dumnezeu ? Rămîne eternitatea Universului nesfîrșit.
Ieată dar un adevăr cu privire la absolut și care îmbracă ori-cum caracterul unei certitudeni absolute, desăvîrșite : Universul ieste etern și rta fost nici o dată, de nimeni, creat. Acest adevăr ieste foarte însemnat pentru noi, fiindcă reduce cum s’ar chiema la neant, fiind-că spulberă, o dată pentru totdeauna, întrebarea asupra obîrșiei materiei universale, pe care pozitiviștii, cu Littré, o găsesc atît de anevoe de dezlegat, și smulge, tot o dată, din rădăcini, ideea unei ființi spirituale absolute, preexistente sau coexistente, ideea de Dumnezeu.
In cunoașterea absolutului, putem face încă un pas înainte, păstrînd totu-și garanțiea unei certitudeni absolute, desăvîrșite.
Să nu uităm că de cînd există lumea ie o adevărată eternitate. Ni-i foarte greu să ne-o închipuim, întru atît de anevoe poate întră în bietele noastre capete, din nenorocire atît de trecătoare, chiar ideea cea mai abstractă despre eternitate. Cu toate astea, neîndoios că eternitatea-i un adevăr neînfrînt și care se impune spiritului nostru cu tot caracterul unei absolute necesități. Și să n’o admitem nu ne ieste îngăduit. Ieată deci, Dumnezeul o dată înlăturat, ieată a doua întrebare ce ni se pune: În această eternitate ce se deschide nesfîrșită și boștiură sau căscată în urma momentului actual, a fost oare vre-o vreme determinată în timp cînd a început pentru întăea dată organizarea materiei universale sau a Ființei în lumi deosebite, organizate ? A fost oare vre-un timp cînd întreaga materie universală a putut să stee în stare de materie cu putință de organizare dar încă neorganizată ?
Să presupunem că înainte de a se putea în lumi deosebite organiza spontan, materiea universală a trebuit să treacă nu știu prin ce cîtitnT nenumărată de prealabile dezvoltări, despre cari nu vom putea nici o dată să ne facem măcar umbra umbrei vre unei oare-cari păreri. Aceste dezvoltări au putut să întrebuințeze un timp care prin imensitatea lui relativă să-ntreacă tot ce ne ai putea închipui noi. Dar cum de astă dată ie vorbi de niște dezvoltări materiale, iear nu de-un absolut neclintit, acest timp, ori-cît de imens ar fi fost, a fost neapărat un timp determinat, și ca atan nesfîrșit de cît eternitatea mai scurt. Să numim x tot timpul scurs de la cea dintăi închegare presupusă a lumilor din Univers pănă-n timpul de față. Să numim y tot timpul cît a durat acele prealabile dezvoltări ale materiei universale, înainte de a se putea organiza în lumi deosebite, aceasta. X + Y reprezintă o perioadă de tim care, relativ ori-cît de îndelungată ar fi, nu-i mai puțin o cîtirne determinată și prin urmare nesfirșit inferioară eternităței, nesfîrșit mai scurtă de cit aceasta. Să numim z suma acestor perioade de timp: x + y = z. Ei bine, în urma lui z rămîne încă eteruitatea. Intindeți pe x și pe y cît veți voi, înmulțiți-i pe amîndoi cu cifrele cele mai uriașe pe cari putea-veți a vi le închipui sau scrie ca scriitura voastră cea mai măruntă pe o linie lungă ca depărtarea de la pămînt la steaua cea mai depărtată vizibilă: veți mări pe z în aceea-și proporție, dar ori ce-ați face ca să-l măriți, oricît de uriaș ar ajunge, pururea va fi de cît eternitatea mai mic, pururea va avea eternitatea în urma lui.
Care-i încheerea la care veți fi cu chipul acesta aduși? Că, vreme de-o eternitate, materiea universală, această materie a cărei acțiune spontană, numai iea, a putut să creeze, să organizeze lumile fiind-că pe creatorul și cîrmuitorul divin l’am văzut dispărînd, ca și năluca acestuea, că această materie a stat inertă, fără mișcare, fără dezvoltare începătoare, fără acțiune, fără lucrare. Că, după asta, la un timp dat și determinat fără nici un cuvînt, de cine-va, în afară de iea, sau determinat de i:a însă-și, în eternitate, această materie s’a pus de-o dată-n mișcare, s’a pus de-o dată să se dezvolte, s’a pus de-o dată pe lucru, fără ca vre-o cauză, fie exterioară, fie interioară, s’o fi împins la aceasta? Asta-i o absurditate tot atît de vădită ca și aceea a unui Dumnezeu creator. Sînteți siliți să admiteți înse această absurditate, dacă presupuneți că organizarea lumilor în Univers a avut un început determinat oare-care, ori-cît de strașnic de depărtat ar fi înfățoșat de voi acest început de timpul de față. De unde urmează cu desăvîrșire vădit, că organizarea Universului sau a materiei universale în lumi deosebite ieste tot atît de eternă ca și ființa-i.
Ieată deci un al doilea adevăr absolut, care prezintă toate garanțiile unei certitudeni desăvîrșite. Universul ieste etern și organizarea-i ieste eternă și iea. Iear în acest Univers nesfîrșit, pentru Dumnezeu nici un loc, cît de mic. Asta-i destul de mult, nu-i așa ? Să vedem înse dacă nu mai putem face încă un al treilea pas mai departe.
Avem acum organizat Universul, în chip etern, într’o nesfîrșitate de lumi aparte, unele în afară de altele, dar, chiar prin asta, unele cu altele, păstrînd și raporturi neaparate, neîntrerupte. Ceea-ce Auguste Comte numește acțiunea mutuală a sorilor, acținne pe care n’a putut-o experimenta vre-un om, nici măcar observa, dar despre care însu-și ilustrul întemeetor al Filosofiei pozitive, iei care-i atît de aspru față de tot ce înfățoșază caracterul unei hipoteze neverificabile, vorbește cu toate astea ca de-un fapt pozitiv, care nu poate fi pus la nici o-ndoeală. Și vorbește așa fiind-că faptul acesta se impune spiritului omenesc, neapărat, de sine și c’o absolută necesitate, de îndată ce acest spirit nu mai ie sub stăpînirea jugului îndobitocitor al nălucei divine.
Acțiunea mutuală a sorilor rezultă neaparat din existența lor aparte, deosebită. Ori-cît de uriași ar fi, presupunînd chiar că urieșiea reală a celor mai mari ar întrece tot ce ne putem închipui ca întindere și mărime, cu toate astea toți acești sori sînt niște ființe determinate, relative, finite sau mărginite, și, ca atari, nici unui nu poate să cuprindă numai în sine cauza și baza propriei sale existențe: fie-care nu există și nu poate exista de cît prin acțiunea și reacțiunea lor mutuală, prin raporturile lor neîntrerupte, fie imediate, directe, fie indirecte, cu toți ceilalți. Această nesfîrșită înlănțuire de vecini.ce acțiuni și reacțiuni alcătuește reala unitate a Universului nesfîrșit. Această unitate universală nu există înse în deplinătatea iei nesfîrșită, ca unitate concretă, reală, care să cuprindă de fapt această întreagă cîtime nemărginită de lumi, cu nesecata bogăție a dezvoltărilor lor, această unitate nu există și nu se manifestă pentru nimenea ca atare. Dînsa nu poate exista pentru Univers, care, nefiind în sine nimic de cît o unitate colectivă, o vecinică rezultantă a acțiunei mutuale a lumilor împrăștiate în imensitatea nemărginită a spațiului, nu posedă nici un organ care să o conceapă. Dînsa nu poate exista pentru nimeni în afară de Univers, fiind-că-n afară de Univers nu se află nimic. Dînsa nu există, ca idee necesară și tot o dată abstractă, de cît în conștiința omenească.
Această idee ie cel din urmă grad al științei pozitive, punctul în care pozitivitatea și abstracțiea absolută se întîlnesc. încă un pas în această direcție și cădeți în fantasmagoriile metafizice și religioase. Așa-că, sub pedeapsă de-absurditate, pe această idee nu ie îngăduit să se întemeeze nimic. Ca cel din urmă capăt al științei omenești, aceastei științi iea nu poate să-i servească de bază.
O determinare însemnată și ultimă care rezultă nu din această idee, ci din faptul existenței unei cîtimi nesfîrșite de lumi aparte, îndeplinind neîntrerupt unele asupra altora o acțiune mutuală care alcătuește propriu zis existența fiecăreea, ie că nici una din lumile acestea nu ie eternă, că, cu toatele au avut un început și vor avea un sfîrșit, ori-cît de depărtat a putut să fie unul și va putea să fie celalt. In sinul acestei cauzalități universale care alcătuește ființa eternă și un că, Universul, lumile nasc, se încheagă, există, îndeplinesc o acțiune potrivită ființei lor, după care se dezorganizază, mor sau mai curînd se transformă, precum o fac cele mai mici lucruri de pe pămînt. Pretutindeni ie deci aceea-și lege, aceea-și orînduire, aceea-și natură. Nu vom putea ști nici o dată nimic mai mult. O nesfîrșitate de prefaceri cari au avut loc în eternitatea trecutului, o nesfîrșitate de alte prefaceri cari au loc, în nemărginirea spațiului chiar în timpul de față, ne vor rămînea necunoscute în veci. Dar știm că pretutindeni ie aceea-și natură, aceea-și ființă. Să ne fie destul.
Nu vom mai întreba așa dar care-i obîrșiea materiei universale, sau mai degrabă a Universului privit ca totalitatea unui număr nesfîrșit de lumi deosebite, aparte, mai mult sau mai puțin organizate, pentru că asemenea întrebare presupune un non-senz, crearea, și pentru-că știm că Universu-i etern. Am putea negreșit întreba: Care-i obîrșiea lamei noastre solare ? Fiindcă știm cu siguranță că aceasta-i născută, că s’a alcătuit la o vreme determinată în timp. Dar pe dată ce vom fi pus asemenea întrebare, va trebui să și recunoaștem că nici o dezlegare cu putință iea nu poate avea pentru noi.
A recunoaște obîrșiea unui lucru, însamnă a recunoaște toate cauzele, toate lucrurile a căror acțiune simultană și succesivă, directă și indirectă, a produs acest lucru. Ie vădit că pentru a determina obîrșiea sistemului nostru solar, ar trebui să cunoaștem pănă la cea din urmă, nu numai această întreagă nesfîrșitate de lumi cari au existat pe vremea nașterei sale și a căror acțiune colectivă, directă sau indirectă, l’a produs, ci și toate lumile trecute și toate acțiunile lumești al căror produs au fost chiar lumile astea. Ie destul si spunem că obîrșiea sistemului nostru solar se pierde într’o înlănțuire de cauze sau de acțiuni, nesfîrșite în spațiu, eterne-n trecut, și pe care, prin urmare, ori-cît de reală sau de materială ar fi, nu vom putea-o nici o dată determina.
Dar dacă ni-i cu neputință de-a recunoaște, într’un trecut etern și-n imensitatea nemărginită a spațiului, obîrșiea sistemului nostru solar sau acea sumă nedefinită de cauze a căror acțiune combinată a produs sistemul acesta și va urma mai departe să-I reproducă în veci, cîtă vreme nu va dispărea și dînsul la rîndul lui, putem cerceta obîrșiea aceasta sau cauzele acestea-n efectul lor, cu alte cuvinte în realitatea prezentă a sistemului nostru solar, sistem care ocupă-n nemărginirea spațiului o întindere mărginită și prin urmare determinabilă, dacă nu încă determinată. Pentru-că, țineți samă, o cauză nu-i cauză de cît întru cît se realizază-n efectul iei. O cauză care nu va fi tradusă de Ioc într’un produs real nu va fi de cît o cauză imaginară, o neființă. De unde urmează că ori-ce lucru, fiind produs în mod necesar de o sumă nedefinită de cauze, cuprinde combinarea reală a tuturor acestor cauze-n sine, și nu-i nimic în realitate de cît această combinare reală a tuturor cauzelor ce l’au produs. Această combinare i-i întreaga fiinjă reală, i-i intimitatea, substanța lui.
Întrebarea privitoare la substanța materiei universale sau la aceea a Universului cuprinde deci o presupunere absurdă: pe aceea a obîrșiei, a cauzei începătoare a lumilor, pe acea a Creărei. Ori-ce substanță ne fiind alt-ce-va de cît realizarea efectivă a unui număr nedefinit de cauze combinate într’o acțiune comună, pentru a explica substanța Universului ar trebui să i se caute obîrșiea sau cauzele, pe cari nu le are, Universul fiind etern. Lumea universală există: Ființa absolută, unică și supremă, în afară de care nimic nu poate să existe, iea ie. Cum să fie dedusă sau scoasă atunci din ce-va? Cugetarea de a ne ridica mai pre sus sau de a ne pune în afară de unica Ființă, în afară de lumea universală, implică, presupune Neantul Și ar trebui să avem puterea de-a făuri această Ființă pentru a-i deduce substanța dintr’o obîrșie care n’ar fi în sine, sau mai bine care n’ar fi iea însă-și. Tot ce putem face, ieste de-a constata mai întăi această Ființă unică și supremă, care ni se impune cu o absolută necesitate, de a-i studiea după aceea efectele în lumea ce ni-i cu adevărat accesibilă: mai întăi în sistemul nostru solar, și apoi, mai ales, pe globul nostru cel pămîntesc.
Fiind-că substanța unui lucru nu-i alt-ce-va de cît reala combinare sau realizarea tuturor cauzelor ce l’au produs, ie vădit că dacă am putea recunoaște substanța lumei noastre solare, am recunoaște toate cauzele tot o dată, cu alte cuvinte întreagă această nesfîrșitate de lumi, a căror acțiune combinată, directă sau indirectă, s’a înfăptuit în creațiea iei, Universul l’am recunoaște.
Ieată-ne deci ajunși la un cerc vicios: Pentru a recunoaște cauzele universale ale lumei solare, trebuie să recunoaștem substanța acestei lumi, pentru a recunoaște înse această din urmă substanță, ar trebui să recunoaștem toate cauzele universale. O ieșire din această dificultate, care la cea dintăi privire pare cu neputință de descurcat, o ieșire totu-și există. Ieat-o: Natura intimă sau substanța unui lucru nu se recunoaște numai prin suma sau combinarea tuturor cauzelor ce-au produs acest lucru, dînsa se recunoaște și prin suma diferitelor sale manifestări sau a tuturor acțiunilor pe cari le îndeplinește-n afară.
Ori-ce lacru nu ieste de cît ceea ce face: făptuirea, manifestarea exterioară, acțiunea acestui lucru, neîntreruptă, multiplă, asupra tuturor celorlalte lucruri cari-s în afară de iei, asta-i arătarea deplină a naturei, substanței sale, sau a ceea ce metafizicii, și cu iei și Littré, numesc intima lui ființă. In ceea ce se numește interiorul său nu poate avea nimic care să nu-i fie manifestat în exterior: într’un cuvînt, acțiunea și ființa oricărui lucru sînt una.
Cine-va s’ar putea minuna că vorbesc de acțiunea tuturor lucrurilor, chiar a celor mai inerte în aparență, întru atît ne-am obicinuit de-a nu atribui înțelesul acestui cuvînt de cît acelor fapte cari-s însoțite de-o oare-care agitare vădită, de mișcări aparente, și mai cu samă de conștiința animală sau omenească, a celui care lucrează. Dar, vorbind la dreptul, în natură nu-i nici un punct, care să fie vre-o dată-n repaos, fie-care găsindu-se, în fie-care clipă, in infinitismala parte din fie-care secundă, agitat de-o acțiune și de-o reacțiune neîntreruptă. Ceea-ce noi numim imobilitate sau neclintire, repaos, nu-i de cît aparența grosolană a unor noțiuni cu totul relative. In natură, totul ieste mișcare și acțiune; ființare nu însemnează de cît lucrare. Tot ceea-ce numim proprietăți ale lucrurilor: proprietăți mecanice, fizice, chimice, organice, animale, umane, nu-s alt ce-va de cît diferite moduri de acțiune. Ori-ce lucru nu-i un lucru determinat sau real de cît prin proprietățile ce posedă, și nu posedă aceste proprietăți de cît întru cît proprietățile astea Ie manifestă, proprietățile lucrului determinînd raporturile sale cu lumea exterioară, cu alte cuvinte diferitele sale moduri de acțiune asupra lumei exterioare. De unde urmează că fie-care lucru nu ie real de cît întru cît se manifestează, lucrează : suma diferitelor sale acțiuni, ieată întreaga-i ființă.
Acesta-i un adevăr universal care nu admite nici o excepție și care se aplică de o potrivă și lucrurilor neorganice celor mai inerte în aparență, șî corpurilor simple, ca și organizațiilor celor mai complicate și pietrei, și corpurilor chimice simple, ca șl omului de geniu și tuturor lucrurilor intelectuale și sociale. Omul n’are într’adevăr in lăun-trul său de cît ce ea-ce manifestează într’un chip oare-care-n afară. Acele așa numite genii necunoscute, acele spirite deșarte și împătimite de sine, cari se tînguesc mereu că nu izbutesc nici o dată să dee la lumină comorile ce zic iele că zac în iele, sînt într’adevăr totdeauna cele mai nenorocite ființi față de ființa lor intimă: astea n’au în sine nimic. Să luăm bună-oară un om de geniu, mort la vrîsta întrărei lui în deplină virilitate, cînd avea să descopere, să creeze, să manifesteze lucruri mari, și care a dus cu sine-n mormîht, după cum se zice-n de obște, cele mai sublime concepții, pentru omenire pe veci pierdute. Ieată o pildă care pare a dovedi contrarul adevărului pe care l’am enunțat: ieată o ființă intimă cît se poate de reală, cît se poate de serioasă, și care nu nu s’a manifestat cît de cît. Dacă vom cerceta mai de-aproape această piidă, vom vedea că dînsa nu cuprinde de cît exagerări, sau niște cu totul falșe aprecieri.
Mai îniăi, ce ieste un om de geniu ? O natură individuală care, în unele privinți, cari din punctul omenesc de vedere, intelectual și moral, sînt firește dintre cele mai însemnate, ieste organizat mai bine de cît comunul oamenilor: o organizare superioară, un instrument relativ cu mult mai desăvîrșit. Idei înăscute știm că nu sînt. Nici un om nu aduce cu sine nici o idee cînd naște. Ceea ce aduce omul ie o facultate naturală și formală, mai mare sau mai mică, de-a concepe ideile pe cari le găsește închegate fie în propriul său mediu social, fie într’un mediu străin, dar cari într’un chip sau altul întră în comunicare cu iei, o facultate de-a concepe mai întăi aceste idei, de-a le reproduce apoi prin munca creerului său, cu totul formală, și de-a le da, prin această muncă internă, une-ori, o nouă dezvoltare, o formă nouă și o întindere nouă. Opera celor mai mari genii numai în aceasta constă. Nici un geniu nu aduce cu sine comori intime. Spiritul și inima celor mai mari genii nasc goale, după cum corpul lor naște gol. Ceea-ce naște cu aceste genii, ie un minunat instrument, a cărui pierdere neașteptată ie fără-ndoeală o mare nenorocire, pentru-că instrumentele minunate, prea bune, în organizarea socială de azi și cu higiena de a-zi, mai cu samă, sînt cît se poate de rari. Dar ceea-ce pierde omenirea cu’ aceste genii nu-i un cuprins oare-care real, ci posibilitatea de-a crea un cuprins.
Pentru a ne da samă de ce pot fi acele așa zise comori înăscute ale unei naturi de geniu și de ființa intimă a acestei naturi, închipuiți-vă c’ar fi transportată, din cea mai fragedă copilărie, într’o insulă deșartă. Presupunînd că n’ar pieri, ce va ajunge iea oare ? O sălbătăciune, care va merge cînd pe picioarele de dinapoi, cînd în patru labe, ca momițele, pare va duce vieața momițelor, va cugeta ca iele, se va rosti ca iele, nu prin cuvinte ci prin sunete, fără să fie prin urmare în stare să cugete, și care va fiN chiar mai pre jos de cît cea din urmă dintre momiți: pentru-că aceste din urmă, trăind în societate, se dezvoltă păn la un punct, pe cînd natura noastră genială, ne avînd nici o legătură cu niște ființi asemănătoare cu sine, firește va rămînea idioată.
Luați aceea-și natură de geniu la vrîsta de două-zeci de ani, cînd ie foarte mult dezvoltată, datorită comorilor sociale pe cari le-a împrumutat de la mediu-i și pe cari le-a elaborat și reprodus în sine cu acea ușurință sau cu acea putere de geniu cu totul formală cu care natura a înzestrat-o. Transportați acest geniu în deșert și siliți-l să trăească aici două-zeci sau trei-zeci de ani, în afară de ori-ce relații sau legături omenești. Ce va ajunge iei oare? Un nebun, un sălbatec, un mistic, poate întemeetorul unei religii noi, dar nu al uneea din acele mari religii cari în trecut au avut puterea să frămînte adînc popoarele și să le facă să progreseze după metoda proprie spiritului religios. Nn, dînsul va născoci vre-o religie solitară, monomană, neputincioasă și cît se poate de caraghioasă.
Ce-nsamnă asta ? însamnă că nici un om, nici chiar cel mai puternic geniu, n’are propriu zis nici o comoară în iei, ci că toate comorile împărțite de acesta cu dărnicie au fost mai întăi de dînsul împrumutate de la aceea-și societate căreea are aerul de-a Ie hărăzi mai tîrziu. în privința asta se poate zice că tocmai oamenii de geniu sînt acei cari ieu mai mult de la societate, căreea îi și datoresc prin urmare mai mult.
Copilul cel mai bine înzestrat de natură rămîne destul de îndelungată vreme fără să se ivească în iei măcar o urmă din ceea-ce s’ar putea numi ființa lui intimă. Se știe că toată ființa intelectuală a copiilor ie mai întăi excluziv sau cu totul pornită-n afară: copiii sînt mai întăi cum am zice numai întipărire și observație: de-abiea după ce un început de judecată și de stăpinire de sine, cu alte cuvinte de voință, naște în iei, dînșii încep să aibă o lume internă, o ființă intimă. Din timpul ucesta datează, pentru cea mai mare parte din oameni, amintirea de sine. Ființa intimă înse, chiar de la nașterea-i, nu rămîne nici o dată numai internă; pe măsură ce se dezvoltă, dînsa Se manifestă ca totu-n afară, și se manifestă prin schimbarea progresivă a tuturor raporturilor copilului cu oamenii și cu lucrurile ce-l înconjoară. Aceste multiple raporturi, adesea nepătrunse și cari trec mai totdeauna neobservate, sînt tot atîtea acțiuni săvîrșite de autonomiea relativ născîndă și crescîndă a copilului față de lumea exterioară: acțiuni foarte reale, cu toate că neobservate, a căror totalitate, în fie-care clipă din vieața copilului, îi exprimă întreaga ființă intimă, și cari se pierd, nu fără a-și întipări cît de cît urma sau fără să aibă o cît de slabă înrîurire asupra totalităței raporturilor omenești cari alcătuesc, la o laltă, realitatea vieței sociale.
Cele spuse despre copil sînt tot atît de adevărate șl pentru adolescent. Raporturile acestuea, pe măsură ce se dezvoltă ființa-i intimă, cu alte cuvinte instinctele și mișcările vieței animale, ca și cugetările și sentimentele omenești, raporturile acestuea se înmulțesc, și totdeauna, fie în chip pozitiv, ca atragere și cooperare, fie în chip negativ, ca răzvrîtire și ca respingere, toată ființa-i intimă se manifestă în totalitatea raporturilor sale cu lumea exterioară. Nimic, ființînd îh realitate, nu poate rămînea fără o deplină manifestare de sine-n afară, atît în oameni cît și în lucrurile cele mai inerte și mai puțin demonstrative. Se știe istoriea bărbierului regelui Midas: necutezînd să spue nimănui cumplita-i taină, dînsul o-ncredință pămîntului, iear pămîntul o dete pe față : așa se află că regele Midas avea urechi de măgar. A ființa în realitate, și pentru oameni ca și pentru tot ce ființază, nu însamnă altă ce-va de cît a se manifesta.
Sa ne întoarcem acum la pilda luată de noi: un tînăr de geniu moare la vrîsta de dou-zeci de ani, cînd avea să descopere vre-un fapt mare, sau să vestească lumei vre-o sublimă concepție. Duce oare ce-va cu iei în mormînt? Da, o mare posibilitate, nu o realitate. Intru cît această posibilitate a fost realizată în iei, pănă să-i ajungă ființa intimă, fiți încredințați, într’un chip sau în altul aceasta s’a și manifestat în relațiile avute cu lumea exterioară. Concepțiile geniale, ca și acele mari fapte vitejești cari une-ori deschid o nouă cale vieței popoarelor, nu nasc de loc spontan, așa de-o dată, nici în omul de geniu, nici în mediul social care-l încunjură pe acesta, care-l nutrește, care-l inspiră, fie pozitiv, fie chiar în chip negativ. Ceea-ce inventează sau face omul de geniu, se afla încă de mult în stare de elemente în dezvoltare, tinzînd să se concentreze și să se strîngă mereu mai multe, chiar în societatea căreea omul de geniu îi hărăzește invențiea ce face său fapta. Și chiar în omul de geniu, invențiea, concepțiea ’ sublimă sau fapta vitejască nu se produc de-o dată: astea-s totdeauna rodul unei pregătiri interioare îndelungate care, pe măsură ce se dezvoltă, nu lipsește nici o dată de-a se manifesta într’un chip sau în altul.
Să presupunem deci că omul de geniu moare chiar în momentul cînd avea să-și isprăvească această îndelungată lucrare interioară și s’o manifesteze lumei uimite. Ca neisprăvită, această lucrare nu-i reală de loc: ca pregătire înse ie foarte reală. Ca atare, înse, fiți încredințați, dînsa s’a manifestat pe deplin fie în faptele, fie în scrierile, fie în convorbirile acestui om. Pentru-că dacă un om nu face nimic, nu scrie nimic, nu vorbește nimic, să știți că nici de inventat n’are să inventeze nimic, și nici o pregătire interioară nu se face în iei: poate deci să moară în pace fără să lese după iei regretffl vre-unei mari concepții pierdute.
în tinereța mea am avut un foarte scump prieten, Nicolai Stankevici, 1813—1840. Iera cu adevărat o natură genială: o mare inteligență întovărășită de-o inimă mare. Cu toate astea omul acesta n’a făcut nimic, n’a scris nimic care să-i poată păstra numele în istorie. Ieată deci o ființă intimă, pierdută fără manifestare și fără urmă? De loc. Stankevici, cu toate-că, sau poate tocmai pentru-că iera ființa cea mai puțin pretențioasă și mai puțin ambițioasă din lume, fu centrul viu al unui mănunchiu de tineri din Moscova, care viețuiră așa zicînd, mai mulți ani, din inteligența sa, din cugetările sale, din sufletul său. Fui din numărul lor, și-l privesc, întru cît-va, drept creatorul mieu. Dînsul creă la feliu pe-un alt om, al cărui nume va rămînea nepieritor în literatura și-n istorica dezvoltărei intelectuale și morale a Rusiei : pe răposatul mieu prieten Visarion Belinsky, născut în Februar 1810, cel mai energic luptător pentru cauza emancipărei populare, sub împăratul Nicolae. Dînsul muri muncind, la 26 Mai 1848, tocmai cînd polițiea secretă dăduse ordinul să fie arestat: muri binecuvîntînd republica abiea proclamată în Franța.
Să ne întoarcem la Stankevici. Ființa lui intimă se manifestase pe deplin în relațiile avute cu prietenii mai întăi, și apoi cu toți cei cari au avut norocul să fie mai pe-aproape de iei: un adevărat noroc, pentru-că iei$ cu neputință să trăești lîngă iei, fără să te simți oare-cum mai cîș-tigat, mai înobilat. Față de iei, nici o cugetare păcătoasă sau trivială, nici un instinct rău nu părea cu putință: oamenii cei mai ordinari, sub în-rîurirea lui încetau de-a mai fi ordinari. Stankevici făcea parte din acea categorie de naturi și bogate și delicate, pe cari David Straus le-a caracterizat atît de nimerit în lucrarea lui Geniul religiilor. Sînt oameni cari au fost înzestrați cu-n mare geniu, zice acesta, geniu pe care nu l’au manifestat prin nici un act mare istoric, prin nici o creație științifică, artistică sau industrială, cari n’au întreprins nici o dată nimic, n’au săvîrșit nimic, n’au scris nimic, a căror întreagă acțiune s’a concentrat și s’a rezumat în vieața lor personală, și cari, cu toate astea, au lăsat după iei o Urmă adîncă-n istorie prin acțiunea, cu totul personală, ce-i drept, totu-și foarte puternică, ce au desfășurat-o asupra anturajului lor cel mai apropiat, asupra discipolilor sau ucenicilor lor. Această acțiune se-ntinde și se perpetuează, mai întăi, prin tradițiea orală, și mai tîrziu fie prin scrieri, fie prin actele istorice ale discipolilor sau ale discipolilor discipolilor lor... Dr. Straus afirmă, mi se pare cu multă dreptate, că Hristos, privit ca personaj istoric și real, fu unul din cei mai mari reprezentanți, din cele mai ilustre exemplare din această categorie cu totul particulară de oameni de geniu intimi. Tot așa iera și Stankevici, cu toate-că fără-ndoeală într’o măsură cu mult mai mică de cît Isus.
Cred c’am spus acuma destui pentru a dovedi că-n om nu se află nici o ființă intimă care să nu se manifesteze pe deplin în suma totală a raporturilor sale exterioare sau în acțiunile sale asupra lumei exterioare. Și de vreme ce asemenea lucru ie vădit pentru omul înzestrat cu cel mai mare geniu, trebuie să fie și mai vădit pentru tot restul ființelor reale: animale, plante, lucruri neorganice, și corpuri simple. Toate funcțiile animale a căror combinare armonioasă alcătuește unitatea animală, vieața, sufletul, ieul animal, nu sînt altă ce-va de cît un raport ne-ntrerupt de acțiune și reacțiune cu lumea exterioară, prin urmare o manifestare ne-ntreruptă, în afară de care nu poate exista nici o ființă intimă animală, animalul ne viețuind de cît întru cît organizmu-i funcționează. Ca și cu plantele. Voiți să analizați, să disecați animalul? Veți găsi diferite sisteme de organe: nervi, mușchi, oase, diferite compuse, toate materiale, vizibile și reductibile chimicește. Veți găsi în animal, ca și-n plante, celule organice, și, ducînd analiza cît mai departe, corpuri chimice simple. Ieată toată ființa lor intimă: asta-i cu totul exterioară, și în afară de iea nu mai există nimic. Și toate aceste părți materiale a căror ansamblu, orînduit într’un chip anumit, care li-i propriu, alcătuește animalul, se manifestează fiecare deplin prin propriea-i acțiune mecanică, fizică, chimică, cum și organică în timpul vieței animalului, iear după moartea-i numai mecanică, fizică și chimică : toate se găsesc într’o neîntreruptă mișcare de acțiuni și reacțiuni necurmate, mișcare care li-i întreaga ființă.
Cu toate corpurile organice, ca și pu toate corpurile simple, tot așă ie. Luați un metal sau o pieatră: există oare în aparență ce-va mai inert și mai puțin revărsător ? Ei bine, metalul, pieatra, se mișcă, lucrează, se revarsă, se manifestează neîncetat, și numai cu chipul acesta există. Pieatra și metalul au toate proprietățile fizice, și, în calitate de corpuri chimice, simple sau compuse, se găsesc cuprinse într’un proces, foarte dămol uneori, neîntrerupt înse, de compunere și descompunere moleculară. Aceste proprietăți sînt tot atîtea moduri de acțiune și de manifestare-n afară. Luați înse pietrei și metalului aceste proprietăți. Ce va mai rămînea din pieatră și din metal ? Abstracțiea unui lucru, nimic.
Din toate astea urmează, în chip vădit, netăgăduit, că Ființa intimă a lucrurilor, născocită de metafizici spre marea bucurie a teologilor, declarată chiar de filosofiea pozitivistă ca drept reală, ieste o Ne-Ființă, ca și Ființa intimă a Universului, ca și Dumnezeu, care ieste tot Ne-Ființă, și că tot ce are o existență reală se manifestează integral și pururea în proprietățile, în raporturile sau actele sale.
Ce însemnează acum cuvintele: „Fizicianul, ca un om cuminte, încredințat, o dată pentru totdeauna că intimitatea lucrurilor i-i închisă,... și celelalte ? Lucrurile nu fac alta de cît să se arate în chip naiv, pe deplin, în toată întregimea ființei lor, cui vrea numai să le privească cu simplitate, fără prejudecată și fără ideea fixă metafizică, teologică. Firește, fizicianul școalei pozitiviste, vorba ceea, căutînd amiaza la paisprezece, și neînțelegînd nimic din această naivă simplitate a lucrurilor reale, a lucrurilor naturale, va declara cu gravitate că-n sinul lor se află o ființă intimă pe care lucrurile o păstrează pentru sine, ascunsă. Firește, metafizicii, teologii, ne mai putînd de bucurie de această descoperire, de altminteri sugerată de iei, se vor sluji de această intimitate, de acest în sine al lucrurilor, pentru a-și băga Dumnezeul în iea.
Ori-ce lucru, ori-ce ființă din lume, ori de ce natură ar fi, n’are de cît caracterul obștesc de a fi rezultatul imediat al combinărei tuturor cauzelor cari au contribuit la producerea sa, fie direct, fie indirect. Ceea-ce implică, pe-o cale de succesive transmiteri, ori-cît de lungă sau de îndepărtată ar fi, de-a fi rezultatul tuturor cauzelor trecute și prezente lucrătoare în infinitul Univers. Și cum toate cauzele sau acțiunile cari au loc în lume sînt niște manifestări ale lucrurilor aflătoare-n realitate, și cum ori-ce lucru nu există-n realitate de cît în manifestarea ființei sale, fiecare își transmite așa zicînd propriea ființă lucrului la a cărui producere acțiunea sa specială contribue. De unde urmează că fiecare lucru, privit ca o ființă determinată, născută-n spațiu și timp, sau ca produs, cuprinde-n sine întipărirea, urma, natura tuturor lucrurilor cari au existat și există în Univers. Ceea-ce implică, neapărat, identitatea materiei sau a Ființei universale.
Fie-care lucru, în toată integritatea ființei sale nefiind alta de cît un produs, atît proprietățile sale cît și diferitele sale moduri de acțiune asupra lumei exterioare, cari, după cum am văzut îi alcătuesc întreaga ființă, tot niște produse sînt și iele, neapărat. Ca atari, astea nu-s de loc niște proprietăți autonome, cari să nu atîrne de cît de propriea natură a lucrului, independent de ori-ce cauzalitate exterioară. In natură sau în lumea reală, n i există de loc ființă independentă, nici proprietate independentă. Din potrivă, acolea totu-i dependență mutuală sau atîrnare. Purcezînd din această cauzalitate exterioară, proprietățile unui lucru ii sînt prin urmare impuse; astea îi alcătuesc, privite la o laltă, modul de acțiune neapărat, îi alcătuesc legea. Pe de altă parte nu se poate zice tocmai că această lege ar fi impusă lucrului, pentru-că această expresie ar presupune o existență mai dinainte a lucrului, sau o existență despărțită de legea sa, pe cînd legea, acțiunea, proprietatea, alcătuesc aici ființa lucrului însu-și. Insu-și lucrul nu-i alta de cît tocmai această lege. Urmînd-o, lucrul își manifestă propriea sa natură intimă: iei ieste. De unde urmează că toate lucrurile reale, în dezvoltarea și-n toate manifestările lor sînt fatal cîrmuite de legile lor, legi cari li-s impuse atît de puțin în cît astea alcătuesc, din potrivă, toată ființa acestor lucruri.
In toate lucrurile există cu adevărat o parte sau, dacă voiți, un soiu de ființă intimă, care nu-i de loc neaccesibilă, dar care ie nesezizabilă pentru știință. Asta nu-i de loc ființa intimă, despre care vorbește Littré cu toți metafizicii și care ar alcătui după iei acel în sine al lucrurilor și acel de ce al fenomenelor. Asta-i din potrivă, partea cea mai puțin esențială, cea mai puțin interioară, cea mai exterioară, și tot o dată cea mai reală și cea mai trecătoare, cea mai fugitivă a lucrurilor și a ființelor : asta-i materialitatea lor imediată, individualitatea reală, cum numai simțurilor noastre se-nfățoșază și pe care nici o reflectare a spiritului nu poate s’o reție, nu poate s’o exprime nici un cuvînt. Repetînd o observație foarte ciudată, pe care mi se pare că Hegel a făcut-o pentru întăea oară, vom vorbi despre particularitatea vorbirei omenești de-a nu putea exprima de cît generalități, iear nu existența imediată a lucrurilor, în toată golicimea realistă a cărei întipărire imediată ni-i adusă de simțuri. Tot ce puteți spune despre un lucru ca să-l determinați, toate proprietățile ce i le veți atribui sau pe cari le veți găsi în iei, vor fi niște determinări generale, aplicabile, în diferite grade și într’o cîtime nenumărată de cazuri diferite, la o mulțime de alte lucruri. Cele mai amănunțite, cele mai intime, cele mai materiale determinări sau descrieri, ce veți putea face despre un lucru, vor fi tot niște determinări generale, iear nu individuale. Individualitatea unui lucru nu se exprimă. Pentru a indica această individualitate va trebui sau să duceți pe cel cu care vorbiți s’o vadă, s’o audă, s’o pipăe, sau va trebui să-i determinați locul și timpul, ca și raporturile sale cu alte lucruri determinate mai dinainte și cunoscute. Această individualitate scapă ori-căror altor determinări. Dînsa își scapă încă chiar sie-și, fiind-că însă-și iea nu-i alta de cît o transformare neîncetată: ieste, a fost, nu mai ieste, sau ieste altă ce-va. Realitatea-i nestrămutată, ieste de a dispărea sau aceea de-a se preface. Această realitate nestrămutată, ie partea sa generală, i-i legea, obiectul științei. Această lege, luată și privită aparte, nu-i de cît o abstracție, lipsită de orice-caracter real de ori-ce existență reală. In realitate iea nu există, iea nu-i o lege efectivă, de cît în acest proces real și viu de transformări imediate, fugitive, nesezizabile și cari nu pot fi exprimate prin graiu. Asta-i dubla natură, natura contrazicătoare, a lucrurilor: de-a fi în realitate în ceea-ce încetează de-a fi, și de-a nu exista de loc în realitate în ceea-ce rămîne general și nestrămutat în mijlocul neîntreruptelor lor transformări.
Legile rămîn, dar lucrurile pier, ceea-ce ie tot una cu a zice că iele încetează de-a fi acele lucruri, ajungînd lucruri nouă. Cu toate astea iele-s niște lucruri existente, reale, pe cînd legile lor n’au existență efectivă de cît întru cît sînt pierdute în iele, nefiind într’adevăr ce-va de cît atîta vreme cît sînt modul real al existenței reale a lucrurilor : privite aparte, în afară de această existență, aceste legi ajung niște abstracții fixe și inerte, sau ne-ființi.
Dezvoltarea succesivă a lumei materiale, ca și a vieței organice, animale, și a inteligenței istorice progresive, atît individuale cît și sociale, a omului, în lumea asta, o pricepem prea bine. Asta-i o mișcare cu totul naturală, de la simplu la compus, de jos în sus, sau de la inferior la superior : o mișcare conformă tuturor experiențelor noastre zilnice, și prin urmare conformă și logicei noastre naturale, legilor proprii spiritului nostru care, neformîndu-se nici o dată și neputîndu-se dezvolta de cît cu ajutorul acestor experiențe, nu-i drept vorbind de cît reproducerea lor mintală, cerebrală, sau rezumatul lor reflectat.
Sistemul idealiștilor ne prezintă cu totul contrarul. Sistemul lor răstoarnă cu desăvîrșire toate experiențele omenești și-acel bun simț universal și comun, care-i condițiea neaparată a ori-cărei butie-nțelegeri dintre oameni și care, plecînd de la acel atît de simplu și de în de obște recunoscut adevăr, că de două ori două fac patru, și mergînd pănă la cele mai sublime și mai complicate considerații științifice, neadmițînd de altminteri nici o dată nimic care să nu fie scrupulos de cătră expirință sau dî observarea lucrurilor sau a faptelor îmărit, alcătuește singura bazl serioasă a cunoștințelor omenești.
In loc de-a urma calea naturală, cb jos în sus, de la inferior la superior, și de la relativ simplu la mai complicat: în loc de-a urmări cumințește, rațional, mișcarea progresivă și reală de la lumea neorganică la lumea organică, vegetală și apoi animală și apoi special umană: de la materiea chimică sau de la ființa chimică la materiea vie sau la ființa viețuitoare, sau-de la ființa viețuitoare la ființa cugetătoare, cugetătorii idealiști, stăpîniți, orbiți și împinși de năluca divină pe care-au moștenit-o de la teologie, apucă cu desăvîrșire calea contrară, Iei merg de sus în jos, de la superior la inferior, de la complicat la simplu. Dînșii încep prin Dumnezeu, fie ca persoană, fie ca substanță său idee divină, și cel dintăi pas pe care-l fac ie o cumplită rostogolire din înălțimile sublime ale eternului ideal în mocirla lumei materiale, de la perfecțiea absolută la imperfecțiea absolută, de la cugetare la Ființă, sau mai nimerit de la Ființa supremă la Neant, o cumplită rostogolire în hău Cînd, cum și de ce Ființa divină, eternă, nemărginită, Desăvîrșitul absolut, plictisit fără-ndoeală de sine, s’a hotărît la acest desperat salt-mortal, ieată ce nici un idealist, nici un teolog, nici un metafizic, nici un poet nu s’a priceput nici o dată să înțeleagă nici iei, nici să explice celor profani. Toate religiile trecute și prezente și toate sistemele de fdosofie transcedentale se învîrtesc asupra acestei unice și inice taine. O numesc inică, cu alte cuvinte nelegiuită, fiind-că taina aceasta a fost și urmează să mai fie și a-zi consacrarea tuturor grozăviilor cari s’au săvîrșit și cari se săvîrșesc în lumea omenească. O numesc unică, fiind-că toate celelalte absurdități teologice și metafizice cari îndobitocesc spiritul oamenilor nu sînt alt-ce-va de cît urmările iei necesare... Oameni sfinți, legiuitori inspirați, profeți, Mesii, au căutat în iea vieața și n’au găsit în iea de cît cazna și moartea. Ca și sfinxul cel antic, taina asta i-a mistuit, fiind-că nu s’au priceput s’o dezlege. Mari filosofi, de la Heraclit și Platon pănă la Descartes, Spinoza, Leibnitz, Kant, Fichte, Shelling și Hegel, fără să mai vorbim de filosofii indieni, au scris grămezi de volume și au creat niște sisteme pe cît de ingenioase pe atît de sublime, în cari au spus în treacăt multe lucruri mari și frumoase, și au descoperit adevăruri nemuritoare, dar cari au lăsat taina asta, ținta de căpetenie a cercetărilor lor transcendente, tot atît de nepătrusă precum fusese și înaintea lor. Și dacă uriașele silinți ale celor mai minunate genii cunoscute de lume, cari, vreme de cel puțin trei-zeci de veacuri au întreprins, această muncă de Sisif, mereu și mereu, dacă silințele acestea n’au izbutit de cît să facă această taină și mai de nepătruns, putem noi oare nădăjdui că ni se va dezvălui astă-zi nouă, prin speculările rutinare ale unor discipoli pedanți, ai unei metafizici artificial încălzite, și asta într’o vreme cînd toate spiritele viguroase și serioase s’au abătut de la această echivocă știință, izvorîtă dintr’o tranzacție, negreșit istoricește explicabilă, sau dintr’un compromis dintre nejudecata credinței și judecata științifică, sănătoasă?
Ie vădit că această cumplită taină nu poate fi nici cu-n chip explicată, cu 3lte cuvinte că ie absurdă, fiind-că numai absurdul nu se lasă nici de cum explicat. Ie vădit că ori-cine, pentru fericirea-i, pentru vieața-i, are nevoe de iea, trebuie să renunțe la judecata-i, și întorcîndu-se dacă poate la credința naivă, oarbă, tîmpită, să repete, cu Tertulian și cu toți credincioșii de bună credință, aceste cuvinte cari rezumează chiar miezul teologiei: Credo quia absurdam: tocmai pentru că-i absurd, cred. Cu chipul acesta încetează ori-ce discuție, și nu mai rămîne de cît stupiditatea credinței, triumfătoare. Dar se pune pe dată altă-ntrebare: Cum poate naște, întfun om inteligent și-nvățat nevoea de a crede în taina asta ?
Ca să se fi păstrat în popor, și mai ales în populațiile rurale, mult mai mult de cît în proletariatul de la orașe, credința într’un Dumnezeu creator, cîrmuitor, judecător, stăpînitor, defăimător, mîntuitor și bine-facător al lumei, nimic mai firesc. Din nenorocire poporul ie încă foarte nepriceput, și-i ținut în nepriceperea asta de silințele necurmate ale tuturor guvernelor, cari privesc nepriceperea poporului ca una din cele mai de căpetenie condiții ale propriei lor puteri. Zdrobit de munca lui zilnică, lipsit de răgaz, de relații intelectuale, lipsit de cetire, în sfîrșit lipsit aproape de toate mijloacele și de-o bună parte din îndemnurile cari dezvoită judecata în oameni, poporul admite cele mai adesea fără nici o critică și de-avalma tradițiile sau datinele religioase. Invăluindu-l în toate împrejurările vieței, de mic copil, și fiind întreținute în sînui său de o mulțime de otrăvitori de tot soiul, oficiali, preoți și laici, acestea se prefac la dînsul într’un soiu de obicinuință mintală și moraiă, foarte adesea mult mai puternică de cît bunul său simț natural.
Mai ie o împrejurare care explică și-ndreptățește întru cît-va credințele absurde ale poporului. Această împrejurare ieste starea lui păcătoasă la care se găsește vrînd-nevrînd osîndit, de organizațiea economică a societăței, chiar în țările cele mai civilizate ale Europei. In privința intelectuală și morală, de alt-felia ca și-n privința materială, redus la minimum unei existenți omenești, închis în vieața sa ca și un deținut la nchisoare, fără orizont, fără scăpare, fără viitor chiar, dacă dăm crezare economștilor, poporul ar trebui să aibă sufletul nepomenit de strimt și instinctul mărginit al burghejilor ca să nu simtă nevoea de-a ieși din asemenea stare. Dar pentru asta iei n’are de cît trei mijloace: două fantastice și-al treelea real. Cele două dintăi sînt cîrciuma și biserica: desfrîul corpului și desfrîul spiritului. Cel de-al treilea ieste revoluțiea socială. Și ieu cred că aceasta din urină, mult mai mult, cel puțin de cît toate propagandele teoretice ale liber cugetătorilor, va fi în stare să spulbere pănă și urmele credințelor religioase și-ale stricăciunilor din popor, credinți și stricăciuni mult mai strîns legate-mpreună de cît ne-nchipuim noi. Punînd în locul plăcerilor amăgitoare și tot o dată grosolane ale acestor păcătoșenii trupești și sufletești, plăcerile pe cît de gingașe, pe atît de reale ale omenimei pe deplin dezvoltată în fie-care și-n toți, numai revoluțiea socială va avea puterea de a închide, în acelaș timp, toate cîrciumele și toate bisericele.
Pînă atunci poporul, luat la o laltă, va crede, și dacă temeiu să creadă nu va avea, va avea cel puțin dreptul. Există o categorie de oameni cari, dacă nu cred, trebuie cel puțin să se prefacă că cred. Toți chinuitorii, toți apăsătorii și toți exploatatorii omenirei. Preoți, monarhi, oameni de Stat, militari, mînuitori de bani publici și privați, tot soiul de slujbași, polițiști, jandarmi, temniceri și călăi, monopoliști, capitaliști, storcători, antreprenori și proprietari, advocați, economiști, politiciani de toate culorile, pănă la cel din urmă băcan, cu toții vor repeta într’un glas aceste cuvinte ale lui Voltaire:
- Dacă Dumnezeu n'ar exista ar trebui născocit.
Căci, înțelegeți, trebuie o religie pentru popor. Asta-i supapa de siguranță.
În sfîrșit mai există o categorie, asia destul ce numeroasă, de suflete cinstite dar slabe, cari, prea inteligente pentru a lua dogmele creștine în serios, le resping în parte, dar n’au nici curajul, nici puterea, nici hotărîrea trebuitoare să le respingă-n total. Iele părăsesc în voea criticei tale toate absurditățile particulare ale religiei, nu fac nici un caz de nici o minune, dar se agață cu desperare de absurditatea cea mai de căpetenie, care ie izvorul a toate, de minunea care le lămurește și le îndreptățește pe toate, de existența lui Dumnezeu. Dumnezeul acestora nu-i de loc Ființa viguroasă, puternică, Dumnezeul brutal de pozitiv al teologiei. Ie o ființă nebuloasă, străvezie, amăgitoare, într’atît de amăgitoare în cît, cînd socoți c’ai cuprins-o, se preface-n Neant. Ie un miragiu, o arătare, un foc viclean care nici încălzește, nici luminează. Cu toate astea sufletele despre cari vorbesc țin la Dumnezeul acesta, și cred că dacă ar dispărea acesta, cu iel totul ar dispărea. Neapărat că astea nu-s de cît niște suflete șovăitoare, bolnăvicioase, rătăcite în civilizațiea actuală, fără să ție nici de prezent, nici de viitor, niște arătări șterse, vecinic atîrnate între ceriu și pămînt, și ocupînd, între politica burgheză și socializmul proletariatului, cu totul aceea-și stare. Iele nu-s în stare nici să cugete cît trebuie, destul de adînc, nici să voească, nici să iee o hotărîre, și-și pierd timpul și munca silindu-se mereu să-mpace lucruri cari nu se pot împăca. În vieața publică, asemenea oameni se numesc socialiști burgheji. Cu aceștia nici o discuție nu-i cu putință, sau contra lor. Sînt prea bolnavi.
Sînt înse cîți-va oameni iluștri, de cari nimeni nu va cuteza să vorbească fără respect, și căror nimănui nu-i va trece prin minte să le tăgăduească nici sănătatea cea viguroasă, nici puterea de spirit, nici buna credință. Mi-i de-ajuns să pomenesc numele lui Mazzini, lui Michelet, lui Quinet, lui John Stuart Mill. Suflete generoase și viguroase, inimi mari, spirite mari, mari scriitori, și, cel dintăi, deșteptătorul, renăscătorul eroic și revoluționar al unei mari națiuni, iei sînt cu toții apostolii idealizmului și bîrfitorii, dușmanii materializmului, înfocați, dușmanii și ai socializmului ca atare, în filosofie ca și-n politică. John Stuart Mill ieste singurul poate cărui să ne fie îngăduit a-i pune idealizmul la îndoeală. Și asta pentru două motive, întăiul, că dacă dînsul nu-i tocmai discipolul, ie un admirator împătimit, un adept al Filosofiei pozitive a lui Auguste Comte, filosofie care cu toate numeroasele iei reticențe, ieste cu adevărat ateistă: al doilea, că John Stuart Mill ie Englez, și-n Englitera a te proclama ca ateu, ie a te pune în afară de societate, pănă și a-zi.
În contra unor asemenea oameni ie de discutat atuncea chestiea asta.
Mai întăi cată să constatăm că nici unul din oamenii iluștri pe cari i-am pomenit, și nici vre-un alt cugetător idealist de vre-o oare-care însemnătate din zilele noastre, nu s’a ocupat propriu zis de partea logică a acestei chestii. Nici unul n’a încercat să dezlege filosoficește putința acelui salto-mortale dumnezeesc din regiunile eterne și pure ale spiritului în mocirla lumei materiale. S’au temut oare să abordeze această de nedescurcat contrazicere și au desperat s’o dezlege, după ce cele mai mari genii ale istoriei au scrintit-o cu iea, sau au socotit-o dezlegară de-ajuns ? Taina lor. Fapt ie că dînșii au lăsat la o parte dovedirea teoretică a existenței unui Dumnezeu, și că n’au dezvoltat de cît motivele și urmările practice ale unei asemenea existențe. Cu toții au vorbit despre asta ca despre un fapt în de obște admis, și, ca atare, care nu poate ajunge obiectul vre-unei oare-care-ndoeli, mărginindu-se, drept ori-ce dovadă, să constate vechimea și chiar universalitatea credinței în Dumnezeu.
Această unanimitate impunătoare, după părerea multor oameni și scriitori iluștri, și pentru a nu pomeni de cît pe cei mai renumiți dintre iei, după părerea elocvent exprimată de Joseph de Maistre și aceea a marelui patriot italian Giuseppe Mazzini, această unanimitate valorează mai mult de cît toate demonstrațiile științei. Iear dacă logica cîtor-va cugetători consecvenți, ori-cît de puternici, dar izolați, îi ieste opusă, cu atît mai rău, zic iei, pentru cugetătorii aceștia și pentru logica lor, căci consimțimîntul general, adoptarea universală și străveche a unei idei au fost privite în totdeauna ca dovada cea mai izbînditoare a adevărului iei. Sentimentul lumei întregi, o convingere pe care o întîlnești pretutindeni, mereu, și care se menține pretutindeni, mereu, nu se poate să se înșele. Sentimentul și convingerea despre cari vorbim trebuie să-și aibă rădăcina într’o trebuință absolut inerentă a naturei omului chiar. Și fiind-că s’a constatat că toate popoarele trecute și prezente au crezut și cred în existența lui Dumnezeu, neapărat că cei cari au nenorocirea de a se îndoi despre asta, ori-care ar fi logica ce i a adus aici, sînt niște excepții anormale său niște monștri...
Vechimea și universalitatea unei credinți ar fi deci, împotriva ori-cărei științi și a ori-cărei logici, o dovadă îndestulătoare și netăgăduită a adevărului iei. Și de ce ?
Pînă la secolul lui Galileu și al lui Copernic, toată lumea crezuse că soarele se învîrtea în jurul pămîntului. Toată lumea nu se-nșelase oare ? Ce-a existat mai vechiu și mai universal ca robiea? Poate Antropofagiea. Încă de la obîrșiea societăților istorice pănă-n zilele noastre, totdeauna și pretutindenea a avut loc exploatarea muncei silnice a mulțimilor, robi, argați sau salariați, de cătră o minoritate stăpînitoare: apăsarea popoarelor de Biserică și de Stat. Trebuie oare să tragem de aici încheerea că această exploatare și această apăsare ar fi niște necesități absolut inerente chiar a existenței societăței umane ? Ieată niște pilde cari dovedesc că argumentarea advocaților lui Dumnezeu nu dovedește nimic.
Într’adevăr nimic nu-i mai universal și mai vechiu ca nedreptatea și ca absurdul, și tocmai adevărul, dreptatea, sînt, în dezvoltarea societăților omenești, cele mai puțin universale, cele mai tinere. Ceea-ce și explică fenomenul istoric, neîntrerupt, al acelor nepomenite prigoniri pe cari cei cari proclamă dreptatea și adevărul la început au avut să le-ndure și le-ndură și a-zi din partea reprezentanților oficiali, patentați și interesați ai credințelor „Universale" și „vechi“, și adesea chiar din partea gloatelor, cari, după ce-i chinuesc îndeajuns, sfîrșesc necontenit prin a adopta și a face să triumfe ideile lor.
Pentru noi, materialiști și socialiști revoluționari, nu-i nimic care să ne mire sau să ne sperie în fenomenul acesta istoric. Tari în conștiința noastră, în dragostea noastră, cu ori-ce preț, pentru adevăr, în acea logică pasiune care constitue de sine o mare putere și în afară de care nu există gîndire : tari în împătimirea noastră pentru dreptate și-n încrederea nestrămutată ce o avem în izbînda omenirei asupra tuturor bestialităților teoretice și practice : tari în sfîrșit în încrederea și-n sprijinul ce-și dau unii altora puținii cari împărtășesc convingerile noastre, cît ne privește sîntem gata să îndurăm toate urmările acestui fenomen istoric, în care vedem manifestarea unei legi sociale tot atît de naturale, tot atît de necesare și tot atît de nestrămutate ca și toate celelalte legi cari cîrmuesc lumea.
Această lege ie o urmare logică, neînlăturabilă, a obîrșiei animale, a societăței omenești. Și față de toate dovezile științifice, fiziologice, psihologice, istorice, cari s’au îngrămădit în zilele noastre, nu mai ie cu putință, într’adevăr, să ne-ndoim de realitatea acestei obîrșii. Firește, de-ndată ce se admite această obîrșie animală a omului, totul se lămurește. Istoriea ni se înfățoșază cu chipul acesta ca negarea revoluționară, cînd dămoală, înceată, adormită, cînd înfocată și puternică a trecutului. Iea constă tocmai în negarea progresivă a animalităței începătoare a omului, prin dezvoltarea omeniei sale. Omul, fiară sălbatecă, văr cu gorilul, a plecat din noaptea adîncă a instinctului animal pentru a ajunge la lumină spiritului, ceea-ce explică în chip cu totul firesc toate aiurările sale trecute, și ne mîngîe-n parte de rătăcirile sale prezente. Plecînd de la robiea animală și trecînd prin robiea dumnezeească, treaptă trecătoare între animalitatea și omeniea lui, omul merge astă-zi la cucerirea și realizarea libertăței lui omenești. De unde urmează că vechimea unei credinți, că vechimea unei idei, departe de a dovedi ce-va în favoarea iei, din potrivă trebuie să ne-o facă suspectă, să nu punem temeiu pe iea. Pentru-că animalitatea o avem doar în urmă, iear omenirea o avem înainte. Iear lumina omenească, singura care ne poate și lumina și-ncălzi, singura care ne poate emancipa, ne poate face vrednici, liberi, fericiți, și care poate înfăptui frățiea printre noi, nu-i nici o dată la început, ci, față cu epoca în care trăim, pururea la sfirșitul istoriei. Să nu privim așa dar nici o dată în urmă, ci mereu înainte, pentru-că înainte ie soarele nostru, mîntuirea noastră ie înainte. Și dacă ie îngăduit, dacă-i chiar folositor, necesar de întors înapoi, pentru studierea trecutului nostru, nu-i de cît pentru a constata ceea ce-am fost și cee-ce trebuește să nu mai fim, ceea ce-am crezut și gîndit și ceea-ce nu trebuie nici să mai credem, nici să gîndim, ceea ce-am făcut și ceea-ce nu trebuie să mai facem nici cînd.
Asta despre vechime. Cît despre universalitatea unei greșeli, această universalitate nu dovedește de cît un lucru: asemănarea, dacă nu identitatea desăvîrșită a naturei omenești în toate timpurile și sub toate climatele. Acum, fiind constatat că toate popoarele, în tot timpul vieței lor, au crezut și cred încă în Dumnezeu, n’avem altă ce-va de făcut de cît să tragem încheerea că ideea de Dumnezeire, izvorîtă din noi, ie o rătăcire, în dezvoltarea omenirei, necesară istoricește, și să ne-ntrebăm de ce și cum s’a ivit această idee-n istorie, de ce marea majoritate a speciei omenești o admite și a-zi ca un adevăr.
Cîtă vreme nu ne vom putea da socoteală de chipul în care s’a produs ideea unei lumi supranaturale sau dumnezeești, și a trebuit să se producă fatal, în dezvoltarea istorică a conștiinței omenești, vom putea prea bine să fim științificește convinși despre absurditatea acestei idei, dar nu vom izbuti nici o dată s’o înlăturăm din mintea mulțimei, fiind-că nu vom ști nici o dată s’o atacăm chiar în adîncimile ființei omenești, de unde purcede. Osîndiți la o luptă starpă, fără ieșire, fără sfîrșit, va trebui să ne mulțămim s’o combatem numai la suprafață, mereu, în nenumăratele sale manifestări, așa-că absurditatea-i, de-abiea doborîtă de loviturile bunului simț, va naște ieară-și, pe dată, sub altă formă, nu mai puțin nechibzuită și iea. Cîtă vreme rădăcina tuturor absurdităților cari tulbură lumea, cîtă vreme va rămînea ne-atinsă credința în Dumnezeu, nu va lipsi nici o dată de a produce și alți vlăstari. Așa se face că-n zilele noastre, în unele pături ale celei mai înalte societăți, pe ruinele creștinizmului tinde a se stabili spiritizmul.
Nu numai în interesul mulțimei cată să ne silim a pricepe geneza sau obîrșiea istorică a ideei de Dumnezeu, a pricepe părîndarea cauzelor cari au dezvoltat și produs această idee în conștiința oamenilor, ci-n interesul sănătăței propriei noastre judecăți. Degeaba ne vom zice și ne vom crede atei: cîtă vreme nu vom pricepe cauzele despre cari vorbim, ne vom lăsa mereu mai mult sau mai puțin stăpîniți de strigătele acelei conștiinți universale a cărei taină n’am fi surprins-o, a cărei taină, taină va fi rămas. Și dată slăbăciunea firească a omului, chiar a celui mai tare, față de a tot puternica înrîurire a mediului social care îl înconjoară, ne așteaptă totdeauna primejdiea, de a cădea mai de vreme sau mai tîrziu, și într’un chip oare-care, în prăpastiea absurdităței religioase. In societatea actuală pilde de aceste, de convertiri rușinoase, sînt berechet.
Motivul practic cel mai de samă al puterei pe care o au încă și astă-zi credințele religioase asupra mulțimei, se știe. Înclinarea mistică arată la aceasta mai mult o adîncă nemulțămire a inimei de cît o rătăcire a judecăței. Această înclinare ie protestarea instinctivă și înfocată a ființei omenești în potriva îngustimei, ticăloșiei, în potriva durerilor și rușinei unei existenți păcătoase. După cum am spus, în potriva acestei boale nu ie de cît un leac: Revoluțiea socială.
Să vedem acum ce cauze au tronat la nașterea și la dezvoltarea istorică a halucinațiilor religioase în mintea omului... Omul, alcătuind cu natura universală un singur tot, și nefiind de cît produsul material al unui concurs nedefinit de cauze materiale, cum a putut oare ideea dualităței, presupunerea a două lumi deosebite, una spirituală, alta materială, una dumnezeească, alta firească, cum a putut oare, ideea, presupunerea asta, să iee naștere, să se întemeeze și să să se înrădăcineze în conștiința omenească?
Acțiunea și reacțiunea neîntreruptă a Totului asupra fie-cărui punct, și a fie-cărui punct asupra Totului, alcătuește, precum se știe, legea generală, supremă, însă-și realitatea acestei Ființi unice pe care noi o numim Univers, și care-i totdeauna, în acelaș timp, și producător și produs. Vecinic activă, a tot puternică, izvor și rezultantă vecinică a tot ce există, a tot ce naște, lucrează și reacționează, după care moare în sinu-i, această solidaritate universală, această mutuală cauzalitate, acest vecinic proces de prefaceri reale, atît universale cît și amănunțite la infinit, cari au loc în infinitatea spațiului, natura, pe lîngă o mulțime infinită de alte lumi, a format și pămîntul acesta, cu toată scara lui de ființi, de la elementele chimice cele mai simple, de la cele dintăi formații ale materiei, cu toate proprietățile iei mecanice și fizice, pănă la om. Asta reproduce pururea lumile astea, le dezvoltă, le nutrește, le conservă, pănă cînd venindu-le vremea, și adesea chiar înainte de-a le fi venit, asta le distruge, sau mai curînd le preface in alte ființi. Atotputerniciea, împotriva căreea nici o independență, nici o autonomie nu-i cu putință, așa dar asta ie. Asta ie Ființa supremă care îmbrățoșază și pătrunde cu acțiunea iei neînfrîntă întreagă existența ființelor. Iear dintre ființele viețuitoare nu-i una care să nu aibă în sine, fără-ndoeală mai mult sau mai puțin dezvoltat, sentimentul sau senzațiea acestei înrîuriri supreme și a acestei dependenți absolute. Și tocmai senzațiea asta și sentimentul acesta alcătuesc fondul ori-cărei religii.
După cum vedem, religiea, ca și toate celelalte lucruri omenești, începutul în vieața animală și-l are. Nu se poate spune că vre-un alt animal, afară de om, ar avea vre-o religie hotărîtă, fiind-că cea mai grosolană religie încă presupune un grad de judecată, de chibzuință, la care nici-un animal, afară de om, nu s’a rîdicat pănă a-zi. Dar, ieară-și nu se poate tăgădui că-n existența tuturor animalelor, fără abatere, se găsesc toate elementele, așa zicînd materiale sau instinctive, cari alcătuesc religiea, negreșit afară de partea ideală a acesteea, aceea care va trebui s’o și distrugă o dată și-o dată: gîndirea. Într’adevăr, care-i esența reală a ori-cărei religii? Tocmai sentimentul de absolută dependență a individului trecător față de eterna, de vecinica omnipotență sau a tot puternicie a naturei.
Ie anevoe de observat acest sentiment și de analizat toate manifestările lui la animalele de specii inferioare. Putem zice, cu toate astea, că instinctul de conservare pe care-l găsim pănă și la organizmele cele relativ mai sărace, fără îndoeală într’un grad mai mic de cît la organizmele superioare, nu-i alt-ce-va de cît o înțelepciune cutumieră, care se formează în fie-care animal sub înrîurirea acestui instinct care nu-i de cît cea dintăi temelie a sentimentului religios. La animalele înzăstrate c’o mal complectă organizare și care se apropie mai mult de om, acest sentiment se manifestează într’un chip mai vădit, în frica instinctivă și-n groaza ce le cuprinde, bună-oară la apropierea unor mari cataclizme, ca un cutremur de pămînt, o aprindere de pădure sau o puternică vijelie, sau la apropierea vre-unui crunt animal carnivor, a vre-unui Prusac de codru, cum s’ar chiema. Și, în de obște, se poate spune că frica ie unul din sentimentele cele mai precumpănitoare din vieața animală. Toate animalele cari trăesc în libertate-s sălbatece, ceea-ce dovedește că iele trăesc într’o frică instinctivă neîntreruptă, că-s stăpînite neîntrerupt de sentimentul primejdiei, cu alte cuvinte de sentimentul unei a tot puternice înrîuriri care le urmărește, le pătrunde și le învăluește pretutindeni și totdeauna. Această frică, frica de Dumnezeu, ar zice teologii, ieste începutul înțelepciunei, cu alte cuvinte începutul religiei. La animale înse iea nu ajunge o religie, fiind-că animalelor le lipsește acea putere de judecată care fixază sentimentul, determinîndu-i obiectul, și care preface acest sentiment într’o noțiune abstractă, în stare să se traducă în vorbe. Cu drept cuvînt s’a zis așa-dar că omu-i religios din natură: ie religios ca toate celelalte animale, dar numai iei, pe pămînt, are conștiința religiei sale.
Religiea, s’a zis, ie cea dintăi ivire a judecăței. Da, dar sub forma nejudecăței. Religiea, după cum am văzut, începe prin frică. Într’adevăr, omul, deșteptîndu-se la cele dintăi licăriri ale acestui soare lăuntric, care se numește conștiința de sine, și ieșind încetul cu încetul din piroteala magnetică, din acea existență în întregime de instinct pe care o ducea cînd se afla încă în starea de nevinovăție, de naivitate curată, cu alte cuvinte în starea de animal, născut dealtmlnteri, ca ori-ce animal, cu frica de această lume exterioară, care-l produce și care-l distruge, omul a trebuit să aibă neaparat drept cel dintăi obiect al născîndei sale judecăți însă-și această frică. Putem chiar presupune că la omul primitiv, la începutul deșteptărei inteligenței sale, această groază instinctivă a trebuit să fie încă și mai puternică de cît la celelalte animale: mai întăi pentru-că omul se naște mult mai puțin înarmat de cît celelalte animale și copilăriea lui durează mai mult: și apoi, pentru-că însă-și această inteligență, abiea ivită, fără să fi ajuns la un grad îndestulător de maturitate și de putere pentru a-și da samă și pentru a se folosi de lucrurile exterioare, a trebuit totu-și să smulgă pe om din unirea, din armoniea instinctivă în care, ca rudă cu gorilul, înainte de a i se fi deșteptat judecata, a trebuit să se afle cu tot restul naturei. Cea dintăi cugetare îl izola întru cît-va în mijlocul acestei lumi exterioare, care, ajungîndu-i străină, trebui să-i apară, prin prizma închipuirei sale copilărești, ațîțată și mărită prin însu-și efectul acestei începătoare cugetări, trebui să-i apară cu mult mai vrăjmașă și mai amenințătoare de cît în realitate iera.
Ni-i foarte greu, dacă nu cu totul cu neputință, să ne dăm o socoteală exactă de cele dintăi senzații și închipuiri religioase ale omului sălbatec. În amănunțimile lor, astea au trebuit să fie fără-ndoeală tot atît de diferite ca și natura populațiilor primitive cari le-au încercat și le-au plăzmuit, ca și climatele, natura locurilor și a altor împrejurări determinante în mijlocul căror s’au dezvoltat. Dar cum, la urma urmei, astea ierau niște senzații și niște închipuiri omenești, iele au trebuit, cu toată marea diversitate de amănunte, să se rezume în cîte-va simple puncte identice, cu-n caracter general și care nu-i tocmai anevoe de hotărît. Ori-care ar fi obîrșiea diferitelor grupe omenești, ori-care ar fi pricina deosebirilor anatomice cari se află între rasele omenești, fie-că oamenii n’ar fi avut drept strămoș de cît un singur goril sau înrudit cu gorilul, fie-că, după cum ie mai probabil, s’ar trage din mai mulți strămoși pe cari natura i-ar fi format, independent unii de alții, pe diferite puncte ale globului pămîntesc și-n diferite epoci, se știe că facultatea care alcătuește și care crează propriu zis omenirea în oameni: judecata, puterea de abstracție, chibzuirea, cu alte cuvinte facultatea de-a combina ideile, rămîne pretutindeni și totdeauna aceea-și, ca și legile cari determină diferitele manifestări ale facultăței despre care vorbim, așa-că nici o dezvoltare omenească nu poate avea loc împotriva acestor legi. Ceea-ce ne dă dreptul de-a socoti că fazele de căpetenie, observate în întăea dezvoltare religioasă a unui singur popor, au trebuit să se repete în dezvoltarea tuturor celorlalte popoare de pe pămînt.
Judecînd după relațiile unanime ale călătorilor cari au vizitat, din veacul al optsprezecelea, insulele Oceaniei, ca și după ale celor cari au pătruns, în zilele noastre, în interiorul Africei, cea dintăi religie, religiea tuturor popoarelor sălbatece cari s’au depărtat cît mai puțin de natură, a trebuit să fie fetișizmul. Fetișizmul înse nu-i alt-ce-va de cît religiea fricei. Iei ie cea dintăi manifestare omenească a acelei senzații de dependență, de atîrnare desăvîrșită, amestecată c’o instinctivă teroare sau groază, pe care o găsim în fondul întregei vieți animale și care, după cum am arătat, constitue raportul religios al indivizilor, chiar din speciile cele mai inferioare, cu-a tot puternica natură. Cine cunoaște înrîprirea ce-o îndeplinesc și întipărirea ce-o produc asupra ființelor viețuitoare marile fenomene ale naturei, ca răsăritul și apusul soarelui, lumina Iunei, părîndarea anotimpurilor, părîndarea frigului și căldurei, sau catastrofele naturale, ca și raporturile atît de variate și mutual distrugătoare ale speciilor animale dintre iele și diferitele specii vegetale? Toate astea alcătuesc, pentru fie-care animal, un total de condiții de existență, un caracter, o natură, și aș fi înclinat aproape să zic un cult aparte: pentru-că la animale, în ori-ce ființă viețuitoare, veți găsi un soiu de adorare a naturei, amestecată cu frică și bucurie, cu speranță și tulburare, bucuriea de a trăi și frica de moarte, și care, ca sentiment, samănă foarte mult cu religiea omenească. Invocarea și rugăciunea chiar nu lipsesc. Uitați-vă la cînele domesticit, care cerșește o dezmierdare, o privire de la stăpînul său: nu-i oare imaginea omului îngenunchiat în fața Dumnezeului său? Acest cîne nu atribue oare prin închipuirea ce-o are și printr’un început de chibzuire, pe care experiența a dezvoltat-o în iei, nu atribue oare a tot puterniciea naturală care-I obsedează, care-l apasă, n’o atribue stăpînului său, după cum omul cel credincios o atribue Dumnezeului său ? Ce deosebire ie deci între sentimentul religios al cîneiui și cel al omului ? Nu-i nici chibzuirea măcar, ci gradul de chibzuire sau judecată, sau, mai degrabă, putința de-a fixa și concepe ca o cugetare abstractă, chibzuirea șau judecata aceasta, putința de-a o generaliza, numind-o. Vorbirea omenească are particularitatea că nefiind în stare să numească lucrurile reale, cele cari lucrează direct asupra simțurilor noastre, iea nu le exprimă de cît noțiunea sau generalitatea abstractă. Și cum vorbirea și cugetarea sînt cele două forme deosebite, înse nedespărțite ale unuea și acelueaș act de chibzuire omenească, această chibzuire, fixînd obiectul teroarei și-al adorărei animale sau al celui dintăi cult al omului, îl generalizază, îl transformă așa zicînd într’o ființă abstractă, căutînd să-l numească cu-n nume. Obiectul adorat în realitate de cutare și cutare individ rămîne totdeauna acesta : această pieatră, această bucată de lemn, acestă treanță, nu altce-va. Dar de vreme ce a fost desemnat prin vorbire, obiectul adorat ajunge un lucru abstract, general: o pieatră, o bucată de lemn, o treanță. Așa-că, cu cea dintăi deșteptare a cugetărei, manifestată prin vorbire, începe lumea excluzlv omenească, lumea abstracțiilor.
Această facultate de abstracție, izvorul tuturor cunoștințelor și tuturor ideilor noastre, ie fără-ndoeală singura cauză a tuturor emancipărilor omenești. Dar cea dintăi răsărire a facultăței acesteea-n om nu-i produce numai de cît libertatea.
Cînd începe a se-nchega, ieșind cu-ncetul din feșele instinctivităței animale, această facultate se manifestează mai întăi, nu sub forma unei cugetări judecate, care are conștiință și cunoștință de activitatea iei proprie, ci sub forma unei cugetări imaginative, inconștientă de ceea-ce face, și din pricina aceea luîndu-și propriile produse drept ființi reale, căror le atribue în chip naiv o existență independentă, anterioară ori-cărei cunoștinți omenești, iear sie-și neatribuindu-și de cît meritul de-a fi descoperit aceste ființi în afară de sine. Cu chipul acesta, cugetarea imaginativă a omului populează lumea-i exterioară cu fantome cari i se par njai primejdioase, mai puternice, mai cumplite de cît ființele reale cari-i încunjură. Această cugetare imaginativă nu liberează omul din robiea naturală ce-l copleșește de cît ca să-l arunce numai de cît sub greutatea unei robii de mii de ori mai aspră și mai cumplită, sub acea a religiei.
Cugetarea imaginativă-i aceea care transformă cultul natural, ale cărui elemente și urme le-am găsit la toate animalele, îl transformă într’un cult omenesc, sub forma elementară a fetișizmului. Am văzut animalele adorînd instinctiv marile fenomene ale naturei cari într’adevăr îndeplinesc asupra existenței lor o acțiune imediată, puternică. Dar n’am auzit vorbindu-se de animale cari să fi adorat o inofensivă bucată de lemn, o treanță, un os, o pieatră, pe cînd asemenea cult îl găsim în religiea primitivă a sălbatecilor, și pănă și în catolicizm. Cum se explică această anomalie, în aparentă cel puțin atît de ciudată și care, din punctul de vedere al bunului simț și-al sentimentului realităței lucrurilor ne-nfățoșază omul cu mult mai inferior de cît cele mai modeste animale?
Această absurditate-i produsul cugetărei imaginative a omului sălbatec. Acesta nu simte, ca celelalte animale, numai a tot putemiciea naturei, ci face din iea obiectul cugetărei sale statornice : o fixază, caută s’o localizeze, și-n acelaș timp o generalizază, dîndu-i un nume: face dintr’însa centrul în al cărui jur se grupează toate închipuirile sale copilărești. Incă-n nestare să-mbrățoșeze Universul prin propriea-i cugetare, nici globul pămîntesc, nici măcar mediul restrîns în care naște și viețuește, omul sălbatec caută pretutindeni, întrebîndu-se, unde să hălăduească oare acea atotputernicie a cărui sentiment, de-acuin chibzuit și fixat, a pus stăpînire pe iei ? Și printr’un joc, printr’o aberație a fantaziei sale’ nepricepute, care ne-ar fi greu a o explica astă-zi, dînsul o pune într’o bucată de lemn, într’o treanță, pune atotputerniciea-ntr’o pieatră. Acesta-i curatul fetișizm, cea mai religioasă, cu alte cuvinte cea mai absurdă dintre religii.
După fetișizm, și adesea o dată cu iei vine cultul vrăjitoresc, închinarea la vrăjitori. Acesta-i un cult, dacă nu cu mult mai rațional, cel puțin mai natural, și care ne va surprinde mai puțin de cît fetișizmul. Cu acesta sîntem mal obicinuiți, fiind și astă-zi, chiar în sinul acestei civilizații cu care atît de mult ne fălim, incunjurați de tot feliul de vrăjitori: spiritiști, mediumuri, clar-văzători cu magnetizmul lor, preoți de-ai Bisericei catolice, grecești și romane, cari susțin că au puterea de a sili pe Dumnezeu, cu ajutorul unor formult tainice, să se pogoare deasupra apei, și chiar să se prefacă în pîne și vin; toți acești siluitori ai Dumnezeirei, supusă vrajei lor, nu sînt oare toți vrăjitori ? Ie adevărat că Dumnezeirea adorată și invocată de vrăjitorii noștri moderni, îmbogățită cu mai multe mii de ani de năzdrăvănie omenească, ieste cu mult mai complicată de cît Dumnezeul vrăjitoriei primitive, aceasta din urmă ne avînd mai întăi drept obiect de cît reprezentarea, fără-ndoeală de-acuma fixă, dar încă prea puțin determinată, a Atotputerniciei materiale, fără.nici un alt atribut, fie intelectual, fie moral. Deosebirea dintre bine și rău, dintre drept și nedrept, încă nu se cunoaște aici nu se știe ce iubește Atotputerniciea, ce urăștle, ce vrea, ce nu vrea: iea gu-i nici bună, nici ră, de cît Atotputernicie nu-i altce-va. Cu toate astea caracteru-i dumnezeesc și începe să se vădească: iea-i egoistă, orgolioasă, îi plac închinăciunile, plecăciunile, îi place umilirea, jertfirea oamenilor, adorarea, prinosul lor, și prigonește și pedepsește cumplit pe cei nesupuși: pe rebeli, pe trufași, pe nelegiuiți. Precum se știe acesta-i fondul de căpetenie al naturei dumnezeești în toți Dumnezeii vechi și moderni, creați de omeneasca lipsă de judecată. A existat oare pe lume o ființă mai groaznic de geloasă, de vanitoasă, de egoistă, de răzbunătoare, de cruntă, ca Iehova al Ebreilor, ajuns mai tîrziu Dumnezeu-Tatăl creștinilor?
In cultul vrăjitoriei primitive, Dumnezeu, sau această Atotputernicie nehotărîtă sub raportul intelectual și moral, apare mai întăi ca nedespărțită de persoana vrăjitorului: singur acesta, ca și fetișul, ie Dumnezeu. Cu vremea înse rolul de om supra-natural, de om-Dumnezeu, pentru un om real, măi cu samă pentru un sălbatec care, ne avînd nici un mijloc să se ferească de curiozitatea indiscretă a credincioșilor săi, rămîne de dimineața pănă sara supus investigărilor lor, rolul acesta nu mai ie cu putință. Bunul simț, spiritul practic al unei populații sălbatece, cari se dezvoltă ce-i drept cu-ncetul dar cari, prin experiența vieței, se dezvoltă mereu, acest bun simț și spirit practic sfîrșesc să dovedească acestei populații sălbatece, cu toate aiurările religioase, neputința practică, ca un om, supus tuturor slăbăciunilor și infirmităților omenești, să fie un Dumnezeu. Vrăjitorul rămîne fără doar pentru credincioșii săi sălbateci o ființă supranaturală, dar numaiN în unele clipe, cînd ie posedat. Posedat de cine ? ,De Atotputernicie, de Dumnezeu. Dumnezeirea se găsește dar de obiceiu în afară de vrăjitor. Unde s’o căutăm? Fetișul, Dumnezeul-lucru, ie depășit: vrăjitorul, omul-Dumnezeu, ieară-și. Toate aceste transformări primitive, fără îndoeală au umplut veacuri. Omul sălbatec, mai înnaintat, ce-va mai dezvoltat și mai bogat prin tradițiea mai multor veacuri, caută acum Dumnezeirea mult mai departe de iei, dar încă tot în ființele existente cu adevărat : în pădure, pe-un munte, într’un rîu, și mai tîrziu în soare, în lună, în ceriu. Cugetarea religtoasă prinde a îmbrăjoșa Universul.
Omul n’a putut ajunge acolea, precum am spus, de cît după o îndelungată părîndare de veacuri. Facultatea abstractivă a omului, întărită și dezvoltată prin cunoașterea practică a lucrurilor și prin observarea raporturilor sau cauzalităței lor mutuale, repetarea regulată a acelora-și fenomene, face pe om să capete cea dintăi noțiune a cîtor-va legi naturale. Și omul prinde a se preocupa de totalitatea faptelor și de pricinele lor. Tot o dată dînsul prinde și pe sine a se cunoaște. Și, datorită tot acelei puteri de abstracție care-i îngădue să se privească chiar pe iei ca obiect, dînsul deosebește ființa-i exterioară, viețuitoare, de ființa-i cugetătoare, își deosebește exteriorul de interior, corpul de suflet. Neavînd înse cea mai mică idee de științele naturale, necunoscînd nici măcar numele acestor științi, de altminteri cu totul moderne, cari se numesc fiziologie și antropologie, dînsul ie uluit de descoperirea propriului său spirit în sine, închipuindu-și firește, neapărat, că sufletu-i, acest produs al corpului său, ie din potrivă, cauza lui. O dată ce face înse această deosebire, în sine, dintre Interior și Exterior, dinfre spiritual și material, dînsul o duce și la Dumnezeul lui fără doar: dînsul prinde a căuta sufletul invizibil al acestui vizibil Univers. Ieată cum a trebuit panteizmul religios al Indienilor să se nască.
Acolea cată să ne oprim, pentru că aici începe religiea propriu zisă, în deplinul înțeles al cuvîntului, și cu dînsa teologiea, metafizica nefăcîndu-se așteptată nici iea. Pănă aici, închipuirea religioasă a omului, copleșită de reprezentarea fixă a unei Atotputernicii nedeterminate, de negăsit, procedase în chip firesc, căutînd această Atotputernicie pe calea investigărei experimentale, mai îrităi în obiectele cele mai apropiate, în fetiși, apoi în vrăjitori, și mai tîrziu în marile fenomene ale naturei, și în cele din urmă în astre, dar întrupînd-o mereu în vre-un obiect real și vizibil, ori-cît de depărtat ar fi fost. Acum omul se ridică pănă la ideea unui Dumnezeu-Univers, o abstracție. Pănă aici toți Dumnezeii omului fuseseră niște Ființi particulare și restrînse sau mărginite, printre multe alte ființi cari fără să fie dumnezeești, fără să fie a tot puternice, nu mai puțin existau și acestea. Acum omul pune pentru întăea dată o Dumnezeire universală: Ființa ființelor, substanța creatoare a tuturor ființelor restrînse, particulare, sufletul universal, Marele Tot. Ieată începutul adevăratului Dumnezeu, și tot o dată și începutul adevăratei Religii.
Să privim acum chestiea existenței unui Dumnezeu și a obîrșiei dumnezeești a lumei și a omului din punctul de vedere al utilităței sale morale și sociale. Despre rațiunea teoretică a credinței în această existență și obîrșie voiu spune numai puține cuvinte, dpar ca șă-mi deslușesc cugetarea.
Toate religiile, cu zeii, cu semii-zeii, cu profeții, cu mesiile și sfinții lor, au fost făurite de închipuirea lesne-crezătoare a oamenilor, neajunși încă la deplina dezvoltare și la deplina stăpînire a facultăților lor intelectuale. Așa fiind, Ceriul religios nu-i nimic alt-ce-va de cît un miragiu în care omul, exaltat de ignoranță și de credință, își găsește propriea lui imagine, mărită înse și răsturnată, cu alte cuvinte divinizată. Istoriea religiilor, cea a nașterei, mărirei și decăderei zeilor cari s’au părîndat în credința omenească, nu-i deci nimic alt-ce-va de cît dezvoltarea inteligenței și a conștiinței colective a oamenilor. Pe măsură ce, în mersul lor istoricește progresiv, oamenii descopăr, fie în iei, fie în natura exterioară, vre-o putere, vre-o însușire bună sau chiar vre-un mare cusur, printr’un act al închipuirei lor religioase iei Ie atribue zeilor lor, exagerați de dînșii mai dinainte, cum fac în de obște copiii, zeilor, peste măsură de-ntinși. Datorită acestei modestii și acestei mărinimii pioase a oamenilor credincioși și creduli, ceriul se îmbogățește cu cele rîpite pămîntului, și ca o urmare neapărată, cu cît ceriul ajunge tot mai bogat, cu atît omenirea ajunge tot mai săracă, pămîntul ajunge tot mai sărac. O dată stabilită, dumnezeirea, firește fu proclamată drept cauza, rațiunea, arbitrul și împărțitorul absolut al tuturor lucrurilor: lumea nu mai iera nimic: totul dumnezeirea iera. Iear omul, adevăratul creator al aceșteea, după ce a scos-o, fără să vrea, din Neant, se prosternă înaintea-i, o adoră și se proclamă creatura și robul iei.
Religiea religiilor fără-ndoeală ie Creștinizmul, fiind-că acesta expune și manifestează, în toată deplinătatea, natura, adevărata esență a ori-cărui sistem religios, care-i sărăcirea, aservirea și nimicirea omenirei în folosul dumnezeirei.
Dumnezeu fiind totul, lumea reală și omul nu sînt nimic. Dumnezeu fiind adevărul, dreptatea, binele, frumosul, puterea și vieața, omul ieste minciuna, nedreptatea, răul, sluțeniea, neputința și moartea. Dumnezeu fiind stăpînul, omul ie robul. In nestare să găsască prin sine dreptatea, adevărul, vieața eternă, omul nu poate ajunge aici de cît cu ajutorul unei revelații dumnezeești. Cine zice revelație înse, zice revelatori, mesii, profeți, preoți și legiuitori insuflați chiar de Dumnezeu. Și-aceștia o dată recunoscuți ca reprezentanții dumnezeirei pe pămînt, ca sfinții dascall ai omenirei, aleși de Dumnezeu chiar, ca s’o călăuzască pe calea mîntuirei pre iea, trebuie să îndeplinească o putere absolută, neapărat. Toți oamenii datoresc o supunere nemărginită, pasivă, acestor reprezentanți: pentru-că în fața rațiunei dumnezeești nu există rațiune omenească, și-n fața Dreptăței lui Dumnezeu, nu există dreptate pămîntească, care să poată sta în picioare. Robi ai lui Dumnezeu, oamenii trebuie să fie robi și-ai Bisericei, și-ai Statului, întru cît acesta din urmă ie consacrat de Biserică. Ieată ce, din toate religiile ce există și-au existat, Creștinizmul a înțeles mai bine ca toate, fără să lăsăm la o parte chiar vechile religii orientale, cari de altminteri n’au îmbrățoșat de cît niște popoare privilegiate, aparte, pe cînd creștinizmul are pretențiea să îmbrățoșeze omenirea întreagă. Și ieată ce, din toate sectele creștine, singur catolicizmul roman a proclamat și realizat c’o consecventă riguroasă. Ieată de ce creștinizmul ie religiea absolută, cea din urmă religie, și de ce Biserica apostolică și romană ieste singura consecventă, singura legitimă, divină.
Nu le fie deci cu bănat metafizicienilor și idealiștilor, religioși, filosofi, politiciani sau poeți: Ideea de Dumnezeu implică abdicarea rațiutiei și justiției omenești: iea-i tăgăduirea cea mai hotăritoarea libertăței umane și ajunge la robirea oamenilor, în chip necesar, atît în teorie cît și în practică.
Firește noi nu trebuie să facem nici o concesie nici Dumnezeului teologiei, nici celui al metafizicei, de cît doar dacă vrem robiea și înjosirea oamenilor, precum o vreu jezuițiî, precum o vreu momîerii, pietiștii sau metodiștii protestanți. Pentru-că în acest alfabet mistic, cine începe prin a zice A va trebui să zică neapărat și Z. Tot așa cine vrea să se închine lui Dumnezeu, trebuie, fără a-și face iluzii deșarte, să renunțe cu bărbăție la libertatea, la omeniea ce-o are.
Dacă Dumnezeu există, omul ie rob: omul înse poate și trebuește să fie liber: așa dar Dumnezeu nu există.
Desfid pe ori-cine să ieasă din cercul acesta : și acum fie-care aleagă.
Mai ie oare nevoe de amintit cît și cum îndobitocesc și conrup religiile pe popoare ? Ieie nimicesc rațiunea într’însele, distrug într’însele această uneltă de căpetenie a emancipărei omenești, reducîndu-le la dobitocie, care-i condițiea neaparată a robiei popoarelor. Munca omenească o necinstesc și fac din iea un semn și-un izvor tot o dată de subjugare. Distrug noțiunea și sentimentul dreptăței omenești, făcînd totdeauna să încline balanța de partea mizerabililor izbînditori, scule privilegiate ale grației Dumnezeești, Spulberă mîndriea, demnitatea omenească, neocrotind de cît pe tîrîtori și umili. In inima popoarelor ieie înăbușă ori-ce sentiment de frăție umană, înlocuindu-l cu cruzimea dumnezeească.
Toate religiile sînt crude, toate sînt întemeeate pe sînge: pentru-că toate se razămă mai ales pe ideea de sacrificiu, cu alte cuvinte pe jertfirea neîntreruptă a omenirei, nesățioasei răzbunări a Dumnezeirei. In această sîngeroasă taină, omul pururea-i jertfă, iear preotul, tot om și iei, un om privelegiat înse prin grațiea dumnezeească, ieste dumnezeescul călău. Asta ne explică de ce preoții tuturor religiilor, chiar cei mai bunif cei măi omenoși, cei mai blajini, au aproape în totdeauna, în aciîncul inimei lor, și dacă nu în inimă, măcar în închipuire, în spiritul lor, și se știe ce mare înrîurire au și una și altul asupra inimei oamenilor, de ce toți acești preoji au în iei ce-va crud, sîngeros.
In timpul din urmă, cînd s’a agitat, pretutindeni, chestiea desființărei pedepsei cu moarte, preoții catolici-romani, preoții moscoviți și grec-ortodocși, preoții protestanți din sectele cele mai diferite, cu toții, într’un glas, s’au aproape-ntr’un glas, sau declarat pentru menținerea acestei pedepse...
Iluștrii noștri idealiști contimporani știu toate astea mai bine de cît ori-cine. Aceștia sînt oameni învățați cari cunosc istoriea pe de rost. Și cum sînt tot o dată și oameni vii, și inimi mari pătrunse de o iubire adevărată și adîncă pentru binele omenirei, iei au înfierat, au vestejit toate aceste fără de legi, toate aceste crime ale religiei c’o elocvență fără de samăn. Iei resping cu indignare ori-ce solidaritate cu Dumnezeul religiilor pozitive și cu reprezentanții săi trecuți șî prezenți pe pămînt.
Dumnezeul pe care aceștia îl adoră sau pe care cred că-l adoră se deosebește de zeii reali ai istoriei tocmai prin aceea că nu-i de loc un Dumnezeu pozitiv, determinat în vre-un chip nici teologicește, nici metafizicește măcar. Nu-i nici Ființa-supremă a lui Robespierre și-a lui J. J. Rousseau, nici Dumnezeul panteist al lui Spinoza, nici măcar Dumnezeul, și imanent și transcendent, și foajte echivoc a Jui Hegel. Dînșii se feresc pre cît pot să-i dee vre-o determinare pozitivă ce-va, dîndu-și samă că ori-ce determinare Far supune la acțiunea dizolvantă a criticei. Nu vor spune despre iei că ie un Dumnezeu personaj sau nepersonal, că a creat sau că n’a creat lumea: nu vor vorbi nici despre dumnezeeasca-i providență măcar. Toate astea Tar putea compromite. Iei se vor mulțămi să zică scurt: „Dumnezeu V Și nimic mai mult. Dar atunci ce-i acest Dumnezeu ? Nici măcar o idee: o năzuință.
Ie un nume generic a tot ce li se pare acestor idealiști mare și bun, frumos, nobil, uman. De ce atunci nu zic: „Omul"? A, din pricină că regele Wilhelm al Prusiei și Napoleon al IlI-lea și toți cei cari s-asamănă cu dînșii sînt și iei oameni. Ieată ceea ce-i încurcă cît se poate de mult. Omenirea reală ne înfățoșază amestecătura a tot ce poate fi mai sublim, mai frumos, și a tot ce poate fi pe lume mai josnic, mai monstruos. Cum să te descurci ? Numai numind pe unul divin, pe altul bestial, închipuindu-ți divinitatea și bestialitatea sau animalitatea ca cei doi poli între cari s’ar afla omenirea. Idealiștii despre cari vorbim nu vreu și nu pot să priceapă c’acești trei termeni nu formează de cît unul, și că, dacă aceștia sînt deosebiți, sînt nimiciți.
Idealiștii despre cari vorbim nu-s de loc tari în logică, și s'ar zice chiar că o disprețuesc. Asta-i și deosebește de metafizicii panteiști și deiști, asta și întipărește ideilor lor caracterul unui idealizm practic, care-și soarbe inspirațiile mult mai puțin din dezvoltarea severă a unei cugetări, de cît din experiențele, aș zice aproape din emoțiile, atît istorice și colective cît și individuale ale vieței. Ceea-ce dă propagandei lor o aparență de bogăție și de putere vitală, înse numai o aparență, căci însă-și vieață ajunge starpă, cînd ie paralizată de-o contrazicere logică.
Contrazicerea ie aceasta: Idealiștii noștri vreu și pe Dumnezeu, și iei și omenirea o vreu. Dînșii se încăpăținează să pue împreună doi termeni cari, o dată deosebiți, nu se mai pot întîlni de cît ca să se distrugă unul pe altul, Dînșii spun într’un glas: „Dumnezeu, și libertatea omului": „Dumnezeu, și demnitatea și dreptatea și egalitatea și fraternitatea și prosperitatea oamenilor", fără a-și bate capul cu logica fatală în virtutea căreea, dacă Dumnezeu există, toate celelalte sînt osîndite să nu existe. Căci dacă există Dumnezeu, iei ie necesar Stăpînul etern, suprem, absolut, și dacă există asemenea Stăpîn, omul ie sclav. Și dacă omul ie sclav, nu există pentru iei nici dreptate, nici egalitate, nici fraternitate, nici prosperitate cu puțință. In potriva bunului simț și a tuturor experiențelor istoriei, acești idealiști vor putea să-și reprezinte pe Dumnezeul lor însuflețit de cea mai duioasă iubire pentru libertatea omenească : un stăpîn, ori-ce-ar face, ori-cît de liberal ar voi să se arate, nu rămîne mai puțin un stăpîn, și existența lui implică neaparat sclăviea a tot ce se află sub iei. Deci, dacă ar exista Dumnezeu, ca să servească libertatea omenească n’ar fi pentru dînsul de cît un mijloc: să înceteze de-a exista.
Împătimit, și de libertatea omenească gelos, și privind această libertate ca o condiție absolută a tot ce adorăm în omenire și respectăm, voiu întoarce cuvintele lui Voltaire, și voiu zice: clacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, ar trebui de făcut să dispară.
Logica riguroasă care-mi dictează aceste cuvinte ie prea vădită ca să am nevoe să dezvolt această argumentare mai mult. Și mi se pare cu neputință ca oamenii iluștri ale căror nume, atît de vestite și atît de cu drept cuvînt respectate le-am pomenit, să nu fi fost chiar dînșii loviți și să nu fi priceput contrazicerea în care cădeau vorbind de Dumnezeu și tot o dată de libertatea cea omenească. Ca să nu ție socoteală de asta, au trebuit fără îndoeală să creadă că această neconsecvență, că această călcare de logică, iera practicește neaparată chiar pentru binele omenirei.
Poate-că, ieară-și cu toate-că vorbind despre libertate ca despre un lucru cu totul pentru iei respectabil și scump, dînșii au înțeles această libertatea cu totul alt-feliu de cît o înțelegem noi unii, materialiști și socialiști revoluționari. Intr’adevăr, iei nu vorbesc nici o dată de asta fără să mai adaoge și-un alt cuvînt, acela de autoritate, un cuvînt și-un conținut pe cari noi Ie respingem din toate puterile noastre.
Ce-i oare autoritatea ? Ieste iea puterea neevitabilă a legilor naturale cari se manifestează în înlănțuirea și-n succesiunea fatală a fenomenelor atît din lumea fizică cît și din lumea cea socială ? Intr’adevăr, în potriva acestor legi, revolta nu numai că nu ieste îngăduită, iea și ieste cu neputință. Putem să nu le dăm mare băgare de samă și chiar să nu le cunoaștem putem, dar nu putem să nu ne supunem lor, fiind-că aceste legi alcătuesc baza și chiar condițiile existenței noastre: iele ne-nvălue, ne pătrund, regulează toate mișcările, toate cugetările, toate faptele noastre. Așa-că chiar atunci cînd credem că nu ne supunem lor, nu facem alt ce-va de cît să Ie manifestăm a tot puterniciea.
Da, sîntem cu totul sclavii acestor legi, Dar în această sclavie nu-i nimica umilitor, și drept vorbind asta nici nu-i o sclavie. Pentru-că sclaviea presupune un stăpîn exterior, un legiuitor care se găsește-n afară de acel pe care-l comandă. Pe cînd aceste legi nu-s în afară de noi: iele ni-s inerente, ființa noastră ne-o alcătuesc iele, întreaga ființă, atît corporală cît și intelectuală, morală: numai prin iele trăim, respirăm, lucrăm, cugetăm, numai prin iele voim. In afară de iele nu sîntem nimica, nu existăm. De unde să ne vie atunci putința și voința răzvrîtirei în contra lor?
Față de legile naturale, nu-i cu putință pentru om de cît o singură libertate : libertatea de-a le recunoaște și de a le aplica tot mai mult, potrivit scopului de emancipare și de umanizare atît colectivă cît și individuală, pe care omul o urmărește. Aceste legi o dată recunoscute, îndeplinesc o autoritate care n’a fost nici o dată discutată de mulțimea oamenilor. Bună-oară, trebuie să fii un nebun, un teolog, sau cel puțin un metafizic, un jurist, sau un economist burghez, ca să te răzvrătești împotriva acestei legi în virtutea căreea 2X2 fac 4. Cată să ai credință, ca să-ți închipui că nu vei arde în foc, că nu te vei îneca-n apă, dacă nu te vei sluji de vre-un mijloc bazat și iei pe vre-o altă lege naturală. Toate revoltele de feliul acesta, sau mai curînd toate încercările, toate zănaticele închipuiri ale unei revolte cu neputință, nu atcătuesc de cît o destul de rară excepție: pentru-că, în de obște, se poate spune că masa oamenilor se lasă într’un chip aproape absolut, se lasă guvernată de bunul simț, cu alte cuvinte de suma legilor naturale în de obște recunoscute.
Marea nenorocire, ie că o mare cîtime de legi naturale, constatate ca atare de cătră știință, sînt necunoscute maselor populare, datorită acelor tutelare guverne cari nu există, precum se știe, de cît pentru binele popoarelor, vorbă să fie. Alt neajuns mai ie că cea mai mare parte din legile naturale, inerente dezvoltărei societăților omenești, cari-s tot atît de neapărate, de nestrămutate, de fatale, ca și legile cari cîrmuesc lumea fizică, n’au fost constatate și recunoscute pe deplin de știință.
O dată ce aceste legi vor fi recunoscute măi întăi de știință și după ce cu ajutorul acesteea, printr’un larg sistem de educație și de rnvățămînt popular, iele vor fi trecut în conștiința tuturor, chestiea libertăței va fi pe deplin rezolvită. Autoritarii cei mai îndărătnici cată să recunoască, că atunci nu va mai fi nevoe nici de organizație, nici de direcție, nici de legislație politică, trei lucruri cari, fie c’ar purcede din voința unui suveran, fie c’ar rezulta din votul unui parlament ales prin votul universal, și chiar cînd ar fi conforme cu sistemul legilor naturale, ceea-ce nu s’a întîmplat nici o dată și nu va putea nici o dată să se întîmple, vor fi totdeauna tot atît de funeste și de opuse libertăței maselor, fiind-că le vor impune acestora un sistem de legi exterioare și prin urmare despotice.
Libertatea omului constă pur și simplu-ri acîea, că dînsul se supune legilor naturale fiind-că le recunoaște îtisu-și iei ca atare, și nu că i-ar fi impuse din afară, de vre-o voință străină, dumnezeească sau omenească, colectivă sau individuală.
Presupune-ți o academie de învățați, o academie alcătuită din cei mai iluștri ai științei reprezentanți: presupuneți că această academie ar fi însărcinată cu legislațiea, cu organizațiea societăței, și că, inspirîndu-se numai din cea mai curată iubire a adevărului, iea nu-i dictează acesteea de cît legi cu desăvîrșire conforme cu cele mai recente descoperiri ale științei. Din partea mea susțin că această legislație și această organizație vor fi o monstruozitate, și asta pentru două motive. întăiul ie că știința omenească, necesar nu ie nici o dată desăvîrșită, și apoi, comparînd ceea ce dînsa a descoperit, cu ceea-ce-i mai rămîne de descoperit, putem spune că dînsa ieste mereu în fașă. Așa că dacă am voi să silim vieața practică, atît colectivă cît și individuală a oamenilor, să se conformeze cu stricteță și exclusiv celor din urmă date ale științei, am osîndi atît societatea cît și indivizii să îndure martiriul pe un pat dc Procust, care curîndă vreme va dizloca și va înăbuși, și societatea și indivizii, vieața rămînînd totdeauna nemărginit mai largă de cît știința.
Al doilea motiv, ie că o societate care s’ar supune unei legislații venite de la o academie științifică, nu pentru-că i-ar fi înțeles chiar iea caracterul rațional, în care caz existența acestei academii ar fi de prisos, ci pentru-că această legislație, venind de la atare academie, s’ar impune în numele unei științi care ar fi venerată făr-a fi pricepută, o asemenea societate ar fi o societate nu de oameni, ci de dobitoace, de brute. Aceasta ar fi o a doua ediție a acelei biete republici din Paraguay, care s’a lăsat guvernată atît de mult de cătră Compania lui Isus. O asemenea societate n’ar lipsi să se coboare-n curînd la cea mai de jos treaptă de idiotizm.
Dar mai ieste și-un al treilea motiv care face un guvern ca acesta cu neputință. Acela, că o academie științifică învestită cu această suveranitate așa zicînd absolută, fie iea alcătuită chiar din bărbații cei mai iluștri, va ajunge fără doar și poate, numai de cît, să se conrupă chiar iea, și moralicește, și intelectualicește. De altminteri asta ieste chiar a-zi, cu putinele privilegii cari li-s acordate, istoriea tuturor academiilor. Cel mai mare geniu științific, de îndată cfe ajunge academician, un savant oficial, patentat, decade musai și dormitează. își pierde spontaneitatea, îndrăzneala revoluționară, și acea energie supărătoare și sălbatecă, care caracterizază natura celor mai mari genii, chiemate totdeauna să distrugă lumile vechi și să așeze temeliile lumilor noi. Neapărat dînsul cîștigă în politeță, în înțelepciune utilitară și practică, ceea-ce pierde ca putere de cugetare, într’un cuvînt se conrupe.
Așa i-i dat privilegiului și ori-cărei stări pri-J vilegiafe, să ucidă spiritul și inima oamenilor. Omul privilegiat, fie politicește, fie economicește, ieste un om intelectualicește și moralicește stricat. Asta-i o lege socială care nu admite nici o ex-: cepție, și care se aplică tot atît de bine și la nații întregi, și la clase, și la companii sau tovărășii și la indivizi. Asta-i legea egalităței, condițiea supremă a libertăței și-a umanităței. Ținta de căi petenie a acestei lucrări ieste tocmai de-a dezvolta asemenea lege, și de-ai dovedî adevărul în toate manifestările vieței omenești.
Un corp științific, cărui i s’ar încredința cirmuirea societăței, va ajunge foarte curînd să nu se mai ocupe nici de cum de știință, ci de o cu totul alta afacere, lear această afacere, cea a tuturor stăpînirilor stabilite, va fi aceea să se eternizeze, cu alte cuvinte să se întemeeze pe veci, făcînd societatea încredințată îngrijirilor sale tot mai stupidă, mai idioată, și prin urmare tot mai rîvnitoare de guvernarea, de cîrmuirea unui asemenea corp.
Ceea ce-i adevărat pentru academiile științifice, firește că-i tot atît de adevărat pentru toate adunările constituante și legiuitoare, chiar cînd acestea sînt izvorîte din sufragiul universal. Intr’ădevăr acesta din urmă, poate să înoească alcătuirea acestora. Cu toate astea, asta nu-mpiedică să nu se formeze în cîți-va ani un corp de politiciani, privilegiați de fapt, dacă nu de drept, cari, închinați exclusiv direcției atacerilor publice ale unei țări, vor ajunge să alcătuească un soiu de aristocrație sau oligarhie politică. Uitați-vă la Statele-Unite ale Americei și la Elvețiea.
Cît se atinge de sufragiul universal, atît de preconizat de Gambetta și nu fără motiv, Gambetta fiind cel din urmă reprezentant inspirat și plin de credință al politicei advocățești și burgheze, pentru mine ie limpede că acest sufragiu ie exibițiea cea mai largă și tot o dată cea mai rafinată a șarlatanizmului politic al Statului. Un instrument vătămător, negreșit, și care cere o iscusință mare din partea celui ce se slujește de iei, dar care, cînd știi să te slujești bine de iei, ie mijlocul cel mai sigur de-a face să coopereze chiar I masele la întemeerea propriei lor închisori, Napoleon al III-lea și-a așezat toată puterea pe sufragiul universal, care nu i-a înșelat nici o dată încrederea. Bismarck, la rîndul lui, a făcut din I acest sufragiu baza imperiului său Knuto-germanic. De aceea nici o legislație exterioară și nici o I autoritate, ambele fiind de altminteri nedespărțite I una de alta, și amîndouă tinzînd la aservirea societăței și chiar la îndobitocirea legiuitorilor înși-și.
Urmează oare de aici că ieu resping ori-ce autoritate ? Departe de mine această idee. Cînd ie vorba de cizme, ieu recurg la autoritatea cizmarului. Dacă ie vorba de-o casă, de-un canal sau de-o cale ferată, consult, pe-aceea a unui arhitect sau a unui inginer. Pentru o știință specială mă adresez cutărui sau cutărui învățat. Dar nu las : să-mi impue nici cizmarul, nici arhitectul, nici inginerul, nici învățatul. Ii ascult în chip liber și cu tot respectul ce merită inteligența, caracterul, știința lor, rezervîndu-mi cu toate astea dreptul mieu netăgăduit de critică și control. Și nu mă mulțămesc să consult numai o autoritate specialistă, consult mai multe: compar părerile lor, și aleg pe acea ce mi se pare mai dreaptă. Dar nu recunosc nici o autoritate infailibilă, fără de greș, chiar în chestiile speciale de tot. Așa-dar, ori-ce respect aș avea pentru cinstea și pentru sinceritatea cutărui sau cutărui individ, încredere absolută nu am în nimeni. O asemenea încredere ar fi fatală rațiunei și libertăței mele și chiar izbîndei celor urmărite de mine. încrederea asta m’ar preface numai de cît într’un sclav fdiot și într’o uneltă a voinței și intereselor altuea.
Dacă mă înclin înaintea autorităței specialiștilor și mă declar gaia de-a urma, într’o oarecare măsură, pentru timpul cît mi se va părea necesar, indicațiile și chiar direcțiea acestei autorități, ie că dînsa nu mi-i impusă de nimeni, nici de oameni, nici de Dumnezeu. Alt-feliu aș respinge-o cu groază și aș da dracului toate povețele, toate îndrumările și toată știința lor, bine încredințat că mă vor face să plătesc prin pierderea libertăței și demnităței mele dramul de adevăr omenesc, învăluit în atîtea minciuni, ce ar putea să mi-l dea.
In fața autorităței oamenilor speciali mă plec, fiind-că această autoritate mi-i impusă de propriea mea judecată. îmi dau samă că ieu nu pot îmbrățoșa în toate amănuntele și dezvoltările pozitive de cît o foarte mică parte din. știința omenească. Cea mai mare inteligență nu poate îmbrățoșa totul. De unde rezultă, atît pentru știință, cît și pentru industrie, nevoea diviziei și asociației muncei. Primesc și dau, asta-i vieața omenească. Fie-care-i autoritate diriguitoare și fie-care ie la rîndu-i diriguit. Așa-că nici o autoritate statornicită, neîntreruptă, nu ie, ci un schimb mutual, trecător și mai ales voluntar, ne-ntrerupt, de autoritate și de subordonare.
Aceea-și rațiune mă oprește, așa dar, de-a recunoaște o autoritate statornicită, neîntreruptă, universală, fiind-că nu există om universal care să fie în stare de-a îmbrățoșa în acea bogăție de amănunte, făr de care aplicarea științei vieței nu-i cu putință, toate științele, toate ramurele vieței sociale. Și dacă o atare universaîitate s’ar putea găsi vre-o dată într’un singur om întrupată, și acesta, bazîndu-se pe iea, ar voi să ne impue autoritatea sa, ar trebui să alungăm din societate asemenea om, fiind-că autoritatea lui ar reduce neapărat pe toți ceilalți la robie și la dobitocie, leu nu sînt de părere ca societatea să maltrateze pe oamenii de geniu cum a făcut-o pănă acum. I Dar ieară-și nu-s de părere să-i prea îngrașe, să Ie acorde mai cu samă vre-un privilegiu sau vre-un drept exclusiv. Și asta pentru trei motive: mai întăi fiind-că s’ar întîmpla adesea să iee drept om de geniu pe-un șarlatan. Pe urmă, pentru-că, cu sistemul acesta de privilegii, iea ar putea să prefacă chiar pe-un om de geniu în șarlatan. Și în sfîrșit pentru că dînsa, societatea, și-ar da un despot.
Mă rezum: Autoritatea absolută a științei o recunoaștem, fiind-că știința n’are alt obiect de cît reproducerea mintală, reflectată și cît mai sistematică cu putință a legilor naturale inerente atît vieței materiale cît și intelectuale și morale a lumei fizice și-a lumei sociale, aceste două lumi alcătuind de altminteri de fapt numai o singură și aceea-și lume, lumea naturală. In afară de această autoritate, singura legitimă, fiind-că-i rațională și conformă libertăței umane, noi declarăm pe toate celelalte autorități, mințitoare, arbitrare, despotice și funeste.
Autoritatea absolută a științei o recunoaștem, dar respingem infailibilitatea și universalitatea reprezentanților științei. In Biserica noastră, dacă mi-i îngăduit să mă slujesc o clipă de această expresie, pe care de altminterea o detest, în Biserica noastră, ca și-n Biserica protestantă, avem și noi un șef, un Hristos invizibil, știința. Și ca și protestanții, chiar mai consecvenți de cît protestanții, nu voim să suferim într’însa nici papă, nici concilii, nici conclave de cardinali infailibili, nici episcopi, nici preoți chiar. Hristosul nostru se deosebește de Hristosul protestant și creștinesc printr’aceea, că acesta din urmă ie o ființă personală, iear al nostru-i impersonal. Hristosul creștinesc, realizat de-acuma într’un trecut etern, se îrifățoșază ca o ființă desăvîrșită, pe cînd realizarea și desăvîrșirea Hristosului nostru, sau a științei, sînt mereu în viitor: ceea-ce însemnează a zice că nu se vor realiza nici o dată. Recunoscînd absolut numai autoritatea științei absolute, noi nu ne angajăm deci de loc libertatea.
Prin cuvîntul „știință absolută" ieu înțeleg știința cu adevărat universală care ar reproduce în mod ideal, în toată întinderea și în toate amănuntele-i nesfîrșite, universul, sistemul sau coordonarea tuturor legilor naturale cari se manifestă in dezvoltarea neîncetată a lumilor. Ie vădit că această știință, obiect sublim al tuturor silințelor spiritului omenesc, nu se va realiza nici o dată în deplinătatea sa absolută. Hristosul nostru va rămînea așa dar pururea nedesăvîrșil, ceea-ce trebuie să coboare mult fala reprezentanților lui patentați printre noi. In potriva acestui Dumnezeu fiul, în numele căruea aceștiea ar voi să ne impue autoritatea lor înfumurată, pedantă, noi vom apela la Dumnezeu tatăl, care ieste lumea reală, vieața reală; a cărei iei, cu alte cuvinte știința, nu-i de cît o expresie cît se poate de neperfectă, și ai cărei reprezentanți imediați sîntem noi, ființele reale cari viețuim, muncim, ne luptăm, iubim, năzuim, ne bucurăm, suferim.
Dar cu toate că respingînd autoritatea absolută, universală și infailibilă a oamenilor de știință, ne plecăm bucuros în fața autorităței respectabile, dar relative, și foarte trecătoare, foarte mărginite a reprezentanților științelor speciale, ne dorind alta de cît de-a-i consulta pe de-a rîndul, foarte recunoscători pentru indicările prețioase pe cari vor bine voi să ni le dea, cu condițiea să binevoească să primească și de la noi, în chestiile și-n împrejurările în cari vom fi mai învățați de cît iei. In de obște nu dorim nimic mai mult de cît să vedem nîște oameni înzestrați cu o mare știință,, cu o mare experiență, cu-n suflet mare, și mai ales c’o inimă mare, îndeplinind asupra noastră o înrîurire firească și legitimă, liber admisă și ne impusă nici o dată în numele vfe-unei autorități oficiale, cerești sau pămîntești. Noi admitem toate autoritățile firești, naturale, și toate înrîuririle de fapt, dar nici una de drept. Pentru-că ori-ce autoritate sau ori-ce înrîurire de drept, și ca atare impusă oficial, ajungînd în scurtă vreme o apăsare și o minciună, ne-ar impune neaparat, după cum cred c’am dovedit-o de-ajuns, ne- ar impune robiea, absurditatea.
Intr’un cuvînt, noi respingem ori-ce legislație, ori-ce autoritate și ori-ce înrîurire, privilegiată, patentată, oficială și legală, chiar ieșită din sufragiul universal, încredințați că astea nu se vor putea întoarce nici o dată de cît în folosul unei minorități, stăpînitoare și exploatatoare, în potriva marei majorități, aservite.
Ieată în ce înțeles noi sîntem, cu adevărat, anarhiști.
Legilor naturale omul nu poate să nu se supue, dar... supunîndu-se legilor naturale, omul, după cum am mai spus, nu ie de loc un sclav, fiind-că nu se supune de cît legilor inerente propriei sale naturi, numai condițiilor datorită căror există și cari-i alcătuesc întreaga ființă : supunîndu-se acestora, omul se supune chiar lui.
Cu toate astea chiar în sînul acestei naturi există o robie din care omui ie ținut a se libera sub pedeapsă de-a renunța la omeniea ce-o are: asta-i robiea lumei naturale ce-l înconjoară, pe care de obiceiu o numim natura exterioară. Totalul lucrurilor, al fenomenelor și al ființelor viețuitoare ce-I obsedează, ce-l copleșesc din toate părțile, ne încetat, fără cari și n afară de cari, de-altminteri, omul n’ar putea nici o clipă trăi, dar cari totu-și par legate în contra lui, așa că-n fie-care clipă din vieața lui dînsul ie silit să-și apere existența în contra lor. Omul nu se poate lipsi de această lume exterioară, fiind-că dînsul nu poate să trăească de cît în iea și nu se poate nutri de cît cu înlesnirile iei, dar trebuie să se și păzască de iea, fiind-că această lume, pare c’ar voi ne-ncetat să-l mistuească la rîndul iei.
Privită din acest punct de vedere, lumea naturală ne-nfățoșază priveliștea ucigătoare și cruntă a unei lupte înverșunate și ne-ntrerupte, a luptei pentru vieață... Nu ie numai omul care să lupte: toate animalele, toate ființele viețuitoare, ce zic, toate lucrurile aflătoare, avînd, ca și omul, cu toate că mult mai puțin vădit, avînd în sine germenul propriei lor distrugeri, așa zicînd propriul lor vrăjmaș, aceea-și fatalitate naturală care le produce, le conservă și tot o dată le și distruge, luptă ca și omul: fie-care categorie de lucruri, fie-care specie, vegetală și animală, netrăind de cît în dauna tuturor celorlalte: una pe alta se sfîșie, așacă lumea naturală poate fi privită-ca o sîngeroasă hecatombă, ca o tragedie lugubră căș mată de foame. Lumea aceasta ie teatrul unei lupte fără cruțare și fără răgaz. De prisos să ne întrebăm de ce lucrul acesta se petrece așa. Și de lucrul acesta nu sîntem răspunzători noi. Venind pe lume găsim stabilită starea aceasta de lucruri. Acesta-i punctul nostru natural de plecare și n’avem alta ce face de cît să constatăm faptul, știind că de cînd lumea tot așa s’au petrecut lucrurile, și că, după toate probabilitățile, în lumea animală nu va fi nici o dată alt-feliu. In lumea animală armoniea se stabilește prin luptă: prin izbînda unora, prin suferința tuturor... Moi nu zicem, într’un glas cu creștinii că pămîntul acesta ie valea plîngerei: sînt și bucurii pe pămînt, pentru-că altminteri ființele viețuitoare n’ar ținea atîta la vieață. Cată înse să convenim că Natura nu-î de loc o mamă atît de duioasă precum se zice, și că, pentru a trăi, pentru a se conserva în sînul a cesteea, ființele viețuitoare au nevoe de-o energie nepomenită. Pentru-că în lumea naturală cei tari trăesc și cei slabi pier, și cei dintăi nu trăesc de cît pentru-că ceilalți pier. Asta-i legea supremă a lumei animale. Ie oare cu putință ca asemenea lege fatală să fie și a lumei umane și sociale?
Din nenorocire, atît vieața individuaiă cît și vieața socială a omului, din capul locului nu-i nimic alt-ce-va de cît urmarea vieței animale, imediată. Atît vieața individuală cît și vieața socială a omului nu-i alt-ce-va de cît aceasta vieață animală doar complicată cu-n element nou: facilitatea de-a cugeta și aceea de-a cuvînta.
Omul nu-i singurul animal inteligent pe pămînt. Psihologiea comparată ne dovedește că nu există animal care să fie lipsit cu totul de inteligența, și că cu cît o specie, prin organizarea-i și mai ales prin dezvoltarea creerului său, s’apropie de om, cu atît inteligența i se dezvoltă și 1 se-nalță. Dar numai la om aceasta ajunge la ceea-ce numim propriu zis facultatea de-a cugeta, cu alte cuvinte de-a compara, de-a separa și de-a combina între iele reprezentările atît ale obiectelor exterioare cît și interioare ce ni-s date prin simțuri de-a alcătui din iele grupări: după aceea de-a compara și de-a combina între iele și grupările astea, cari nu mai sînt ființe reale, nici reprezentări de obiecte percepute prin simțurile noastre, ci niște noțiuni abstracte, alcătuite și clasate prin lucrarea spiritului nostru sau minței noastre, și cari, reținute de memorie, altă facultate a creerului nostru, ajung punctul de plecare sau baza acelor concluzii numite idei.
A trebuit o doză de extravaganță, de năzdrăvănie teologică și metafizică, mare de tot, pentru ca să se închipue un suflet nematerial viețuind întemnițat în corpul cu totul material al pmului, cînd ie vădit că numai ceea-ce ie material poate îi internat, limitat, cuprins într’o închisoare materială. Trebuie să aibă cine-va credința viguroasă a unui Tertulian, manifestată prin aceste atît de celebre cuvinte: Cred în ceea-ce ie absurd, ca să admită două lucruri cari se împacă atît de puțin ca așa zisa nematerialitate a sufletului și atîrnarea imediată a acestui suflet de schimbările materiale, de fenomenele patologice cari se întîmplă în corpul omului. Pentru noi, cari nu putem crede-n absurd, și cari nu sîntem cîtu-și de puțin înclinați să adorăm absurdul, sufletul omenesc, întreg acest total de facultăți afective, intelectuale și volitive, care alcătuește lumea ideală sau spirituală a omului, nu-i altce-va de cît cea din urmă și cea mai înaltă expresie a vieței sale animale, a funcțiilor cu totul materiale ale unui organ cu totul material, creerul. Facultatea de-a cugeta, ca o putere formală ce ie, gradul și natura-i particulară sau individuală ca să zicem așa, în fie-care om, toate astea mai întîi de toate atîrnă de conformațiea mai mult sau mai puțin fericită a creerului omului. Această facultate se consolidează firește, mai întăi prin sănătatea \trupească, printr’o bună higienă și printr’o bună nutrire: se și dezvoltă și se-ntărește printr’un exercițiu rațional, prin educație, prin instrucție, prin aplicarea unor metode științifice bune, după cum puterea și agerimea musculară a omului se dezvoltă prin gimnastică.
Natura, ajutată mai ales de organizarea vițioasă a societăței, din nenorocire crează une-orl niște idioți, niște indivizi-oameni foarte tîmpiți. Une-ori dînsa creează și oameni de geniu. Cei mai mulți indivizi-oameni nasc înse aproape egali, dacă nu chiar egali: fără-ndoeală că nu tocmai-tocmai la feliu, ci echivalenți, anume că-n fie-care, cusururile și bunurile aproape se precumpănesc, așa-că, priviți în total, unul prețuește cît și celalt. Marile deo sebiri, ce ne amărăsc astă-zi, educațiea le crează.
De unde urmează că, pentru a întemeea egalitatea printre oameni, trebuie neapărat să se întemeeze în educarea copiilor, egalitatea.
Pănă acum n’am vorbit de cît despre facultatea formală de-a concepe cugetările. Cît despre cugetări, cari alcătuesc fondul lumei noastre intelectuale și pe cari metafizicii le privesc ca pe niște creații spontane și pure ale spiritului nostru, astea nu-s, la obîrșiea lor, de cît niște simple constatări, mai întăi foarte nedesăvîrșite firește, niște constatări, ale unor fapte naturale și sociale, și niște concluzii, și mai puțin judicioase, scoase din asemenea fapte. Acesta-i începutul tuturor reprezentărilor, închipuirilor, halucinațiilor și ideilor omenești. De unde vedem că, cuprinsul cugetărei noastre, propriu zis cugetările noastre, ideile noastre, departe de a fi fost create printr’o acțiune cu totul spontană a spiritului, sau de a fi înăscute, după cum susțin metafizicii încă și a-zi, ne-au fost din capul locului date de lumea lucrurilor și-a faptelor reale, atît exterioare cît și interioare. Spiritul omului, cu alte cuvtete lucrarea sau propriea funcționare a creerului său, întețită de întipăririle transmise lui de nervii ce-i are, nu produce de cît o acțiune cu totul formală, care constă în a compara și a combina asemenea lucruri și asemenea fapte în niște sisteme adevărate sau falșe : adevărate, dacă-s conforme cu ordinea într’adevăr inerentă a lucrurilor și a faptelor: falșe, dacă-s contrare acestetordini. Prin vorbire, ideile elaborate ast-feliu se precizază și se fixază în spiritul omului și se transmit de la un om la altul, așa că noțiunile individuale asupra lucrurilor, ideile individuale ale fie-cărul, îritîlnindu-se, controlîndu-se și modificîndu-se mutual, și contopindu-se, închegîndu-se într’un singur sistem, sfîrșesc prin a forma conștiința comună sau cugetarea colectivă a unei societăți mai mult sau mai puțin intinsă de oameni, cugetare pururea modificabilă și pururea dusă mai departe de lucrările noi ale fiecărui individ. Transmis prin tradiție, de la o generație la alta, acest total de închipuiri și de cugetări, înbogățindu-se și fiind dus mereu mai departe prin munca colectivă a veacurilor, alcătuește în fie-care epocă a istoriei, într’un mediu social mai mult sau mai puțin întins, patrimoniul sau bunul colectiv al tuturor indivizilor cari alcătuesc acest mediu.
Fie-care generație nouă găsește la nașterea iei o lume de idei, de îuchipuiri și de sentimente, transmisă iei, sub formă de moștenire comună, de munca intelectuală și rffiiială a tuturor generațiilor trecute. Această lume nu se prezintă din capul locului, omului nou născut, în forma iei ideală, ca sistem de reprezentări și idei, ca religie, ca doctrină : copilul n’ar fi în stare s’o primească sub forma asta. Această lume se impune copilului ca o lume de fapte, întrupată și realizată în persoanele și lucrurile cari-l încunjură, vorbind simțurilor sale prin tot ce-aude și vede din cele dintăi zile de cînd se naște. Pentru-că ideile și reprezentările omenești, cari nu-s mai întăi de cît produsele unor fapte naturale și sociale, pentru-că mai întăi astea sînt repercutate sau răsfrînte în creerul omului și reproduse așa zicînd ideal și mai mult sau mai puțin judicios de organul acesta cu totul material al cugetărei omenești, ideile și reprezentările omenești capătă mai tîrziu, după ce se stabilesc mai bine, în conștiința colectivă a unei oare-care societăți, capătă puterea de-a ajunge la rîndul lor niște cauze producătoare de fapte nouă, nu propriu zis naturale, ci sociale. Iele modifică existența, obiceiurile și așezămintele omenești, într’un cuvînt toate raporturile cari există între oameni în societate, și, prin întruparea lor pănă și-n faptele și lucrurile cele mai zilnice ale vieței fie-cărui, iele ajung senzibile, pipăibile pentru toți, pănă și pentru copii. Așa-că fie-care generație nouă se pătrunde de iele din cea mai fragedă copilărie, iear cînd ajunge la maturitate, cînd începe propriu zis munca propriei sale cugetări, ascuțită, exercilată, și neaparat însoțită de-o critică nouă, dînsa găsește, atît în sine cît și-n societatea care-o încunjură, o-ntreagă lume de cugetări și de reprezentări stabilite, cari-i slujesc drept punct de plecare și-i dau oare-cum stofa sau materiea primă pentru propriea-i lucrare intelectuală și morală. Din numărul acestora sînt închipuirile tradiționale, obștești, pe cari metafizicii, înșelați de chipul cu totul nesimțit sau cum am zice imperceptibil în cari, venind din afară, astea pătrund și se întipăresc în creerul copiilor, înainte chiar ca aceștia să fi ajuns la conștiința de sine, le numesc în chip falș idei înăscute.
Dar alături de aceste idei generale, ca ideea de Dumnezeu și ideea de sujlet, idei absurde, dar consfințite de ignoranța universală și de idioțeniea veacurilor, pănă-ntr’atît că chiar astă-zi nu te poți rosti pe față și-ntr’o limbă populară în contra lor, fără să-nduri primejdiea de a fi lapidat de fățărniciea burgheză, alături de aceste idei generale cu totul abstracte, adolescentul întîlnește-n societatea în mijiocui căreea se dezvoltă, și-n urma înrîurirei îndeplinită asupra copilăriei sale de cătră aceea-și societate, chiar în sine găsește o cîtime de alte idei, cu mult mai determinate sau hotărîte, asupra naturei și asupra societăței, niște idei cari-s foarte de-aproape în legătură cu vieața reală a omului, cu existența lui zilnică. Astea-s ideile asupra dreptăței, asupra datoriilor, asupra conveniențelor sociale, asupra drepturilor fie-cărui, asupra familiei, asupra proprietăței, asupra Statului, și multe altele și mai particulare cari regulează raporturile dintre oameni. Toate aceste idei, pe cari omul le găsește întrupate în propriul său spirit prin educațiea pe care în afară de ori-ce ac țiune spontană a acestui spirit a îndurat-o în timpul copilăriei, idei cari, cînd ajunge la conștiința de sine, i se înfățoșază ca niște idei în de obște admise și consfințite de conștiința colectivă a societăței în care trăește, toate aceste idei sînt produse, procum am arătat, de lucrarea intelectuală și morală colectivă a generațiilor trecute, produse cum ? Prin constatarea și printr’un soiu de consfințire a faptelor îndeplinite, pentru-că-n dezvoltările practice ale omenirei, ca și-n știința propriu zisă, faptele îndeplinite precedează totdeauna ideile, ceea-ce dovedește încă o dată că însu-și cuprinsul cugetărei omenești, fondul real al acestei cugetări, nu-i de loc o creație, o făurire spontană a spiritului, ci că acest fond ie dat totdeauna de experiența reflectată a lucrurilor reale.
Am pomenit despre apropierea dintre vieața individuală și socială a omului și vieața animală... Să vedem acum cari-s trebuințele omului și condițiile sale de existență.
Cercetînd mai de-aproape chestîea asta, vom găsi că cu toată nesfîrșită depărtare ce pare a despărți lumea omenească de cea animală, în fond punctele cardinale ale celei mai rafinate existenți omenești și ale celei mai puțin dezvoltate existenți animale sînt identice: naștere, dezvoltare și creștere, muncă pentru mîncare, pentru adăpostire, pentru apărare, menținerea existenței individuale în mediul social al speței, iubire, reproducere, în fine moartea. Pe lîngă astea, pentru om se mai adaogă un punct nou : cugetarea și cunoștința, facultate și cunoștință cari se întîlnesc negreșit, într’un grad inferior, cu toate că destul de pronunțat, la animalele cari prin organizarea lor s’apropie mai mult de om, dar cari numai la om ajung la o putere atît de imperativă și de stăruitor precumpănitoare în cît îi transformă, cu timpul, întreaga vieață. După cum prea bine a observat-o unul din cei mai cutezători și mai simpatici cugetători din timpul din urmă, Ludwig Feuerbach, omul face tot ce fac animalele, atît că dînsul ieste chiemat a face, și datorită facultăței sale atît de întinse de cugetare, datorită puterei sale de abstracție care-l deosebește de animalele tuturor celorlalte specii, ieste silit a face, din ce în ce mai omenește. Asta-i toată deosebirea, dar deosebirea asta ie uriașă. Iea cuprinde în germene întreaga noastră civilizație, cu toate minunile industriei, științti și artelor, cu toate dezvoltările sale religioase, filosofice, estetice, politice, economice și sociale, într’un cuvînt toată lumea istoriei.
Tot ce trăește, sub imboldul unei fatalități inerente și care se manifestează în fie-care ființă ca un mănunchiu de facultăți sau de proprietăți, tot ce trăește tinde să se realizeze în deplinătatea ființei sale. Omul, ființă cugetătoare pe lîngă viețuitoare, ca să se realizeze în această deplinătate, trebuie să se cunoască pe sine. Asta-i pricina uriașei întîrzieri pe care-o vedem în dezvoltarea acestuea, și ceea-ce face că, pentru a ajunge la starea actuală a civilizației în țările cele mai înaintate, stare care-i încă atît de puțin potrivită cu idealul spre care tindem noi astă-zi, omului i-a trebuit nu știu cîte zeci sau sute de veacuri. S’ar zice că-n căutarea să se găsească, în umblarea după sine, prin toate peregrinările sale și prefacerile istorice, omul a trebuit să întrebuințeze, să istovească toate brutalitățile mai întăi, toate nedreptățile și toate nenorocirile cu putință, pentru a realiza de-abiea picul de rațiune și de dreptate care domnește în lume astă-zi.
împins mereu de aceea-și fatalitate care alcătuește legea fundamentală a vieței, omul creează lumea-i umană, lumea-i istorică, cucerind pas cu pas, asupra lumei exterioare și asupra propriei iui bestialități, libertatea și demnitatea lui omenească. Cucerește libertatea și demnitatea prin știință și muncă.
Toate animalele sînt silite să muncească, ca să trăească: cu toatele, fără să bage de samă și fără să aibă cea mai mică conștiință de asta, ieu parte, în măsura trebuințelor, priceperei, în măsura puterei lor, la opera atît de înceată a transformăm suprafeței globului nostru într’un loc vieței animale prielnic. Dar munca asta nu ajunge o muncă propriu zis omenească de cît cînd începe a sluji nu numai la îndestularea cerințelor hotărîte și fatal circumscrise ale vieței animale, ci și celor ale ființei sociale, cugetătoare și vorbitoare, care tinde a-și cuceri și înfăptui pe deplin libertatea.
îndeplinirea acestei uriașe ținte, pe care natura particulară a omului i-o impune ca o necesitate inerentă ființei sale, omul fiind silit a-și cuceri libertatea, îndeplinirea aeestei ținte nu-i numai o operă intelectuală și morală, ci, înainte de toate, în ordinea timpului ca și din punctul de vedere al dezvoltărei noastre raționale, o operă de emancipare materială. Omul nu ajunge cu adevărat om, dînsul nu-și cucerește putința emancipărei interioare, de cît întru cît izbutește să rupă lanțurile sclaviei pe cari natura exterioară le face s’apese asupra tuturor ființelor viețuitoare. Aceste lanțuri, începînd prin cele mai grosolane și mai vădite, sînt neajunsurile sau lipsurile de to.t soiul, acțiunea neîntreruptă a anotimpurilor și-a climatelor, foamea, frigul, căldura, umezala, seceta și atîtea alte înrîuriri materiale cari lucrează asupra vieței animale direct și cari țin ființa viețuitoare într’o atîrnare aproape absolută față de lumea exterioară: sînt primejdiile permanente cari, sub formă de tot soiul de fenomene naturale, amenință pe om și-l apasă din toate cărțile, cu atît mai mult cu cît omul însu-și nefiind de cît o ființă naturală și de cît un produs al naturei care-l constrînge, îl copleșește și îl pătrunde, dînsul își poartă așa zicînd vrăjmașul în sine și n’are nici un mijloc să scape de iei. De acolea naște acea teamă neîntreruptă pe care omul o simte și care alcătuește fondul ori-cărei existenți animale, teamă care, alcătuește cea dintăi bază a ori-cărei religii. De-acolea purcede și pentru animal nevoea de a lupta în cursul întregei lui vieți împotriva primejdiilor din afară ce-l amenință, nevoea de a-și susținea propriea existență, ca individ, și existența socială, ca speță, în dauna totului care îl înconjoară : lucruri, ființi organice și viețuitoare. De-acolea pentru animalele de tot soiul nevoea de muncă.
întreaga animalitate muncește și nu trăește de cît muncind.. Omul, ființă viețuitoare, nu scapă de această nevoe, care ie legea supremă a vieței. Ca să-și menție existența, ca să se dezvolte în deplinătatea ființei sale, omul trebuie să muncească. Intre munca omului și cea a tuturor celorlalte specii de animale ieste înse o deosebire uriașă munca animalelor ie stagnantă, fiind-că inteligența lor ie stagnantă: munca omului, din potrivă, ie esențial sau fundamental progresivă, fiind-că inteligența lui ie în cel mai înalt grad progresivă.
Nimic nu dovedește mai bine inferioritatea hotărîtoare a tuturor celorlalte specii de animale, față de om, de cît faptul de netăgăduit și netăgăduit, că metodele și produsele muncei atît individuale cît și colective a tuturor celorlalte animale, metode și produse adesea pănă-ntr’atît de ingenioase în cît le-ai crede diriguite și săvîrșite de-o inteligență științificește cît se poate de dezvoltată, nu variază și nu se perfecționează aproape de loc. Furnicele, albinele, castorii, și alte animale cari trăesc în republică, fac astă-zi tocmai ceea ce-au făcut în urmă cu mii de ani, ceea-ce dovedește că-n inteligența acestora nu există progres. Animalele astea sînt tot atît de învățate și tot atît de dobitoace în ziua de a-zi ca și acum treizeci sau patruzeci de veacuri. In lumea animală o mișcare se face ori-cum. Dar însă-și speciile, însă-și familiile și clasele sînt acele cari se transformă cu-ncetul, îmboldite de lupta pentru vieață, această lege supremă a vieței animale, datorită căreea organizațiile cele mai inteligente și cele mai energice înlocuesc succesiv organizațiile inferioare, în nestare să ducă mult lupta în contra lor. In privința asta, dar numai în astă, netăgăduit, în lumea animală, o mișcare, progres există. Dar în sînul speciilor, al familiilor și al claselor de animale, nu există sau aproape nu există progres.
Munca omului, privită atît din punctul de vedere al metodelor cît și din acel al produselor, ie tot atît de perfectibilă și de progresivă ca și spiritul său. Prin combinarea activităței sale cerebrale sau nervoase, cu activitatea sa musculară, a inteligenței sale dezvoltată științificește, cu puterea sa fizică, prin aplicarea cugetărei sale progresive la munca-i, care, din excluziv animală, instinctivă și aproape mașinală și oarbă cum iera la-nceput, ajunge din ce în ce mai inteligentă, omul își creează, își făurește lumea umană. Pentru a ne faceofdee de uriașa carieră ce-a străbătut-o și de uriașele progrese ale industriei sale, să comparăm bordeiul sălbatecului cu luxoasele palate ale Parisului, pe cari sălbatecii Prusaci se cred destinați de Providență să le distrugă: să comparăm sărmanele arme ale populațiilor primitive cu cumplitele unelte de distrugere cari par a fi ajuns cel din urmă cuvînt al civilizației germanice.
Ceea-ce toate celelalte specii de animale, luate la o laltă, n’au putut face, a făcut omul sîngur. Iei a transformat cu adevărat o mare parte din suprafața pămîntului: iei a făcut din asta un loc priincios pentru existența, pentru civilizațiea omenească. A ajuns stăpîn pe natură, a biruit-o. Dînsul a prefăcut pe vrăjmașul acesta, pe despotul acesta dintru-ntăi atît de cumplit, într’o slugă folositoare, sau cel puțin într’un aliat pe cît de puternic, pe-atît de fidel.
Cu toate astea trebuie să ne dăm bine samă de adevăratul înțeles al cuvintelor: a birui natura, v a ajunge pe natură stăpîn. Alt-feliu putem cădea într’o încurcătură foarte supărătoare, și cu atît mai ușor cu cît teologii, metafizicii și idealiștii de toate soiurile nu lipsesc nici o dată să se slujască de iea pentru a dovedi superioritatea omului-spirit asupra naturei-materie. Aceștia susțin că există un spirit în afară de materie, și subordonează firește materiea, spiritului. Și nemuițămiți numai cu această subordonare, aceștia fac ca materiea să purceadă din spirit, înfățișîndu-l pe-acesta ca pe creatorul materiei, pe care spiritul ar avea menirea s’o stăpînească. Deosebirea spiritului de materie știm că-i un non-senz. Noi nu cunoaștem și nu recunoaștem alt spirit de cît spiritul animal, privit în cea mai înaltă expresie a Iui ca spirit omenesc. Și noi știm că acest spirit nu-i de loc o ființă aparte, în afară de lumea materială, ci că, din potrivă, iei nu-i alta de cît propriea funcționare a materiei organizate și vii, a materiei animalizate și mai cu samă a creerului.
Cît ca să stăpînescă natura, în înțelesul metafizicilor, spiritul ar trebui să existe eu totul în afară de materie. Dar nici un idealist n’a putut încă răspunde la întrebarea: Materiea neavînd nici o margine, nici în lungime, nici în lărgime, nici în adîncime, și spiritul presupunîndu-se c’ar dăinui în afară de această materie care ocupă în toate senzurile cu, putință întreaga infinitatea spațiului, care poate fi locul spiritului, oare? Acesta, sau trebuie, să ocupe acelaș loc cu materiea, săfie exact răspîndit pretutindeni, ca și iea, și cu iea, să fie nedespărțit de materie, sau n’are cum exista. Dacă spiritul pur Ieste înse nedespărțit de materie, atunci dînsul ie pierdut în materie și nu există de cît ca materie. Ceea-ce ar fi tot una cu a zice că singură materiea există. Sau ar trebui să presupunem că, cu toate că nedespărțit de materie, spiritul rămîne în afară de iea. Dar unde, dacă mat eriea ocupă întregul spațiu? Dacă spiritul ie în afară de materie, trebuie să fie mărginit de aceasta. Cum ar putea înse nematerialul să fie mărginit, sau să fie cuprins de material, cum ar putea nesfîrșitul să fie-cuprins de sfîrșit? Dacă spiritul ieste cu desăvîrșire străin, de materie, neatîrnat de iea, nu-i oare vădit că dînsul nu poate îndeplini cea mai mică acțiune asupra acesteea, că nu poate avea asupra acesteea nici o putere ? Pentru-că numai ceea-ce ie material poate lucra asupra lucrurilor materiale.
Vedem bine că ori-cum am pune chestiea asta ajungem neaparat la o monstruoasă absurditate. Inverșunîndu-ne de a face să trăească inpreună două lucruri atît de necompatibile, ca spiritul pur și materiea, ajungem la negarea și-a unuea și-a alteea, la neant. Pentru ca să fie cu putință existența materiei, trebuie ca aceasta să fie, iea care-i Ființa prin excelență, Ființa unică, într’un cuvînt tot ce ieste, trebuie ca aceasta să fie unica bază a tot ce există, baza spiritului. Și pentru ca spiritul să poată avea o consistență reală, trebuie ca iei din materie să purceadă, să fie o manifestare a materiei, funcționarea, produsul iei. Spiritul pur, nu-i alt-ce-va de cît abstracțiea absolută, Neantul.
Pozitiviștii n’au tăgăduit nici o dată de-a dreptul putința existenței lui D-zeu. Iei n’au zis nici o dată cu materialiștii, a căror solidaritate primejdioasă și revoluționară iei o resping: Nu există nici un D zeu, și existența acestuea ie cu totul cu neputință, pentru-că, din punctul de vedere moral, nu se împacă cu imanența de loc, sau, pentru a vorbi și mai limpede, măcar cu existența justiției, iear, din punctul de vedere material, cu imanența sau cu existența legilor naturale sau a vre-unei ordini în lume, nu se împacă nici cu existența lumei măcari.
Acest adevăr atît de vădit, atît de simplu, și care mi se pare prea dovedit, alcătuește punctul de plecare al materializmului științific. Mai întăi iei nu-i de cît un adevăr negativ. Iei nu afirmă încă nimic, nu-i de cît negarea neaparată, definitivă și viguroasă a acelei năluci istorice pe care a făurit-o închipuirea celor dintăi oameni, și care de trei-patru mii de ani apasă asupra științei, asupra libertăței, asupra omenirei, asupra vieței. Armați cu această neînfrîntă negare și care nu se poate combate, materialiștii sînt asigurați împotriva întoărcerei tuturor nălucilor divine, vechi și nouă, și nici un filosof englez nu va veni să le propue alianța cu vre-un incognoscibil religiosoare-care, după vorba lui Herbert Spencer.
Pozitiviștii franceji sînt încredințați oare de acest adevăr negativ, sînt sau nu ? Fără îndoeală că sînt, și tot atît de energic ca și înși-și materialiștii. Dacă n’ar fi, ar trebui să renunțe chiar la posibilitatea științei, pentru-că mai bine de cît ori-cine iei știu că-ntre natural și supranatural nici o legătură cu putință nu ie, și că acea imanență a puterilor și-a legilor, pe care dînșii își întemeează întreg sistemul, cuprinde în sine direct negarea lui Dumnezeu. De ce atunci nu găsim deschisa și simpla exprimare a acestui adevăr, de ce n’o găsim în nici una din scrierile lor, ca să poată toată lumea afla ce să creadă de iei? Din pricină că dînșii sînt niște conservatori politici, prudenți, niște filosofi cari se pregătesc să iee guvernarea păcătoasei și ignorantei mulțimi în mînele lor. Ieată cum exprimă dînșii acest adevăr:
Dumnezeu nu se întîlnește în domeniul științei. Dumnezeu, după definițiea teologilor și-a metafizicilor fiind absolutul, iear știința ne avînd drept obiect de cît ceea ce-i relativ, n’are nimic de-a face cu Dumnezeu, care nu poate fi de cît o hipoteză neverificabilă pentru știință.
Laplace spunea acelaș lucru mult mai pe față: „Ca să construesc sistemul lumilor, pe care l’am construit, ieu n’am avut nevoe de hipoteza aceasta". Pozitiviștii nu adaogă că admiterea acestei hipoteze ar aduce neaparat negarea, anularea științei și-a lumei. Nu, dînșii se mulțămesc să zică că știința ieste în nestare de-a o verifica și că, prin urmare, dînșii n’o pot admite ca un adevăr științific.
Notați că teologii , nu metafizicii, ci adevărații teologi, zic cu totul acelaș lucru: „Dumnezeu fiind Ființa nemărginită, a tot puternică, absolută și vecinică, spiritul omenesc, știința omului, ieste-n nestare să se rîdice pănă la iel“. De unde rezultă nevoea unei revelații speciale, determinată de grațiea dumnezeească. Iear acest adevăr revelat, care, ca atare, de analiza spiritului profan nu poate să fie pătruns, ajunge baza științei teologiei.
O hipoteză firește nu-i hipoteză de cît din pricină că nu-i încă verificată. Dar știința deosebește două soiuri de hipoteze: pe, cele a căror verificare pare cu putință, probabilă, și pe cele a căror verificare ie pe totdeauna cu neputință. Hipoteză dumnezeească, cu toate diferitele sale modificări, Dumnezeu creator, Dumnezeu suflet al lumei sau ceea ce numim imanență dumnezeească, cauză primă și cauze finale, esență intimă a lucrurilor, suflet nemuritor, voință spontană, și așa mai departe, toate astea cad în cea din urmă categorie. Toate astea, avînd un caracter absolut, din punctul de vedere al științei nu se pot verifica nici cu-n chip, din punctul de vedere al științei care nu poate recunoaște de cît realitatea lucrurilor a căror existență ni-i manifestată prin simțuri, prin urmare a lucrurilor determinate, finite. Fără să-și propue a le adinei esența intimă, știința trebuie să se mărginească a studiea raporturile exterioare ale acestor lucruri și legile.
Dar tot ce din punctul de vedere științific nu se poate verifica, prin asta, din punctul de vedere al realităței ie oare nul ? Ba de loc, și ieată o dovadă: Universul nu se mărginește la sistemul nostru solar, care nu-i de cît un punct neperceptibil în spațiul nemărginit, și pe care-l știm, pe care îl vedem înconjurat de milioane de alte sisteme solare. Insu-și firmamentul nostru, cu toate milioanele lui de sisteme solare, nu-i, la rîndu-i, de cît un punct imperceptibil în nemărginirea spațiului, și-i încunjurat, foarte probabil, de miliarde și miliarde de miliarde de alte sisteme solare. Intr’un cuvînt, natura spiritului nostru ne silește să presupunem spațiul nemărginit și plin de-o nesfirșitate de lumi necunoscute. Ieată o hipoteză ce se prezintă poruncitor spiritului omenesc, astă-zi, și care va rămînea, cu toate astea, pururea neverificabilă pentru noi. Și, fără doar, sîntem siliți să admitem, că toată această nesfîrșită nemărginire de lumi necunoscute pe veci ie cîrmuită de-acelea-și legi naturale și că acolea de două ori două fac patru ca și la noi, cînd nu s’amestecă teologiea. Ieată încă o hipoteză pe care știința nici o dată nu va putea-o verifica. In sfîrșit cea mai simplă lege de analogie ne silește așa zicînd să cugetăm că multe din lumile astea, dacă nu toate, sînt locuite de ființi organizate și inteligente, cari trăesc și cugetă potrivit aceleea-și logici reale care se manifestă în vieața și-n cugetarea noastră. Ieată o a treea hipoteză, care nu se impune atît de poruncitor ca cele două dintăi, dar care, afară de cei pe cari teologiea i-a umplut cu egoizmul și vanitatea pămîntească, se înfățoșază neapărat spiritului tuturor. Și hipoteză asta ie tot atît de neverificabilă ca și celelalte două. Pozitiviștii vor zice oare că aceste hipoteze sînt nule, și că obiectul lor ie lipsit de ori-ce realitate ?
Littré, răspunde prin niște cuvinte atît de elocvente și atît de frumoase în cît nu mă pot lipsi de plăcerea de-a le cita :
„Și ieu am căutat să schițez sub numele de nemărginire caracterul a ceea ce Spencer numește incognoscibil: bine înțeles că ceea ce ie mai pre sus de știința pozitivă, fie materialicește, ca fundul spațiului fără margini, fie intelectualicește, ca înlănțairea cauzelor fără sfîrșit, ie neaccesibil spiritului omenesc. Neaccesibil nu însemnează nul înse, neexistent. Nemărginirea, atît materială cît și intelectuală, ține printr’o legătură strînsă de cunoștințele noastre, și prin această legătură ajunge o idee pozitivă, de-acelaș ordin. Vreu să zic că, atingînd-o și abordînd-o, această nemărginire apare sub dublul iei caracter, de realitate și de neaccesibilitate. Ie un ocean care vine să bată țărmurile noastre, dar pentru care n’avem nici luntre, nici vîntrele, a cărui limpede viziune înse pe cît de formidabilă ie pe atîta-i de salutară".
De această lămurire trebuie să fim fără doar muîțămiți, fiind-că noi o înțelegem în felul nostru, cum o înțelege negreșit și Liltre. Din păcate vor fi încîntați și teologii de iea, atît de încîntați, în cît pentru a-și dovedi recunoștința pentru această minunată declarație în favoarea propriului lor principiu, vor fi în stare să ofere gratis ilustrului academician, vor fi în stare sa-i hărazască și luntrea și vîntrelele ce-i lipsesc după propriea-i mărturisire, și-a căror posesiune escluzivă dînșii sînt încredințați că o au, pentru a face o explorare reală, o călătorie de descoperire pe-acest necunoscut ocean, avertizîndu-l doar că, de îndată ce va părăsi marginele lumei vizibile, va trebui să-și schimbe metoda, metoda științifică, după cum de altminteri o știe prea bine și iei, nefiind aplicabilă la lucrurile eterne, divine.
Și, într’adevăr, cum ar putea fi nemulțămiți teologii de declarațiea lui Littré ? Dînsul declară că nemărginirea ie neaccesibilă spiritului omenesc: teologii n’au zis nici o dată altă ce-va. Dînsul mai zice că neaccesibilitatea nemărginirei nu-i înlătură realitatea de loc. Teologii nu doresc nimica mai mult. Nemărginire, Dumnezeu, ie o Ființă reală, neaccesibilă pentru știință: ceea-ce nu însamnă de loc c’ar fi neaccesibiiă pentru credință. De vreme ce-i și nemărginire și Ființă reală, cu alte cuvinte A tot putinte, aceasta poate găsi oricînd un mijloc, să se facă omului cunoscută, în afara și-n obrazul științei. Acest mijloc ie cunoscut: în istorie s’a numit totdeauna revelarea imediată. Veți zice poate că-i un mijloc puțin științific. Fără îndoeală, dar tocmai pentru aceea ie bun. Veți zice că ie absurd : foarte bine, doar de accea-i divin: Credo quia absurdum. Afirmîndu-mi, adeverindu-mi chiar din punctul. D-tale științific ceea-ce credința mea m’a făcut să întrevăd totdeauna și să presimt, existența reală a lui Dumnezeu, m’ai asigurat pe deplin, va zice teologul. Și-o dată încredințat de asemenea fapt, nu mai am de știința D-tale nici o nevoe. O reduce la neant, o spulberă, Dumnezeul real. Cîtă vreme Ta necunoscut și l’a tăgăduit, dînsa a avut o rațiune să fie. De vreme ce acum recunoaște existența lui Dumnezeu, dînsa trebuie să se prostearnă cu noi și să se anuleze de sine In fața lui.
Cu toate astea, în declararea lui Littré, există cîte-va cuvinte, cari, înțelese cum se cuvine, ar putea să tulbure veseliea teologilor și metafizicilor: „Nemărginirea, atît materială cît și intelectuală, zice iei, ține printr’o legătură strînsă de cunoștințele noastre, și prin această legătură ajunge o idee pozitivă de-acelaș ordinu.... Aceste din urmă cuvinte sau nu însemnează nimic, sau însemnează așa ce-va:
Regiunea nemărginită, nesfîrșită, care începe dincolo de lumea noastră vizibilă, ie neaccesibilă pentru noi, nu pentru-că ar fi de-o natură deosebită sau că ar fi supusă unor legi opuse celor cari cîrmuesc lumea noastră naturală și socială, ci numai pentru-că fenomenele și lucrurile ce umplu aceste necunoscute lumi, și cari constituesc realitatea lor, sînt în afară de pătrunderea simțurilor noastre. Noi nu putem înțelege niște lucruri a căror reală existență n’o putem măcar determina, constata. Ieată singurul caracter al acestei neac-cesibilități. Dar fără să putem să ne formăm cea mai mică idee despre formele și despre condițiile de existență ale lucrurilor și ale ființelor cari umplu aceste lumi, știm hotărît că nu poate fi loc în iele pentru acel animal numit Absolut. Fie și numai pentru simplul motiv, că acesta fiind exclus din lumea noastră vizibilă, ori-cît de imperceptibil ar fi punctul format de aceasta în nemărginirea spațiilor, ar fi un absolut mărginit, cu alte cuvinte un ne-absolut, afară dacă nu va exista ca și la noi: adică să fie, ca și la noi, o Ființă cu totul invizibilă și nesezizabilă. In cazul cînd ar exista, am avea și noi măcar o bucățică din iei, și după asta am putea să ne facem o idee și despre rest. Dar după ce hăt și bine l’am căutat, după ce l’am privit cu luare aminte și studiat în obîrșiea-i istorică, am ajuns la convingerea că Absolutul ie o ființă absolut nulă, o curată nălucă, făurită de închipuirea copilărească a oamenilor primitivi și zăpăciți de teologi și metafizicieni, numai un miragiu al spiritului omenesc, care, în cursul dezvoltărei sale istorice pe sine se căuta. Nimic ieste Absolut pe pămînt, nimic trebuie să fie și-n nemărginirea spațiilor. Intr’un cuvînt Absolutul, Dumnezeu, nu există, și nici să existe nu poate.
Și fiind-că năluca dumnezeească dispare și nu se mai poate pune între noi și aceste lumi necunoscute din nemărginire, ori-cît de necunoscute acestea ne sînt și ne-or fi, aceste regiuni nu ne wai prezintă nimic străin: pentru-că, fără să cunoaștem forma lucrurilor, forma ființelor și forma fenomenelor produse-n nemărginire, știm că nu pot fi de cît produse materiale, de cauze materiale, și că, dacă există o inteligență, această inteligență, ca și la noi, va fi totdeauna și pretutindenea un efect, nici o dată cauza primă... Acesta-i singurul înțeles care se poate da, după mine, afirmărei lui Littré, că nemărginirea, prin legătura ce-o are cu lumea cunoscută de noi, ajnnge o idee pozitivă, de-acelaș ordin.
Inteligența animală care se manifestă în cea mai înaltă expresie ca inteligență umană, ca spirit, ie singura ființă a cărei existență a fost constatată-n realitate, singura inteligență pe care-o cunoaștem: alta pe pămînt nu există. Și trebuie s’o privim negreșit ca una din cauzele cari lucrează în lumea noastră, direct. Dar, după cum am dovedit, acțiunea iei nu ie de loc spontană, Pentru-că departe de-a fi o cauză absolută, iea-i din potrivă o cauză cu totul relativă, fiind-că înainte de a ajunge la rîndul iei o cauză de efecte relative, însă-și iea a fost efectul uror cauze materiale cari au produs organizmul omenesc a cărui una din funcții iea ieste. Și chiar atunci cînd dînsa lucrează ca o cauză de efecte nouă în lumea exterioară, dînsa urmează mai departe să fie produsă de acțiunea materială a unui organ material, creerul. Dînsa-i deci, ca și vieața organică a unei plante, vieață care, produsă de cauze materiale, îndeplinește o acțiune naturală și necesară asupra mediului iei, o cauză cu totul materială. O numim intelectuală numai pentru a o deosebi de acțiunea lei specială, care constă în elaborarea acelor abstracții pe cari le numim cugetări și-n determinarea conștientă a voinței, pentru a o deosebi de acțiunea specială a vieței animale, care constă în fenomenele senzibilităței, iritabilităței, mișcărei voluntare, și de acțiunea specială a vieței vegetale, care constă în fenomenele nutriției. Dar toate aceste trei acțiuni, ca și acțiunea mecanică, fizică și chimică a corpurilor neorganice, sînt tot materiale : fie care-i în acelaș timp și-un efect material și-o cauză materială. Nu există alte efecte și alte cauze nici în lumea noastră, nici în nemărginire. Numai materialul există și spiritualul ieste produsul lui. Din nenorocire, aceste cuvinte materie, material, s’au format la o vreme cînd spiritualizmul domina nu numai în teologie și-n metafizică, ci char în știință, ceea-ce făcu să se creeze sub numele de materie o idee abstractă și cu totul greșită a ce-va care ar fi na numai străin, ci cu totul opus spiritului. Și negreșit feliul acesta absurd de-a privi materiea i-acela care precumpănește și a-zi, nu numai la spiritualiști, ci chiar la mulți materialiști. De aceea multe spirite conteporane resping cu groază acest adevăr,-cu toate astea netăgăduit, că spiritul nu-i alta de cît unui din produsele, de cît unaMin manifestările aceea ce numim materie, Și într'adevăr, materiea, luată în abstracțiea iei, că ființă moartă și pasivă, n’ar putea să producă nimic, nu mai vorbim de lumea animală și intectaală, dar nici în lumea cea vegetală. Pentru noi, materiea nu-i de ioc acel sui stratum inert, produs de abstracțiea omenească: iea-i cuprinsul real a tot ce există, a tuturor lucrurilor cari există-n realitate, între cari și senzațiile, și spiritul, și voința animalelor și a oamenilor. Cuvîntul generic pentru materiea concepută ast-feiiu ar fi Ființa, Ființa reală care-i tot o dată și devenirea: cu alte cuvinte mișcarea pururea și vecinic izvorîtă din suma nesfîrșită a tuturor mișcărilor parțiale pănă la infinitele mici, cuprinsul total al acțiunilor și reacțiunilor mutuale și-al transformărilor ne-ntrerupte ale tuturor lucrurilor ce se produc și dispar rînd pe rînd, producerea și reproducerea vecinică a Totului prin fie-care punct și-a fie-cărui punct prin Tot, cauzalitatea mutuală și universală.
In afară de această idee care-i în acelaș timp și abstractă și pozitivă, nu mai putem pricepe nimic, pentru-că în afară de iea nu mai ie nimica de priceput. Cum dînsa îmbrățoșează totul, dînsa n’are exterior, dînsa n’are de cît un interior nemărginit, nesfîrșit, pe care în măsura puterilor noastre cată să ne silim a-I pricepe. Și chiar de la începutul științei reale găsim un adevăr prețios, descoperit de experiența universală și constatat de judecată, cu alte cuvinte de generalizarea acestei experiențe universale: adevărul, că toate lucrurile și toate ființele cari există-n realitate, ori-cari-ar fi deosebirile lor mutuale, au proprietăți co.nune, proprietăți matern: Mce, mecanice, fizice și chimice, cari le-alcătuesc întreaga esență. Toate lucrurile, toate corpurile ocupă mai întăi de toate un spațiu: toate sînt grele, calde, luminoase, electrice, și toate-ndură prefaceri chimice. Nici o ființă reală nu există în afară de aceste condiții, nici una nu poate exista fără aceste esențiale proprietăți cari-i constituesc mișcarea, acțiunea, ne-ntreruptde transformări. Dar lucrurile intelectuale, va zice cine-va, așezămintele religioase, politice, sociale, producerile de artă, actele de voință, în sfîrșit ideile, nu există oare în afară de aceste condiții? De loc. Toate astea n’au realitate de cît în Uimea exterioară și de cît în raporturile dintre oameni, și toate astea nu există de cît în niște condiții geografice, climaiologice, etnografice, economice, vădit materiale.
Toate astea sînt un produs combinat al împrejurărilor materiale și al dezvoltărei sentimentelor, trebuințelor, năzuințelor omenești, și-a cugetărei omenești. Toată această desvoltare, după cum am mai spus-o și dovedit, ie înse produsul creerului nostru, care-i un organ cu totul material al corpului omenesc. Ideile cele mai abstracte n'au existență reală de cît pentru oameni, în oameni și prin oameni. Scrise sau tipărite-ntr’o carte, nu-s de cît niște semne materiale, o adunătură de litere materiale și vizibile, desemnate sau tipărite pe cîte-va foi de hîrtie. Iele n’ajung idei de cît cînd un om oare-care, o ființă corporală, le cetește, le pricepe și le reproduce în propriu-i spirit. Așa-că intelectualitatea excluzivă a ideilor ieste o mare închipuire: ideile sînt alt-feliu de materiale, dar tot atît de materiale, ca și ființele materiale cele mai grosolane. Intr’un cuvînt, tot ce numim lumea spirituală, dumnezeească, supraomenească și omenească, se reduce la acțiunea combinată a lumei exterioare și a corpului omenesc, care, din toate lucrurile aflătoare pe-acest pămînt, prezintă cea mai complicată și mai complectă organizare materială. Corpurile omenești înse prezintă acelea-și proprietăți matematice, mecanice și fizice, și se află tot atît de supuse acțiunei chimice, ca și toate corpurile aflătoare. Mai mult de cît atît, fie-care corp compus : animal, vegetal, sau neorganic, poate fi descompus prin analiza chimică într’un număr de corpuri elementare sau simple, admise ca atari fiind-că nu s’a ajuns încă să fie descompuse în corpuri mai simple. Ieată deci adevăratele elemente cari constitue lumea reală, lumea omenească, individuală și socială, intelectuală și dumnezeească. Asta nu-i acea materie uniformă, informă și abstractă despre care ne vorbește Filosofiea pozitivistă și metafizica materialistă: ie adunătura nedefinită de elemente sau corpuri simple, din cari fie-care posedă toate proprietățile matematice, mecanice și fizice, și din cari fie-care se deosebește prin niște acțiuni chimice cari-i sînt proprii. A recunoaște toate elementele reale sau corpurile simple ale căror combinări diferite constituesc toate corpurile compuse, organice și neorganice cari umplu universul: a reconstitui prin cugetare și-n cugetare, cu ajutorul tuturor proprietăților sau acțiunilor inerente fie-cărui, și neadmițind nici o dată nici o teorie care să nu fie serios verificată și îrftărită de observarea și experimentarea cea mai riguroasă, a reconstitui, zic, sau a reconstrui mintal întregul univers cu nesfîrșita diversitate a dezvoltărilor sale astronomice, geologice, biologice și sociale: ieată ținta ideală și supremă a științei, o țintă pe care nici un om, nici o generație nu vor realiza-o negreșit nici o dată, dar care, rămînînd cu toate astea obiectul unei tendinți neînfrînte a spiritului omenesc, întipărește științei, privită în cea mai înaltă’ a iei expresie, un soiu de caracter religios, nici de cum mistic sau supranatural, un caracter cu totul realist și rațional, dar îndeplinind tot o dată asupra celor în stare să-l siwită toată acțiunea exaltatoare a năzuințelor nesfîrșite.
Revenind asupra autorităței, idealiștii moderni înțeleg autoritatea cu totul altminterea de cît noi. Cu toate că liberi de toate superstițiile tradiționale ale tuturor religiilor pozitive aflătoare, dînșii atribue totu-și ideei de autoritate un înțeles dumnezeesc absolut. Această autoritate nu-i de loc aceea a unui adevăr în mod miraculos revelat, nici aceea a unui adevăr riguros și științificește dovedit, lei o întemeează pe puțină argumentare quasi-filosofică și pe multă credință, am putea zice religioasă, pe mult sentiment, idealicește și-abstract poetic. Keligiea lor ie ca o ultimă încercare de divinizare a tot ce constitue umanitatea în oameni.
Asta-i tocmai contrariul lucrărei ce îndeplinim noi. In vederea libertăței, demnităței și propășirei omenești noi credem că trebuie să luăm înapoi de 3a Ceriu bunurile rîpite de acesta de la pămînt, pămîntului să le dăm. Pe cînd, idealiștii moderni, silindu-se să săvîrșască un ultim furtișag, eroic din punctul de vedere religios, ar voi, din potrivă, să înapoească iear ceriului, acelui dumnezeesc hoțoman acum demascat, supus la rîndul său prădăciunei prin impietatea cutezătoare și prin analiza științifică a liher-cugetătorilor, tot ce are omenirea mai mare, mai frumos și mai nobil.
Idealiștii moderni fără-ndoeală socot că, pentru a se bucura printre oameni de o autoritate mai mare, ideile și lucrurile omenești trebuie să poarte pecetea sancțiunei dumnezeești. Cum să luăm cunoștință înse de asemenea sancțiune ? Nu prin vre-o minune, ca-n religiile pozitive, ci prin mărețiea, prin chiar sfințeniea ideilor și lucrurilor : ceea-ce-i mare, ceea-ce-i frumos, ceea-ce-i nobil, ceea-ce-i drept, trebuie privit drept dumnezeesc. In acest cult religios, nou, ori-ce om care se inspiră de aceste idei, de aceste lucruri, ajunge un preot, consacrat pe dată însu-și de Dumnezeu. Dovada ? Insă-și mărețiea ideilor ce exprimă și a lucrurilor ce săvîrșește: nu-i nevoe de alt-ce-va. Astea sînt într’atîta de sfinte în cît inspirate puneau fi numai de Dumnezeu.
Ieată în puține cuvinte toată filosofiea acestor idealiști: filosofie de sentiment, nu de cugetări adevărate, reale, un soiu de pietizm metafizic. Pare ceva cu totul nevinovat, înse asta-i numai o-nchipuire, căci doctrina foarte precisă, foarte strimtă și foarte rigidă, care s’ascunde sub nelămurirea vaporoasă a acestor forme poetice, duce la acelea-și rezultate dezastruoase ca și toate religiile pozitive: cu alte cuvinte la negarea cea mas desăvîrșită a libertăței și-a demnităței omenești.
A proclama ca ce-va dumnezeesc tot ce găsim mare, drept, nobil, frumos în omenire, însamnă a recunoaște implicit că omenirea prin sine n’ar fi în stare să producă așa ce-va. Ceea ce ie tot una cu a zice că, omenirea redusă la sine, propriea natură a acestei omeniri, ie mizerabilă, nedreaptă, josnică, uricioasă. Ieată-ne întorși la esența oricărei teîigii, cu alte cuvinte la ponegrirea omenirei pentru cea mai mare glorie a dumnezeirei.. Și de vreme ce inferioritatea naturală a omului și incapacitatea lui firească de-a se ridica prin sine, în afară de ori-ce inspirare dumnezeească, pănă la ideile drepte și adevărate, sînt cu chipul acesta admise, trebuie admise neapărat toate consecvențele teologice, politice și sociale ale religiilor pozitive. De vreme ce Dumnezeu, Ființă perfectă și supremă, se pune față de omenirea mijlocitorii dumnezeești, aleșii, inspirații lui Dumnezeu, răsar ca diri pămînt, să lumineze, să călăuzască, să cîrmuească neamul omenesc în numele său.
Nu s’ar putea oare presupune că toți oamenii ar fi inspirați de o potrivă de Dumnezeu ? Atunci n’ar fi nevoe de mijlocitori, negreșit. Dar o presupunere ca asta nu-i cu putință, fiind-că ie prea contrazisă de fapte. Toate absurditățile și rătăcirile ce se manifestează, toate grozăviile, ticăloșiile, mișeliile și prostiile ce se săvîrșesc în lumea omenească ar trebui atunci atribuite inspirărei dumnezeești. In lumea asta nu pot fi așa dar, de cît puțini oameni, dumnezeește inspirați: Oamenii mari ai istoriei, geniile virtoase, cum zice ilustrul cetătean și profet italian Giuseppe Mazzini. Inspirați de-a dreptul de Dumnezeu și întemeindu-se pe consimțimîntui universal, exprimat prin sufragiul popular, Dio e Popolo, aceștia sînt meniți să guverneze societățile omenești... Acum șase-șapte ani, prin 1864 sau 1865, am auzit la Londra pe Louis Blanc exprimînd aproape aceea-și idee: „Cea mai bună formă de guvernămînt, îmi spuse iei, ar fi aceea care ar chiema totdeauna la cîrmă pe oameni de geniu virtoșiu.
Ieată-ne ajunși din nou la Biserică și la Stat. Ce-i drept, în această nouă organizare, întemeeată, ca toate organizările politice vechi, prin grațiea lai Dumnezeu, dar sprijinită de astă dată, cel puțin drept formă, ca o concesie spiritului modern, și ca în introducerile sau preambulurile decretelor imperiale ale lui Napoleon al II-lea, pe voința, fictivă, a poporului, Biserica nu se va mai numi Biserică, iea se va numi școală. Pe băncile acestei școale nu se vor așeza înse numai copiii: va sta minorul etern, școlarul recunoscut ptntru totdeauna ca incapabil de a-și trece exemenele, incapabil de a se ridica pănă la știința dascălilor săi și-a se scuti de disciplina acestora, pe băncile acestei școale va sta poporul. Statul nu se va mai numi Monarhie, se va numi Republică. Nu va fi înse mai puțin Stat, cu alte cuvinte o tutelă oficială și regulat stabilită de-o minoritate de oameni competenți, de oar eni de geniu seu de talent virtoși, pentru a supraveghea și cîrmui purtarea acestui mare, incorigibil și teribil copil, poporul. Profesorii Școalei și slujbașii Statului se vor numi republicani, dar iei nu vor fi mai puțin niște tutori, niște păstori, iear poporul va rămînea ceea-ce a fost vecinic pănă acuma, o turmă. Păzea atuncea de tunzători, pentru-că acolo unde-i o turmă vor fi musai și tunzători de turmă și mulgători.
Poporul, în sistemul acesta, va fi pururi școlarul, sub epitropie mereur Cu toată suveraniatea-i fictivă, dînsul va urma a sluji mai eparte drept uneltă unor cugetări, unor voinți și prin urmare și unor interese cari nu vor fi ale lui. Intre situațiea asta și cea pe care noi o numim libertate, singura libertate adevărată, ie o prăpastie. Vom avea vechea apăsare și vechea sclavie sub forme nouă. Iear unde-i sclavie, ie calicie, dobitocie, adevărata materializare a societaței, atît a claselor privilegiate cît și-a mulțimei.
Indumnezeind lucrurile omenești, idealiștii ajung totdeauna la izbînda unui materializm brutal și asta pentru un motiv foarte simplu: dumnezeescul se evaporează și se înalță cătră patriea lui, Ceriul, iear brutalul singur rămîne cu adevărat pe pămînt.
Intr’o zi întrebam pe Mazzini ce măsuri s'ar lua pentru emanciparea poporului o dată ce republica sa unitară, va fi fost întemeeată definitiv ? „Cea dintăi măsură, îmi spuse iei, va fi întemeerea de școale pentru popor. Și ce se va preda poporului în școalele astea? — Datoriile omului jertfirea, devotamentul. Dar de unde veți găsi un număr îndestulător de profesori ca să predee asemenea lucruri, pe care nimeni n’are dreptul nici puterea să le predee, dacă singur iei nu dă pildă ? Numărul oamenilor cari găsesc o plăcere supremă în jertfă și-n devotament nu-i oare cu desăvîrșire restrîns ? Cei cari se jertfesc în slujba unei idei mari, cari se supun unei mari pasiuni, și cari satisfac această pasiune personală în1 afarS de care însă-și vieața pierde ori-ce valoare în ochii lor, aceștia cugetă de obiceiu la cu totul altă-ce-va de cît la aceea de a-și ridica acțiunea lor în doctrină. Pe cînd cei cari fac din asta o doctrină uită cele mai adesea de a o preface în acțiune, pentru simplul motiv că doctrina ucide vieața, ucide spontaneitatea vie a acțiunei. Oameni ca Mazzini, în cari doctrina și acțiunea alcătuepc o admirabilă unitate, nu sînt de cît excepții cu totul rari. In creștinism am avut de asemenea oameni mari, oameni sfinți, cari au făcut cu adevărat, sau cari cel puțin s’au silit cu înfocare să facă totul ce-au spus, și ale căror inimi, prea iubitoare, ierau pline de dispreț pentru desfătările și pentru bunurile acestei lumi. Dar marea majoritate a preoților catolici și protestanți, cari au predicat și predică doctrina castiîăței și-a abstinenței și-a renunțărei, din meserie, în de obște și-au desmințit doctrina prin pilda lor. Nu fără cuvînt, ci-n urma unei experiențe de veacuri îndelungate, popoarele tuturor țărilor și-au format zicătorile: Craiu ca un popa, nesățios ca un popă, ambițios ca un popă, lacom, interesat și iubitor de arginți ca un popă. Cum se vede ie constatat că dascălii virtuților creștinești, consacrați de Biserică, preoții, în marea lor majoritate, au făcut cu totul contrarul de cît ceea ce-au predicat. Dar însă-și această majoritate, însă-și universalitatea acestui fapt, dovedește că nu indivizilor trebuie atribuită greșala, ci aceasta trebuie pusă pe sama poziției sociale, contradictorii, în cari sînt puși asemenea indivizi. In pozițiea preotului creștin ie o contradicție dublă. Mai întăi aceea a doctrinei de abstinență și renunțare față de tendințele și trebuințele pozitive ale naturei omenești, tendinți și trebuinți cari, în unele cazuri individuale, pururea foarte rari, pot prea bine să fie necontenit înfrînate, înăbușite și chiar nimicite cu totul prin înrîurirea neîntreruptă a unor pasiuni puternice, intelectuale, morale, cari, în unele momente de exaltare colectivă, pot prea bine să fie uitate și neglijate, pentru o vreme, în acelaș timp de o mare mulțime de oa meni, trebuinți și tendinți cari-s înse atît de strîns în cît sfîrșesc totdeauna prin a-și lua din nou drepturile ce au. Așa-că, cînd sînt împiedicate de a se satisface în chip regulat și normal, pururea sfîrșesc prin a căuta satisfaceri vătămătoare și monstruoase. Asta-i o lege naturală și prin urmare fatală, neînfrîntă, sub a cărei acțiune funestă cad neapărat toți preoții creștini și mai ales cei ai bisericei catolice romane. Pe profesorii Școalei, cu alte cuvinte pe preoții Bisericei moderne, această lege nu-i poate atinge, afară dacă nu vor fi obligați să predice și iei abstinența și renunțarea creștină.
Dar ie o contrazicere care-i comună și unora și altora. Această contrazicere ie alipită chiar de pozițiea și de titlul de dascăl sau de stăpîn. Un stăpîn care poruncește, care apasă și care exploatează, ieste un personagiu foarte logic și cu totul natural. Dar un stăpîn care se jertfește celor ce-i sînt supuș?, prin privilegiu-i divin sau uman, ie o ființă contradictorie și cu totul cu neputință. Ie întruparea ipocriziei atît de bine personificată de papă, care, cu toate că zicîndu-se cel din urmă servitor al servitorilor lui Dumnezeu, drept care, după pilda lui Hristos, spală chiar o dată pe an picioarele a doisprezece sărsci din Roma, se proclamă în acelaș timp ca vicarul lui Dumnezeu, stăpînul absolut și infailibil al lumei. Mai am oare nevoe să amintesc, că preoții tuturor Bisericilor departe de a se sacrifica turmelor încredințate păstoriei lor, le-au sacrificat pururea pe acestea, le-au exploatat, menținîndu-le în starea de turme, pe de-o parte pentru satisfacerea propriilor lor pasiuni, iear pe de alta pentru a servi a tot-puterniciei Bisericei. Acelea-și condiții, acelea-și cauze produc neapărat acelea-și efecte. Așa-că tot așa se va petrece și cu profesorii Școalei moderne, inspirați de dumnezeire și patentați de Stat. Vor ajunge neapărat, unii fără să-și dee samă, alții cu deplină știință, propovăduitorii doctrinei jertfirei populare, puterei Statului și-n folosul claselor privilegiate.
Trebui-va oare atunci să înlăturăm din societate ori-ce învățămînt și să desființăm toate școalele? Nici de cum: instrucțiea trebuie răspîndită-n mulțime cu mînele largi, iear bisericele, toate aceste temple dedicate slavei lui Dumnezeu și subjugărei oamenilor, trebuesc prefăcute In tot atîtea școli de emancipare umană. Dar mai întăi de toate să ne-nțelegem : școlile propriu zise, într’o societate normală, întemeeată pe egalitate și pe respectul libertăței omenești, nu vor trebui să existe de cît pemru copii, iear nu pentru adulți. Și pentru ca acestea să ajungă niște școli de emancipare, iear nu de subjugare, va trebui să se înlăture mai întăi de toate din iele acea ficțiune de Dumnezeu, subjugătorul vecinic și absolut. Și întreaga educație a copiilor și instrucțiea lor va trebui întemeeată pe dezvoltarea științifică a judecăței, iear nu pe acea a credinței: pe dezvoltarea demnităței și independenței personale, nu pe aceea a pietăței și a supunerei: pe cultul adevărului și-al dreptăței cu ori-ce preț, și înainte de toate pe respectul omenesc care trebuie să înlocuească în totul și peste tot cultul dumnezeesc. In educațiea copiilor principiul autorităței alcătuește punctul de plecare firesc. Aplicat copilor mici, cînd inteligența lor încă na-i dezvoltată, iei ie legitim, necesar. Dar cum dezvoltarea ori-cărui lucru, prin urmare și-a educației, implică negarea succesivă a punctului de plecare, acest principiu trebuie să se îndulcească treptat, pe măsură ce educațiea și instrucțiea copiilor înaintează, pentru a face loc libertăței lor tot mai mari. Ori-ce educație rațională nu-i în fond nimic alt-ce-va de cît această jertfire progresivă a autorităței în folosul libertăței, ținta finală a educației trebuind să fie numai aceea de a forma niște oameni liberi și rplini de respect și iubire pentru libertatea altora. Ast-feliu, prima zi a vieței școlare, dacă școala iea pe copii de mici, v cînd abiea încep a îngîna un cuvînt-două, trebuie să fie ziua celei mai mari autorități și a unei lipse aproape totale de libertate. Ziua din urmă înse trebuie să fie a libertăței celei mai mari și a desființărei absolute a ori-cărei urme de principiu animal sau dumnezeesc al autorităței.
Principiul autorităței, aplicat oamenilor cari au depășit sau atins vrîsta majorifăței, ajunge o monstruozitate, o negare izbitoare a omenirei, un izvor de sclavie și de depravare intelectuală și morală, Din nenorocire, guvernele părintești au lăsat masele populare să lîngezască într’o ignoranță atît de-adîncă, în cît va fi nevoe să se întemeeze școls: I nu numai pentru copiii poporului, ci chiar și pentru popor. Din aceste școli înse, cele mai mici aplicări sau manifestări ale principiului de autoritate vor trebui cu desăvîrșire înlăturate. Drept vorbind acestea nu vor fi curat școli, ci niște academii populare în cari nu va mai putea fi vorba nici de școlari, nici de dascăli, în cari poporul va veni în chip liber să capete, dacă va socoti de nevoe, o-nvățătură liberă, și în cari, înzestrat cu experiența lui proprie, va putea la rîndu-i să învețe o mulțime de lucruri pe profesorii cari-i vor cunoștinți cari lui îi lipseau. Va fi deci un învățămînt mutual, un act de frăție intelectuală între tinerimea instruită și-ntre popor.
Adevărata școală pentru popor și pentru toții 1 oamenii maturi, ie vieața. Singura mare și-atotputernică autoritate naturală și tot o dată rațională, singura pe care am putea-o respecta, ar fi aceea a spiritului colectiv și public al unei societăți întemeeată pe egalitatea și pe solidaritate ca și pe libertatea și pe respectul omenesc și reciproc al tuturor membrilor iei.
Ieată o autoritate, care nu-i de loc dumnezeească, care i cu totul omenească, dar în fața căreea ne vom apleca bucuroși, încredințați că departe de-a subjuga, dînsa va emancipa oamenii. Asta va fi de o mie de ori mai puternică, fiți încredințați, de cît toate autoritățile voastre dumnezeești, teologice, metafizice, politice și juridice, întemeeate de Biserică și de Stat, mai puternică de cît criminalele voastre coduri, de cît toți temnicerii și călăii voștri.
Puterea sentimentului colectiv sau a spiritului public ieste destul de serioasă și a-zi. Oamenii cei mai în stare dea săvîrși crime, rar îndrăznesc s’o sfrunteze sau s’o înfrunte pe față. Dînșii vor căuta s’o înșele, înse se vor feri s’o încalce, afară dacă nu se vor simți sprijiniți de vre-o oare-care minoritate. Nici un om, ori-cît de puternic s’ar crede, nu va avea nici o dată puterea de-a îndura disprețul societăței întregi, nici unul nu va putea trăi fără a se simți susținut de aprobarea și stima cel puțin a unei părți din această societate. Numai împins de-o puternică și de-o cu totul sinceră convingere, omul poate avea curajul de a susținea împotriva tuturor o părere și de a se ridica împotriva tuturor: nici o dată un egoist, un stricat, un nemernic, nu vă avea curajul acesta.
Nimic nu dovedește mai bine solidaritatea naturală, neaparată, acea lege de sociabilitate care leagă pe toți oamenii, de cît faptul acesta, pe care fie-care din noi îl poate constata zilnic, și asupra lui și asupra oamenilor pe cari-i cunoaște.
Dar dacă această putere socială există, de ce n’a?? fost îndestulătoare, pănă în ziua de a-zi, să moralizeze, să umanizeze pe oameni ? La întrebarea asta, răspunsu-i cît se poate de simplu: Pentru-căf„ pănă astă-zi, această putere n’a fost umanizată nici iea, și n’a fost umanizată pentru-că, pănă a-zi, vieața socială a cărei expresie credincioasă iea ieste, s’a întemeeat, precum se știe, pe cultul divin, nu pe respectul uman, pe autoritate, nu pe libertate, pe privilegiu, nu pe egalitate, pe exploatare, nu pe frățietatea oamenilor, pe nedreptate și pe minciună, nu pe dreptate și pe-adevăr. Prin urmare acțiunea reală a acestei puteri sociale, pururea în opunere cu teoriile umanitare pe cari Ie profesază, a exercitat ne-ntrerupt o înrîurire funestă, conrupătoare, iear nu morală. Iea nu înăbușă vițiile și crimele, ci le creează. Autoritatea iei ieste prin urmare o autoritate divină, anti-umană: înrîurirea i-i vătămătoare, nenorocită. Voiți să faceți bine-făcătoare umană? Faceți revoluțiea socială. Faceți ca toate trebuințele să ajungă cu adevărat solidare, ca interesele materiale și sociale ale fie-cărui să ajungă conforme cu datoriile omenești ale fie-cărui. Și pentru? asta nu ie de cît un mijloc: Distrugeți toate așezămintele neegalităței, întemeeați egalitatea economici și socială a tuturora, și pe această temelie se va. înălța libertatea, moralitatea, umanitatea solidară a tuturora.
Spuneam mai sus că îndumnezeind lucrurile, omenești, idealiștii ajung totdeauna la izbînda unui materializm brutal. Idealizmul în teorie are negreșit drept urmare neapărată, în practică, materializmul cel mai brutal. Asta fără îndoeală nu pentru cei cari predică idealizmul de bună credință, pentru aceștia rezultatul obicinuit ie de-a-șk vedea izbite de sterilitate toate silințele, ci pentru cei cari se silesc să-și aplice perceptele-n vieață, pentru întreaga societate, întru cît aceasta se poate lăsa stăpînită de doctrinele idealiste.
Pentru a demonstra asemenea fapt, care poate să pară la întăea privire ciudat, dare care se explică firește, cînd ne gîndim asupră-i mai mult, dovezile istorice nu lipsesc.
Puneți față în față cele două din urmă civilizații din lumea veche, civilizațiea greacă și civilizațiea romană. Care-i civilizațiea cea mai materialistă, cea mai naturală prin punctul iei de plecare, și cea mai omenește ideală în rezultatele iei ? Civilizațiea greacă. Care ie, din potrivă, cea mai abstract ideală de la-nceput, care sacrifică libertatea materială a omului, libertăței ideale a cetățeanului, reprezentată prin abstracțiea dreptulur juridic, și dezvoltarea naturală a societăței omenești, abstracției Statului, și care ie cea mai brutală în urmările iei ? Fără-ndoeală, civilizațiea romană. Civilizațiea greacă, ca toate civilizațiile? vechi, între cari și a Romei, a fost exclusiv națională, ce-i drept, și a avut ca temelie sclavieau.
Dar, cu toate aceste două mari cusururi istorice, iea n’a conceput și realizat mai puțin, cea dintăi, Ideea umanităței: dînsa a înobilat și idealizat cu adevărat vieața oamenilor: dînsa a prefăcut turmele 6menești în asociații libere, de oameni liberi: prin libertate dînsa a creat științele, artele, o poezie, o filosofie nemuritoare, și cele dintăi noțiuni de respect omenesc. Cu libertatea politică și socială, această civilizație a creat libera cugetare. Și la sfîrșitul vrîstei de mijloc, pe vremea Renașterei, a fost de-ajuns ca cîți-va greci emigranți să aducă cu iei în Itaiiea cîte-va din cărțile sale nemuritoare, pentru ca vieața, libertatea, cugetarea, umanitatea, îngropate în mohorîta temniță a catolicizmului, să fie aduse la vieață. Emanciparea omenească, ieată numele civilizației grecești. Numele civilizației romane, care-i acum ? Cucerirea, cu toate urmările iei brutale. Dar cel din urmă al lei cuvînt ? A tot puterniciea Cezarilor. înjosirea șî robiea națiilor și-a oamenilor.
Și chiar în zilele noastre, cine ucide, cine zdrobește în chip brutal, materialicește, în toate țările Europei, libertatea șî omenirea ? Izbînda principiului cezarian sau roman.
Puneți acum față în față două civilizații moderne : civilizarea italiană și civilizația germană. Cea dintăi reprezintă negreșit, materializmul, în caracterul iei general. Cea de-a doua, din potrivă, reprezintă tot ce-i mai abstract, mai pur și mai transcedental ca idealizm. Să vedem acum cari-s roadele practice ale uneea și-ale alteea.
Italia a mai adus nemărginite servicii cauzei emancipărei omenești. Dînsa a fost cea dintăi care a deșteptat și care a aplicat în toată întinderea principiul libertăței în Europa și care a dat omenirei titlurile iei de nobleță: industriea, comerțul, poeziea, artele, științele pozitive și libera cugetare. Zdrobită în cele din urmă de trei veacuri de despotizrn imperial și papal, și tăvălită-n noroiu de burgheziea-i stăpînitoare, iea apare astă-zi, ce-i: drept, cu mult mai pre jos de cît ceea ce-a fost Cu toate astea, cîtă deosebire, dacă o asemănăm cu Germania. In Italia, cu toată decăderea, să sperăm trecătoare, poți trăi și respira omenește, în libertate, înconjurat de-un popor, care pare născut pentru libertate. Italia, chiar cea burgheză, îți poate arăta cu mîndrie oameni ca Mazzini și Garibaldi. Pe cînd dincolo...
Pentru a arăta cum idealizmul teoretic se preface necontenit și fatal în materializm practic, n’avem de cît să cităm pilda tuturor bisericilor creștine, și firește, înainte de toate pe cea a Bisericei apostolice și romane. Ce poate fi niai sublim, din punctul de vedere ideal, mai dezbrăcat de toate interesele pămîntești, de cît doctrina lui Hristos, predicată de această Biserică, și ce poate fi mai brutal materialist de cît practica ne-ntreruptă, a aceleea-și Biserici, începînd din veacul aî optulea, de cînd a început a se constitui ca putere? Care a fost și care ieste și astă-zi ținta de căpetenie a tuturor litigiilor sale împotriva suveranilor Europei ? Bunurile temporale, veniturile bisericești, mai întăi, și apoi puterea temporaiă, privilegiile politice bisericești. Trebuie de dat această dreptate Bisericei, că iea a fost cea dintăi care să descopere, în istoriea modernă, acest netăgăduit dar prea puțin creștinesc adevăr, că bogățiea și stăpînirea, exploatarea economică și apăsarea politică a mulțime, sînt cei doi termeni nedespărțiți ai domniei idealităței dumnezeești pepămînt: bogățiea întărind și mărind stăpînirea, stăpînirea descoperind și creind mereu alte izvoare de bogăție, și amîndouă asigurînd mai bine de cît jertfirea și credința apostolilor, și mai bine de cît grațiea dumnezeească, izbînda propagandei creștine. Acesta-i un adevăr istoric pe care și Bisericele protestante îl recunosc. Vorbesc firește de Bisericele independente din Englitera, din America și din Elvețiea, nu de Bisericele aservite ale Germaniei. Astea din urmă n’au nici o inițiativă a lor: iele fac ceea-ce stăpînii lor, suveranii lor temporali, cari sînt tot o dată și șefii lor spirituali, le ordonă să facă. Se știe că propaganda protestantă, cea din Englitera și mai ales din America, 1e-n legătură cît se poate de strînsă cu propaganda intereselor materiale, comerciale, ale acestor două mari nații. Și se mai știe că această din urmă propagandă n’are de loc drept scop îmbogățirea și propășirea materială a țărilor în cari ^trăbite, în tovărășiea cuvîntului lui Dumnezeu, ci exploatarea acestor țări, în vederea îmbogățirei și tot mai marei propășiri materiale a unor clase, foarte exploatatoare și tot o dată foarte pioase, în propriile lor țări.
Intr’un cuvînt nu-i de îoc greu de dovedit, cu ajutorul istoriei, că Biserica, că toate bisericele, creștinești și necreștinești, pe lîngă propaganda lor spiritualistă, și probabil pentru a-i grăbi și întemeea mai puternic izbînda, n’au uitat nici o dată să se organizeze în mari companii pentru exploatarea economică a mulțimei, pentru exploatarea muncti mulțimei, sub ocrotirea și cu bine-cuvîntarea directă și specială a unei oare-care dumnezeiri. Nu-i greu de dovedit, că toate Statele cari, la obîrșie, precum se știe, n’au fost, cu toate așezămintele lor politice și juridice și cu toate clasele lor stăpînitoare și privilegiate, de cît niște sucursale temporale ale acestor diferite Biserici, n’au avut nici iele alt scop mai de căpetenie de cît tot aceea-și exploatare, în folosul minorităților laice, exploatare legitimată sau îngăduită indirect de Biserică. Nu-i greu de dovedit că-n de obște acțiunea bunului Dumnezeu și a tuturor idealitățiior dumnezeești pe pămînt a ajuns în cele din urmă, totdeauna și pretutindeni, să întemeeze meterializmul propășitor a celor mai puțini pe idealizmul fanatic și pururea flămînd al mulțimei.
Ceea-ce vedem în zilele noastre ieste o dovadă, mai mult. Afară de cele cîte-va inimi mari, afară de cele cîte-va spirite mari rătăcite, nurnite mai sus, cari-s apărătorii cei mai înverșunați ai idealizmului, în zilele noastre ? Mai întăi toate curțile suverane. In Franța, avem pe Napoleon ai III-lea și pe nevasta sa, doamna Eugenia, pe toți mi-fiișt ii, curtezanii, ex-mareșalii ior, de la Rouher și Bazaine pănă la Fleury și Pietri, pe toți bărbații și pe toate femeile acestei lumi imperiale, cari au idealizat atît de strașnic și-au salvat Franța. Avem pe jurnaliștii și pe savanții iei: al de Cas-sagnac, al de Girallin, al de Duvernois, al de Veuillot, al de Leverier, al de Dumas. Avem în sfîrșit falanga neagră a Jesuiților și Jesuitelor cu tot soiul de rantii: toată nobilimea și toată înalta și mijlociea burghezie a Franței. Avem pe doctrinarii liberali și pe liberalii fără doctrină : al cJe Guizot, al de Thiers, al de Jules Favre, al de Pellefan, al de jules Simon, cu toții apărători înverșunați ai exploatării burgheze. In Prusia, în Germania, avem pe Wilhelm I-iu, adevăratul de-monstrator actual al bunului Dumnezeu pe pămînt, cu toată suita și oastea lui. In Rusia, avem pe far cu întreaga lui curte: Muravievii și Bergii, pe foți zugrumătorii și pioșii convertitori ai Poloniei. Pretutindeni, într’un cuvînt, idealizmul, religioși sau filosofic, unul nefiind nimic alt-ce-va de cît traducerea mai mult sau mai puțin liberă a celuilalt, siajește drept drapel, în zilele noastre, puterei materiale, sîngeroase, brutale, exploatărei materiale nerușinate. Pe cînd drapelul materializmului teoretic, drapelul roș al egalităței economice și al dreptăței sociale, din potrivă, ie ridicat de idealizmul practic al mulțimei obijduite și flămînzite care tinde să realizeze libertatea cea mai nețărmurită și dreptul omenesc al rie-cărui în frățietatea tuturor oamenilor de pe pămînt.
Cari-s adevărații idealiști, nu idealiștii abstracției, ci ai vieței, nu ai ceriului, ci ai pămîntului. și cari sînt materialiștii?
Ie vădit că idealizmul teoretic sau dumnezeesc are drept condiție neapărată jertfirea logicei, jertfirea judecăței omenești, renunțarea la știință. Pe de altă parte se vede că susținînd doctrinele idealiste, vrînd-nevrînd cine-va se găsește tîrît în partidul apăsătorilor și al exploatatorilor mulțimei populare. Ieată două serioase motive cari ar părea îndestulătoare să îndepărteze de idealizm pe orice spirit mare, pe ori-ce inimă mare. Cum se face atunci că iluștrii noștri idealiști contimporani, căror, fără-ndoeală, nu le lipsește nici mintea, nict inima, nici buna-voință, și cari și-au închinat întreaga vieață ca să siujască omenirea, cum se face că se încăpăținează să rămîe în rîndurile reprezentanților unei doctrine de-acum osîndfte, dezonorate ?
Trebuie să fie împinși la asta de-un foarte puternic motiv. MotîVul acesta nu poate să fie nicr logica, nici știința, fiind-că și logica și știința și-au dat verdictul în potriva doctrinei idealiste. Nu pot să fie nici interesele personale pricina, fiind-că acești oameni sînt cu mult mai presus de tot ce poartă nume de interes personal. Trebuie să fie atunci un puternic motiv moral. Anume care ? Nu poate fi de cît unul: acești oameni iluștri fără îndoeală socot că teoriile sau credințele idealiste sînt neapărat necesare demnităței și măreției morale a omului, și că teoriile materialiste, din potrivă, coboară pe om la nivelul dobitoacelor.
Dar dacă contrarul fi-va adevărat?
Am spus că ori-ce dezvoltare implică negarea punctului de plecare. Punctul de plecare, după sșcoala materialistă, fiind material, negarea trebuie să fie necesar ideală. Plecînd din totalitatea lumei reale, sau din ceea ce-n mod abstract numim materie, negarea ajunge logicește la idealizarea reală, cu alte cuvinte la umanizarea, la emanciparea deplină a întregei societăți. Din potrivă, și pentru acelaș motiv, punctul de plecare al școalei idealiste fiind ideal, această școală, vrînd-nevrînd, ajunge la materializarea societăței, la organizarea unui despotizm brutal și a unei exploatări nedrepte și păcătoase, sub formă de Biserică și de Stat. Oezvoltarea istorică a omului, după școala materialistă, ie o progresivă urcare, pe cînd în sistemul idealist, nu poate fi de cît o decădere neîntreruptă.
Ori-ce chestie omenească am cerceta, vom găsi mereu aceea-și contrazicere esențială între ambele școli. După cum se știe, materializmul pleacă de la animalitate pentru a constitui omenirea, iear idealizmul pleacă de la divinitate pentru a constitui robiea și pentru a osîndi mulțimea la o animalitate fără scăpare. Materializmul tăgăduește liberul arbitru și ajunge la constituirea libertăței : Idealizmul, în numele demnităței omenești, proclamă liberul arbitru, și, pe ruinele ori-cărei libertăți, întemeează autoritatea. Materializmul respinge principiul autorităței, fiind-că-l privește, cu multă dreptate, drept corolarul animalităței, și fiind-că tzbînda umanităței, care ie după iei ținta și menirea cea mai de samă a istoriei, numai prin libertate se poate realiza. Intr’un cuvînt în ori-ce chestie, pururea veți prinde pe idealiști în fiafgrant delict de materializm practic, pe cînd pe maferiaiiști, din potrivă, îi veți vedea urmărind și aducînd la îndeplinire cugetările cele mai pe deplin ideale.
Istoriea, în sistemul idealiștilor, am spus că nu poate fi de cît o decădere neîntreruptă. Aceștia Încep prin o prăbușire cumplită, și din care nu se vor mai ridica nici o dată: prin saltul mortal divin, din regiunile sublime ale Ideei pure, absolute-n materie. Și luați aminte în ce materie: nu în acea materie vecinic activă și mișcătoare, plină de proprietăți și puteri, de vieață și inteligență, cum ni înfățoșază în lumea reală, ci-n materiea abstractă, sărăcită și redusă la mizeriea absolută prin |ăfoirea în regulă a acestor Prusaci ai cugetărei, cu alte cuvinte a teologilor și metafizicilor, cari a despoeat-o de tot, pentru a da totul Impăratului, Dumnezeului lor, în acea materie care, lipsită de ori-ce proprietate, de ori-ce acțiune și de ori-ce mișcare proprie, înopunere cu puterea divină nu mai reprezintă de cît stupiditatea, impenetrabilitatea, inerțiea și imobilitatea absolută.
Prăbușirea ie atît de cumplită în cît divinitatea, persoana sau ideea divină, se face turtă, pierde ori-ce conștiință de sine și rămîne pe veci pierdută. Dar și-n această situație disperată iea mai ie siiită să facă minuni. Pentru-că de vreme ce materiea ie inertă, ori-ce mișcare se produce în lume, chiar mișcarea cea mai materială, ie o minune : iea nu poate fi de cît efectul unei intervenții divine, a acțiunei lui Dumnezeu asupra materiei. Și ieată că această sărmană Divinitate, degradată și aproape nimicită prin prăbușirea-i, rămîne cîte-va mii de veacuri în această stare de amorțire, după care se deșteaptă cu-ncetul, silindu-se necontenit în zădar să prindă vre-un crîmpeiu de amintire de sine, și fie-care mișcare ce face cu acest scop în materie ajunge o creatură, o formă nouă, o nouă minune. Cu chipul acesta ie 3 trece prin toate treptele materialităței și animalităței: mai întăi gaz, corp chimic simplu și compus, mineral, dînsa se răspîndește apoi pe pămînt ca organizație vegetală și animală, după care se concentrează în om. Aici pare să-și vie-ra fire, căci aprinde în fie-care ființă omenească o scîntee îngerească, o părticică din propriea-i ființă, dumnezeească, un suflet nemuritor.
Cum a putut iea ajunge să bage un lucru cu totul nematerial într’un lucru cu totul material, cum poate corpul cuprinde, închide, mărgini, cum poate să paralizeze spiritul pur ? Asta-i încă una din chestiile pe cari numai credința, această afirmare împătimită șl stupidă a absurdului, le poate dezlega. Asta-i minunea minunelor. Aici n’avem ce face altă ce-va de cît să constatăm efectele, armările practice ale minunei.
După mii de veacuri de silinți zădarnice ca să-și vie în fire, Divinitatea, pierdută și răspîndită-n materiea pe care o nsuflețește și pe care o pune-n rrdșcare, găsește un punct de razem, un soiu de cămin, pentru propriea-i adăpostire, în om, în sufletul acestuea nemuritor, întemnițat, în chip ciudat într’un corp muritor. Fie-care om înse, luat-aparte, ie prea restrîns, prea mic, pentru a cuprinde imensitatea dumnezeească: iei nu poate cuprinde din asta de cît o foarte mică părticică, nemuritoare ca și întregul, dar infinit mai mică decît întregul. De unde urmează că Ființa dumneseească, Ființa cu totul nematerială, Spiritul, ie divizibilă ca și materiea. Altă taină a cărei dezlegare trebuie lăsată pe sama credinței.
Dacă Dumnezeu ar putea să încapă, întreg, în fie-care om, atunci fie-care om ar fi Dumnezeu. Jt.m avea atunci o nenumărată mulțime de. Dumnezei, fie-care aflîndu-se mărginit de toți ceilalți, fie-care fiind tot o dată nemărginit: contrazicere care ar implica neapărat distrugerea reciprocă a oamenilor, care ar implica neputința de a exista mai mult de-un om. Cît despre părticele, asta-f altă ce-va: nimic mai cu judecată,. într’adevăr, ca o părticică să fie mărginită de alta, și să fie mai mică de cît întregul. Numai că și aici altă contradicție se ivește. A fi mărginit, a fi mai mare sau mai mic, astea-s niște însușiri ale materiei, nu ale spiritului. Ale spiritului, precum îl înțeleg materialiștii, da, negreșit, fiind-că după materialiști, adevăratul spirit nu-i alt ce-va de cît funcționarea organizmului cu totul material al omului, șv așa mărimea sau micimea spiritului atîrnă cu totul de mai marea sau mai mica perfecționare materială a organizmului omenesc. Dar aceste însușiri relative de mărginire și de mărire nici nu pot t\ atribuite spiritului, cum îl înțeleg idealiștii, șprițului cu totul material, spiritului aflător în afară de ori-ce materie. Acolea nu poate exista nici mai mare, nict mai mic, nici vre-o mărginire-ntre spirite, fiind-c nu există de cît un Spirit: Dumnezeu. Dacă vom mai spune că infinit de micile și de mărginitele părticele cari constituesc sufletele omenești sînt tot o dată nemuritoare, vom încununa contradicțiea. Dar asta-i o chestie de credință. Să pășim mai departe.
Ieată deci Divinitatea sfîșiată și găvozdită, îrx părți infinit de mici, într’o nenumărată mulțime de ființi de tot sexul, de toate vristele, de toate neamurile și de toate colorile. O situație cu totul nepotrivită și nenorocită pentru iea. Pentru-că părticelele dumnezeești se recunosc atît de puțin la începutul existenței lor omenești, în cît încep prin a se sfășiea între iele. Cu toate astea, în mijlocul acestei stări de barbarie și de brutalitate, cu totul animală, părticelele dumnezeești, sufletele omenești, păstrează ca o vagă amintire a dumnezeirei lor primitive: iele-s neînfrînt atrase spre întregul lor: iele se caută, iele îl caută. Dumnezeirea, răspîndită și pierdută în lumea materială, se caută chiar dînsa în oameni. Dar ie într’atît de distrusă, de această mulțime de închisori omenești, în care se găsește împrăștiată, în cît căutîndu-se săvîrșește o grămadă de neghiobii.
Incepînd prin fetișism, dinsa se caută și se adoră pe sine, cînd într’o pieatră, cînd într’o bucată dn lemn, cînd într’o treanță. Ie chiar foarte probabil că n’ar fi ieșit nici o dată din treanță dacă cealaltă dumnezeire, care nu s’a lăsat să cadă-n materie, și care s’a păstrat în starea de spirit pur în înălțimele sublime ale idealului absolut, sau în regiunile cerești, dacă aceasta n’ar fi avut milă de iea.
Ieată o nouă taină: taina Dumnezeirei care se desparte în două jumătăți, ambele de-o potrivă de-ntregi și de nemărginite, din cari una, Dumnezeu tatăl, se păstrează în purele religii nemateriale, pe cînd cealaltă, Dumnezeu fiul, s’a lăsat să cadă-n materie. Vom vedea pe dată stabilindu-se între aceste două divinități despărțite una de alta, raporturi neîntrerupte de sus în jos și de jos în sus, iear aceste raporturi privite ca un singur act etern și nestrămutat, vor alcătui Sfîntul Spirit, Asta-i, în adevăratul său înțeles teologic și metafizic, marea, grozava taină a treimei creștine.
Dar să părăsim cît mai iute înălțimile astea, și să vedem ce se petrece pe pămînt.
Dumnezeu tatăl, văzînd, din înălțimea vecinicei sale splendori, că acest sărman Dumnezeu fiul, turtit și aiurit prin căderea-j, pănă-ntr'atît s’a afundat și pierdut în materie în cît chiar ajuns ia starea omenească nu mai izbutea să-și vie în fire, se hotărî să-i vie într’ajutor. Din acea nenumărată mulțime de părticele, nemuritoare și divine și totodată infinit, de mici, în cari Dumnezeu fiul se împrăștiase pănă a nu se mai putea recunoaște din iele, Dumnezeu tatăl alese pe cele cari-i plăcură mai mult, făcînd din iele pe inspirații săi, pe profeți, „pe oamenii săi de geniu virtoși“, pe marii binefăcători și legiuitori ai omenirei: Zoroastru, Buda, Moise, Confucius, Licurg, Solon, Socrate, divinul Platon, pe lsus Hristos mai ales, realizarea deplină a lui Dumnezeu fiul în sfîrșit, adăpostit și concentrat într’o singură persoană omenească: pe toți apostolii, sfîntul Petru,sfîntul Pavel, și cu deosebire pe sfîntul Ioan: pe Constantin cel Mare, pe Mahomet, pe Carlomagnul, pe Grigorie al Vll-lea, pe Dante, după unii chiar și pe Luther, pe Voltaire și Rousseau, pe Robespierre și Danton și multe alte mari și sfinte personagii istorice ale căror nume nu Ie putem pe toate-nșira, dar dintre cari, ca Rus, rog ca sfîntul Nicolae să nu fie uitat.
Ieată-ne cu chipul acesta ajunși la manifestarea lui Dumnezeu pe pămînt. De îndată ce apare Dumnezeu înse, omul se nimicește. Se va zice că nu se nimicește de loc, fiind iei însu-și o părticică din Dumnezeu. Să am iertare. Ca o parte dintr’un tot determinat, mărginit, ori-cît de mică ar fi această parte, admit să fie o cantitate pozitivă sau o mărime. Dar o parte, o părticică din infinitul mare, comparată cu acest infinit, ieste infinit de mică, neapărat. înmulțiți miliarde de miliarde cu miliarde de miliarde, produsul acestora, față de infinitul mare, va fi infinit de mic, și infinitui mic ieste egal cu zero. Dumnezeu fiind totul, omul și toată lumea reală dimpreună cu iei, universul, nu sînt nimic. Nu puteți ieși de aici.
Dumnezeu se ivește și omul se nimicește. Și cu cît Dumnezeirea ajunge mai mare, cu atît o-menirea ajunge mai păcătoasă. Asta-i istoriea tuturor religiilor: asta-i urmarea tuturor inspirărilor și tuturor legiuirilor dumnezeești. In istorie, numele de Dumnezeu ieste cumplita măciucă cu care toți oamenii dumnezeește inspirați, marile „genii vir-toase“, au doborît libertatea, demnitatea, judecata și propășirea oamenilor.
Mai întăi am avut prăbușirea lui Dumnezeu. Acum avem o prăbușire care ne interesază mai mult, prăbușirea omului, pricinuită de singura ivire sau manifestare a lui Dumnezeu pe pămînt.
Vedeți dar în ce adîncă rătăcire se află scumpii noștri iiuștri idealiști. Vorbindu-ne de : Dumnezeu, ieu cred, vreu ne înalțe, să ne emancipeze, să ne înobileze, pe cînd din potrivă, iei ne zdrobesc și ne-njosesc. Cu numele lui Dumnezeu iei își închipue să întemeeze printre oameni frățiea, pe cînd, din potrivă, dînșii crează trufiea, disprețul, samănă vrajba, ura, războiul, întemeează robiea. Pentru-că, dimpreună cu Dumnezeu, vin deosebitele grade de inspirare dumnezeească: omenirea se împarte în din cale-afară de inspirați, în mai puțin inspirați și de loc inspirați. Față de Dumnezeu toți sînt, ce-i drept, de o potrivă de nuli, dar față unii de alții, unii sînt mai mari de cît alții, nu de fapt ceea-ce n’ar fi nimic, pentru-că o neegalitate de fapt se pierde în colectivitate de sine, cînd nu găsește acolea nimic, nici o ficțiune sau instltuțiune legală, de care să se aga.țe, nu, unii sînt mai mari de cît alții prin dreptul dumnezeesc al inspirației: ceea-ce alcătuește numai de cît o neegalitate fixă, nestrămutată, pietrificată. Cei mai inspirați trebuie sa fie ascultați de cei, mai puțin inspirați, cari trebuie să le fie supuși. Iear cei mai puțin inspirați trebuie să fie ascultați de cei de loc inspirați, cari și iei trebuie acestora să le fie supuși. Ieată principiul autorităței puternic întemeeat, și cu iei cele două așezăminte fundamentale ale robiei : Biserica și Statul.
Din toate despotizmele, cel al doctrinarilor sau al inspiraților religioși ie cel mai vătămător. Aceștia șînt atît de geloși de slava Dumnezeului lor și de izbînda ideei lor, în cît nu le mai rămîne inimă nici pentru libertatea, nici pentru demnitatea, nici chiar pentru suferințele oamenilor vii, al celor reali. Zelul dumnezeesc, preocuparea de idee, sfîrșesc prin a seca din sufletele cele mai duioase, din inimele cele tnai compătimitoare, izvoarele iubirei omenești. Privind tot ce se află, totul ce se face în lume, din punctul de vedere al veciniciei sau al ideei abstracte, astea tratează lucrurile trecătoare cu cel mai mare dispreț. Vieața oamenilor reali înse, a oamenilor în carne și oase, numai din lucruri trecătoare i-alcătuită. Chiar sufletele și inimele despre cari vorbesc nu sînt nici iele alt-ce-va de cît niște ființi cari trec, și cari, o dată trecute, sînt înlocuite de altele tot atîta de trecătoare, cari nu se mai întorc nici o dată-n persoană. Ceea ce-i permanent sau relativ-vecinic în oamenii reali, ieste faptul umani tăței care, dezvoltîndu-se neîntrerupt, trece, tot mai îmbogățită de la o generație la alta. Am zis relativ vecinic, pentru că o dată distrusă planeta noastră, și iea nu poate lipsi să pieară mai de vreme sau mai tîrziu, tot ce a avut început trebuind să aibă neapărat și sfîrșiî, o dată descompusă planeta noastră, ca să slujasca fără-ndoeală drept element vre-unei alte închegări în sistemul universului, singurul vecinic cu-adevărat, cine știe ce se va întîmpia cu toată dezvoltarea noastră umană ? Cu toate astea, cum momentul acestei descompuneri ieste cu desăvîrșire departe de noi, putem prea bine privi, cît se atinge de vieața omenească atît de scurtă, putem privi omenirea ca vecinică. Faptul acesta al omenirei progresive, însu-și iei, nu-i înse real și viu de cît întru cît se manifestează și se realizază în timpuri determinate, în locuri determinate, în oamenii cu adevărat vii, și nu în ideea generală a omenirei.
Ideea generală ie pururea o abstracție, și, ca atare, întru cît-va o negare a vieței reale, le cunoscută acea proprietate a cugetărei omenești, prin urmare și a științei, de a nu putea prinde și fixa din faptele reale de cît înțelesul lor general, raporturile lor generale, legile lor generale, cu alte cuvinte, ceea ce-i permanent în transformările lor ne-ntrerupte, nici o dată partea lor materială, individuală, așa zicînd palpitîndă de realitate și vieață, de aceea și fugitivă și necuprinsă. Știința cuprinde cugetarea realităței, nu însă-și realitatea: cugetarea vieței, nu vieața. Ieată marginea iei, singura margine cu adevărat de nestrăbătut pentru iea, pentru-că dînsa se-ntemeează pe însă-și natura cugetărei omenești, care-i singurul organ al științei.
Pe această natură se-ntemeează drepturile netăgăduite ale științei și marea iei misiune, se-ntemeează înse și neputința-i vitaiă și chiar acțiuneai vătămătoare, de cîte ori, prin reprezentanții iei oficiali, patentați, își însușește dreptul de a guverna vieața. Misiunea științei ie următoarea: Constatînd raporturile generale ale lucrurilor trecătoare, reale, recunoscînd legile generale inerente fenomenelor atît celor din: lumea fizică, cît și celor din lumea socială, dînsa înfige așa zicînd jaloanele nestrămutate ale mersului progresiv al omenirei, indicînd oamenilor condițiile generale cari trebuesc cri rigurozitate observate, urmate, și a căror ignorare sau trecere cu vederea vor fi totdeauna fatale. Intr’un cuvînt știi:ița-i busola vieței, dar iea nu-i vieața. Știința-i nestrămutată, nepersonală, generală, abstractă, nesimțitoare, ca și legile pe care nu face de cît să le reproducă idealicește, să îe reflecteze mintal, să zicem mai curat cerebral, ca să nu uităm că însă-și știința nu-i de cît un produs material al unui organ material din organizarea materială a omului, al creerului. Vieața ie cu totul fugarnică, trecătoare, dar și cu totul palpitîndă de realitate și de individualitate, de senzibilitate, de saferinți, de bucurii, de dorinți, de irebuinți și de pasiuni. Numai iea-i aceea care creează lucrurile spontan, și toate ființele cele reale. Știința nu crează nimic: iea constată numai și recunoaște creațiile vieței. Și de cîte ori oamenii de știință, ieșind din lumea lor abstractă, s’amestecă-n crearea vie a lumei reale, tot ceea ce propun sau ceea-ce creează-i sărăcăcios, ridicol de abstract, fără vlagă și fără vieață, născut mort, ca acel homunculus creat de Wagner, pedantul discipol al nemuritorului doctor Faust. De unde urmează că singura menire-a științei ie de-a lumina vieața, iear nu de-a o guverna.
Guvernarea științei și-a oamenilor de știință, numească-se iei chiar pozitiviști, discipoli de-ai lui Auguste Comte, sau chiar discipoli de-ai școalei doctrinare a comunizmului german, nu poate fi de cît neputincioasă, ridiculă, neumană, crudă, apăsătoare, exploatatoare, vătămătoare. Despre oamenii de știință, ca atari, se poate zice ca și despre teologi și metafizici: dînșii ji’airnici simțire, nici inimă pentru ființele inmuale, viețuitoare. Și nici nu li se poate faice o vină din asta, pentru-că asta-i o urmare ffrească a meșteșugului lor. Ca oameni de știință, iei n’au de-a face de cît cu generalități, și nu pot avea interes de cît pentru generalități.
Știința nu se ocupă de cît cu ceea ce-i exprimabil, nestrămutat, cu alte cuvinte cu generalitățile mai mult sau mai puțin dezvoltate și hotărîte : în fața vieței, care singura-i în raport cu partea vie și simțitoare, dar nesezizabilă și nehotărîtă a lucrurilor, dînsa închină steagul. Asta i adevărata și putem zice singura limită a științei, o limită pe care cu adevărat dînsa nu o poate străbate. Un naturalist, bună-oară, care-i iei însu-și o ființă reală și vie, diseacă un epure: acest epure ie tot o ființă reală și-a fost și iei, cel puțin înainte de disecare, o individualitate viețuitoare. După disecare naturaiistu-î descrie: iepurele care va ieși din descrierea acestui naturalist nu va mai fi înse de cît un iepure în general, asemănător cu toți iepurii, de cît un iepure lipsit de ori-ce individualitate, care prin urmare nu va mai avea nici o dată putința de-a exista care va rămînea în veci o ființă inertă și făr de, vieață, care nu va fi nici măcar o ființă corporală, ci o abstracție, umbra fixată a unei ființe viețuitoare. Știința n’are de-a face de cît cu asemenea umbre. Realitatea vie îi scapă: aceasta nu se dă de cît vieței, care, fiind iea însă-și fugarnică, trecătoare, poate prinde și prinde într’adevăr totdeauna ce-i viu, cu alte cuvinte tot ce trece, ce fuge.
Cazul iepurelui, sacrificat științei, ne atinge puțin, pentru-că, de obiceiu, noi ne interesăm foarte puțin de vieața individuală a iepurilor. Nu-i tot așa cu vieața individuală a oamenilor, pe care știința și oamenii de știință, obicinuiți să trăească printre abstracții, cu alte cuvinte să sacrifice totdeauna realitățile fugitive și vii umbrelor lor nestrămutate, ar fi în stare, dacă ar fi lăsați să facă ce vor, s’o jertfească sau cel puțin s’o subordoneze în folosul generalităților lor abstracte.
Individualitatea omenească, ca și cea a celor mai inerte lucruri, pentru "știință tot atît de nesezizabilă, cu alte cuvinte tot atît de neexistentă ie. De aceea indivizii viețuitori trebuie să bage de samă, să iee măsuri, să nu se lese jertfiți ca un iepure, de această știință, în folosul unei oarecare abstracții. Trebuie să iee măsuri ca și-n potriva teologiei, ca și-n potriva politicei, ca și-n potriva jurisprudenței, cari, cu toatele, luînd și iele parte la acest caracter abstractiv al științei, au aceea-și tendință fatală de-a sacrifica pe indivizi în folosul aceleea-și abstracții, numită numai de fie-care ca un alt nume, cea dintăi numind-o adevărul dumnezeesc, a doua binele public, cea de-a treea dreptate.
Departe de mine ideea de a voi să compar abstacțiile binefăcătoare ale științei cu abstracțiile vătămătoare ale teologiei, ale politicei, ale jurisprudenței. Aceste din urmă trebuie să înceteze de-a mai domni, trebuie smulse, stîrpite din societatea omenească în chip radical, mîntuirea acestei societăți, emanciparea, umanizarea-i definitivă numai cu prețul acesta putînd avea loc. Abstrațiile științifice, firește, au rostul lor, nu să domnească asupra societăței omenești, după visul liberticid al filosofilor pozitiviști, ci să-i lumineze acestei societăți dezvoltarea spontanee și vie. Știința poate prea bine să se aplice la vieață, dar nici o dată să se întrupeze în vieață. Fiindcă vieața ie manifestarea imediată și vie, mișcarea spontanee și neaparată a individualităților vii. Știința nu-i de cît abstracțiea, pururea necomplectă și nedesăvîrșită, a acestei mișcări. Dacă ar voi să se impue vieței, ca o doctrină absolută, ca o autoritate ckmuitoare, ar sărăci-o, ar falșificao, ar paraliza-o. Știința nu poate ieși din abstracții: acolea-i regimul iei. Abstracțiile înse, și reprezentanții acestora imediați, de ori-ce natură ar fi: preoți, politiciani, Juriști, economiști și savanți, nu trebuie să mai guverneze masele populare. Tot progresul viitorului în asta stă. Vieața și mișcarea vieței, manifestarea individuală și socială a oamenilor, trebuie să aibă libertate deplină. Insu-și principiul autorităței trebuie cu desăvîrșire stîrpit. Cum înse ? Prin propaganda științei libere, cea mai larg populară. Cu chipul acesta masa socială, mulțimea, nu va mai avea în afară de iea un adevăr așa-zicînd absolut, care s’o diriguească, care s’o cîrmuească, un adevăr reprezentat prin niște indivizi foarte interesați să-l păstreze numai în mînele lor, fiind-că adevărul acesta le dă puterea, puterea dîndu-le bogățiea, putința de-a trăi din munca maselor populare. Aceste mase vor avea chiar în sine un adevăr, un adevăr pururea relativ, dar real, o lumină internă care le va lumina mișcările spontane și care va face de prisos ori-ce autoritate și ori-ce cîrmuire exterioară...
Firește, oamenii de știință nu sînt excluziv numai oameni de știință: mai mult sau mai puțin iei sînt și oameni de vieață. Cu toate astea nu trebuie să ne prea încredem în faptul acesta. Și dacă pentem să fim aproape siguri că nici un învățat nu va cuteza să trateze astă-zi pe-un om ca pe-un epure, ie totu-și de temut ca așa zicînd corporațiea învățaților, avînd frîu slobod, să nu supue pe oamenii vii la niște experiențe științifice, fără îndoeală mai puțin crude, dar cari nu vor fi mai puțin vătămătoare pentru jertfele omenești. Dacă învățații nu vor putea face experiențe asupra corpului oamenilor individuali, vor fi bucuroși să facă asupra corpului social, ceea-ce trebuie cu desăvîrșire împiedicat.
Cum stau lucrurile acuma, monopolizînd știința și rămînînd cu chipul acesta în afară de vieața socială, învățații alcătuesc fără-ndoeală o castă deosebită, care are mare asemănare cu casta preoților. Dumnezeul lor ie abstracțiea științifică, jertfele sînt individualitățile viețuitoafe, reale, iear dînșii sînt jerlfitorii consacrați, patentați.
Știința nu poate ieși din sfera abstracțiilor. In privința asta iea-i cu mult mai inferioară de cît arta, care, și iea, nu se ocupă propriu zis de cît cu tipurile generale și cu stările generale, dar care, printr’un mijloc propriu al iei, se pricepe să le-ntrupeze în niște forme cari, măcar că în înțelesul vieței reale nu-s vii, nu provoacă mai puțin, în imaginațiea noastră, sentimentul sau amintirea vieței reale. Tipurile și stările pe care le concepe, arta Ie individualizază întru cît-va, și, prin aceste individualizări fără carne și fără oase, ca atare, permanente, nemuritoare, pe care arta are puterea de-a le crea, iea ne amintește individualitățile vii și reale, cari apar și dispar privirilor noastre. Intru cît-va arta-i deci întoarcerea de la abstracție la vieață. Știința, din potrivă, ie jertfirea neîntreruptă a vieței fugitive și trecătoare înse reale, pe altarul abstracțiilor eterne.
Știința ie tot atît de puțin în stare de-a prinde individualitatea unui om ca și aceea a unui iepure. Cu alte cuvinte iea-i tot atît de indiferentă și pentru una și pentru alta. Nu că dînsa ar fi străină de principiul individualităței. Iea-l concepe prea bine ca principiu, dar nu ca fapt. Dînsa știe prea bine că toate speciile animale, printre cari și speciea omenească, n’au existență reală de cît într’un număr nemărginit de indivizi cari nasc și mor, făcînd loc altor indivizi deopotrivă de trecători. Iea știe că pe măsură ce ne rîdicăm de la speciile animale la speciile superioare principiul individualităței se determină și mai mult, indivizii apar mai complecți și mai liberi. Dînsa știe-n sfîrșit că omul, cel din urmă și cel mai de.săvîrșit animal de pe pămînt, prezintă individualitatea cea mai complectă și mai vrednică de luat în samă, dia pricina facultăței sale de a concepe și de-a concretiza, de-a personifica într’o măsură în sine, și-n existența sa atît socială cît și privată, legea universală. Cînd nu-i vițieată fie de doctrinarizmul teologic, metafizic, de cel politic și juridic, fie de-o trufie strîmt științifică, și cînd nu-i surdă la instinctele și la năzuințele spontane ale vieței, iea știe, și acesta-i ultimul iei cuvînt, știe că respectul omului ieste legea supremă a omenirei, și că marele, adevăratul scop al istoriei, ieste umanizarea și Emanciparea, i iste libertatea reală, propășirea reală, fericirea fie-cărui individ viețuitor în societate. Pentru-că, în cele din urmă, afară doar dacă nu cădem în ficțiunea liberticidă a binelui public reprezentat prin Stat, ficțiune întemeeată neîntrerupt pe jertfirea sistematică a maselor populare, trebuie să recunoaștem că libertatea și propășirea colectivă nu ie reală de cît atuncea cînd reprezintă suma libertăților și propășirilor individuale.
Știința, toate astea le știe, dar mai departe nu merge, nu poate merge. Propriea-i natură alcătuind-o abstracțiea, dînsa poate concepe prea bine principiul individualităței reale și vii, dar nu poate să aibă nimic de-a face cu indivizii reali și vii. De indivizi în general se ocupă, nu înse de Petru, de Iacob, de-un individ, sau altul, cari pentru iea nu există și nici nu pot exista. Indivizii iei, înc-o dată, nu sînt de cît abstracții.
Cu toate astea, nu individualitățile abstracte, ci indivizii reali, vii, trecători, fac istoriea. Abstracțiile n’au picioare să meargă, ieie nu merg de cît cînd sînt purtate de oameni reali. Pentru aceste ființi reale, alcătuite, nu numai în închipuire, ci chiar în realitate din carne, din sînge, știința n’are inimă. Iea le privește cel mult drept carne pentru dezvoltarea intelectuală și socială. Ce-i pasă iei de condițiile particulare și de soarta întîmplătoare a Iui Petru sau Iacob ? S’ar face ridicolă, s’ar înjosi și s’ar anihila, dacă ar voi să se ocupe de astea de cît ca de-o pildă pentru sprijinirea teoriilor sale eterne. Și n’ar avea nici o noimă să îie ținută de rău pentru asfa, pentru că nu asta-i menirea iei. Dînsa nu poate să sezizeze, să prindă concretul: iea numai în abstracții se poate mișca. Menirea iei, ie de-a se ocupa de starea și de condițiile generale ale existenței și dezvoltărei fie a speciei omenești în de obște, fie a cutărei rase, a cutărui popor, a cutărei clase sau categorii de indivizi, de cauzele generale ale propășirei sau decăderei acestora, și de mijloacele generale pentru a face speciea omenească, cutare rasă, cutare popor, cutare clasă, cutare categorie de inși să înnainteze în atîtea și atîtea progrese. îndeplinească-și în chip larg și rațional asemenea sarcină, și-și va fi făcut pe deplin datoriea. Ar fi cu adevărat ridicol și nedrept să i se ceară mai mult.
Neaparat, tot atît de ridicol ar fi, ar fi chiar un lucru nenorocit, să i se încredințeze o misiune pe care iea nu-i în stare a o-mplini. Fiind-că chiar natura iei o silește să ignoreze existența și soarta Iui Petru și a lui Iacob, nu trebuie să i se îngădue nici o dată nici iei, nici nimănui în numele iei, să guverneze pe Petru și pe Iacob. Pentru c’ar fi în stare să-i trateze aproape cum tratează pe iepuri. Sau mai degrabă, ar urma mai departe să-i uite. Reprezentanții săi patentați, firește, cari nu-s de loc niște oameni abstracți, ci din potrivă foarte vivanți, avînd interese foarte reale, supunîndu-se înrîurirei vătămătoare pe care privilegiul o îndeplinește fatal asupra oamenilor, vor sfîrși prin a jupui pe Petru și pe Iacob în numele științei, după cum i-a jupuit pănă acum preoții, politicianii de toate colorile și advocații, în numele lui Dumnezeu, în numele Statului și-a dreptului juridic.
Ceea-ce predic ieu ie așa dară, păn la un punct, revolta vieței împotriva științei, sau mai curînd împotriva cîrmuirei științei. Nu pentru a distruge știința, ceea-ce ar fi o crimă de les-omenire, ci pentru a o pune la locul iei.. Pănă acum toată istoriea omenirei n’a fost de cît o jertfire neîntreruptă și sîngeroasă a milioane de biete ființi omenești unei oare-care abstracții nemilostive : zeități, patrie, putere de Stat, onoare națională, drepturi istorice, drepturi juridice, libertate politică, binele public. Ieată care a fost pînă a-zi mișcarea naturală, spontanee, fatală, a societăților omenești. N’avem ce face, trebuie s’o admitem, cît se atinge despre trecut, trebuie s’o admitem precum admitem toate fatalitățile naturale. Și trebuie să credem c’a fost singura cale cu putință pentru educarea speciei omenești. Pentru-că nu trebuește să ne-nșelăm : chiar făcînd partea cea mai largă meșteșugirilor machiavelice ale claselor stăpînitoare, trebuie să recunoaștem că nici o minoritate n’ar fi fost destul de puternică să impue maselor toate aceste jertfe grozave, dacă n’ar fi fost chiar în aceste mase o mișcare vijelioasă, spontană, care să le împingă a se jertfi mereu și mereu uneea din aceste abstracții mistuitoare cari, ca și vampirii istoriei, s’au nutrit totdeauna cu sînge omenesc.
Ca teologilor, politicianilor și juriștilor să Ie vie la socoteală, nimic mai simplu. Preoți ai acestor abstracții, iei nu trăesc de cît din această necontenită jertlire a maselor populare. Ca metafizica s’o aprobe, iear nu trebuie să ne mire. Aceasta n’are altă menire de cît să legitimeze și să raționalizeze, pe cît cu putință, ceea-ce ie nedrept și absurd. Dar ca însă-și știiuța pozitivă să arate pănă acum acelea-și tendinți, ieată ce trebuie să constatăm deplîngînd. Asta n’a putut face asemenea lucru de cît din două motive : mai întăi fiind-că, constituită în afară de vieața populară, iea-i reprezentată de-un corp de privilegiați, și apoi, fiind-că, pănă acuma, s’a pus iea însă-și ca scop absolut, ca scop ultim al ori-cărei dezvoltări omenești. Pe cînd, printr’o critică judicioasă, pe care această știință ieste în stare s’o facă și pe care în cele din urmă seva vedea silită s’o aplice chiar împotrivă-i, ieaf ar fi trebuit să priceapă, că dînsa nu-i de cît un mijloc necesar pentru îndeplinirea unui scop mai înalt: acela al deplinei umanizări a stărei reale a tuturor indivizilor reali cari nasc, cari trăesc și cari mor pe pămînt.
Marele bun al științei pozitive asupra teologiei, asupra metafizicei, asupra politicei și asupra dreptului juridic constă în aceea, că-n locul abstracțiilor mincinoase și vătămătoare, slăvite de doctrinele lor, iea pune niște abstracții adevărate cari exprimă natura generală sau chiar togica lucrurilor, raporturile generale și legile generale ale dezvoltărei acestora. Ieată ceea ce o deosebește adînc de doctrinele precedente și ceea ce-i va asigura totdeauna un loc larg în societatea omenească. Iea va constitui întru cît-va conștiința colectivă a acestei societăți. Dar această știință are o parte prin care se alipește cu totul de celelalte doctrine : aceea că dînsa n’are și nu poate avea drept obiect de cît abstracții, și că-i silită, chiar de natura iei, să treacă cu vederea indivizii reali, în afară de cari înse chiar cele mai adevărate abstracții n’au o existență reală. Pentru a îndrepta acest cusur radical, ieată ce deosebire ar trebui să se stabilească între procedarea practică a doctrinelor anterioare și cea a științei pozitive. Primele, luînd de bază ignoranța mulțimei au jertfit cu voluptate această mulțime, abstracțiilor lor, de-altminferi totdeauna foarte lucrative, foarte producătoare pentru reprezentanții lor corporali. Cea de-a doua, recunoscîndu-și neputința absolută, de-a concepe indivizii reali și de a se interesa cu chipul acesta de soarta lor, va trebui să renunțe definitiv și în chip absolut la guvernarea societăței. Pentru-că dacă s’ar amesteca-n asta, n’ar putea face alta de cît să jertfească și dînsa pe oamenii vii, pe cari-i ignorează, abstracțiilor, cari alcătuesc singurul obiect al legitimelor sale preocupări.
Adevărata știință a istoriei, bună-oară, pănă acum nu există : în zilele noastre de-abiea dacă se întrevăd condițiile cumplit de complicate ale acestei științi. Să o presupunem înse înfăptuită: ce va putea să ne dea această știință ? Dînsa va putea reproduce tabloul sămăluit și fidel al dezvoltărei naturale a condițiilor generale, atît materiale cît și ideale, atît economice cît și politice, sociale, religioase, filosofice, estetice și științifice, ale societăților cari au avut o istorie. Acest tablou universal al civilizației omenești înse, ori-cît de amănunțit ar fi, nu va putea nici o dată cuprinde de cît niște aprecieri generale și prin urmare abstracte. Ast-feliu că miliardele de indivizi omenești, cari au alcătuit materiea viețuitoare și-ndarătoare a acestei istorii, triumfătoare și lugubră, jainică tot o dată, triumfătoare din punctul cie vedere al rezultatelor iei generale, jalnică din punctul de vedere al imensei hecatombe de jertfe omenești, „zdrobite sub carul iei", aceste miliarde de indivizi obscuri, neștiuți, dar fără cari nici unul din aceste mari rezultate abstracte ale istoriei n’ar fi fost dobîndit, și cari, țineți samă, nu s’au folosit nici o dată de nici unul din rezultatele astea, acești indivizi nu vor găsi nici cel mai mic locușor în istorie. Dînșii au trăit, au fost jărtfiți, zdrobiți, păntru binele omenirei abstracte. Atîta tot.
Va trebui să aducem pentru asta vre-o imputare științei istoriei? Ar fi ridicol, ar fi nedrept. Indivizii sînt nesezizabîli pentru cugetarea, pentru gîndirea, pănă și pentru vorbirea omenească, care nu-i în stare să rostească de cît abstracții: nese-zizabili în timpul de față ca și-n trecut. Așa-că însă-și știința socială, știința viitorului, vrînd-ne-vrînd va urma mai departe să-i ignoreze. Tot ce avem dreptul să cerem de la aceasta, ieste să ne indice, în mod hotărît și fidel, cauzele generale ale suferințelor individuale, neapărat fără să scoată la o parte din rîndul lor jertfirea și subordonarea, din nenorocire foarte obicinuite și a-zi, jertfirea și subordonarea indivizilor vii, generalităților abstracte. Și tot o dată să ne arate condițiile generale necesare pentru emanciparea reală a indivizilor viețuitori în societate. Ieată menirea, ieată și marginele iei, în afară de cari acțiunea științei sociale nu poate fi de cît neputincioasă, de cît funestă. Pentru-că în afară de marginele acestea încep pretențiile doctrinare și guvernamentale ale reprezentanților, ale preoților iei patentați. Și-a venit vremea s’o isprăvim o dată cu toți papii și preoții: nu mai vrem de-aceștia, chiar cînd s’ar numi democrați-sociali.
Inc-o dată: singura menire a științei iestfe de a lumina calea. Dar numai vieața, scăpată de toate piedicele guvemamnntale și doctrinare și lăsată în deplinătatea acțiunei sale spontane, poate crea.
Cum s’ar putea împăca oare această nepotrivire ?
Pe de-o parte știința ieste neapărată organi-zărei raționale a societăței, iear pe de alta, incapabilă de-a se interesa de ceea ce-i real și viețuitor, iea nu trebuie să se amestece în organizarea reală sau practică a societăței.
Opunerea aceasta nu poate fi dezlegată de cît într’un chip: lichidarea științei ca ființă morală care să existe în afară de vieața socială a tuturora și care să fie reprezentată, ast-feliu, de-un corp de învățați patentați: lichidarea iei ca atare și răspîndirea iei în masele populare. Știința, fiind chiemată de acum înainte să reprezinte conștiința colectivă a societăței, trebuie sst ajungă proprietatea tuturora, într’adevăr. Prin asta, fără a pierde ce-va din căracteru-i universal, de care nu se va putea lepăda nici o dată, fără a-și pierde caracterul iei de știință, și măcar că ocupîndu-se înainte numai de cauzele generale și de raporturile generale dintre indivizi și lucruri, dînsa se va contopi de fapt cu vieața imedieată și reală a tuturor indivizilor omenești. Va fi o mișcare asemănătoare cu aceea care a făcut să zică pe protestanți, la începutul Reformei religioase, că nu mai iera nevoe de preoți, fie-care om ajungînd de-acuma propriul său preot, fie-care om, grație singurei mijlociri nevăzute, a Domnului Nostru Isus Hristos, ajungînd a-și înghite în sfîrșit Dumnezeul, să se împărtășască cu iei. Știința, firește, n’are nimic de-a face nici cu Domnul Nostru Isus Hristos, nici cu Dumnezeu, nici cu libertatea politică, nici cu dreptul juridic, toate lucruri revelate, fie teologicește, fie în chip metafizic, și toate tot atît de nemistuibile, precum se știe. Lumea abstracțiilor științifice nu-i de loc revelată: iea-i inerentă lumei reale, a cărei expresie și reprezentare generală sau abstractă dînsa și ieste. Cită vreme dînsa foimează o regiune aparte, reprezentată anume de învățați, această lume ideală ne amenință să iee, față de lumea reală, locul lui Dumnezeu, și să rezerveze reprezentanților săi patentați slujba de preoți. De aceea, prin instrucțiea generală, egală pentru toți și pentru toate, organizarea socială deosebită a științei trebuește desființată, pentru ca masele, încetînd să mai fie o turmă dusă și tunsă de niște păstori privilegiați, să-și poată lua pe viitor propriile destine istorice în mînele lor... Știința, ajungînd patrimoniul întregei lumi, se va îmbina întru cît-va cu vieața imediată și reaîă a fie-cărui. Dînsa va cîștiga în utilitate și-n frumuseță ceea-ce va fi pierdut ca orgoliu, ca îngîmfare și ca pedantizm doctrinar. Ceea-ce nu va împiedica, negreșit, ca niște oameni de geniu, mai bine organizați pentru speculațiile științifice de cît majoritatea contemporanilor lor, să nu se dedee mai excluziv de cît alții cultivărei științelor, și să nu aducă omenirei servicii mari, fără să urmărească, cu toate astea, altă înrîurire socială de cît înrîurirea naturală pe care o inteligență superioară nu lipsește nici o dată de-a o avea asupra mediului iei, nici altă răsplată de cît înalta satisfacere pe care toate spiritele alese o găsesc în îndeplinirea unei nobile pasiuni...
Dar pănă cînd masele nu vor fi ajuns la un grad îndestulător de instrucția, va trebui oare ca lele să se lese guvernate de oamenii de știință ? Ferească sfîntul. Mai bine pentru iele să se lipsască de știință de cît să se lese guvernate de învățați. Guvernarea învățaților ar avea ca primă urmare de a face știința cu neputință de împărtășit de popor, și-ar fi neapărat o guvernare aristocratică, fiind-că așezămîntul actual al științei ieste un așezămînt aristocratic. Aristocrațiea inteligenței, din punctul de vedere practic cea mai neîndurată, și din punctul de vedere social cea mai trufașă, mai jignitoare: ieată cum ar fi puterea constituită în numele științei. Un atare regim ar fi în stare să paralizeze vieața și mișcarea-n societate. învățații, pururea îngîmfați, pururea încrezuți, și pururea neputincioși, vor voi să se amestece-n toate, și toate izvoarele vieței vor săca sub răsuflarea lor abstractă, savantă.
încă o dată, vieața iear nu știința, crează vieața : acțiunea spontanee a poporului însu-și, singura, poate crea libertatea populară. Negreșit, ar fi foarte fericit lucru ca știința să poată, chiar de îndată, lumina mersul spontaneu al poporului cătră emancipare. Dar mai bine nici o lumină de cît o lumină falșă, aprinsă calicește de-afară, cu scopul vădit de a rătăci poporul. De alt-feliu poporul nu va fi lipsit cu totul de lumină. Nu degeaba a străbătut un popor o îndelungată carieră istorică și și-a plătit rătăcirile prin veacuri de suferinți cumplite. Rezumatul practic al acestor dureroase experiențe alcătuește un soiu de știință tradițională, care, în unele privințî, valorează ca și știința teoretică. In sfîrșit o parte din tinerimea studioasă, acei dintre burghejîi studioși cari vor simți în iei destulă ură împotriva minciunei, împotriva fățărniciei, împotriva nedreptăței și împotriva nemerniciei burgheziei, ca să aibă curajul a-i întoarce spatele, și destulă pasiune pentru a îinbrățoșa fără rezervă cauza dreaptă și omenească a proletariatului, aceștia vor fi instruitorii frățești ai poporului. Dînd poporului cunoștințele ce-i lipsesc încă, aceștia vor face cu totul de prisos guvernarea savanților.
Dacă poporul trebuie să se păzască de guvernarea savanților, cu atît mai mult trebuie să se ferească de cea a idealiștilor inspirați. Cu cît credincioșii și poeții ceriului vor fl mai sinceri, cu atît vor fi mai primejdioși. Abstracțiea științifică, am spus-o, i-o abstracțiea rațională, în esența-i adevărată, necesară vieței a cărei reprezentare teoretică, a cărei conștiință ieste. Iea poate și trebuie absorbită și mistuită de vieață. Abstracțiea idealistă, Dumnezeu, ieste o otravă puternică, care distruge și descompune vieața, care o falșifică și-o ucide. Ingînfarea învățaților nefiind de cît o înfumurare personală, poate fi încovoiată, distrusă. Ingînfarea idealiștilor nefiind de loc personală, ci o îngînfare dumnezeească, ie neînvinsă, neîndurată. Poate și trebuie să pieară, dar nu se va da nici o dată bătută, și cîtă vreme va mai putea să răsufle, va căuta să aservească lumea sub călcîiul Dumnezeului său...
Omul, ca și tot restul lumei, ie o ființă cu totul materială. Spiritul, facultatea de-a cugeta, de-a primi și de-a răsfrînge diferitele senzații, atît exterioare cît și interioare, de-a le ținea minte cînd sînt trecute și de-a le reproduce prin imaginație, de-a le compara și de-a le deosebi, de a abstrage d.n iele determinările comune și de-a crea astfeliu noțiuni generale, abstracte, în sfîrșit de-a făuri ideile grupînd și combinînd noțiunile în chipuri deosebite, de-a făuri inteligența într’un cuvînt, singura creatoare a întregei noastre lumi iieale..., facultatea asta ie o proprietate a corpului animal și mai ales a organizărei cu totul maieriale a creerului.
Lucrul acesta îl știm hotărît, prin experiența universală, pe care nici un fapt nici o dată n’a dezmințit-o și pe care ori-ce om o poate adeveri în ori-ce clipă din vieața sa. La toate animalele, fără a lăsa la o parte chiar speciile cele mai inferioare, găsim un oare-care grad de inteligență. Și vedem că-n seriea speciilor, inteligența animală se dezvoltă cu-atît mai mult, cu cît organizarea unei specii se apropie mai mult de aceea a omului, numai în om ajungînd înse la acea putere de abstracție care alcătuește propriu zis cugetarea.
Experiența universală, pe care trebuie s’o deosebim de credința universală pe care idealiștii voesc să-și sprijinească credințele lor, întăea fiind numai o constatare reală de fapte reale, pe cînd cea de-a doua nu-i de cît o presupunere de fapte pe cari nimeni nu le-a văzut și cari prin urmare sînt în opunere cu experiența întregei lumi, experiența universală, care, la urma urmei ie singura obîrșie, izvorul tuturor cunoștințelor noastre, ne dovedește primo, că ori-ce inteligență ie totdeauna legată de un corp animal, și, secundo, că intensitatea, puterea acestei funcții animale atîrnă de perfecțiea relativă a organizației animale. Acest al doilea rezultat al experienței universale nu se aplică numai la diferitele specii de animale: îl constatăm și la oameni, a căror putere intelectuală și morală atîrnă în chip prea vădit de perfecțiea mai mare sau mai mică a organizmului lor, ca rasă, ca nație, ca clasă și ca indivizi, ca să mai fie nevoe să stăruim mai mult asupra acestui fapt.
Idealiștii, adică toți acei cari cred în nemateriaîitatea și-n nemurirea sufletului omenesc, trebuie să fie strașnic de încurcați de deosebirea care se află între inteligențele raselor, popoarelor și indivizilor. Afară dacă nu presupun că părticelele divine au fost distribuite în chip neegal, cum explică dînșii aceasiă deosebire? Din nenorocire există un număr prea mare de oameni din cale afară de proști, dobitoci păn la idiotizm. Le va fi fost dat să primească oare drept parte o părticică și divină și idioată? Pentru a ieși din această încurcătură idealiștii trebuie neapărat să presupue că toate sufletele omenești sînt egale, dar că închisorile în cari sînt iele întemnițate, corpurile omenești, nu sînt egale, unele fiind mai capabile de cît altele să slujască drept organ intelectualităței pure a sufletului. Cu chipul acesta un suflet va avea la îndămînă niște organe cu totul fine, iear un altul niște organe cu totul grosolane. Dar astea-s niște distincții de cari idealizmul n’are dreptul de-a se sluji, de cari nu se poate sliiji fără să cadă-n neconsecvență iei însu-și, și-n materializmul cel mai grosolan. Pentru- că față de absoluta nematerialitate a sufletului, toate deosebirile corporaie dispar, tot ce-i corporal, material, trebuind să apară, fără deosebire, absolut, ca deopotrivă de grosolan. Prăpastiea care deosebește sufletul de corp, absoluta nematerialitate de materialitatea absolută, ieste nemărginită. Prin urmare toate deosebirile, neexplicabile de altminteri și logicește cu neputință, cari ar putea exista de partea cealaltă a prăpăstiei, în materie, trebuie să fie pentru suflet nule și neavenite: iele nu pot și nu trebuie să aibă asupra sufletului nici o înrîurire. Intr’un cuvînt absolutul nematerial nu poate fi cuprins, întemnițat, și încă mai puțin exprimat, ori în ce grad ar fi, de absolutul material. Din toate închipuirile grosolane și materialiste, în înțelesul ce-l dau idealiștii acestui cuvînt, cu alte cuvinte brutale, cari au fost zămislite de ignoranța și de dobitociea primitivă a oamenilor, cea a unui suflet nematerial întemnițat într’un corp material ie fară îndoeală cea mai grosolană, mai ordinară. Și nimic nu dovedește mai bine a tot puterniciea avută chiar asupra celor mai alese spirite de prejudecățile vechi, de cît faptul cu adevărat de deplîns, că niște oameni înzestrați cu o înaltă inteligență pot vorbi despre asemenea lucru și a-zi.
Afară de asta ie ne-ndoios că nimeni n’a văzut vre-o dată și n’a putut să vadă spiritul pur dezlipit de ori-ce formă materială, existînd deosebit de vre-un corp animal. Și dacă nimeni nu l’a văzut, cum au putut ajunge oamenii să creadă-n existența acestui suflet ? Pentru-că faptul acestei credinți nu se poate tăgădui. Și, dacă nu-i, cum susțin ideliștii, universal, cel puțin iei ie cît se poate de general. Ca atare ie cu totul vrednic de cea mai mare a noastră luare aminte, pentru că o credință generală, obștească, ori-cît de idioată ar fi, are totdeauna o înrîurire prea puternică asupra soartei oamenilor pentru ca să fie îngăduit de-a o trece cu vederea sau de-a face abstracțiea de iea.
Faptul acestei credinți istorice se explică de altminteri în chip natural și rațional. Pilda ce ne-o dau copiii și adolescenții, chiar și o mulțime de oameni cari au depășit vrîsta majorităței, ne dovedește că omul își poate exercita facultățile mintale cu mult mai înainte de a-și da samă de chipul în care le exercită, cu mult mai înainte de a ajunge la conștiința hotărîtă și clară a acestei exercitări. In această perioadă a funcționărei spiritului inconștient de sine, a acestei acțiuni a inteligenței naive sau credincioase, omul, obsedat, stăpînit de lumea exterioară și împins de-acel imbold interior care se chieamă vieață, și de nenumăratele trebuinți ale vieței, făurește o mulțime de-nchipuiri, de noțiuni și idei, neaparat din capul locului foarte nedesăvîrșite, foarte puțin conforme cu realitatea lucrurilor și a faptelor pe cari se silesc acestea să le exprime. Și cum omul n’are conștiință de propriea-i acțiune inteligentă, cum nu-și dă samă că însu-și iei i-acela care-a produs și produce aceste închipuiri, aceste noțiuni, aceste idei, cum însu-și iei nu pricepe obîrșiea lor cu totul subiectivă, adică omenească, habar n’are de iea, le socotește firește, neaparat, ca pe niște ființi obiective, ca pe niște ființi reale, cu totul independente de iei, existînd de sine și-n sine.
Ieșind cu-ncetul din nevinovățiea lor animală, așa și-au creat zeii, popoarele primitive. Și o dată creindu-î, fără să bănuească că singurii lor creatori fuseseră înși-le iele, i-au adorat, iele s’au închinat lor. Privindu-i ca pe niște ființi reale, cu mult, cu mult superioare lor, popoarele primitive le-au atribuit a tot puterniciea, și s’au recunoscut drept creaturele, drept sclavele lor. Pe măsură ce ideile omenești se dezvoltă mai mult, zeii, cari, după cum am mai spus-o, n-au fost nici o dată de cît răsfrîngerea fantastică, ideală, poetică sau imaginea răsturnată a acestor idei, zeii se idealizază și iei. Mai întăi fetiși grosolani, dînșii ajung încetul cu încetul niște spirite pure cari existau în afară de lumea vizibilă, și, în sfîrșit, în urma unei îndelungate dezvoltări istorice, sfîrșesc prin a se contopi într’o singură Ființă dumnezeească, Spiritul pur, etern, absolut, creatorul și stăpînul lumilor.
In ori-ce dezvoltare, dreaptă sau rătăcită, adevărată sau închipuită, atît colectivă cît și individuală, totdeauna cel dintăi pas, cel dintăi act ie mai greu. O dată pasul acesta făcut, actul acesta îndeplinit, restul se desfășură firește, ca o urmare neaparată. Ceea-ce a fost anevoios, în dezvoltarea istorică a acestei cumplite nebunii religioase, care urmează și acum să ne stăpînească, să ne zdrobească, a fost așa dar să se așeze o lume dumnezeească, precum o știm, în afară de lumea reală. Acest dintăi act de nebunie, atît de natural din punctul de vedere fiziologic și prin urmare rieaparat în istoriea omenirei, n’a avut loc de-odată. Au trebuit nu știu cîte veacuri ca să se dezvolte și să pătrundă această credință în deprinderile mintale ale oamenilor. O dată înse întemeeată, dînsa a ajuns a tot puternică, cum ajunge neaparat ori-ce nebunie care pune stăpînire pe creerul omului. Luați bună-oară un nebun : ori-care ar fi obiectul special al nebuniei sale, veți găsi că ideea întunecată și fixă ce-l stăpînește, lui i se va părea cea mai naturală din lume, și din potrivă, că lucrurile naturale, reale, opuse acestei idei, i se vor părea niște nebunii deșănțate, nesuferite. Religiea, nu-i alta de cît o nebunie colectivă, cu atît mai puternică, cu cît i-o nebunie tradițională, a cărei obîrșie se pierde într’o antichitate cu totul îndepărtată. Ca nebunie colectivă iea a pătruns în toate amănuntele existenței sociale a unui popor, atît publice cît și private, s’a întrupat în societate, a ajuns așa zicînd sufletul și cugetarea colectivă. Ori-ce om ie învăluit chiar de la naștere de asemenea nebunie: dînsul o suge cu laptele mamei sale, o soarbe cu tot ce-aude, cu tot ce vede. Și omul a fost atît de nutrit, atît de otrăvit, atît de pătruns în întreaga-i ființă de iea, în cît mai tîrziu, ori-cît de puternic i-ar fi spiritul natural, are nevoe să facă niște nepomenite șilinți, ca să se scape de iea și tot nu poate ajunge să se scape de iea pe deplin-, O dovadă sînt idealiștii moderni și materialiștii doctrinari, comuniștii germani, cari n’au știut să se scape de religiea Statului.
O dată lumea supranaturală, lumea dumnezeească bine întemeeată în închipuirea tradițională a popoarelor, dezvoltarea diferitelor sisteme religioase și-a urmat cursul firesc și logic, conformîndu-se de altminteri mereu dezvoltărei contemporane și reale a raporturilor economice și politice, a cărei reproducere credincioasă și consacrare dumnezeească a fost în tot timpul în lumea fantaziei religioase. Așa s’a dezvoltat nebuniea colectivă și istorică, care se numește religie, de la fetișizm, trecînd prin toate gradele politeizmului, pănă la monoteizmul creștin.
Al doilea pas, în dezvoltarea credințelor religioase, și cel mai greu negreșit după întemeerea unei lumi divine deosebite, fu tocmai trecerea de la politeizm la monoteizm, de la materializmul religios al păgînilor la credința spiritualistă a creștinilor. Zeii păgîni, și acesta iera caracterul lor de căpetenie, ierau înainte de toate niște zei cu totul naționali. Și, fiind mulți, iei păstrară neapărat, mai mult sau mai puțin, un caracter material, sau tocmai fiind-că ierau materiali, dînșii fură atît de mulți, diversitatea fiind unul din atributele de căpetenie ale lumei reale, Zeii păgîni sin Ițfaft încă propriu zis negarea lucrurilor reale: ieiftienail numai exagerarea acestor lucruri, fantastică.
Pentru a stabili pe ruinele altarelor atît de numeroase ale acestor zei altarul unui singur și suprem stăpîn al lumilor Dumnezeu, a trebuit să fie distrusă mai întăi existența autonomi a diferitelor nații cari alcătueau lumea păgînă sau antică. Ceea-ce făcură cu foarte mare brutalitate Romanii, cari, cucerind cea mai mare parte din lumea cunoscută a celor vechi, creară întru cît-va cea dintăi schițare, fără îndoeală cu totul negativă și grosolană, a omenirei.
Se știe cît a costat această tranziție pe poporul ebreu, a cărei întreagă istorie, așa zicînd, o constitue iea. A putut iei Moise și toți profeții să tot propovăduească singurul Dumnezeu, poporul cădea mereu în idolatriea lui primitivă, în credința cea veche, eu mult mai naturală, în mai mulți Dumnezei, materiali, omenești, pipăibili. Insu-și Iehova, singurul lor Dumnezeu, Dumnezeul lui Moise și al profeților, iera și iei un Dumnezeu cu totul național, care, pentru a răsplăti și pentru a pedepsi pe credincioșii săi, poporu-i ales, nu se slujea de cît de argumente materiale, adesea prostești, totdeauna grosolane și crude. Pare chiar că credința în existența sa nici nu implica tăgăduirea existenței zeilor primitivi. Dumnezeul ebreu nu tăgăduea existența protivnicilor săi: doar nu voea ca poporul său să-i slăvească alături de iei. Iehova iera un Dumnezeu gelos. Intăea lui poruncă ie asta: „leu sînt Domnul Dumnezeul tău, să nu te înclini la alți Dumnezei afară de tnine“.
Iehova nu fu deci de cît o primă materială și foarte grosolană schițare a idealizmului din zilele noastre. Iei nu-i de altminteri de cît un Dumnezeu național, ca și Dumnezeul slav, pe care-l slăvesc generalii, supuși prea plecați ai împăratului tuturor Rusiilor, ca și Dumnezeul german, pe care-l proclamă pietiștii și galonații... Ființa supremă nu poate fi un Dumnezeu național, ci al omenirei întregi. Ființa supremă nu poate fi nici o ființă materială, ci negarea ori-cărei materii, spiritul pur. Pentru realizarea cultului Ființei supreme, trebueau așa dar două lucruri: 1, o realizare a omenirei ca cea de a-zi, prin tăgăduirea naționalităților și a culturilor naționale : 2, o dezvoltare de altfeliu foarte înaintată a ideilor metafizice pentru spiritualizarea acelui atît de grosolan Iehova al Ebreilor.
Cea dintăi condiție fu îndeplinită de către Romani, într’un chip cu totul negativ, negreșit, prin cucerirea a cea mai mare parte din țările cunoscute de cătră cei vechi și prin distrugerea așezămintelor lor naționale. Datorită Romanilor, altarul unui singur și suprem Dumnezeu putu să se stabilească pe ruinele a mii de altare. Dumnezeii tuturor națiilor învinse, întruniți la Panteon, se anulară unii pe alții.
Cît despre condițiea a doua, spiritualizarea lui Iehova, iea fu realizată de cătră Greci, cu mult mai înainte de cucerirea țărei lor de cătră Romani. Grecia, la momentu-i istoric, și primisese din Orient o lume dumnezeească, care se stabilise definitiv în credința tradițională a popoarelor sale. In această perioadă a instinctului, anterioară dezvoltărei sale istorce, dînsa dezvoltase și umanizase ne-n:lrpuit de mult, prin poeții săi, această lume dumnezeească. Și cînd își începu istoriea cu adevărat, dînsa avea acum o religie închegată, cea mai simpatică și cea mai nobilă dintre toate religiile cari au existat, cel puțin pe cît poate fi nobilă și simpatică o religie, cu alte cuvinte-o minciună. Marii cugetători ai Greciei, și nici un popor n’a avut mai mari cugetători de cît Grecia, găsiră lumea dumnezeească întemeeată, nu numai în afară de iei, în popor, ci și-n iei, ca deprindere de-a simți și de-a cugeta, și firește dînșii o luară ca punct de plecare. Destul că cugetătorii aceștia nu făcură nici o teologie, cu alte cuvinte nu-și pierdură timpul să împace rațiunea născîndă cu absurditățile cutărui și cutărui Dumnezeu, cum o făcură scolasticii în evul mediu. Marii cugetători ai Greciei lăsară zeii în afară de speculările lor și se legară direct de ideea dumnezeirei, una, nevăzută, a tot puternică, eternă, cu totul spiritualistă, nepersonală. Metafizicii greci fură așa dar, mult mai mult de cît Ebreii, creatorii unui Dumnezeu creștinesc. Ebreii nu adaogară acestui Dumnezeu de cît personalitatea brutală a lui Iehova al lor.
Că un geniu sublim ca Platon a putut să fie cu totul convins de realitatea ideei dumnezeești, asta ne dovedește cît ie de molipsitoare, cît de a tot puternică ie tradițiea nebuniei religioase, chiar asupra spiritelor celor mai mari. De altminteri nu trebuește să ne mirăm, fiind-că chiar în zilele noastre, cel mai mare geniu filosofic care a existat de la Aristot și Platon, Hegel, s’a silit să pue ieară-și pe tronul lor transcendent sau ceresc ideile dumnezeești, a căror obiectivitate fusese dărîmată de Kant printr’o critică din nefericire prea metafizică, imperfectă. I-adevărat că Hegel s’a apucat în chip atît de nepoliticos de opera lui de restabilire în cît a ucis de-a binele pe Dumnezeu. Dînsul rîpi ori-ce caracter dumnezeesc ideilor dumnezeești, arătînd cetitorilor săi cum aceste idei n’au fost nici o dată dec:iț o J a spiritului omenesc, în goana căutărei u p p în cursul istoriei. Pentru a pune capat tjtuior nebuniilor religioase și miragiului dumnezeesc, nu-i mai lipsea lui Hegel de cît să rostească acest mare cuvînt care fu rostit după iei, aproape in acelaș timp, de cătră două spirite mari, fără să fi auzit vre-o dată vorbindu-se unul de altul: de Ludwid Feuerbach, discipolul și dătîmătorul lui Hegel, și de Auguste Comte,, întemeetorul filosofiei pozitiviste în Franța. Ieată cuvîntul acesta: „Metafizica se reduce la psihologie14. Toate sistemele de metafizică n’au fost nici o dată de cît psihologiea omeneas?ă dezvoltîndu-se în istorie.
Acum ni-i lesne de priceput cum s’au născut ideile dumnezeești, cum acestea au fost create de facultatea abstractivă a omului. In epoca lui Platon înse, această cunoștință nu iera cu putință. Spiritul colectiv, și prin urmare și spiritul individual, chiar a celui mai mare geniu, nu iera copt pentru asta. Abiea cu Socrate iei zice: „Cunoaște-te pe tine însuți" Această cunoștință de sine nu exista pe atunci de cît ca abstracție: de fapt iea iera nulă. Iera cu neputință ca spiritul omenesc să bănuească pe-atunci, că singur iei iera creatorul lumei dumnezeești. Dînsul află această lume în fața iui, o află ca istorie, ca sentiment, ca deprindere de gîndire, și făcu dintr’însa neapărat obiectul celor mai înalte speculări ale sale.
Ieată cum se născu metafizica și cum se dezvoltară și se perfecționară ideile dumnezeești bazate pe spiritualizm.
I-adevărat că după Platon, avu Ioc în dezvoltarea spiritului omenesc un feliu de mișcare inversă. Aristot, adevăralul părinte al științei și al filosofiei pozitiviste, nu tăgădui de loc lumea dumnezcească, dar se ocupă de dînsa foarte puțin. Dînsul studie, cel dintăi, ca un analist și ca un experimentator ce iera, studie logica, legile cugetărei omenești, și tot o dată și lumea fizică, asta nu în esența iei ideală," închipuită, ci sub înfățoșarea-i reală. După iei, Grecii din Alexandria întemecără cea dintăi școală de șființi pozitive. Dar ateizmul acestora rămase fără înrîurire asupra contemporanilor lor. Știința înclină din ce în ce mai mult să se izoleze de vieață. Cît despre tăgăduirea ideilor dumnezeești, rostită deepîcurieni și de sceptici, aceasta n’a avut nici o acțiune asupra, mulțimei.
O altă școală, cu mult mai influentă, se-ntemeease la Alexandria: Școala neo-platonicienilor. Aceștia, confundînd într’un amestec impur închipuirile monstruoase ale Orientului cu ideile lui Platon, fură adevărații pregătitori, și mai tîrziu întocmitori ai dogmelor creștinești.
Ast-feliu egoizmul personal și grosolan al lui Iehova, dominarea nu mai puțin brutală și grosolană a Romanilor și ideala speculare metafizică a Grecilor, materializată prin atingerea cu Orientul, astea fură cele trei elemente istorice cari aicătuiră religiea spiritualistă a creștinilor.
Un Dumnezeu care se ridica ast-feliu mai pre sus de toate deosebirile naționale, atît materiale cît și sociale, din toate țările, care iera întru cîtva tăgăduirea directă a acestor deosebiri, trebuea să fie neaparat o ființă nematerială, abstractă. Dar credința atît de anevo:oasă în existența unei asemenea Ființe n’a putut să aibă loc dintr’o dată. Iea a fost îndelung pregătită și dezvoltată de cătră metațizica greacă, care stabili cea dintăi, în chip filosofic, noțiunea Ideei dumnezeești, model pururea creator și pururea reprodus de lumea văzută. Dumnezeirea concepută și creată de filosofiea grecească iera înse o dumnezeire nepersonală, nici o metafizică, consecventă și serioasă, neputîndu-se rîdica, sau mai curînd coborî, la ideea unui Dumnezeu personal. Așa-că trebui să se găsască un Dumnezeu care să fie și unic și cît se poate de personal. Fu găsit în persoana foarte brutală, foarte egoistă, foarte crudă a lui Iehova, Dumnezeul național al Ebreilor. Dar Ebreii, cu tot acel spirit național excluziv, care-i caracterizază încă și a-zi, ajunseseră de fapt, cu mult înainte de nașterea lui Hrlstos, cel mai internațional popor din lume. Parte duși în captivitate sau în robie, dar mai mult împinși de acea pasiune mercantilă care alcătuește una din trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor național, dînșii se răspîndiră în toate țările, ducînd pretutindeni cultul Iul Iehova al lor, cărui îi deveneau cu atîta mai credincioși cu cît dînsul îi părăsea mai mult.
La Alexandria, acest Dumnezeu cumplit al Evreilor făcu cunoștință personală cu Dumnezeirea metafizică a lui Platon, acum foarte conruptă prin atingerea cu Orientul, mai tîrziu conrupîndu-se și mai mult încă prin contactul cu acest Dumnezeu. Cu tot excluziviztpu-i național, gelos și crud, acest Dumnezeu nu se putu împotrivi mult grațiilor Dumnezeirei ideale și impersonale a Grecilor. Dînsul se însoți cu iea, și din această căsătorie se născu Dumnezeul spiritualist, dar nu spiritual, al creștinilor. Se știe că creatorii telogiei creștinești fură neo-platonicienii din Alexandria.
Teologiea nu alcătuește înse religiea, după cum elementele istorice nu sînt de-ajuns ca să creeze istoriea. Numesc elemente istorice dispozițiile și condițiile generale ale unei oare-cari dezvoltări reale: bună-oară, aici, cucerirea Romanilor, și întîlnirea Dumnezeului Evreilor cu Dumnezeirea ideală a Grecilor. Pentru a feconda elementele istorice, pentru a le face să producă o serie de prefaceri istorice nouă, trebuea un fapt viu, spontatieu, fără de care iele ar fi putut să rămîe încă" veacuri întregi tot în stare de elemente, fără să producă nimic. Acest fapt nu lipsi creștinismului: fu propovăduirea, martiriul și moartea lui Isus Hristos.
Despre acest mare și sfînt personagiu mai nimica nu știm. Tot ce ne raportează Evangheliile despre iei ie atît de contradictoriu și-atît de fabulos, în cît abiea putem prinde cîte-va trăsături reale și vii. Ceea ce-i sigur ie că iei fu povățuitorul poporului sărman, prietenul, mîngîetorul celor nenorociți, al celor neștiutori, al sclavilor și-aî femeilor, și că acestea din urmă mult l’au iubit. Ieljăgădui tuturor celor ce ierau apăsați, tutuor celor cari sufereau pe pămînt, al căror număr ie nesfîrșit, vieața de veci. Iei fu, ca de obiceiu, răstignit de cătră reprezentanții moralei oficiale și ai ordinei publice de pe vremea aceea. Discipolii lui, și discipolii discipolilor lui, datorită cucerirei Romanilor cari distruseseră granițele naționale, putură să se răspîndească, cu chipul acesta, și duseră propovăduirea Evangheliei în toate țările cunoscute de cătră cei vechi. Pretutindeni dînșii fură primiți cu brațele deschise de cătră sclavi și femei, cele două clase cele mai apăsate, cele mai suferinde șl firește și cele mai făr de cunoștinți din lumea veche. Dacă dînșii făcură cîți-va proselifi și-n lumea privilegiată și învățată, lucrul acesta, nu-l datorară, în mare parte, de cît tot înrîurirei femeilor. Propoveduirea cea mai largă avu loc aproape excîuziv în popor, în poporul pe cît de nenorocit pe atît de îndobitocit de robie. Asta fu cea dintăi deșteptare, cea dintăi răzvrîtire de căpetenie a proletariatului.
Marea cinste a creștinizmului, meritul lui netăgăduit și toată taina izbîndei sale nepomenite și de altminteri cu totul îndreptățite, fu că s’a adresat acelei mulțimi suferinde, nenumărate, cărei lumea veche, alcătuită dintr’o aristocrație intelectuală și crudă, îi tăgăduea pănă și cele mai din armă atribute, pănă și cele mai simple omenești drepturi. Alt-felin dînsul nu s’ar fi putut răspîridi. învățătura propovăduită de apostolii lui Hristos, ori-cît de mîngîetoare putea să pară celor nenorociți, iera prea revoltătoare, prea absurdă față de judecata omenească, pentru ca s’o poată admite niște oameni mai luminați. De aceea și vorbește sfîntul apostol Pavel cu atîta-nfocare des-, pre scandalul credinței, și despre izbînda acelei nebunii dumnezeești respinsă de cătră puternicii și cărturarii vremei, dar cu atît mai cu căldură admisă de cei simpli, necărturari, săraci cu duhul.
Intr’adevăr, trebuea o adîncă ncmulțămire de vieață, o mare însetare a inimei, și o sărăcie aproape absolută de minte, pentru a admite absurditatea creștină, din toate absurditățile religioase cea mai îndrăzneață, mai monstruoasă.
Asta nu iera numai tăgăduirea tuturor așezămintelor politice, sociale și religioase ale vechimei: iera răsturnarea desăvîrșită a bunului simț, a oricărei judecăți omenești. Ființa cu adevărat, efectiv existentă, lumea reală, ie privită de acum ca neant, ca nimic. Iear produsul facultăței absfracfive a omului, cea din urmă, suprema abstra ție, în care această facultate, depășind, toate lucrurile existente pănă și determinările cele mai generale ale Ființei reale, ca ideile de spațiu și timp, ne mai avînd nimic de depășit se odihnește în contemplarea golului său și-a imobilităței sale absolute, această abstracție, acest caput mortuum, cu totul gol de ori-ce cuprins, adevăratul neant, Dumnezeu, se proclamă singura ființă reală, a tot puternică, vecinxă. Totul real ieste declarat nul, iear nulul absolut, Totul. Umbra ajunge corp, iear corpul piere ca o umbră...
Știu foirte bine că și-n sistemele teologice și metafizice orientale, și mai ales în cele ale Indiei, între cari ie și budizmul, se găsește principiul nimicirei lumei reale în folosul idealului sau al abstracției absolute. Dar aici acesta n’are încă acest caracter de tăgăduire voluntară și cugetată care caracterizază creștinizmul. Pentru-că pe vremea cîrid fură concepute sistemele astea, lumea propriu zis omenaască, lumea spiritului om mese, a voinjei omenești, a științei și-a libertăței omenești, nu se dezvoltase încă cum s’a manifestat de-atunci încoace în civilizațiea greco-romană.
Concepțiea creștină ie de-o îndrăzneală și de-o absurditate nepomenită, un adevărat scandal al credinței, izbînda prostiei lesne-crezătoare asupra minței, pentru mulțime. Iear pentru unii, ironiea izbînditoare a unui spirit obosit, păcătoșit, dezamăgit și dezgustat de cercetarea cinstită și serioasă a adevărului, trebuința de-a se ameți, de-a se îndobitoci, trebuință care se întîlnește adesea la spiritele dezgustate sau scîrbite de toate:
Credo qaia absurdum
„Nu numai că cred în absurd, cred în absurd tocmai și mai cu samă că ie absurd". Așa cred o mulțime de spirite alese și luminate, din zilele noastre, în magnetizmul animal, în spiritizm, în mesele învîrtitoare. Dar de ce să mergem atît de departe, cred-încă-n creștinizm, în idealizm, în Dumnezeu.
Credința proletariatului antic, ca și a mulțimei din zilele noastre, iera mai viguroasă, mai puțin rafinată, mai simplă. Propovăduirea creștină se adresă inimei, nu minței acestui proletariat, se adresă năzuințelor sale eterne, trebuințelor, suferințelor sale, robiei, nu minței sale care încă dormea, și pentru care contrazicerile logice, evidența absurdului, prin urmare, nu puteau exista. Singurul lucru care interesa-pe acest proletariat, iera de-a ști cînd avea să sune ceasul mîntuirei făgădițite, cînd avea să vie împărățiea lui Dumnezeu. Cît despre dogmele teologice, nu-și bătea capul cu iele, fiind-că nu înțelegea nici o boabă din iele. Proletariatul adus la creștinizm alcătui puterea materială ascendentă a creștinizmului, iear nu cugetarea lui teoretică.
Dogmele creștine fură elaborate, precum se știe, într’un șir de lucrări teologice, literare și-n concilii, mai ales de iieo-platonicienii convertiți din Orient. Spiritul grec se cobo.îse atît de jos, în cît chiar din veacul al patrulea al erei creștine, epoca celui dintăi conciliu, găsim ideea unui Dumnezeu personal, Spirit pur, etern, absolut, creator și stăpîn al lumei, suprem, ideea unui Dumnezeu existînd în afară de lume, admisă într’un glas de toți părinți Bisericei. Iear ca urmare logică a accstei absolute absurdități, credința devenită firească, neapărată, în nematerialitatea și nemurirea sufletului omenesc, așezat și întemnițat într’un corp muritor, muritor înse nu nai în parte, fi nd-că chiar din corpul acesta i-o parte care, cu toatecă trupească, ieste nemuritoare ca și sufletul și trebuie să învieze ca și sufletul. Atît a fost de greu, chiar unor părinți ai Bisericei, să-și închipuească spiritul pur în afară de ori-ce formă trupească.
Ie de notat că-n general caracterul ori cărei judecăți teologice, ca și metafizice, ie de-a căuta să explice o absurditate prin alta.
Norocul cel mare al creștinismului a fost c’a întîlnit o luni de sclavi. Și creștinizmul a mai avut un noroc: năvălirea barbarilor. Barbarii ierau niște bravi oameni, plini de vigoare și duși de-o mare sete și de-o mare destoinicie de vieață: niște bandiți încercați, în stare să devasteze, să înghită totul, ca și urmașii lor din zilele noastre. Mult mai puțin sistematici și pendanți înbanditizmul lor de cît urmașii de a-zi, mult mai puțin morali, mult mai puțin savanți, dar, în sch:mb? cu mult mai independenți și mai mîndri de cît burghezii din zilele noastre : capabili de știință dar nu necapabili de libertate ca burghezii moderni. Cu toate aceste mari însușiri, iei nu ierau înse de cît niște barbari, cu alte cuvinte tot atît de nepăsători ca și sclavii cei antici, din neamul căror de altminterea mulți făceau parte, tot atît de nepăsători față de toate chestiile de teologie și-de metafizică. Așa-că o dată disprețul lor practic înlăturat, nu fu greu să fie convertiți teoreticește la creștinizm.
Vreme de zece veacuri dc-a rîndul, creștinizmul, înarmat cu a tot puterniciea Bisericei și a Statului, și fără nici o concurență din partea cui-va, putu să depraveze, să zăpăcească, să rătăcească spiritul Europei. Concurenți nu avu, fiind-că-n afară de Biserică cugetători nu ierau, nici măcar cărturari. Numai Biserica cugeta, singură iea vorbea, scriea, numai iea dăscălea. Dacă se ridicară în sînul iei erezii, astea nu se legară nici o dată de cît de dezvoltările teologice sau practice ale dogmei fundamentale, iear nu de dogmă. Credința în Dumnezeu, spirit pur și creator al lumei, și credința în nematerialifatea și nemurirea sufletului rămaseră neatinse. Această dublă credință ajunse temeliea ideală a întregei civilizații occidentale și orientale a Europei, și pătrunse, se întrupă în toate așezămintele, în toate amănuntele vieței, atît publice cît și private, a tuturor claselor ca și a tuturor maselor.
Ne mai putem mira acum, că această credință s’a menținut pănă în zilele noastre, și că urmează a și desfășura înrîurirea vătămătoare chiar asupra unor spirite alese ca Mazzini, Quinet, Michelet și atîți alții ? Se știe că cel dintăi atac fu îndreptat împotriva iei de Renașterea spiritului liber, în veacul al cincisprezecelea, Renaștere care dădu naștere la eroi și martiri ca Vanini, ca Giordano Bruno, ca Galileu, și care, cu toate că înăbușită curîndă vreme de zgomotul, de tumultul și de pasiunile Reformei religioase, își urmă mai departe-n tăcere munca iei nevăzută, lăsînd ca moștenire celor mai nobile spirite din fie-care generație notă această operă de emancipare omenească, prin nimicirea absurdului, pănă ce, în sfîrșit, în a doua jumătate a veacului al optsprezecelea, dînsa apăru din nou la lumină, înălțînd cu ntrăzneală drapelul ateizmuîui și-al materializmului.
S’a putut crede o clipă că spiritul omenescavea să se dezrobească-n sfîrșit de toate obsesiunile, de toate nălucirile dumnezeești. Fu o greșală. Minciunea dumnezeească, cu care omeirrea se nutrise, ca să nu vorbim de cît de lumea creștină, timp de optsprezece veacuri, trebuea să se arate mai puternică de cît adevărul cel omenesc. Ne putînd să se mai sliijască de șleahta neagră, de corbii consfințiți de Biserică, de preoții cafolici sau protestanți, cari nu mai aveau nici o trecere, dînsa se sluji de preoții laici, de mințitorii și sofiștii îmbrăcați cu rantie scurtă. Doi din aceștia, cei mai fatali, jucară mai ales un rol capital : unul, spiritul cel mai falș, celalf, cea mai despotică voință doctrinară din veacul al optsprezecelea : J.-J. Rousseau și Robespierre.
Cel dintăi reprezintă adevăratul tip al îngustimei și al păcătoșeniei nălucitoare, al exaltărei fără alt motiv de cît propriea sa persoană, al entuziasmului calculat și al fățărniciei sentimentale și tot o dată necruțătoare, al minciunei forțate a idealismului modern. Acesta poate fi socotit ca adevăratul făuritor al reacțiunei moderne. In aparentă scriitorul cel mai democratic din veacul al optsprezecelea, ascunde-n iei despctizmul nemilostiv al bărbatului de Stat. Iei fu profetul Statului doctrinar, după cum Robespierre, vrednicul și credinciosu-i discipol, căută să ajungă mareie-i preot. Auzind pe Voltaire zicînd că dacă n’ar exista Dumnezeu, ar trebui inventat, J.-J. Rousseau inventă Ființa supremă, pe Dumnezeul abstract și stărp al deiștilor. Iear Robespierre, în numele Ființei supreme, și a virtuței fățarnice comandate de Ființa supremă, ghilotinează, mai întăi de toate pe hebertiști, și apoi geniul Revoluției însă-și, pe Danton, în persoana căruea asasină Republica, pregătind cu chipul acesta izbînda, ajunsă astfeliu fatală, izbînda dictaturei lui Bonaparte I-iu. După această mare izbîndă, reacțiunea idealistă "căută șl găsi servitori mai puțini fanatici, mai puțin cumpliți, amăsurați cu statura foarte mult piticită a burgheziei din "timpul nostru. In Franța, fură Chateaubriand, Lamartine,.și de ce n’am spune-o dacă-i adevărat, Victor Hugo, democratul, republicanul, quasi-socialistul. După dînșii toată cohorta melancolică și sentimentală a spiritelor slabănoage și sarbcde, cari alcătuiră, sub diriguirea acestor maiștri, școala romantizmului modern. Iu Germania, fură al de Schlegel, al de Tiec.k, al de Novalis, al de Werner, Scheling, și atîți afții al căror nume, nici nu merită pomenit.
Literatura creată de această școală fu adevărata împărăție a nălucilor, a stafiilor. Iea nu suportă lumina zilei, ciar-obscurul, amurgul fiind singurul element în care dînsa poate trăi. Nici atingerea brutală a maselor această literatură nu o suportă: iea-i literatura sufletelor duioase, gingașe, distinse, cari năzuesc cătră Ceriu, care-i patriea lor, și cari pe pămînt pare că făr de voe trăesc. Politica, chestiile ziîei, această literatură ie disprețuește, le are-n ură. Dar cînd din întîmplare vorbește de iele, dînsa se arată pe față reacționară, Tuînd partea Bisericei împotriva insolenței liberilor-cugetători, a regilor împotriva popoarelor, și-a tuturor aristocrațiilor împotriva canaliei stradei. De alt-feliu, după cum am spus-o, ceea-ce domnește-n această școală, ie o nepăsare aproape totală față de chestiile politice. In mijlocul negurilor în cari această literatură trăește, nu se pot deosebi de cît două puncte reale : repedea dezvoltare a materializmului burghez și dezlănțuirea nețărmurită a vanităților individuale.
Pentru a pricepe această literatură, trebuie să-i căutăți rațiunea în transformarea care s’a îndeplinit în sînul clasei burgheze de la revoluțiea de la 1793 încoace.
De la Renaștere și Reformă pănă la această Revoluție, burghezimea, dacă nu în Germania, cel puțin în Italia, în Franța, în Elveția, în Englitera, în Olanda, fu eroul istoriei și reprezintă geniul revoluționar în istorie. Din sînul burghezimei, în cea mai mare parte, ieșiră liber-cugetătorii din veacul al cincisprezecelea, marii reformatori religioși din cele două veacuri următoare, și apostolii emancipărei otneneșii, printre cari de astă dată și cei ai Germaniei din veacul ai optsprezecelea. Singură burghezimea, firește sprijinită de simpatile și de brațul viguros al poporului care avea încredere-n iea, făcu Revoluțiea d n 1789 și 1793. Iea proclamă căderea regalităței și a Bisericei, frațiea popoarelor, Drepturile omului și ale cetățeanului. Ieată titlurile sale de glorie : astea-s nemuritoare.
După asta înse burghezi nea se despărțește. O parte însemnată de dobînditori de bunuri naționale, ajunși bogați, și sprijininiu-se de astă dată nu pe proletariatul orașelor, ci pe majoritațea țăranilor din Franța, ajunși și dînșii proprietari de pămînt, această parte tinde la pacc, la restabilirea ordinei publice, la în’emeerea unui guvern regulat și puternic. Dînsa aclamă așa dară cu bucurie dictatura celui dintăi Bonaparte, șî, cu toate că mereu volteriană, nu văzu cu ochi răi concordatul acestuea cu Papa și restabilirea Bisericei oficiale în Franța: „Religiea ie atît de trebuitoare pentru popor".„ Ceea-ce însemna că, îmbuibată, această parte din burghezime începuse de-acuma să-și dee samă că iera lucru grabnic, în interesul conservărei poziției sale și a bunurilor dobîndite, că iera nevoe neapărată să se amăgească foamea nepotolită a poporului prin făgăduelele unei mane cerești. De-atunci începu să propovăduească Chateaubriand.
Cred de folos să amintesc acolea o anecdotă de altminteri foarte cunoscută și cu totul autentică, și care aruncă o lumină foarte prețioasă, atît asupra caracterului personal al acestui încălzitor al credințelor catolice, cît și asupra sincerităței religioase din această epocă. Chateaubriand dusese librarului lui o lucrare îndreptată împotriva credinței Librarul întimpină că ateizmul ieșrse din modă, că publicul cetitor se săturase de iei, și că cerea din potrivă lucrări religioase. Chateau-briand plecă, dar peste cîte-va luni îi aduse Geniul Creștinizmului.
Napoleon căzu. Restaurațiea aduse în Franța, o dată cu monarhiea legitimă, puterea Bisericei și a aristocrației nohilitare, care puseră mîna din nou, dacă nu pe toată, cel puțin pe-o mare parte din puterea lor veche. Această reacție aruncă burghezimea în Revoluție. Și o dată cu spiritul revoluționar se deșteptă în aceasta și spiritul viguros. Dînsa lăsă pe Chateaubriand la o parte, și începu a ceti din nou pe Voltaire. Nu merse pănă la Diderot : nervii iei, slăbiți, nu îngădueau o hrană atît de puternică. Voltaire, și spirit viguros șideist, îi convenea din potrivă cu mult mai bine. Beranger și Paul-Louis Courrier exprimară minunat această tendință nouă. ,Dumnezeul oamenilor buni“ șl idealul regelui burghez, și liberal și democratic, schițat și unul și altul pe fondul măreț și inofensiv de acum înainte al victoriilor uriașe ale Imperiului, ieată care ie zilnica hrană intelectuală a burghezimei din Franța, din timpul acesta.
Lamartine, îmboldit de dorința vanitos de ridiculă de a se rîdica la înălțimea poetică a marelui poet englez, Byron, își începuse imnurilesale cu răceală bîiguitoare în onoarea Dumnezeului gentilomilor și a monarhiei legitimiste. Dar cînturile sale nu răsunau de cît în saloanele aristocratice. Burghezimea nu le-auzea. Poetul acesta iera Beranger, iear Paul-Louis Courrier, scriitorul politic.
Revoluțiea din Iuliu avu drept urmare să înobileze gusturile burghezimei. Se știe că-n Franța ori-ce burghez poartă în sine tipul nepieritor al burghezului gentilom, care nu lipsește mei o dată de-a ieși la iveală de îndată ce capătă o oarecare avere și-o oare-care putere, In 1830, bogata burghezime înlocui definitiv ia putere vechea nobilime. Iea căută firește să-ntemeeze o nouă aristocrație: aristocrațiea capitalului, negreșit, înnainte de toate, dar și aristocrațiea inteligenței, a bunelor manieri și a sentimentelor delicate. Burghezimea prinse să se simtă religioasă.
Nu iera din parte-i numai o simplă momițărire a moravurilor aristocratice, iera tot o datăși o cerință a situației. Proletariatul îi făcuse un ultim serviciu, ajutînd-o să răstoarne încă o dată nobilimea. Acum, burghezimea nu mai avea trebuință de ajutorul acestuea, pentru-că se simțea destul de înzdrăvenită, destul de puternic întemeeată la umbra tronului din Iuliu, și alianța cu poporul, ajunsă nefolositoare, începea să-i fie stingheritoare. Trebuea pus poporul la locul lui, ceea-ce firește nu se putea face fără să se dee naștere unei mari indignări în mulțime. Iera,de nevoe ca mulțimea să fie-nfrînală. Dar în numele cui ? In numele interesului burghez mărturisit pe față? Ar fi fost prea cinic. Cu cît un interes ie mai nedrept, mai neomenos, cu atît are mai multă nevoe de sancțiune. De unde să se iee înse asemenea sacțiune, dacă nu din religie, această bună ocrotitoare a tuturor îmbuibaților, și această consolatoare atît de folositoare a celor flămînzi ? Și mai mult de cît ori-cîtid, burghezimea triumfătoare simți că religiea iera cu totul trebuitoare pentru popor.
După ce-și cîștigase toate titlurile nepieritoare de glorie în opoziție, atît în cea religioasă și filosofică, cît și în cea politică, în protestare și-n revoluție, burghezimea ajunse în sfirșit clasă stăpînitoare, și cu chipul acesta apărătoarea și conservatoarea Statului, acest din urmă ajungînd și dînsul, la rîndul Iui, așezămîntul temeinic, excluzi v, al puterei acestei clase. Statu-i puterea, și înainte de ori-ce drept are puterea, argumentarea triumfătoare a puștei cu șpagă, a baionetei, în sprijinul lui. Dar omul ie atît di ciudat, în cît această argumentare, ori-cît de elocventă ar părea, nu i se pare îndestulătoare, mereu. Ca să-i impue respect, omului îi’trebuie neaparat o oarecare sancțiune morală. Ce-va mai mult, această sacțiune trebuie să fie atît de vădită și simplă în cît să poată convinge mulțimea, care cu toate că îngenunchiată de puterea Stalului, trebuie adusă să recunoască iea singură moralicește dreptul acestui Stat.
Pentru a convinge mulțimea de bunătatea unui așezămînt social nu sînt de cît două mijloace. întăiul, singurul real, dar și cel mai anevoios, din pricină că implică desființarea Statului, adică desființarea exploatărer majorităței de-o mmoritate, exploatare politicește organizată, ar fi îndestularea, direclă, complectă, a tuturor trebuințelor, a tuturor năzuințelor omenești ale masei, ceea-ce ar fi tot una cu lichidarea totală a existenței, atît politice, cît și economice, a clasei burgheze, dar ceea-ce ar fi tot una cu desființarea Statului, precum am spus. Acest mijloc ar fi fără îndoeală salutar, pentru mulțime mîntuitor, dar pentru interesele burgheze nenorocit. Așa-că să nu mai vorbim despre iei.
Să vorbim atuncea de alt mijloc, care, funest, nenorocit numai pentru popor, ie din potrivă, pentru salvarea privilegiilor burghezimei, cît se poate de prețios. Acest alt mijloc nu poate să fie de cît religiea. Acest miragiu etern i-acela care tîrăște masele în căutarea comorilor cerești, pe cînd cu mult mai moderată, clasa stăpînitoare se mulțămește să-mpartă, foarte neegal de altminteri, și dînd totdeauna mai mult celui ce are mai mult, să împartă între, proprii săi membri, păcătoasele bunuri ale pămîntului, bunurile umane ale poporului, dimpreună cu libertatea politică și socială a acestui popor.
Fără religie nu există și nu poate exista Stat. Luați cele mai libere State din lume, bună-oară, Statele-Unite ale Americei sau Confederațiea helvetică, și vedeți ce rol însemnat joacă în iele Providența dumnezeească, această sancțiune supremă a tuturor Statelor, în toate discursurile oficiale.
De cîte ori înse vorbește poporului un șef de Stat, despre Dumnezeu, fie Wilhelm I-iu, împăratul knuto-germanic, fie președintele Marei republici, Grant, fiți încredințați că se pregătește din nou să-și tundă poporul-turmă.
Burghezimea franceză, liberală, volteriană, împinsă prin temperamentul 3ei la un pozitivizm, ca să nu zicem la un materializm, nepomenit de îngust, ajunsă, prin izbînda-i de la 1830, clasă stăpînitoare, clasă de Stat, a trebuit neapărat să-și dee o religie oficială. Nu iera un lucru ușor. Iea nu putea să se pue din nou, deschis, si jugul catolicizmului roman. Intre iea și Biserica Romei icra o prăpastie de sînge și ură, și ori cît de practică și de cuminte această burghezime ar fi ajuns, iea nu putea de toc să îuăbușe-n sine o pasiune dezvoltată de cătră istorie. De altminteri burghezimea franceză s’ar fi acoperit de ridicul, dacă s’ar fi întors la biserică pentru a lua parte cu iea la pioasele ceremonii ale cultului dumnezesse, condiție neapărată pentru o convertire lăudabilă, sinceră. Mulți au făcut-o, dar eroizmnl acestora n’a avut alt rezultat de cît un zădarnic scandal. In sfîrșit întoarcerea la catoiicizm nu iera cu putință din pricina opunerei de neîmpăcat ce exista între politica nestrămutată a Romei și dezvoltarea intereselor economice și politice ale clasei de mijloc.
In privința asta, protestantizmul ie cu totul mai comod. Iei ie religiea burgheză prin excelență. Iei acordă tocmai atîta libertate cît le trebuește burghezilor, și-a găsit mijlocul să împace năzuințele cerești cu respectul cerut de interesele pămîntești. De aceea și vedem că mai ales în țările protestante industriea și comerțul s’au dezvoltat. Iera înse cu neputință ca să se facă protestantă burghezimea din Franța. Pentru a trece de la o religie la alta, afară dacă cine-va nu face asta din calcul, precum fac une-ori Evreii din Rusia și Polonia, cari se botează de trei patru ori, ca să capete de fie-care dată cîte-o remunerație nouă, ca să-ți schimbi religiea trebuie să ai un sîmbure de credință. In inima, exclusiv pozitivă a burghezului francez, nu-i înse loc pentru sîmburele acesta. Burghezul francez împărtășește cea mai adîncă nepăsare pentru toate chestiile, afară de aceea a pungei sale, înainte de ioate, și a vanităței sale sociale, apoi. Acesta ie tot atît de nepăsător și față de protestantizm. și față de catolicizm. Pe de altă parte burghezimea franceză nu putea să îmbrățoșeze protestantizmul, fără să se pue în contraziceze cu rutina catolică a majorităței poporului francez, ceea-ce ar fi fost o mare nesocotință din partea unei clase care voea să guverneze Franța.
Mai rămînea un mijloc : întoarcerea la religiea umanitară și revoluționară din veacul al optsprezecelea. Dar această religie prea departe ducea. Așa-că burghezimea fu nevoită să creeze, pentru sancțiunea noului Stat, a Statului burghez întemeeat de dînsa, o religie nouă, care să poată fi împărtășită pe față, fără prea mult ridicol și scandal, de întreaga clasă burgheză.
Așa se născu deizmul școalei doctrinare.
Istoricul nașterei și dezvoltărei acestei școale, care a avut o înrîurire atît de hotărîtoare și, pot zice, atît de nenorocită asupra educației politice, intelectuale și morale a tinerimei burgheze din Franța, acest istoric ieste făcut. Această școală datează de la Benjamin Constant și M-me de Stael, dar adevăratul iei întemeetor ie Royer-Collard. Apostolii : Guizot, Cousin, Villemain și mulți alții. Ținta, sus și tare mărturisită: împăcarea, reconciliarea Revoluției cu Reacțiunea, sau, pentru a vorbi în limba acest?i școale, împăcarea principiului libertăței cu acel al autorităței, firește în profitul acestui din urmă. Această împăcare, în politică însemna escamotarea, furarea libertăței populare în folosul dominărei sau stăpînirei burgheze, reprezentată de Statul monarhic și constituțional : în filosofie, însemna supunerea reflectată a liberei rațiuni principiilor eterne ale credinței.
Se știe că această filosofie fu elaborată mai ales de Cousin, părintele eclecîizmului francez. Vorbitor superficial și pedant, străin de ori-ce concepție originală, de ori-ce cugetare care să fie a lui, dar foarte tare-n banalități, pe care degeaba le confundă cu bunul simț, acest vestit filosof a pregătit cu iscusință, pentru uzul tinerimei studioase din Franța, o mîncare metafizică născocită de iei, a cărei consumare, făcută obligatoare în toate școalele Statului, supuse Universităței, a osîndit o mulțime de generații la o indigestie a creerului. Să ne închipuim un talmeș-balmeș filosofic, alcătuit din cele mai opuse sisteme, un amestec din Părinții Bisericei din scolastici, din Descartes și din Pascal, din Kant și din psihologii scoțieni, totul pus peste ideile divine și înăscute ale lui Platon și acoperit cu-n strat de imanență hegeliană, întovărășit neapărat de-o ignoranță pe cît de dispreț litoare, pe atît de totală a științelor naturale, și care dovedește tot atît de bine existența unui Dumnezeu și a celor purcese din credința în iei ca de două ori două fac cinci.
Dar să ne oprim deocamdată aici. Rolul lui Dumnezeu și al Statului în omenire îl pricepem acum: acest rol ie pur și simplu subjugarea popoarelor. Cu totul în opunere cu întemeerea celei mai mari libertăți, pentru toți, urmărită de știința adevărată și la care știința adevărată cată să ajungă neapărat.
Ca să se vadă vaza ce-a avut în lumea revoluționară lucrarea de față, și răspîndirea de care s’a bucurat, ie destul de citat după „Bibliographie de l’Anarchie“ de M. Nettlau, de cîte ori a fost reprodusă această lucrare și-n cite limbi:
Mai întăi *Dieu et l’Etat*, Genève, Impr. jurassienne, 1882. 99 pag., prefață de Carlo Cafiero și Élisée Redus. Retipărită la Paris, Au bureau de la „Revolte", 1893, 100 p. in 8. Apoi o traducere italiană, *Dio e lo Stato*, „Biblioteca Populare Socialista", No. 6, Milano, Fantuzzi, 1893, 158 p. în 16. O traducere spaniolă, *Dios y el Estado*, în „Revista Social", Madrid, 28 Februar și mai departe, 1884. In „Bandera roja", 15 Iuniu și Mai departe, 1888. In broșură, Madrid, 1888, 87 p., traducere de Ricardo Mella și E. Alvarez. Un extract portughez: O sentido em que somos anarquistas, „Propaganda anarquista", No. 2, Lisboa, Mart 1895, in 16. O traducere romînească: Dumnezeu și Statul, Focșani, 1885, 110 p. în 8. O traducere germană: Gott und der Staat, Philadelphia, 1884, Verlag der Gruppe, II, I. A. A. In „Freiheit" de la 2 Mai la 13 Iuniu 1891. In „Internationale Bibliotek", No. 17, New-York, 1892, 48 p. în 8. In „Freidenker-Bibliothek", No. 1. Extrase, la Berlin, 1893, 20 p., publicațiea lui „Socialist". O traducere engleză : God and the State, translated by Benj. R. Tucker, Boston, 1883, 52 p. Edițiea iui Tunbridge Wells, 1883, 52 p. ieste aceeași. Retipărită în „Commonweal",- de la 28 August la 4 Septembre 1892, necomplectă, și în broșură, London, office of the Commonweal", 1894, 54 p., în 8. O nouă ediție americană la Columbus Junction, Iowa, „Liberty Library", No. 2, Februar 1896, 40 p. în. 8. God and the State, with portrait, a new edition, revised from the original manuscript, London, Freedom Press, 127 Ossulston Street, N. W., 1910, 64 p. în 8. O traducere olandeză : God en de Staat, „Radicale Bibliotheck“, No. 1, Amsterdam, 1888, 102 p. O traducere poloneză : Bog i panstrov, „Bibliotheka Walki Klas", I, Miscellanea, 1-a serie, Geneva, 1889, 1—58 p. în 8. O traducere cehă : Buh a Stat, în „Delnicke Listy", New-York, 18 Ianuar 1896, și mai departe... Edițiea romînească de față.
O frîntura din restul manuscriptului a fost publicată mai întâi în englezește: God and the State. Extracts from unedited manuscripts, în „Liberty", Londra, Mart și Septembre 1894. Mai complect în franțuzește, în Oeu- vres, Paris, 1895, p. 263—326.
Pentru istoricul manuscriptuiui, a se vedea Appendix, p. 52--54 din edițiea engleză din 1894, traducerea franceză din la „Liberte" din Buenos-Ayres. 1894, și Oeuvres, 1895, p. XXVIII — XXXVIII. De asemenea Oeuvres, tom III, 1908.
|
Această lucrare se află în domeniul public deoarece drepturile de autor au expirat. Se aplică în Statele Unite, Canada, Uniunea Europeană și în acele țări cu o limită a drepturilor de autor acoperind întreaga viață a autorului acesteia plus 70 de ani. Traducerile publicate ulterior pot fi supuse drepturilor de autor. |