După întoarcerea la regimul de partid. Isprava

←Doi ani de restaurație

După întoarcerea la regimul de partid. Isprava de Nicolae Iorga

I. INSTALAREA NOULUI REGIM

Cele cîteva zile pe care le-am mai petrecut la București, cetind zilnic scrisori de insulte și de amenințări, în care mi se punea în sarcină totul, de la „interviewul de la Mangalia” pînă la neplata învățătorilor pe cari eu, dintr-o ură patologică, aș fi căutat să-i aduc la moartea de foame, mi-au îngăduit să fiu martur la instalarea succesorilor.

Niciodată o transformare mai complectă nu s-a petrecut la un partid politic, mai ales în ce privește ramura ardeleană. Patria de la Cluj și-a schimbat subit tonul. Aluziile la suveran au fost înlocuite cu laudele cele mai plate la adresa lui, ceea ce se explică, dată fiind posibilitatea de a regula atîtea conturi uitate. Iar șeful guvernului inaugura față de rege o atitudine servilă în care m-aș fi crezut, dacă aș fi adoptat-o, mai jos decît cel din urmă dintre lachei.

Văd încă scena de la inaugurarea frumoasei căzărmi a sergenților de stradă, ridicată gospodărește de unul dintre cei mai credincioși și personal mai onești dintre „amicii regelui”, de cari, de altfel, aș fi nedrept dacă aș spune că am avut să mă plîng, colonelul Gabriel Marinescu, prefect de poliție. Supt soarele dogoritor, d. Vaida Voievod, albit și îngreuiat de retragerea alimentată cu ura din fiecare zi, aștepta îndelung, cu capul gol, în tovărășia colaboratorului meu de pînă ieri, d. Argetoianu, venirea stăpînului. Cînd Carol al II-lea a sosit, mi s-a părut că prind în căutarea pe care a aruncat-o fereștilor goale ale casei mele din față și altceva decît curiozitatea.

Nu se poate zice că formarea Ministeriului a mulțămit ramura „regățeană” a marelui partid. Intre dînsa și grupul de la Cluj, despre care se credea că deține simpatiile aproape exclusive ale țerănimii ardelene, era de multă vreme o continuă luptă, țerăniștii din țara veche ei înșiși deosebindu-se între ei fundamental și pasionat în ce privește nuanța opoziției față de d. Maniu și cei de aproape ai săi, pentru cari o mînă de tachiști a fost totdeauna, prin adeziunea lor absolută de la început, preferabilă forței reale pe care o putea reprezintă o formațiune ieșită din mijlocul chiar al satelor, mai ales în Muntenia. La țerăniștii de dincoace erau, de alminterea, cum nu-i lega nici „doctrina” perimată a cugetătorului sorocean, nici dezvoltările pe teme berlineze ale dlui Madgearu, al doilea teoretician, dușmănii învierșunate pentru motive personale, de popularitate: se vor face și la întruniri politice demonstrații țerănești menite să arăte dacă Ilfovul merge cu ciudosul și îndărătnicul secretar al partidului, devenit supusul auxiliar al dlui Maniu, sau cu adversarul său permanent, amicul de odinioară al dlui Argetoianu, generosul în discursuri și harnicul la cercetat orice probleme domn Ioanițescu, acesta, desigur, prin origine și făptură, prin fire, ceva mai „țeran” decît fiul marelui negustor din Galați.

Era caracteristică repulsia oricui se simțea ceva de a intra într-un Ministeriu care se intitula „de alegeri” și în fruntea căruia era obișnuitul supleant, considerat în partid ca un om de a doua mînă, al dlui Maniu. Toți erau încredințați că, misiunea acestui guvern fiind strict definită în facerea alegerilor, cu tot ce pot aduce indispensabila demagogie și violențele la care, firește, cu toată „popularitatea”, va trebui să recurgă, ar fi păcat să riște cineva care prețuiește viitorul său într-o formațiune pornită din neputința de a avea ceva mai bun și menită să isprăvească în ridicul și în odiu. Viitorul era să arăte dacă dintre cele două grupe de jucători nu avuseră mai multă prevedere aceia cari văzuseră în d. Vaida Voievod [pe] cineva dispus să îmbrace la bătrîneță o personalitate pe care pînă atunci o sacrificase „fratelui Iuliu”, în care, ca medic, era deprins să respecte „circonferența craniană cea mai largă din Ardeal”.

De alminterea și aiurea s-a putut să se facă o greșeală, în sensul celait. S-a crezut probabil că, pentru a slăbi partidele față de Coroană, care totuși n-avuse curajul de a săvîrși un număr de mari reforme, pe care nici un partid din înseși condițiile alcătuirii sale, nu ar fi în stare a le da, prin „mîna de oameni”, jertfită fără părere de rău pentru acest singur scop, ar fi să se încerce la național-țerăniști ceva asemănător cu inventarea dlui Gheorghe Brătianu ca șef al unui alt partid liberal. Chipos, sfătos, bătăios, tare în sprinceni și în mustață, d. Vaida Voievod părea potrivit pentru acest rol: cine știe dacă aparenta sa generozitate, căldura retoricei sale de cenaclu vienez pe cale de a reforma Împărăția, calități arătoase, nu s-ar putea opune glacialei înțepeniri cu ochii imobili și ficși, cu zîmbetul de vrajă hiperboreană a „șefului său stimat și iubit” (aceștia sînt termenii obișnuiți în partid față de șefi, chiar dacă d. Maniu, cît se crede, vorbește de d. Mihalache, cît îl prețuiește în fond)! Dar sfătuitorii, cari vor fi fiind, nu-și dădeau samă de ce înseamnă două lucruri: a merge o viață întreagă cu un om, în care recunoști superioritatea cui îți observă greșelile și ți le spune ori știe să ți le îndrepte, cu calculul precis al unei minți nesupuse zvîcnirilor temperamentului, și, al doilea, a avea în față un cerc de judecători cari, acolo în Ardeal, supt magia de meduză îngrijit pieptănată a dlui Maniu, n-ar permite nimănui să se așeze altfel decît pe margenea tronului, chiar dacă acesta ar fi vacant și ocupantul de drept ar fi declarat că nu l-ar reocupa niciodată altfel decît, firește, dacă ar fi așa de mult rugat încît să se vadă că e în adevăr o voință națională aceea care-l aduce la locul de onoare și de răspundere. Și, iarăși, creatorii diversiunii Vaida nu puteau să prevadă marile calități dramatice de care vor da dovadă, în grațiosul menuet pentru prezidenția Consiliului, aceia cari vor oferi admirabilul spectacol al întrevederii fecunde de la Valea Seacă.

Era o mare greutate și cu dozarea în Ministeriu a celor două nuanțe care stau gata de luptă. Nu s-a mai repetat scena de acum cinci ani, cînd d. Sever Bocu, masivul exponent bănățean, cel mai decebalic dintre ostașii partidului, se închidea la Capsa și nu vroia să presteze jurămîntul. Dar trebui să se recurgă la toate finețele spiritului de îndatorire și de tragere pe sfoară pentru a face ca fiecare ardelean, stăpînul adevărat al situației, să fie dublat de un țerănist și fiecare țerănist, puțintel indispus, să aibă căptușeala unui ardelean autentic, născut, alăptat și înțărcat, nutrit și îmbogățit de provincia sa natală. Era cu atît mai necesar, cu cît de la început șeful din culise, mireasa încă nenuntită a partidului, invitase provinciile, considerate după a sa părere ca niște simple colonii, să se unească împotriva”Vechiului Regat”, uzurpator și acaparator al pămîntului ardelenesc mai ales, în care cîteva mii de morți uzurpă în adevăr și acaparează de multă vreme pămîntul unde au picat luptînd pentru Ardeal. Niciodată blăstămata invidie dintre fiii aceluiași neam nu s-a manifestat cu un cinism atît de sfidător și criminal.

În jocul acesta de-a miniștrii, nimeni neputîndu-se considera ca definitiv decît după nu știu cîte verificări și corecturi, d. Periețeanu, delicatul traducător al unei poezii franceze pe care fără aceasta, și cu toată plecarea la Nisa, șeful său n-ar fi putut-o gusta îndeajuns, a fost astfel un ministru de Instrucție pentru ceva mai mult de douăzeci și patru de ceasuri ca să fie trecut poate la Domenii, pentru care, în ultimul moment, i s-ar fi descoperit aplecări necunoscute de d-sa însuși, și a eșua, ceea ce era natural după o astfel de călătorie, la Comunicații. Pentru a învedera însă oricărui ministru de Agricultură cîtă școală mai are de făcut ca să deosebească grîul de săcară și să nu confunde un cal cu un taur, s-au pus doi specialiști ca subsecretari de stat: d. Ghelmegeanu, tenorul cel mai în vază al discuțiilor parlamentare de supt ultimul regim, avocat oltean care nu va fi sămănat în viața sa un pogon, și doctorul de fabrică germană al partidului, d. Mihail Șerban autentic transilvan, așezat încă de mult în regatul tuturor stricăciunilor și, dacă-mi aduc bine aminte, glorios soldat al dezrobirii naționale. Cum s-or fi înțelegînd acolo intrusul politic, doctorul sămănăturilor abstracte și juristul de la Craiova putea ști numai d. Mihalache, care era ocupat să dea la Instrucție, unde figurează ca institutor bucureștean pensionat fără o oră de curs, un secretar pedagogic și muscelean excelentului sociolog fără partid care e noul ministru, d. D. Gusti. Acestui vechi coleș și prieten, care vine să-mi ofere automobil – a doua zi petrescul său secretar confisca pe al Comisiei Monumentelor Istorice, ca nu cumva să-l pot întrebuința, iar pentru drumul la Văleni, unul singur, Dreptatea denunța ca abuziv pe președintele Comisiunii care face și ultima corectură la Buletinul ei – îi prevesteam că „va fi silit la capitulații de conștiință sau va pleca înainte de alegeri“. Nu vor trece cîteva zile și ministeriul unde introdusesem o disciplină de mînăstire a fost invadat de tînguitori, stăruitori și speculanți și, revenindu-se asupra măsurilor mele de orice ordine, se vor disloca revizori ieșiți prin concurs, se vor distribui delegații pentru a scăpa de lege și regulamente, se vor căuta mijloace rafinate pentru a îndestula cereri de direcție, pînă ce profesorul de Universitate, membrul Academiei Române, decanul și directorul Casei Monopolurilor, situații pe care face bine că nu le înlătură, va merge să se închine pretențiilor primare ale „șefului învățătorimii” la Brașov, meritînd omagiile revoltaților din mai, cari vorbesc în termini ditirambici de smeritul ministru al iubirii după mîndrul ministru al „urii”.

Într-o audiență la rege, devotatul sprijinitor ardelean al Coroanei, d. Vaier Pop, spuind că Ministeriul nu și-a atins nici unul din scopurile pentru care a fost numit, ca să audă că totuși „a pacificat Ardealul”, a cerut măcar un lucru: ca la Interne să fie cineva a cărui nepărtenire și spirit de legalitate să nu se poată bănui. Eu însumi, ale cărui legături cu suveranul s-au încheiat, firește, pentru un timp indefinit, fiindcă n-aș consimți niciodată să pîrăsc zi de zi pe aceia în cari regele, odată ce-i menține, continuă a-și pune încrederea, am încercat pe cale de scrisoare să dau sfatul, fie și necerut, de a se numi la acest post de comandant în mijlocul furtunii urilor de partid un om de absolută încredere a Coroanei, un general, al cărui nume nu vreau să-l dau pentru a nu se înteți paza polițienească la care, într-o altă situație, este supus. Nu știu dacă rîndurile mele i-au ajuns regelui, ba nu știu măcar, fiecăruia fiindu-i frică să le dea, în ce mîni se află astăzi.

Deocamdată guvernul căuta să arăte suveranului ce răsunet are în țară chemarea ca neutri a uneia din cele mai învierșunate grupări de luptători politici. S-au dus însă zilele cînd, după impunerea guvernului Maniu, unei regențe fricoase, strada urla de aclamații și servitorii ardeleni ieșeau cu florile partidului la piept. Nici un cuvînt din inimă nu salută pe restabilitorii constituționalismului. Ziua întoarcerii regelui trecu aproape neobservată, și marele spectacol pregătit la Arenele Romane arătă de la început, prin numărul redus și dispoziția răcoroasă a publicului, de o calitate inferioară, greșeala care s-a făcut.

În sfîrșit echipa era gata; mai ales ardeleană, afară de folositorul domn Mironescu, singura minte limpede și singura experiență, dar „ardelean” raliat, de d. Ioanițescu, numit de frică, de d. Gusti, care se declara neînregimentat și chemat la departamentul său de regele care se va sili să-l menție, de d. Periețeanu, și, firește, de ministrul de Război, atacat pînă ieri în onoarea sa de ziarul-pamflet pe care-l plătește unul din conducătorii partidului.

Se strigase violent, atîta vreme, contra subsecretarilor de stat, dintre cari eu am făcut să se numească unul singur, la Interne. Acuma ei apar pretutindeni. La Finanțe, ministrul fiind regățean, se adauge d. Crișan, cunoscutul financiar ardelean; la agricultură doi își stau față în față, cordial opuși; la Sănătate s-a făcut gluma de a trimete pe părintele Coltor, viitorul mitropolit la Blaj, a cărui prezență, nici medicală, nici farmaceutică, are o singură explicație: trecerea pe acolo a reverendului fost protopop ortodox Lupaș, recomandabil și ca istoric, cunoscător al tuturor pestilențelor: Biserica unită nu putea să nu-și capete satisfacția[3].

II. SITUAȚIA FINANCIARĂ

Motivul înlocuirii guvernului trecut era neplata lefilor, pensiilor, restanțelor și furniturilor. D. Vaida Voievod declarase că se simte în stare a birui toate greutățile, moștenite de mine, împreună cu o lege de organizare făcută ca pentru Franța de d. Titulescu și cu o administrație de partid plină de sabotori, de părtenitori, de nepricepuți și de șperțari. Și aceasta pentru ca apoi să declare drului Lupu, aprig luptător și voluptos revelator al secretelor cu-i vrea să-l înșele, că da, a spus regelui că poate, dar nu are nici un program și n-a luat în vedere nici una din măsurile care se impun.

A primi programul meu, de revizuiri și de reduceri, de considerare, nu a funcționarului abstract și anonim, ci a omului funcționar, cu avere sau fără avere, cu nevastă sau fără nevastă, cu copii sau fără copii, se părea prea simplu pentru un Ministeriu de salvare publică, înaintea căruia s-au oprit toate manifestațiile care ni se făceau nouă: și ale învățătorilor, și ale profesorilor, și ale pensionarilor, și ale ipotecaților, și ale invalizilor, și ale văduvelor, ceea ce arată care era unul din motivele principale ale acestor înscenări. S-ar fi putut oare ca un”Ministeriu de alegeri” să proclame și el adevărul elementar care, pe zi ce trece, se va impune: sau statul românesc va merge la faliment, la cel mai rușinos din toate: falimentul ascuns, strecurat în rate, pentru ca, la urmă, să se lase altora sarcina de a face adițiunea și de a striga: nu mai plătim, adevărul acela că nu putem sprijini nici aceste lefi, nici atîția funcționari, ci unei societăți patriarhale, înșelată mult timp că e la nivelul celor evoluate economic, un singur regim i se potrivește, unul neted și hotărît patriarhal, care nu împiedecă nici sănătatea rasei, nici dezvoltarea minții, prea mult împiedecată prin politica difuză în toate straturile de a dovedi ce poate.

Deci, de la început, pentru a cuceri voturile, s-a promis plata salariilor și pensiilor, lăsîndu-se restanțele în sama”Guvernului viitor”, a celui definitiv, dar strecurîndu-se că, oricum, cu provizoriu sau cu definitiv, se va face numai ce se poate, ca și cum aceasta ar fi o idee nouă-nouță, neștiută de nimeni și capabilă de a sprijini un regim.

Om onest, dar silit îndată la măsuri care nu se potrivesc cu trecutul său de gospodar acasă, dator a fi gospodar tot așa și pentru țară, d. Mironescu declara încă înainte de jumătatea lui iunie, în intimitate, că „dacă ar fi știut situația, nu primea”.

Dar partidul cere să i se facă de la Finanțe pregătirea electorală. Pe de-o parte să se găsească miliardul pentru alegeri, pe de alta să se plătească pe o lună, două, înaintea scadenței politice, funcționarii înfuriați, cari, fără a-și da samă de nevoile țerii și supuindu-se numai unei îndreptățite desperări casnice, își cer plata.

Pentru a se atinge prima țintă, Banca Națională, – în care n-am înțeles niciodată ce drepturi are, față de acționari, față de Consiliu și, de o bucată de vreme, față de creditorii nebunului împrumut, cari lucrează prin ea și cu garanția ei, guvernatorul, un om de partid —, se arată largă peste litera statutelor sale. Se vor da deci banii pentru transporturile magistraților, soldaților și puțintel și conștiințelor.

Lucrul nu se poate ascunde: proveniența banilor, ilegală și primejdioasă, iese la iveală. Și, pentru ca să nu se păstreze iluzii asupra viitorului, d. Auboin, a cărui situație exactă se caută la noi, dar pe care îl înțelegem ca supraveghetorul în numele bancherilor, trimete o scrisoare, răpede divulgată, în care arată că suma înaintată e un împrumut și împrumutul se plătește.

Cînd? Cu ce?

Pentru plata salariilor s-a recurs la un mijloc tot așa de criticabil și din punctul de vedere financiar și din cel moral și chiar dintr-un punct de vedere al cuviinții, asupra căruia s-a căpătat prea ușor învoirea însăși a Coroanei, care n-a putut înțelege, cînd s-a despărțit de Ministeriul meu, o soluție de această categorie și de această valoare. Anume s-a recurs la o patentă inflație, de adaus la dosarul Rist, repuindu-se în circulație ca bani buni moneda depreciată – și netopită din cauza lipsei de valoare reală – care poartă pe dînsa numele lui Mihai I rege.

Cei ușurați aparent și momentan prin larga distribuire a acestui ban la care statul renunțase odată pentru totdeauna l-au primit, în anume locuri, în condiții care acopereau operația, urîtă în ea însăși, și de un perfect ridicul. La ministeriul de Externe funcționarii au fost trimeși, ni se spune de cine n-are nici un interes să inventeze, de la casier la servitorul de jos, care avea înaintea sa banița satisfacerii nevoilor funcționărimii. Ca pe vremea cînd turcii constatau astfel dacă haraciul de aspri al Țerii-Românești și al Moldovei este deplin, făcîndu-și socoteala în „poveri”, un cîntar indica suma care se cuvenea fiecăruia. Pentru transportul cantității de gologani ruginiți se ofereau grațios pungi care purtau firma unei cunoscute fabrici de bere bucureștene. Iar fericitul care-și ducea astfel greoaia agonisită putea să constate în cîteva minute de drum două lucruri: că la casele de bancă nu se schimba în hîrtie decît o parte, ca un serviciu personal – pînă să se trimeată înapoi întregi transporturi, prezintate pentru schimb, – și că la cîntar, dintr-un motiv sau din altul, se făcuse o mică greșeală.

De vreo plată a restanțelor nici vorbă. Numai cît anume interesați au făcut să tacă gurile care, înainte, strigau de dimineață pînă seara, văzînd o lipsă de voință, o cîinoasă prigonire acolo unde nu era decît constatarea imposibilității patente de a acoperi aceste rămășiți, așternute în straturi groase de lipsa de îngrijire a mai multor regimuri.

Dar, și în ce privește plata salariilor, s-au ivit protestări, care n-au putut fi oprite cu totul de a ieși la iveală. Un ziar semnala că și în armată, de exemplu la Sibiu, s-a împiedecat numai prin răpedea trimetere acasă a unui grup militar vădirea în fața regelui a neplății lefilor. Iar pensionarii au putut să-și dea sama că minunea care să umple deodată un tezaur sărăcit nu s-a îndeplinit încă de partidul „popularității”.

Politicianismul știe însă multe drumuri. Dacă nu se poate tăgădui o grijă a încasărilor care a lipsit poate înainte, fără a se putea stabili exact și cu deplină dreptate a cui e vina, dacă s-a putut aduce cu bucurie – fiindcă e vremea tranzacțiilor, dar să așteptăm lunile grele de toamnă, de iarnă și de primăvară – vestea că de curînd s-a încasat peste un miliard pe lună, s-a recurs la șicane pentru a întîrzia cît mai mult plățile. Astfel s-a cerut aducătorilor de mandate să dovedească plata integrală a contribuțiilor. Dar acei cari nu erau plătiți de mult șt n-aveau o avere personală ar fi trebuit să primească întîi plata de la stat pentru a-și face datoria față de dînsul. Pînă la descurcarea însă a acestei chestiuni așa de voit complicate se cîștiga timp și se putea ajunge la”Ministeriul definitiv”, care acela știe și poate totul.

S-a pus în aplicare legea cumulului, pe care, nu din a mea inițiativă, o zăbovisem, fiindcă îndreptări esențiale se impuneau. La votarea ei am observat că, pornită din invidie democratică și din dorința de a-și plasa partizanii încă necăpătuiți, iar nu din preocupații de moralitate și de justiție socială, ea nu-și poate atinge scopul. De fapt, se lovește în dreptul oricui de a-și vedea apreciată și plătită o muncă pe care altul n-o poate da decît în condiții inferioare. Ea stabilește la stat norme care nu se pot impune la înțelegerile particulare, în care omul de ispravă are posibilitatea de a primi cît este în stare să cuprindă. Din punct de vedere financiar, ea nu prezintă nici o ușurare, ci dimpotrivă: cine mai are o leafă poate primi ca un adaus o alta supt valoarea serviciului făcut, perind trebuie altă cheltuială cu acela care face din leafa unică baza însăși a vieții sale și a familiei sale. Nu cumulul în sine e reprobabil în împrejurările de la noi, ci altceva, care se poate împiedeca pe altă cale și pedepsi: anume neîndeplinirea reală a funcțiunii pe care ai solicitat-o și de care-ți bați joc, ori de e una singură ori de mai ai și altele pe lîngă dînsa. Dar aceasta n-o poate face un guvern de partid, care e silit, ca să nu mai piardă, și cît vor dovedi alegerile că are, pe partizanii săi, să tolereze lipsa de grijă a funcționarilor cari sînt și să puie cît mai multe locuri la dispoziția producției nouă de candidați.

Deocamdată, prin aplicarea legii rău cugetate și rău alcătuite, pe lîngă că e viciată în chiar principiul ei, s-au realizat „economii” de același preț, material și moral, ca și cele de la mandatele refuzate pentru neplata integrală a contribuțiilor. Și, cum un articol pentru care stăruisem, ca să nu treacă locuri importante din învățămînt pe mîna nedibace a începătorilor, permitea ieșirea din lege a valorilor recunoscute din corpul didactic, nu s-a pus nici o grabă în formarea comisiunii care e chemată să decidă dacă este sau ba cazul unei excepții. Nu iese mult, dar totuși se mai pișcă puțintel în sistemul nou al guvernului „proaspăt și de popularitate”, cum se exprima la sfîrșitul lui mai suveranul.

Cerusem pe vremuri ca statul să primească la ghișeurile sale hîrtia dată de dînsul în loc de plată. Deci, în ce privește hotărîrea care a admis-o, rămîne a se vedea la ce rezultate se va ajunge în practică, fiecare administrator financiar știind că se pune în evidență trimețînd cît mai mulți bani. Dar, pe lîngă aceasta, era de rezolvat chestia, de mult urgentă, desperată, – aducîndu-ne delegații peste delegații, punîndu-ne în vedere falimente de vechi case, cu trecut onorabil, adevărate creațiuni românești, care, dispărînd, ar fi aruncat pe stradă mii de muncitori, sortiți bolii și morții, sau instrumente de tulburare, gata de orice risc —, a datoriilor statului la furnizori.

Mă gîndisem la anumite mijloace, a căror încercare, nu din vina mea, a rămas baltă, fără a mai pomeni legea de păsuire a dlui Vaier Pop, pe care acum creditorii străini vor s-o desființeze. Mă învoisem cu exponenții fabricilor să se alcătuiască o comisiune, cu delegați ai Camerelor de Comerț și ai Sfaturilor negustorești, cari să cerceteze de la caz la caz ce s-ar putea face, măsură care prezintă și marele avantaj național de a avea în sfîrșit o selecțiune între vechea industrie meritoasă – și același lucru în ce privește comerțul – și între aventurierii de toate neamurile cari ne-au năpădit după război. Într-o astfel de comisiune centrală și în sucursalele din fiecare județ s-ar fi făcut ceea ce se făcea odinioară în mijlocul breslelor serioase și „frățești”, în care se fixa deosebire între cine și-a meritat soarta și între cine scapătă numai din răutatea vremilor. Era, iarăși, aplicarea sistemului organic, care ține samă de om și de împrejurări, în locul ghilotinei abstracte a practicei franceze și a teoriilor berlineze de economie politică, așa de rigide încît – să mi se permită o amintire —, cînd, acum vreo douăzeci de ani, examinam pe d. Virgil Madgearu, candidat la o catedră de la Academia de Comerț, pe care i-a luat-o răposatul I. N. Anghelescu, și-l întrebam asupra breslelor la noi, mi-a prezintat teoria germană și, la obiecția mea dacă ea a fost verificată și asupra realităților de la noi, i s-a părut că aceasta n-are nici o importanță, odată ce s-a stabilit principiul.

Ar fi fost desigur o soluție care nu cere vreo bătaie de cap: plata în bonuri. Singur numele acesta al bonurilor trezește cele mai urîte amintiri. Abia, după o imensă trudă, scăpasem, nu de povara lor, care s-a adaus la datoria publică, dar de nesiguranța în care bonurile aruncaseră întreaga situație financiară a țerii. La bonuri de tezaur ne-am gîndit într-un singur moment – înainte ca un geniu popular și agrar să fi propus îmbogățirea vistieriei cu nu știu cîte miliarde rupîndu-se hîrtia monedă în două —, atunci cînd eram de părere – și nu s-a crezut că e bine – ca funcționarii să primească o parte din salariul lor în astfel de hîrtii, a se plăti atunci cînd starea tezaurului o va permite. În loc de aceasta guvernul Vaida Voievod a făcut o împărțire, sacrificînd pe pielari și pe ceilalți în folosul postăvarilor, cărora li se pun în vedere – văd soluția anunțată în ziarele favorabile regimului – 250 de milioane în bonuri, care s-ar plăti în… decembre. Pe ce disponibilități iernatece se contează pentru aceasta o știe „guvernul definitiv“ și mai ales Dumnezeu, care e mai definitiv decît noi toți.

De la începutul guvernării mele m-am ridicat cu toată energia unui om care s-a deprins să aibă milă de țara lui, chiar dacă aceasta e permanent nedreaptă și nerecunoscătoare față de dînsul, contra leftenului refugiu al împrumuturilor, a căror acumulare necugetată ne-a adus unde sîntem astăzi. Cuvîntul însuși de împrumut mă îngrozea, și, din orice buze l-am auzit, am răspuns cu aceeași indignată răspingere. Cînd mi s-a pomenit de plasări productive ale capitalului străin în vreo întreprindere românească – silozuri olandeze, punere în valoare a terenurilor inundabile, pescuirea în deltă sau orice alta —, am păstrat scepticismul pe care-l impune situația generală, care împiedecă orice risc și e dușmană chiar a oricării inovații. N-am crezut un singur moment că simpatiile care vin largi către d. Titulescu cînd dă o masă bună sau promite mirifice avantaje în România s-ar putea păstra și atunci cînd valoarea d-sale europeană ar face apel la o pungă închisă cu zece noduri. Totuși ziarele au anunțat că un necunoscut domn Naum, din regala suită a ministrului nostru la Londra și la Lido, a plecat cu misiune specială pentru a face să reușească la Geneva un plan titulescian și european de a cărui izbîndă ar atîrna fericirea României, care va avea tot ce vrea fără a-și lua nici o îndatorire. Ce bine e cînd într-o țară strîmtorată se mai păstrează colțuri de o atît de perfectă simplicitate!

Căci nu poate fi decît o simplicitate apostolică și eremitică a se proiecta în viitor, ca o scăpare din toate releie, geniul „guvernului definitiv” și însușirea de a căpăta oricînd oricîți bani de la salvatoarea Genevă a dlui Nicolae Titulescu.

III. ALEGERILE

Popular cum îl credea suveranul, partidul național-țerănesc, despre care un ziarist italian anume invitat spunea că n-are decît să spuie”Maniu” pentru ca îndată orice țeran din Ardeal să se ridice și să ducă mîna la căciulă, a simțit oarecare îngrijorări.

În București întîi. E adevărat că pentru orice politician al Ardealului care n-a ieșit din găoacea sa, Capitala României, orașul a vreo sută de domni, centrul activității intelectuale a tuturor românilor, locul de unde s-au proclamat cele mai înalte idealuri și s-a dat impulsul pentru servirea, pînă la moarte, a celor mai nobile cauze, e un centru de conrupție care trebuie desființat. Aici orice bărbat e un hoț, chiar dacă n-a avut încă putința de a se manifesta, orice femeie poate fi acostată pe stradă pentru a-i cere o clipă de dragoste, orice avere este suspectă, deși bucureștenii n-au pretins niciodată că la Chitila au mine de aur. Patria, ziarul patriei celei mici, în care nu sînt numai români, ceruse pur si simplu desființarea acestei adunături de briganzi și de cocote în care orice român e plămădit din legătura spurcată dintre un grec ortodox și o țigancă fără religie. Așa e, dar Bucureștii au 800 000 de locuitori – numai adunături, fără un pic din sîngele drăguțului de Traian, continuat astăzi prin înțelepciunea dlui profesor Casiu Maniu de la Universitatea din Cluj, – și între aceștia sînt vreo cîteva zeci de mii de oameni cari votează. Și măcar partea țerănistă a partidului crede că este nevoie și de învietorii Sodomei.

Pentru a cîștiga pe bucureșteni se crede că trebuie întruniri publice, la Dacia, la Eforie, oriunde se pot strînge reprezintanții autentici ai „cetățenilor Capitalei”, chiar dacă e să-i aducă în opinci din fața Turtucaii sau de la Vadul Oilor. Deci bucureștenii, cari n-o meritau, și-au căpătat discursurile de întrunire publică, la care s-a manifestat politic pentru întîia oară d. ministru Gusti.

Întrunirea cea mare a fost impozantă. Rostul ei real era însă altul: să arate cine, dintre dd. Madgearu și Ioanițescu, poate să adune mai mulți din țeranii meniți să exprime cea mai autentică, mai burgheză și mai intelectuală opinie a Bucureștilor. Au vorbit rînd pe rînd fruntașii, cari, lovind în adversarii firești, liberalii, și făgăduind ce n-a vrut să primească țara, n-au știut nici ce să critice în trecut, nici ce să puie înainte în viitor.

Adunarea mai avea încă un scop: să prezinte Bucureștilor săi „iubiți“ – și probabil și „stimați“, cele două calificative mergînd împreună la d. Maniu pentru aceia pe cari nu-i poate suferi de fapt – pe omul providențial care e chemat să facă, la ceasul pe care-l va crede potrivit, pentru sine și pentru România, pentru poporul românesc,”Ministeriul definitiv“ de la care au să plece toate binefacerile. Scena a fost impunătoare și duioasă. Aceluia care se considera numai ca un „umil gregariu“, cu sentimente de adevărat schimnic al politicii, urmărind pe moșia sa, la vizita vreunui gazetar bucureștean, cuiburi de potîrnichi sau de prepelițe, i s-a impus, de glasul vladimirescian al „șefului” său (stimat și iubit”), d. Mihalache, să revie la conducerea partidului, ceea ce pentru un moment n-a crezut că poate să promită, dînd în schimb unul din acele discursuri de fluență vagă și nulă în care plutesc ca bucățile de carne într-o ciorbă de cazarmă neplătită idei care ar fi făcut succesul unui licean de la 1890.

Un partid popular nu se poate mulțămi însă numai cu aceasta: trebuie și manifestația de stradă.

Ar fi să arăt puțină stimă față de cetitor dacă aș lămuri ce înseamnă această cea mai ieftenă din armele unei demagogii răsuflate. În treizeci de ani de viață politică am văzut de atîtea ori pe oamenii placardelor de injurii și de cereri nerealizabile. Ovreiași din prăvăliile de prin Lipscani, liceeni fugiți de la școală, așteptînd voluptatea spargerilor de geamuri, țerani veniți pentru „un pol” (acuma suta de lei) și o pîne. Știe doară oricine că, așa discreți cum ne-a făcut Dumnezeu, nu putem, oricît am voi, oricît ni s-ar cere, oricît am crede în anume idei și în anume oameni, să ne înfățișăm, cu gesturi și strigăte, care nu se potrivesc cu firea noastră, pe Calea Victoriei, pentru ca, răzbătînd cu luptă, după lovituri în poliție și în armata care, înțepenită, asudă și scrîșnește din dinți că e expusă la toate insultele, să speriem pe rege la Palat, dovedindu-i că partidul poate scoate în luptă zeci de mii de „cetățeni”.

Totuși scena ridiculă s-a produs. Legiunile ilfovene, vlășcene, poate și baraganice ale amatorilor de ministere bune s-au înșiruit, au apucat prăjinile placardelor și, firește, fără nici o opunere a forței publice, din care anume elemente se găseau poate chiar între manifestanți, au mers pînă la Palat. Respectuos față de papularitatea de care vorbise la schimbarea Ministeriului, Carol al II-lea a crezut, cum credea în Franța Ludovic-Filip înainte de 1848, că datorește poporului să apară în balcon pentru a primi cele mai inteligente și mai sincere din aclamații. Fără să așteptăm gestul cui și-a permis să invite pe regele României la demonstrația în pregătire, pe altă duminecă de spectacol, a Partidului Poporului, am simțit o adîncă durere cînd m-am gîndit că glorioasa regalitate a României se poate pleca, încîntată și recunoscătoare, înaintea acestui vulgar dezmăț, acestui act de comedie suburbioară.

Dar scopul ce se urmărea era atins: acela de a se arăta că suveranul, care a voit acest guvern, deși nu era nici o indicație, constituțională sau morală, pentru dînsul, ține ca el să biruie în alegeri și, cu”Ministeriul definitiv“, să ducă țara la un liman de mîntuire pe care cîrmaci mai puțin experți nu l-ar fi putut nemeri.

Demonstrația pusă la cale cu atît de abundentă sudoare de om gras și bun de către d. Trancu-Iași, vechi tribun, a și avut loc, firește fără prezența suveranului invitat. Dar, pentru a strica efectul primei apariții, harnicii aderenți, devotați și convinși, ai dlui mareșal Averescu, ostași glorioși ai șomajului bucureștean, au izbutit să facă, la rîndul lor, ca regele României să omagieze prin apariția sa aceastălaltă manifestare a aceluiași „popor”.

Aici însă s-a produs un incident pe care analele populare ale Capitalei noastre nu-l cunoșteau încă. O domnișoară făgărășeancă a avut eroicul curaj de a se opune cu succes mijloacelor bogate ale dlui Trancu- Iași. Cîștigînd prin singurele sale argumente politice un număr de onorabili servitori ai caselor bogate din București, a putut scoate în fața aceluiași Palat un număr aproape egal de apărători ai tronului. În ceea ce privește calitatea, ei ar putea fi considerați chiar ca superiori prin tot ce un țeran poate să capete în contact cu bucătăriile boierești, iar, ca alimentare, acești bine hrăniți ai ziselor bucătării ar fi fost în stare să facă praf pe bieții jigăriți ai șomajului fără termin.

Astfel de scene jenează mai tîrziu pe toți aceia cari, în căldurile electorale, au participat la ele. Dar ele rămîn în paginile ziarelor, în fotografiile luate de amatorii cărora le place să facă haz, și ele se înscriu pe latura comică a istoriei contemporane. Se înscriu cînd? : atunci cînd o nație amărîtă, stoarsă pînă la măduvă de luptele fără sens și fără folos ale asociațiilor de căpătuială supt nobile forme de împrumut occidental și-a pus toate nădejdile într-o tînără căpetenie regală, pe care n-a chemat-o cu toată puterea devotamentului pentru ca fruntea regală să se plece înaintea bandelor mabilizate de un guvern care întrebuințează Coroana în vederea unor vulgare succese electorale.

Dar, deși în Basarabia, în Ardeal s-au cerut voturile pentru oamenii regelui, ai „împăratului”, cari n-ar fi, ferească Dumnezeu, cunoscuții oameni de partid, trebuiau căutate aiurea garanții mai puternice ale unei reușite încă foarte problematice.

Aparatul administrativ a fost chemat atunci în ajutor fără o șovăire, brutal, imediat, de la un capăt al țerii la altul.

Dreptul de a-l schimba în ajunul alegerilor îl poate reclama și exercita un regim care s-ar prezintă în alte condiții decît acela, cu mască de „guvern electoral”, al partidului național-țerănesc. Anume acel regim fără caracter de partid care găsește în fața sa o administrație politicianistă, despre care se știe că va merge, nu după ordinele ministrului neinteresat, pentru a împiedeca doar revărsarea injuriilor, spargerea capetelor și falsificarea rezultatelor electorale, ci după al șefilor politici și, apoi, acel regim sau oricare altul n-a avut niciodată pretenția că e de ajuns să apară în fața țerii pentru ca fanatice aclamații să-i salute mărețul răsărit.

Dar partidul național-țerănesc venise numai din cauza presupusei sale popularități, mai ales în ce privește Ardealul – „am pacificat Ardealul“, zisese regele. Și în fața lui nu se găseau în administrație oamenii puși de un partid puternic, avînd cu ce să umple și ultimul loc, ci funcționari de carieră, de cari nu se gîndise a se atinge nimeni – n-am numit pe nimeni pentru că era aderent al nostru – și, în ce privește comisiunile interimare, am lăsat de cele mai multe ori ce am găsit, ori ne-am adresat la oameni pe cari nu i-am întrebat dacă se duc la cutare sau la cutare club sau dacă sînt obișnuiți să voteze pe unul sau pe altul. Cea mai mare parte mi-au rămas absolut necunoscuți.

Totuși, din Jimbolia pînă la Cetatea-Albă, a fost o hecatombă de destituiri și de strămutări după indicațiile șefului local, care pe alocurea își atribuise astfel de puteri încît „primea” sau „nu primea” pe acela care era recomandat sau, uneori, numai tolerat de ministrul său. Cînd i se învedera, cu iscăliturile fruntașilor locali, dlui adevărat ministru de interne Armand Călinescu valoarea celor izgoniți, el se mulțămea să promită că după adegeri va încerca să-i restituie.

Ce s-a întîmplat în toate județele o arată declarația fostului prefect de Gorj, profesorul Miron Constantinescu, un om de o perfectă onestitate, într-o scrisoare care nu era menită să fie publicată, deci nu poate fi socotită că urmărea un efect: „în douăzeci și patru de ore au schimbat Consiliile interimare, în trei zile au mutat notarii dintr-un loc în altul, au dat afară și au suspendat pe perceptori, agenții de percepție, secretari, casieri. La Prefectură, directorul, pretorii și funcționarii au fost parte suspendați, parte înlocuiți. Comandantul de jandarmi a fost înlocuit în două zile. Comisari, subcomisari scoși, și numiți alții cu duiumul”. Aceste rînduri, elocvente prin simplicitatea și sinceritatea lor, se pot aplica oricărui județ. În Prahova, revizorul ieșit prin concurs a căpătat o delegație de inspector pentru ca în locul lui să fie numit altul spre a face funcțiune electorală.

Pentru propagandă s-au întrebuințat tocmai acele elemente care nu trebuie să se amestece în uriciunea pătimașă și venală a acestor operații așa cum se practică la noi. Discuțiile la validări în Cameră au învederat pînă unde coboară acest detestabil sistem pe învățători și pe preoți, pe cari, ca ministru al Instrucției, în mai 1931, îi îndemnasem, punîndu-le în vedere aspre pedepse, să nu înjosească misiunea ce au și „haina pe care o poartă. D. M. Negură, liberal, a prezintat pe preotul din cutare sat vasluian, care „împreună cu alți bătăuși, a început să joace și să cînte în jurul» unui sătean înjunghiat pentru că voise să voteze contra guvernului. D. G. A. Cuza pe „preotul Vasile Popa, din acel județ, care a scos pistolul de la brîu și a ucis pe un liberal georgist».

D. Mitache pe „preotul de la Stelinești, care, cu afaceri în curs de judecată”, își îndeplinise pentru ispășire funcțiunea de agent electoral. D. Petru Andrei a schițat pe „învățătorul Adam Vasile, care, împreună cu un fierar, a bătut pe alt învățător în chiar casa lui”. Mi-i scîrbă să mai continuu.

Studenții n-au fost uitați. Pe cînd unii făceau antisemitism, agitînd satele, iar alții se jucau de-a pistolul în serviciul celor doi Codreni, cari și în Comera nouă vor amenința cu împușcarea, pe cînd”Cetatea Universitară” trecea, din profundă convingere și cu o matură chibzuire a împrejurărilor, de la dictatura mussolinică a dlui Goga la nutritorul cazan democratic al cinstitei cîrmuiri, alții, fără să mai fi făcut vreun stagiu de facsimil idealist, mergeau la Ministeriul de Interne și luați de acolo, împreună cu merindele de drum, recomandația către prefectul local, care avea să se îngrijească de rest. După ce oamenii de treabă cari se luptau pentru conducerea României făcuseră ca studenții rătăciți să pumnească pe rector, să dea cu praf de ardei în ochii soldaților și să ardă în fața Senatului cu geamurile sparte un camion al poștei, acuma se creștea tineretul în practica violențelor și murdăriilor unor alegeri pătate. […]

Alegerile au fost pătate, dar în aparență libere. Jandarmii n-au intervenit, dar pretutindeni oamenii partidului – să zicem și: partidelor, fiindcă la toate le-a dat drumul salvatoarea deriziune regală de la 31 mai – își pregăteau armata electorală. Inaugurînd o tactică nouă, se lucra înainte de ziua alegerii, care aceasta trebuia să fie albă, curată ca o mireasă fără prihană, prezintîndu-se certificatul regelui, care e presupus că nu știe nimic decît ce i se spune de interesați. La Buzău bandele s-au întîinit, s-a tras cu revolverul și rănitul, un măcelar, susținător al guvernului, și-a strîns mațele cu mîna, s-a răpezit acasă pentru a-și lua arma, a sărit peste scările tribunalului și a regretat, ucizînd în grămadă, că n-a putut să-și plătească mai bogat încă moartea iminentă. Morți, răniți au fost mai pretutindeni, pe cînd în alegerile trecute nu s-a vărsat o picătură de sînge. Iar, unde nu se ajungea așa de departe, funcționa bîta. A fost bătut generalul Negrei, fostul prefect Bastache, atîția alții. Cine a fost cuminte și-a dat samă de situație și a rămas la dînsul acasă.

Dar lupta electorală a unui partid popular, chemat la putere de suveran fiindcă e popular, și anume ca să cruțe banul public, neîmpărțindu-l la agenți și bătăuși, are și părțile ei dulci. S-au prezintat în Cameră hîrtii de cinci sute de lei rupte transversal în două: era vorba de opozanți; din partea cealaltă s-ar fi putut prezintă alte dovezi asemenea. Carăle cu rachiu s-au oprit la porțile tuturor satelor ardelene. Pe alocurea oamenii veneau așa de beți încît și-ar fi pus pecetea, cu care băteau toate paginile caiețelului candidaților, și pe nasul lor propriu sau pe fruntea dlui magistrat președinte. Oamenii s-au deprins așa de mult să cîntărească buzunările candidaților, încît și aceia dintre dînșii cari-și păzesc obrazul și detestează astfel de metode au trebuit „să puie la bătaie” pînă la o sută de mii de lei în cele mai mici județe. A te prezintă altfel a ajuns a fi o naivitate. Alegerile democrației române de sufragiu universal sînt exact la nivelul celor engleze de pe vremea Georgilor, cînd oratorul vorbea pe butoi, iar alegătorii operau la cep. Orice valoare reprezintativă a unor astfel de manifestări populare se înlătură de la sine. E o luptă a pumnilor și o luptă a pungilor. Făgăduielile de a se da păduri – că atîta a mai rămas —, de a se cumpăra vaci, de a înmulți banii, de a ridica prețul grînelor și vitelor trec numai în al doilea rînd: omul vrea să vadă ce are în palmă, ca să voteze alandala ori să înjure din toată puterea bojocilor pe acela căruia i-a dat, ca om „onest”, votul prealabil plătit.

Mă tem chiar că și așa am spus prea mult admițînd că jandarmeria n-a operat. Căci ziarul Țara Noastră (XI, 96) prezintă telegrame de la judecători prezidenți de birouri electorale basarabene în care se arată că „autoritățile“ au mințit satele anunțînd o falșă amînare și că jandarmii, cu șeful în frunte, călări, opreau sate întregi, care nici n-au votat.

Nici așa, cu scoaterea suveranului în balcon, cu aruncarea banului public, împrumutat ori falsificat, cu înhăitarea bețivilor și epilepticilor pentru a apăra „programul partidului” – ce pricep ei dintr-însul cînd nu l-au priceput nici acei cari l-au făcut! —, cu tocmirea studenților, „floarea de tineret a țerii“, cărora li se plăteau ratele întîrziate ale pantalonilor, „popularii“, „imparțialii“, electoralii“ nu erau încă siguri; ei au căutat alianțe.

De două feluri: alianțe românești care nu se pot mărturisi, dozînd participarea opoziției în Parlament pentru ca să poată întrebuința pe unii contra altora, și alianțe străine.

Partidul german a uitat tot binele care i s-a făcut de guvernul care cutezase a numi un subsecretar de stat al naționalităților în persoana unui vrednic sas și a vorbi de „națiuni” în sens istoric și organic în țara unde Constituția nu tolerează decît cuvîntul de români. Prin voința șefilor săi, inclusiv d. Brandsch, care nu mi-a făcut o vizită, nu mi-a lăsat un rînd la despărțire, acești alegători au fost „trecuți” pur și simplu la încă un guvern, și s-au supus. Cînd un coleg din Germania mi-a scris dăunăzi, mulțămindu-mi pentru ce am dat alor lui din Ardeal, i-am răspuns că deplor un singur lucru: acest sistem e foarte practic pentru ca un Konnerth sau altul să fie veșnic deputat, dar dezastruos pentru viața morală a unui neam care trebuie să ție sama în viața publică și de altceva decît de asemenea conveniențe personale. În Sibiul Mitropoliei românești ortodoxe, al Asociației, al intelectualității săsești, singurul om politic drept, generos, risipitor față de minoritari a avut ceva mai mult de o sută de voturi.

Evreii s-au arătat pretențioși, și au fost lăsați în sama Gărzii de fier, desființată de noi ca o asociație care răspîndește o periculoasă sentimentalitate pseudo-religioasă, de speța inochentismului basarabean sau a duhoborților, speculînd mistica naivitate a țeranilor și cultivînd sistematic crima. S-a îngăduit acestor energumeni să placardeze afișuri electorale, de un desăvîrșit comic, în care alegătorilor li se „ordona” să li voteze candidații. Și, știindu-se că guvernul tolerează, dacă nu sprijină chiar pe ascuns – pe cînd noi la Tutova dezaprobasem pe prefectul Tutoveanu, care, împins de un fiu „gardist“, li acordase frățescul sprijin —, s-au înscris în „gardă“, îndeplinind tot ritualul „pămîntului de la Mărăști și Mărășești”, „calului alb” și adorației șefului, un biet băietan neisprăvit, deprins a se juca de-a pistolul, profesori de universitate de la treizeci pînă la aproape optzeci de ani.

Cu ungurii s-a inaugurat un nou sistem. Contra magnaților, din ce în ce mai porniți pe război, cu gîndul ascuns, de altfel firesc, de a reface monarhia apostolică a Sfîntului Ștefan, se ridicase o democrație maghiară, care, cît e slabă, pretinde a dori conlucrarea anestă, devotată chiar, cu românii. Și eu am primit la Cameră o deputăție de-a lor, oameni cu fața deschisă și cu mînile tari și aspre, cari nu erau socialiști, dar, înainte de orice, sociali. Această mînă, guvernul a strîns-o cu căldură, mai mult decît atîta: cu o deosebită recunoștință. Se va vedea mai tîrziu dacă, în loc să dezbinăm o nație care nu are de ce să ne iubească prea mult, nu e mai cuminte s-o lăsăm în grija ei proprie, ea avînd să-și poarte procesele și să-și culeagă roadele fără ca noi să intervenim pentru ca, stabilind situații și fixînd proporții, să sprijinim devotamente care se șterg și să ațîțăm și mai mult uri care rămîn.

Nu mai vorbim de vechea zestre bulgărească din Cadrilater, unde din nou românii colonizați acolo vor întîlni altceva decît o caldă inimă frățească.

Astfel s-a ajuns, după ce, uneori, o cifră se proclamase la fața locului și alta se înscrisese la București, la un rezultat care abia ajungea pînă la 40% și dădea dreptul la o primă de care partidul declarase, prin gurile dlor Mirto și Mihalache, în fosta Cameră, că n-are nevoie, că nu poate să aibă nevoie niciodată.

Mi s-a obiectat că guvernul de atunci n-a voit să înlăture prima. Declarația mea a fost de la început netedă. Dușman al legii strecurate de guvernul lui I. I. Brătianu la un sfîrșit de martie din anul al patrulea al guvernării, supt inspirația unui Al. Constantinescu, eu, care cred că un om cuminte poate guverna și cu adversarii, iar un prost se îneacă – precum vor dovedi în curînd împrejurările – și între cei mai ascultători prieteni, cari nu știu dacă și data aceasta au dat la partid demisiile în alb, eu am spus de la locul meu că „vreau să fiu ultimul care să profit de primă“.

Eu însă nu eram acolo singur și dincolo de margenile Camerelor am întîmpinat o împotrivire care nu se putea birui. Și azi, într-un ziar legat de Coroană, se consideră suprimarea unei favorizări care violează aritmetica drept o adevărată crimă politică, drept primejduirea oricării ordine politice. Așa e cînd Coroana vrea să se poată lăsa pe sama unei majorități răpede alcătuite și cu caracter de permanență. Așa e cînd ea – și vom discuta situația regalității în România și ca în România – consimte a abdica în folosul succesiunii tiraniilor de partid, care se rezolvă mai la urmă în tiraniile în subordine ale regilor neîncoronați de felul lui I. I. Brătianu, al mareșalului Averescu, al dlui Maniu, un Kossuth al nației sale, cu oarecare cruțări momentane față de Burgul de la București. Dar, cînd Coroana are în vedere dreptul său de a alege între oameni, rămîind apoi, bineînțeles, fidelă simpatiilor chibzuite, cînd ea voiește să nu se consacre unei vieți private agrementate de călătorii și de vînători, ci să aibă necontenit influența folositoare, necesară țerii, pe care i-o dă Constituția, cînd ea voiește să fie activă și mai ales vigilentă, n-are de ce să sprijine o falsificație al cării rezultat isprăvește prin a o anula.

S-a ajuns astfel la rezultatul asupra căruia imparțialele mașini de calcul au trebuit să se oprească îndelung pentru a face o distribuție care, așa cum e, ni arată ce „ispravă” s-a făcut și în acest domeniu.

O majoritate care abia atinge cele două treimi fără care anume măsuri nici nu s-ar putea pune la vot. Dintr-însa fac parte mai multe fracțiuni, și, anume, începînd cu aceia cari din prima zi înțeleg să domine și să impuie: ardeleni din generația matură, deprinși cu oarecare omenie și păstrînd, cu tot strimtul regionalism – și „religioarism” unit al celor mai iubiți și mai influenți dintre dînșii —, ceva din amintirile nobilei lupte pentru eliberare și a temnițelor cu care se plătea în vechea Ungarie aderența față de neamul lor; ardeleni chemăriști, deprinși cu manifestațiile studențești și aducînd cu dînșii o plăcere de geamuri sparte ca la cafeneaua New York; primii recruți tachiști ai dlui Maniu, iubiți îndeosebi de d-sa, dar crunt dușmăniți de ceilalți „regățeni“; amatori de situații, luați din vasta lume a avocaților și a profesorilor din vechea țară liberă; și, în măsură aproape dispărută, adevărați învățători și preoți – de țerani de dincoace nici vorbă – dintre acei cari au ajutat la întemeiarea țerănismului de odinioară: aceștia sînt înlocuiți pe alte bănci prin ițarii de paradă ai dăscălimii lupiste și ai gardiștilor cu cămașa ca buruiana și cu ilicul de gimnaziu sucevean al lui Zelea I.

În față, o opoziție bună numai de ceartă între sine, afară de momentele cînd spiritul de harță al dlui Vaida Voievod grămădește supt aceleași lovituri și insulte, strigate cu teatralul glas spart și întovărășite de gesturi care înnebuneau o cafenea vieneză, pe adversarii de toate tagmele. Liberalii vechi, cari nu vor ierta nici o clipă un partid pe care-l consideră ca format din adunături exploatatoare ale unei situații tulbure pentru a le răpi o situație la care cred că au în chip permanent dreptul; tineret ambițios al tînărului Brătianu, care-și atribuie o mare misiune reformatoare, pentru care, începînd cu încă așa de plăpîndul șef, lipsesc oamenii; rămășițe averescane cu vechiul sau noul conducător; lupismul de eternă avangardă, Stosstruppe a unei excesive democrații de steag care nu va ajunge niciodată; amici ai dlui Cuza, readuși la o cale aproape de mijloc prin blăstămățiile ramurii rebele a Codrenilor, cari continuă să amenințe cu un revolver ce nu mai poate să facă victime; doi, trei oameni de treabă cu totul speriați de lumea în care au căzut. Și, – venind sau ba la ședință, întrebunțîndu-și situația ca să apere interese locale și personale, parlamentari de birouri ministeriale sau spectatori maghiari amuzați, cari în mijlocul urletelor și injuriilor se pot crede în vechea lor Budapestă, – minoritarii.

O majoritate cu care se poate face prea puțin și o minoritate cu care, așa cum este, nu se poate face nimic.

Pentru aceasta s-a frămîntat o țară întreagă de cumplite uri, pentru aceasta statul sărac a vărsat un miliard, pentru aceasta candidații s-au vîndut cu tot ce au la cine s-a îndurat să-i împrumute, pentru aceasta morții zac supt pămînt și răniții gem în spitale, pentru aceasta Carol al II-lea, regele speranțelor românești, va apărea, între aplauze de greoaie gratitudine, ca să asigure din buze regale că această Adunare a fost relevată la început de adversarii liberali, deși, după obiceiul țerii, de a doua zi chiar, acuzațiile, așa de grave, au fost lăsate să cadă.

Pînă și legalitatea acestui Parlament poate fi pusă la îndoială. Ea a fost relevată la început de adversarii liberali, deși, după obiceiul țerii, de a doua zi chiar, acuzațiile, așa de grave, au fost lăsate să cadă.

În adevăr, ca să se ajungă la cei patruzeci la sută cu cari se capătă prima, s-au rășluit, înainte de a se fi făcut socoteala cu privire la această primă însăși, voturile partidelor, grupărilor și improvizațiilor care n-au reușit să aibă doi la sută și care deci nu capătă nici un loc. În sine chiar, e o mare nedreptate ca aceste voturi, care pot fi socotite ca sterpe, căzute, risipite, să se adauge la soooteala unui partid pentru care cei cu voturile stricate n-au înțeles să se rostească.

Încă mai gravă e situația legală a Senatului. Cum legea prevede reprezintanți ai Consiliilor comunale și județene, cum acestea au fost dizolvate, în forme admise de lege, cum comisiunile interimare nu pot îndeplini funcțiunea de a delega senatori, nu era decît o soluție, pe care un partid popular trebuia s-o prindă cu o nerăbdătoare bucurie: să se facă, economisindu-se astfel și o nouă cheltuială de milioane pentru aparatul electoral, alegeri la comună și județ în toată țara pentru ca de a doua zi acești aleși să poată face și ei alegerea pentru Senat. În loc de aceasta s-au rechemat în funcțiune Consiliile dizolvate, ca păstrătoare ale unui drept care n-a trecut încă la alții. Pentru cel mai urîcios dintre partide această scolastică de barou ar fi fost compromițătoare. Çe se poate spune însă despre o grupare sprijinită, nu pe talente, pe reputații, pe servicii aduse țerii, ci pe un fel de misterioasă legătură cu instinctul politic, încă nelămurit prin conștiință, al acestei țeri?

IV. PARLAMENTUL

Cu cîteva zile înainte de clipa cînd Parlamentul, așa cum a fost ales și așa cum este, trebuia să-și înceapă ședințele am prezis în Neamul românesc că va fi o adunare incapabilă de a găsi în ea însăși disciplina sa și că banca ministerială, cum e alcătuită, nu e în stare să impuie această disciplină pe care deputații și senatorii n-ar fi găsit-o de la sine.

La Senat, membrii de drept, prin însăși prezența lor, care amintește mari servicii, militare și politice, aduse țerii sau o lungă simpatie a corpului electoral, pot ținea oarecum în frîu insuficiențele de educație, nedeprinderea cu lumea, lipsa de simț pentru misiunea care a fost încredințată de un corp electoral mai chibzuit. Pe de altă parte, aici guvernul nu întîlnește, afară de protipendada invidiată, dar respectată, a celor din prima categorie, nici o adevărată opoziție. Deci, dincolo de o ușoară ciocnire la discuția alegerii de la Universitate, noul regim nu și-a dat nota. Ba încă, din partea senatorului liberal N. N. Botez, s-a încercat, după un discurs complect nepolitic al primului ministru, o punte de legătură între cele două partide care, cum se va vedea, își luaseră, cîndva, măsurile ca să guverneze alternativ printr-o succesiune de bună înțelegere țara, interzisă oricăror intruși. În sfîrșit alegerea ca președinte a unui nemulțămit, d. Costăchescu, căruia nu i s-a dat ministeriul de Instrucție unde a funcționat doi ani și jumătate și i s-a refuzat și succesiunea eventuală a d-lui Gusti, a provocat din partea sa o declarație de independență a acestui Corp legiuitor, care se declară gata să dea mai multe ministere, pe care să le cerce pe rînd.

Altfel la Cameră. Aici scandalul, imens, fără exemplu, s-a produs dira cea dintîi dintre ședințele destinate validărilor.

Un obicei de mulți ani, nu prea îndreptățit și cu totul nefolositor, e să se facă declarații scrise, ori dacă e vorba de alegeri ori dacă a murit un om de samă din țară sau din străinătate. Cu două, trei partide, cum era odată, încă mai mergea; dar ce poate fi cu necontenita înmulțire a grupărilor, care face ca o ședință întreagă să fie ocupată numai cu defilarea șefilor sau delegaților în numele lor și cu prezintarea unor declarații de cele mai multe ori absolut nule? Acuma trebuiau să treacă ambele formațiuni liberale și toți ceilalți de altă culoare, pînă la teribilii „gardiști”, cari întrebuințează orice ocazie pentru a condamna și a profera amenințări.

Atîta postav roșu înaintea vechiului taur de arenă care e d. Vaida nu putea să-l lase nesimțitor chiar la albele bătrîneți. Ajungea un banderillero ca drul Lupu, cu bogatul său material de folclor, pe care-l întrebuințează cu o vehemență de atitudine perfect stilată, pentru ca elocvența clocotită și opărită a dlui Vaida Voievod să ajungă la paroxism.

Și a ajuns. Ce n-a spus aprigul luptător care cere o moară de vînt la fiecare colț de stradă al carierei sale politice! Că Ardealul a fost totdeauna liber, ceea ce i-a permis să și facă România Mare, că între liberii de acolo d-sa a fost cel dintîi, că de acolo a pornit o idee românească, desperată că nu află aici la noi decît pseudo-români liberali și o „săracă și puțină” conștiință românească îmbrăcată în Mihail Cantacuzino și d. Mihalache Ioan.

Apoi a venit, cu ajutorul șefilor liberalismului tînăr între bătrîni, dd. Tătărăscu și Franasovici, d. Duca țiindu-se în rezerva impusă de amintirea lui I. I. Brătianu, seria destăinuirilor. Din ele prind afirmația, îndrăzneață, de pe acele bănci liberale, că „mîna de sus” i-a îndemnat la acea colaborare cu mine pe care o regretă profund, dar puțin cam tîrziu, și aceea că, în luna mai, neoficios, d. Tătărăscu a fost la Cluj cu misiunea de a încheia pe ziua de 28 frontul comun țerănisto-liberal pentru a înlătura catastrofala guvernare a „tehnicienilor“. La Cluj s-a găsit multă bunăvoință în adevăr pentru această acțiune cetățenească, de cel mai evident spirit național, dar d. Vaida Voievod a avut francheța să declare că în partidul său era un perfect „haos“, de n-aveai cu cine te înțelege.

Prețioase lămuriri, care se potrivesc cu ceea ce mi-a revenit apoi pe altă cale. Căci, cu două luni înaintea retragerii guvernului fără caracter de partid, un deputat muscelean propuind dlui Mihalache schimbarea prin bună înțelegere a nu știu cărui Consiliu, care nu prea era cum trebuie, i s-a răspuns că e inutil, de vreme ce pînă la sfîrșitul lui mai va fi o schimbare de regim. Iar o corespondență din Cluj a Adevărului vorbise de înțelegerea la vînătoarea regală înainte de adunarea cavalerilor ordinului Ferdinand.

N-a fost pe urmă ședință fără același spectacol, pe care, după plecarea prezidenției simpatice și spirituale, nu fără o remarcabilă energie, a dlui A. C. Cuza, nu un Șt. C. Pop, cu ce mai pot aduce anii săi grei și anchilozarea sa politică desăvârșită, îl va putea stăpîni, educînd o lume care aduce atîta de multă sentimentalitate înăcrită și atît de puțină minte ponderatoare.

În altă parte voi arăta ce operă legislativă a putut face această Adunare de sperietori și de speriați.

V. „ȘEFUL”

Încă din primul moment al guvernării improvizate problema șefului care avea să dirigă noul regim de „constituționalism” se impunea de un „constituționalism” opus puterii regale, dreptului suveranului, totuși înscris în Constituție, drept de care ne vom ocupa în ultima parte a acestei schițe.

Regele are, desigur, putința, incontestabilă, de a se adresa oricui pentru a face un Ministeriu – chiar și mie, care reprezint așa de puțin în viața țerii, nebunii trecînd totdeauna pe lîngă mine ca să meargă la alții, iar proștii încă mai mult. Dar, cînd suveranul vrea politică de partid, cînd se adresează unui partid, acel care trebuie consultat e șeful.

L-am văzut la Palat pe d. Mihalache foarte grav, în ciuda costumului său și pe față, mi s-a părut, cu melancolia frumoasei jachete cu care a călătorit în Apus. Mi-am închipuit – căci așa-i și era toată înfățișarea – că vine pentru sine. Să fi recomandat d-sa pe d. Vaida Voievod, în loc să roage pe suveran să amîne hotărîrea pînă va întreba pe șeful abdicat, e cu putință, dar nu-mi prea vine a crede. Așa încît chemarea dlui Vaida Voievod și îmbrăcarea d-sale în costum de Mare Elector fără caracter politic, imparțial și armonizator, mi se arată ca un gest regal și, nu mai e nevoie s-o mai spun, din cele mai puțin fericite.

Între doi prieteni așa de vechi, între doi „frați” ca dd. Vaida Voievod și Iuliu Maniu nu e bine să se strecoare o profană privire de indiscreție. Dar o cugetare critică va trebui să conchidă că, și data aceasta, d. Maniu va fi bucuros că sarcina unor alegeri urîte și riscate, a unui Parlament inguvernabil, a primelor împroșcături, natural violente, revine amicului său („iubit și stimat”). Iar d. Vaida Voievod, care și altă dată a avut conducerea unui guvern fără viitor, s-a putut resigna că, în schimb pentru atîta primejdie pe care o înfruntă ușor jactanța sa naivă, are încă odată suprema onoare politică.

Alegerile odată făcute, trebuia să vie – și intimii o și anunțau, schițînd scena și în cele mai mici amănunte, – ceremonia instalării regelui de partid, care guvernează alături de impasibilul rege de coroană care „domnește“ numai. Cîteva implorări, genuflexiuni repetate, apel la iubirea de țară – pe care desigur o și „stimează“ —, și rezultatul va fi atins. Pe Acropolea țerănistă se va ridica din nou, păzitoare și apărătoare, statuia zeului patron.

Dar iată că felul cum s-au făcut alegerile, învinuirile pe care le ridică, situația neclară în Parlament îngîndurează pe omul care nu vine bucuros la greul acela în care se strică linia perfectă a unor pantaloni cu prea multă îngrijire călcați.

De aici înainte va începe marea comedie, de stil înalt, a unui guvern popular fără popularitate, reformator fără program și de mînă tare fără șef.

S-au inventat, după întrevederea care a adus Bădăcinul la Valea Seacă – lucru simptomatic pentru cine știe să vadă, – discuțiile de la Sinaia, unde, pentru motive politice, regele era absent. Ședințele șefilor național-țerăniști în Sinaia fără rege pentru a instala pe stăpînul pe patru ani – termin fixat de însuși acest stăpîn la o ocazie solemnă —, iată încă unul din lucrurile care spun așa de mult asupra viitorului. Nu s-a uitat să se cheme presa și, la invitația dlui Tillea, care se înțelege astfel șef al biroului – și al restaurantului – presei, simpaticii reporteri cari mă zugrăveau cu condeiul muiat în fierea unui cîne turbat s-au grăbit să alerge pentru a asista la una din acele ceremonii de întronare din care iese viitorul unei națiuni.

Ceas de ceas buletinul dispozițiilor domnului Maniu a fost dat cu cea mai mare preciziune unei lumi care, nu e nici o îndoială, era tulburată, înainte de toate, de această chinuitoare impaciență. Rezultatul final a rămas încă nesigur, regele însuși trebuia să stăruie, să se roage, căci d. Titulescu, care, cu toată gloria sa, nu e șeful unui mare partid, se bucurase totuși pe larg de această regală atenție.

O invitație la dejun a fost refuzată: nu mai e timp să se ajungă la București. Ea a fost repetată: nu e nimic; cel mai puțin ce poate face un rege constituțional pentru un bărbat de talia dlui Maniu e să lase a i se arde bucatele.

D. Maniu, care e discret ca o poiană de la Bădăcin, nu va spune niciodată ce s-a petrecut în conversația în care, firește, în schimb pentru onoarea pe care ar face-o lui Carol al II-lea primind a-i fi președinte de Consiliu, el nu putea cere altceva decît o pocăință complectă pentru ieșirea din Constituție și promisiunea că toate puterile vor trece, chiar dacă e vorba de menținerea unui ministru la Paris sau numirea unuia la Lisabona, asupra d-sale. Dacă nu-i place Maiestății sale, are libera alegere: dd. Vaida Voievod, Mihalache, Mironescu, Iunian, oricare, dar așa de mult ca d. Maniu, nu!

Dar d. Mihalache părăsise solemn șefia provizorie. Partidul era prin aceasta a doua oară decapitat, ceea ce e natural la o formațiune așa de dublă. Necesitatea imperioasă a alegerii șefului se impunea. Dacă se va opune mai multă vreme d. Maniu, oricît ar fi făcut încă unele rezerve timide regalitatea, învățată cu un prim-ministru ca mine, el va fi condamnat la șefie și întemnițat în Sovietul partidului, de care, în ultima instanță, nu scapă nimeni, oricine ar fi el.

D. Maniu are însă voluptatea reținerilor, care fac pe parteneri să sufere. Ceva lipsea satisfacției supreme la care rîvnise în dulcile seri de vară, în asprele nopți de iarnă, acolo, în pustietatea, plină numai de potîrnichi pribege, a Bădăcinului. Voia să aibă un lucru la care nu se gîndise încă nimeni: admirația pentru caracterul său de oțel, care, orice ar fi, nu cedează.

Această recunoaștere a avut-o. I-a dat-o d. Grigore Filipescu, destul de crud ca să mi-l prefere vechilor noastre legături și i-a dat-o, cu toată importanța care decurge din situația de șef liberal, însuși d. Duca.

— Roma n-a pierit cu totul; avem oameni cari nu se îndoaie (că altfel se rup, dat fiind materialul): iată Maniu!

Dar ultima zi din iulie, copleșitoare de căldură, a muiat ceara bronzului. Cu un discurs din acela care-i cîștigă mai multă prietenie decît admirație, d. Maniu și-a părăsit pe jumătate rolul. Din nou, la 31 iulie, după rugăciune de zi și de noapte, cu clopote trase de la Episcopia Bihorului pînă la hotarul de către Orient al Ghimeșului, d-sa s-a îndurat. A recapitulat situația: a arătat cum suferise țara pe vremea călăului Iorga, un grec, de religie ortodoxă și de origine ciocoiască, foarte crunt, a glorificat virtuțile de „mare om de stat” ale dlui Mihalache, care cu atîta modestie – ce deosebire de ținută! i-a păstrat locul cald, și n-a uitat durerea cu care s-a „jertfit“„fratele“ Alexandru. Părea o rugăciune pe buze de sfînt. De piatră să fi fost, și ai fi plîns: emoția în partid trebuie să fi fost generală și profundă.

Revenirea la conducerea partidului, da. Insă mai e ceva de hotărît pe lîngă ascultarea deplină, fără murmur, fără crîcneală, fără mîrîială, – moclis! – pe care toți o vor da, cu d. Iunian în frunte, șefului, pe care, în nesfîrșitele discursuri de vreo douăzeci de ani ale tuturor Consiliilor, începînd cu cel de o sută, îl făcuseră atîta să sufere. Rămînea regularea raporturilor cu regele; și o cuvîntare ca pentru prieteni, dar îngrijit stenografiată și fidel reprodusă de Curentul, confiscat pentru aceasta, arăta motivul adevărat al retragerii unui om care se prezintă mîndru de sănătatea sa viguroasă: conflictul cu Coroana din cauza unor apucături continuu neconstituționale.

Scenele de la Sinaia s-au repetat apoi, cu același sadism al refuzului din partea omului care nu mai știe cît de sus ar putea ținti: quo non ascendam, și cu aceeași docilitate o presă de clientelă a notat fiecare moment al gîdilirilor de vanitate și al refuzurilor de încăpățînare.

Pînă unde se va ajunge cu această cerere a plenipotenței politice pentru d. Iuliu Maniu, pe patru ani încheiați, contract formal, parafat, chezășluit, urma va să arate. Deocamdată, fiindcă de sus nimic nu se adăugea la satisfacția, acum uitată, a dejunului, alte metode trebuiau găsite.

Anume partidul, prin Sfatul său suprem, să elaboreze un program. Programul pentru guvernare, cu lucruri care se pot și lucruri care nu se pot, cu lucruri care se spun și nu se fac, cu lucruri care, și dacă se fac, tot nu e nimic, ca în ce privește faimosul „control al averilor”.

Program de „stat țerănesc”, într-o lume în care țeranul, de bine, de rău, există, are pămîntul țerii și votul țerii, dar nu există toți ceilalți, cu cari toți numai, se poate face o societate complectă, durabilă, de viitor, iar nu o pătură lipită de ogor, care poate trăi și chiar prospera – dovadă țeranii din Ardeal și Basarabia – supt o stăpînire străină.

Odată programul gata, el se va încredința președinților celor două Adunări. Provizoriul electoral se retrage, și aceștia se consultă. Se consultă de fapt, nu ca atunci cînd regele Ferdinand mă întreba de formă ca președinte al Camerei și generalul Averescu aștepta în biblioteca Palatului să depuie jurămîntul, ori cînd dd. Pompei și Sadoveanu erau întrebați de regele Carol cu privire la starea lor de sănătate și alte chestiuni așa de importante încît nici unul, nici altul n-au avut să-mi comunice nimic. Sfînta Constituție țerănistă, se va aduce regelui în Arca Alianței, în jurul căreia vor sălta șefii ca în Biblie. Și regele va trebui s-o primească. Și va trebui să puie pe unul singur executor al prescripțiilor ei: pe d. Maniu, venit astfel la guvern.

Dar această comedie, cu scenariu] anunțat prin ziare, e plină de surprinderi, și cea din urmă era să se petreacă îndată, la 10—11 august.

Va primi sau nu va primi șeful? , aceasta era acum marea întrebare, al cării răspuns trebuia să preceadă, cu toate încetinelele sistemului blăjean, pînă și rezultatul, așteptat de toți flămînzii și nesăturații, al negocierilor din Elveția pentru marele succes financiar al unei operații prin care finanța de acolo va pune la dispoziția unei Vistierii de simple învîrteli și de învîrteli simple biete două miliarde de restituit în șase luni.

S-a vorbit întîi de o a doua concesie a excelentului dictator instalat de prevederea suveranului: acceptarea unei demnități pe care nu puteau decît s-o purifice și s-o înalțe talente și merite a căror notorietate e națională și chiar universală. Cine ar putea să refuze a lucra supt un astfel de șef, a cărui cerbicoasă voință e și fecundă în creațiuni? Nici chiar d. Titulescu, despre a cărui colaborație ca ministru de Externe vorbea de atîta vreme o întreagă presă care nu știe la ce înălțime sînt pretențiile celui mai european dintre cei născuți indigeni ai României.

Totuși începea să se întrevadă un lucru: acela că dlui Maniu nu-i trebuiau deocamdată amindouă situațiile, ci una singură: șefia partidului, oferită în genunchi de toți rebelii, pînă la „omul de stat“ care îndrăznise a suplini pe căpitanul său suprem. Din această situație se poate face pe urmă restul. Pînă atunci omul care nu pune niciodată cel dintîi piciorul în apă va lăsa pe alții să încerce dacă regele – cum aș zice? – a apucat pe altă cale decît aceea care a tulburat raporturile dintre „factorul constituțional“ și factorul național.

Așa fiind, președinții au venit la Palat. Au venit, vai! , fără program, căci cum oare era să se alcătuiască programul cînd unii sînt pentru conversiune, alții contra, unii pentru inflațiune, alții pentru menținerea stabilizării, unii pentru plata cuponului, alții pentru refuzul lui, cum s-a vădit în cîntecul pe două partițiuni pe care l-a servit supțirilor urechi ale Camerei duetul Madgearu—Iunian? Cu mina goală s-au prezintat deci, contra planului stabilit de organul suprem, „biroul partidului”, fericit moștenitor al Consiliului de o sută, cei doi președinți, unul ardelan, altul „regățean”, atît de deosebiți și la făptură și la cugetare. Ei au recomandat pe d. Maniu fără program.

Dar d. Maniu fără program e tot atît de imposibil ca și programul național-țerănesc fără d. Maniu. Deci, invitat, poate și călduros rugat, de suveran, șeful partidului n-a putut accepta. Personalitatea acestui bărbat de stat ajunge pentru a impresiona pe regele, numai programul însă îl poate încătușa pe suveran. Și programul acesta umblă încă năuc prin multe minți luminate și încrezute.

Ponosul Prezidenției de Consiliu ar fi revenit dlui Mihalache. D-sa l-a refuzat. Cum n-a putut-o face dintr-o modestie pe care succesele sale imense și neverosimile l-au făcut s-o dezbrace de mult, nu știu care ceas din istoria românilor și-l rezervă și acest conducător de nație. Deci a rămas d. Vaida Voievod, care se numise pe sine homo regius – amintire din vremea lui Khuen Hedervâry – și care consimțea să fie continuat în funcțiuni care-i permit a face un bucluc pe zi, ca acela, răpede exploatat de presa ungurească, prin care asigura că lupta românilor din Ungaria a fost plătită de guvernele din București.

D. Vaida Voievod a primit, păstrîndu-și Cabinetul aproape cum era, cu acei domni, de pe ambele coame ale Carpaților, cari, data aceasta, cuprinzînd și [pe] d. Guști însuși, se vădeau a fi național-țerăniști de aceeași apă. Doar ministrul de Război, trecut printr-o guvernare nefastă, a fost înlocuit cu șeful Statului Major, iar dd. Periețeanu, Lugoșianu și Potîrcă se sacrificau – d. Halippa fiind redus la o umbră rătăcitoare – pentru ca guvernul să se complecteze cu dd. Madgearu. Mirto și Mihai Popovici, care, ca fost student în drept la Viena, lua Justiția. Iar speranța partidului pentru Instrucție, tînărul domn Andrei, se adăugea doar ca al unsprezecelea subsecretar de stat, ceea ce mă face să mă gîndesc la necontenitele îndemnuri regale ca să reducem pe ai noștri, pe jumătate la număr 4.

Definitiv așa ceva? , ce glumă! D. Maniu, om spiritual la ceasurile sale, de un humor popular răutăcios, va fi fost cel dintîi care să -rîdă după ce în zădar se luminaseră fereștile Palatului în sara de 10 august, după ce preotul de la biserica Stejarul revenise în zădar a doua zi la amiază, după ce, după-amiază, în fine, jurămîntul a fost din nou depus de luptătorii storși printr-o teribilă luptă a ambițiilor exasperate. Rîzînd, șeful partidului se pregătea pentru actele următoare ale unei comedii care cere timp, – și coroana ca și țara, buna țară, i-l dau.

Cuvintele cu care suveranul, care nu părea prea întristat de lipsa de lîngă dînsul a dlui Maniu, a salutat noua „mînă de oameni”, au fost deosebit de călduroase. Considerînd ca „guvern constituit” (și constituțional repetă ecoul Maniu), „definitiv” și „bine stabilit” fabricația de la „biroul partidului”, în care nu putuse păstra nici pe credinciosul său ministru de Război – d. Gusti însuși datorind locul său mai mult înscrierii în partidul cel mai sociologic din România decît favoarei arătate pînă atunci numai de rege —, Carol al II-lea recomanda o muncă fără „interesul personal“ pe care componenții Ministeriului l-au ignorat tot așa de puțin ca și hotărîtorul interes de partid. Maiestatea sa a cîntărit un „partid puternic“, care, unit cu puterea dlui Brandsch, a luat supt patruzeci la sută din voturi, și a constatat că are a face cu „oameni cari și pînă acum au știut să arăte ceea ce au putut face“, adecă fericirea de care s-a bucurat țara pînă la april 1931. Nu se putea să nu se exprime și „speranța“ că „definitivii“ vor rezista „multă vreme“ la dovezile de vrednicie care nu vor lipsi.

Asupra acestui strălucit rezultat al bîzîielilor de atîtea săptămîni în viespariul partidului, Camera, și ea satisfăcută, a luat o vacanță de primă digestiune. În această călduroasă întîmpinare un singur membru de frază trezește oarecare îndoială sau, cum zice d. Maniu, „dubietate” în ce privește siguranța raporturilor dintre suveran și guvernul care i s-a impus de domnul de la spate.

Anume regele, oferind tocmai acea „colaborare” pe care d. Maniu n-o voiește, și calificînd-o de „sinceră”, a adăugit: „precum sinceritate cer și eu de la d-voastră”.

În frazele de veche retorică budapestană prin care d. Vaida Voievod și-a arătat bucuria, prezintîndu-se ca un călător pe Marea furtunoasă”, „binecuvîntat” de suveran și supt „ochiul său”, această „colaborare” n-a fost pomenită cu nici un singur cuvînt.

Căci altfel guvernul pentru care s-au cheltuit cele mai lăudătoare expresii ar fi pierdut cealaltă „colaborare”, fără care riscă să sară în aer.

VI. REGELE ȘI ROSTUL LUI

Da, însă acest sistem de guvernare, la care în singurătatea sa se va fi gîndit mult timp nemărgenita ambiție a dlui Maniu, nu se poate admite. Nu se poate admite chiar dacă regele, căruia un ziarist francez, plin de simpatie pentru calitățile Maiestății sale, îi deneagă aceea a curajului de a înfrunta orice risc, ar admite părăsirea drepturilor sale, pe care, în acest caz, și dacă liberalii de ambele nuanțe și ce a rămas averescan de alte ambe nuanțe i le-ar contesta, toți oamenii de bine. cu grijă de țară, trebuie să i le recîștige: să i le recîștige – și-mi permit a adăugi: pentru o mai bună întrebuințare.”Regele domnește și nu guvernează” e o formulă pe care d. Maniu și alți domni, și țerăniști și liberali și averescani, o vor fi găsit nu știu unde și nu știu de a cîtea mînă, prin cărți de istorie și politică făcute așa încît ce a fost la început apare cu totul, dar cu totul denaturat. Nici un rege în nici o țară n-a admis-o. Nici un text constituțional n-a consacrat-o. Nici un tratat de drept nu i-a putut da o valoare principială și generală.

De fapt e un motto de luptă. În focul combaterii regalității franceze cu prea multe urme de trecut, ea a fost creată pe vremea lui Ludovic-Filip, atunci cînd erau de ajuns două aplauze în stradă pentru ca regele burghez, proclamat de o revoluție și tolerat de a clasă de îmbogățiți și de intelectuali, guverna totuși, dar în felul cel mai mizerabil: ascunzîndu-se și înșelînd pentru ca, la urmă, el fiind cel mai dibaci, am zice chiar: cel mai șiret, voința lui să i se îndeplinească.

Dar noi n-am făcut nici una din acele mișcări revoluționare, din acele cataclisme politice care rup cu un întreg trecut și inaugurează o dominație sprijinită pe noi principii abstracte. Noi nu creăm ca d. Maniu – aici e greșeala d-sale – o Românie teoretică absolut nouă după învățăturile unor ideologi trăind în casă. Noi nu amestecăm dreptul lui Verböczy, amintirile lui Kossuth Lájos, tradiții de drept roman rău înțeles cu acea datină a țerii noastre care singură trăiește în conștiința românilor cari n-au plecat niciodată steagul și chiar a celor cari n-au uitat, nici peste sute de ani, același steag care plutea și asupra lor.

Aceasta a fost o țară domnită. Permanent și de fapt domnită.

Popular da, cît de popular vreți. Sfat de clerici și de boieri în fiecare zi; ușa deschisă oricărui țeran; Domnia mergînd din loc în loc ca să fie la îndemîna oricui. Domnia pentru toți, nu pentru cei de casă; Domnia nepărtinitoare și miloasă, înțelegătoare pentru orice nevoie și simțitoare numai pentru orice merit. Domnia mîndră și bună, căreia nu i se bate din picior. Domnia cu atîta mistic înțeles într-însa încît, atunci cînd se ungea cu mirul ei fie și un boier mărgenit, incult și cepeleag ca Ioan-Vodă Sturza, el știa să se ridice în fața unor anumite impertinențe, cu demnitatea moștenită de la Ștefan cel Mare.

Mutați la noi, Hohenzollernii de la Rin n-au înțeles cu desăvîrșire această lecție de istorie, care nu se poate prinde decît de cine știe foarte bine, cu multă osteneală, trecutul nostru întreg. De aici a venit că un Carol I, din mare neam occidental, învingător în lupte și încoronat cu coroana regilor, a fost mai puțin domn decît Alexandru Isan Cuza. Marelui rege i se putea impune un guvern și, odată așezat, acesta putea guverna fără regele, care-și rezerva cu greutate oarecare domenii de politică externă. Iar Ferdinand I s-a lăsat dominat și înlocuit de un om care, cu fiecare jignire a suveranului, devenea mai puternic și căruia a izbutit să-i smulgă fiul și, mai mult decît atîta, să caute a-l dezonora.

Să ne înțelegem. Eu nu cred – și n-am crezut – în regii din mila lui Dumnezeu. La teoria, susținută cu atîta talent, dar nu și azi, de d. Nae Ionescu am dat din umeri. La noi puterea, ca s-o primim, trebuie să știe a fi grațioasă. Ne putem sacrifica ei cînd nu e așa, dar n-o mai putem iubi. Nu știe cineva ce mîndri sîntem fiecare din noi în adîncul simțitor al inimilor noastre. Cu militarism prusian și parade de Curte nu se face nici o ispravă între români.

Dar insolențele ministeriale ale despoților de partid, pe acestea le pălmuiește pe amîndoi obrajii aceeași mîndrie aristocratică, nedeprinsă cu ieșirea din fire a cui și-a putut strînge o zestre electorală. Unui astfel de șef, oricît ni l-ar prezintă regele, nu ne supunem. Pentru atîta lucru ieșim și noi în stradă și facem, orice ar fi, revoluție. Nu odată am cerut „capul lui Moțoc”, și l-am avut.

Regele e singura continuitate posibilă într-o societate care nu știe ce e opinia publică și ale cării așezăminte publice toate, de la Biserică pînă la Banca Națională, se pleacă înaintea capriciilor stăpînirii în subordine (n-a dat, mai ieri, Consiliul de miniștri dreptul de a acorda licență unei școli secundare din Blaj, și Universitatea tace?. Fără ca el să fie în adevăr rege, ce s-ar face cu o țară căreia fiecare regim i-ar aduce altă Magna Charta, pe care urmașii, neapărat, s-ar grăbi să o desființeze? Nici un stat nu poate trăi în această continuă zguduire a ideologiilor care se succedă și a intereselor care se lovesc.

Coroana are cu ce se apăra singură. Numai contra greșelilor proprii ea nu are cum să se apere; dar urmările lor vin destul de răpede pentru a-și produce învățătura. Dacă însă Coroana părăsește ce este al ei, nația care i-a dat aceste drepturi le smulge din mîna cui le uzurpă și i le dă înapoi regelui.

Nu, desigur, cu îndatoriri față de cine ajunge a îndeplini această datorie, dar cu tot ce trebuie pentru ca această alunecare de drepturi să nu se mai poată petrece niciodată.