După furtună (Coșbuc)

 

Bine ca dete-n sfârșit! Cu vuiet de vânturi veniră
Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri.
Pulberea sură pe drum, în repezi vârtejuri urcată,
Plină de șuier fugea de-a lungul șoselei, iar plopii
Jalnic izbindu-se-n vânt sporeau bănuielile spaimei.
Bietele păsări, gonite de vânt, și purtate cu frunza
Triste țipând rătăceau, dând una prin alta-n amestec:
Cele din sat se zbăteau prin noaptea străinului codru,
Celea născute-n păduri tremurau pe sub streșini de casă.
Vaci speriate de tunet, nevrând să mai știe de biciul
Bietului om zăpăcit de mișcarea cea iute-a cirezii
Repezi aleargă spre sat, cu cozile puse pe spate.
Vântul trântește, gemând, și ușile tinzii și poarta
Curții, și zguduie stâlpi, și șuieră jalnic prin hornuri,
Rupe cireșii-n grădini, și scurmă prin stogul de paie,
Duce șindrile cu el, și vreascuri și stuhuri și frunze.
Volbura crește mereu, iar cerul se-ntunecă-n roșu,
Norii dea valma se zbat și cântă ca apa când fierbe,
Tot mai aproape târându-și greoiul lor trup de balaur.
Șarpele mării din nori cu vuiete coada plesnind-o
Spinteca largul văzduh și-nspăimînt-al zării-ntunerec,
Urlă, iar văile gem și geme și urla pământul,
Plin de cutremur și el, de spaima cumplitului urlet.
Glasuri de clopote-n turn își plâng rugătorul lor cântec.

Însa, de vânturi aduși, ca vântul pieriră și norii.
Repede-o ploaie căzu, cu picuri ca boaba de strugur,
Vuiet de mii de ciocane-aducând pe șindrilele casei,
Tulburi șuvoaie pornind prin șanțul din marginea căii.
Repede însă-n văzduh risipindu-se negru-ntunerec
Colo și colo dintâi, prin tot mai lărgită spărtură,
Galbenul soare-și scotea, cu zâmbete, capul, și-n urma
Vesel ieșit-a de tot, el singur pe-albastrele larguri.
Singur-o pală de nor, înfipta pe creștetul bolții,
Vreme-ndelung-a rămas, cernându-și măruntele-i ape,
Pacinic și fără curmări, dând câmpului hrana dorită,
Până s-a scurs pe deplin, făcându-se una cu cerul.

Cât de frumos e pe lunci, și cât de frumoasă pădurea!
Soarele-aproape de deal, se uită de-a lungul câmpiei,
Mare cât roata de car și-ntocmai ca stogul când arde.
Plopii pe margini de drum— umpluți pretutindeni de praful
Cel de copite stârnit, în fuga căruțelor goale
Ori de drumețul toiag și de multele turme de vite —-
Veseli se uită spre cer, iar frunza rotunda li-e iarăși
Albă, cu fața de-argint și tremură-n freamăt de doină.
Grâul în floare, pe lunci, se clatin-alene-n bătaia
Celui din urmă răsuflet de vânt, ce ramase pe câmpuri
Singur, străinul pribeag, din gloata trecută-nainte.
Cine să știe ce spun, pe câmp fericitele spice!
Picuri de ploaie lucesc pe florile-n sute de chipuri,
Capul și-l pleacă duios de-a pururi drumeața cicoare,
Macul, cu lacrimi în ochi, se uită spre soare cu zâmbet,
Râd brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei de-oparte
Ține potirul plecat, că-i greu de-adunatele-i lacrimi.

Nenumărat în păduri s-aduna poporul de păsări.
Sturzii, sub poală de crâng, să joacă, și-n gureșă gloată
Zboară cu cântec pe sus obraznice stoluri de grauri,
Șuiera mierle-n tufiș și cântă din grâu pitpalacul.
Iar în pădure-n adânc, s-aude cum bate din aripi,
Glasuri puternice dând într-una cocoșul sălbatic.
Fără de-astâmpăr sărind din creangă pe creangă, cu grabnic
Umblet, mișcându-și frumos tot trupul în chip de șopârlă,
Sare pe fag nevăstuica, privind cu mirare la mine.

Soarele scapăt-acum, iar roata-i s-ascunde sub culme.
Vântul alene cântând de-asupra pădurii, prin vârfuri,
Spune trăite povești din lumile-albastre-ale zării,
Bate din aripi domol, făcându-și culcușul în ramuri.
Colo și colo pe deal, cu coasa pe umăr, flăcăii
Vin de pe multe poteci, cu chiot se-ntâmpină-n cale;
Iată și oameni călări, iar colo se vede cum vine
Carul cu boii trudiți, pe culme, și scârțâie carul.
Zgomot de tinere guri răsare de-odată din crânguri,
Veseli copii se ivesc și umplu câmpia de chiot.
Toți o grămadă, desculți prin umeda iarbă, iar unii
Mici, în cămășile lungi cu poalele până pe iarbă,
Vin și se-ndeasă, și cad, iar unul mai mare la mijloc
Duce pe palmă-i un cuib cu galbene ouă de mierlă.
Par-că pământul întreg, și lumea cu toate-ale lumii
Strânse le ține-ntr-un pumn, așa de trufașă privire
Scapără-n umezii ochi și-așa-i de cu-ncredere-n umblet.

Intră cu totul în el, să vadă și iarăși să vadă
Cuibul, iar alți-și întind ca-n chipul jurării o mână,
Multe de toate spunând, de altele-asemeni trofee,
Celor ce-ascultă pierduți în muta tăcere-a mirării.
Sufletu-mi tremură-n piept, uitându-mă vesel la dânșii!
Nouă, pe-adâncuri de mări, în luptă cu valuri și vânturi,
Cine-ar putea să ne dea, ce bine-ntr-atîta de mare —
Glorii, putere și-averi, ori câte-s dorite de oameni —
Veseli de-acestea să fim ca dânșii de cuibul ce-aflară!

Iata, din văile-adânci se urca spre creștete-Amurgul,
Umbrele Nopții se-ntind și liniștea vine din ceruri,
Luna-n curând va ieși s-aducă văzduhului aur —
Mândră fu ziua de azi și mare e mila Ta, Doamne!