Dupa serbări

Dupa serbări de Anton Bacalbașa

Uneori, dînd privești la cele ce se petrec în juru-ți și cînd nu-ți dai seamă perfect de realitatea lucrurilor, cînd ești fascinat de aparențele înșelătoare. Îți vine să disperezi de progresele democrației.

Asistăm de patru zile la o priveliște dezgustătoare: case împodobite, brazi aruncați cu ghiotura pe stîlpi de brad, petice de toate culorile așezate în chip de simbol, ruine și maidanuri sulimenite, gardiști în mare ținută de operă comică, tramvaiuri patriotico-englezești, apoi miniștri și demnitari în fracuri, soldați spilcuiți, ofițeri în fireturi și decorații, trăsuri care te amețesc, un zgomot, o învălmășeală, preocupări serioase pe toate figurile, carnaval ziua în amiaza mare.

Și toate astea pentru ce, Dumnezeule mare? Pentru că un tînăr, al cărui nume nu.poate fi pronunțat de majoritatea celor gătiți ca să-l primească, s-a întors în țară, aducînd ca trofeu, după o luptă de socoteli și de diplomație, o fată tînără și blondă, nici mai tînără, nici mai blondă ca zeci de mii de fete din țara asta.

La urma urmelor, lași deoparte toate considerațiile politice și sociale și te întrebi: oare omenirea asta, după atîta zbucium, după atîta frămîntare, aici a rămas?

Oare după ce am pornit de la antropofagie ca să ajungem la fonograf și la lumina electrică, am fost ursiți să rămînă. În morala popoarelor, puncte care să ne apropie pînă într-atîta de triburile sălbatice? Ce fel! Am schimbat relațiile între oameni și între clase, am nimicit sumedenie de eresuri, am răsturnat privilegii și prejudecăți, am așternut în legiuirile noastre declarații altruiste și egalitare, pentru ca sub unele raporturi să fim încă niște piei roșii? Oare mint sociologii cei mai savanți și cei mai moderni cînd ne arată că evoluția morală se săvîrșește continuu și stă în raport cu întocmirea socială a unei epoci?

Căci, în definitiv, nu vedem progresul. Spectacolul la care asistăm de atîtea zile este demn de cafrii din centrul Africii. Nunta asta trîmbițată pe strade ca un act de cine știe ce vitejie. În fața căruia se cuvine să îngenuncheze poporul, nu ne ridică de loc în ochii moralei științifice contemporane! Ea ne amintește chiotele, ziafetele și strâmbăturile triburilor celor mai primitive cu cea mai rudimentară evoluție morala.

Cel puțin dacă aceia pe care îi serbăm cu atîta alai – și ce alai de prost-gust! – ar fi făcut pentru stăpîniții lor vreun bine din acelea care stîrnesc recompensa și admirația!

Dar nu-i de fel așa! Ne găsim în fața unei dinastii nepopulare – și cea mai bună dovadă e succesul Adevărului – în fața unei dinastii a cărei muncă pentru țara asta e inulă, ale cărei fapte nu sînt de loc de natură a excita în noi admirațiune, iubire, cult pentru dînsa.

Și totuși, supuși unor porniri oarbe, inconștiente, ne grăbim a primi cu pîine și cu sare, cu surle și cu tobe, cu chiote de sălbatici încîntați pe membrii acestei dinastii, pe care ni s-a zis că trebuie s-o cinstim, s-o iubim, s-o venerăm!

Ce însemnează lipsa asta de conștiință? Ce explicație putem da faptului că, ipe de o parte, este de ajuns să ataci dinastia și monarhia prin presă, ori prin întruniri, pentru ca să entuziasmezi mii de oameni, iar pe de alta e suficient ca un membru al dinastiei să facă un act cît de comun, cît de firesc, cît de obicinuit la oamenii ajunși la o vîrstă anumită pentru ca să vedem ulițele împodobite, casele gătite, gardiștii tremurînd, de entuziasm ori de frig, sub coifurile de mare ținută!

Nu-i decît o explicație, una singură: în aceeași țară sînt două țări: una care se gudură pe lîngă dinastie și o aclamă, și o tămîiază, și alta care o urăște și îi poartă război.

De o parte e țara lingușitorilor, a politicianilor văpsiți în toate fețele, a lacheilor fără judecată și fără scrupul, de altă parte e țara reală, țara încătușată și dornică de drepturi, de viață, de liberă cugetare și manifestare sinceră.

Iar tot fastul, tot alaiul care, de atîtea zile, ne defilează pe ulițe, este alaiul țării de cățeluși monarhici și dinastici; el nu are nimic de-a face cu sentimentele, cu gîndirea, cu voința țării adevărate. În inima căreia dragostea de dinastie nu are loc. În mintea căreia erezia monarhică e în luptă cu judecata dreaptă și serioasă.

Iată pentru ce nu poți dispera de progresele democrației decît atunci cînd privești lucrurile numai la suprafață. Adîincindu-le, te poți ușor convmge că nu țara este aceea care se extaziază, ori se preface că e în extaz în fața căsătoriei de mai deunăzi. Nu! este o mînă de borfași politici, mîna aceea de politiciani care fac toate păcatele, toate fărădelegile și toate rușimle în țara asta. E adunătura de actuali și viitori prefecți, de actuali și viitori comisari, de vecinic gură-cască și vecinic amatori de paradă cu banii altora.

Țara adevărată, țara muncitoare și serioasă, cinstită și cu minte nu e întru nimic vinovată de carnavalul ce ni se desfășoară, de atîtea zile. În fața ochilor.

Ea stă deoparte, ea aclamă orice manifestare democratică și antimonarhistă, și așteaptă, cu nerăbdare, ceasul cînd marea mulțime, horopsită și batjocorită astăzi, va fi destul de organizată pentru ca să răstoarne ordinea asta de lucruri. În vîrful căreia stă cocoțat principiul monarhic, sfidînd întreaga noastră civilizație.