Dura lex

 

I

Ca un artist de-a pururi nemulțumit de sine,
De mii de ani natura, în setea de mai bine,
Se luptă să deschidă desăvârșirii cale
Și tot mai mult împarte din darurile sale:

Dă sufletului aripi și trupului vigoare,
Femeii frumusețe, iar geniului scântei
Și pas cu pas se-nalță eterna creatoare,
Visând să dea luminii un neam de semizei...

Dar uneori, de muncă, maestrul obosit e:
Privirea cade-n neguri și dalta e săracă;
Furat de somnul minții, ca un copil se joacă,
Durând din lut vremelnic făpturi neisprăvite.

Apoi le pleacă legii de fier: Cei slabi să piară,
Să nu le dea vieața nimic din câte-or cere!...
Dar a venit un geniu al milei, o fecioară,
Ș-a fost înduioșată de-a lor îngenunchere.

Ea vrea să nu mai plângă în întuneric nime,
În orice ochi să vadă surâsul fericirii;
Din toți să facă vulturi setoși de înălțime
Să vindece cruzimea și rătăcirea firii...

Și peste tot norodul ce-a fost menit la-nfrângeri
Ea își ridică dreapta: Aș vrea să nu mai sângeri...
Atâtea inimi urcă pe scările cerești
Și numai tu rămas-ai țarinei să slujești...
 
Sus fruntea! E o lume ce n-ai văzut-o încă:
Vieața năvălește cu furia dintâi,
Iar cerul, tot, surâde din pacea lui adâncă
Spre el, spre el! Cu ochii în raza lui rămâi!....

Făclia vieții tale primească iar lumină!
Prea timpuriu o stinge destinul nempăcat!
Ai numai o vieață, și ar fi fost păcat
Să mori făr-a cunoaște comoara ei deplină...

O, dragii mei prieteni! Luptați, cântați, iubiți...
Să faceți o virtute din setea de plăcere!
Rămâneți pururi veseli nebuni și fericiți
Drept mulțumire, zâna numai atât vă cere...

II

Cum cată pruncul mâna să și-o poarte,
Spre tot ce vede: chipuri, năluciri,
Că pentru el nimica nu-i departe
De dulce-amăgitoarele-i priviri;

Așa râvneau la strălucirea toată
Copiii slabi ai neclintitei firi;
Abia născuți la vieața-adevărată,
Cereau pe frunți cununi nemuritoare,
Doreau avânt ca vulturii, măreții,
Un freamăt lung de guri, nerăbdătoare
Să soarbă până-n fund paharul vieții...

Dar brațele-n curând cad obosite...
Departe-au fost fugarele lumine!
Iar roade, ce păreau că vin de sine,
Acum cer să fie cucerite...
În braț și-n suflet, li-i puterea moartă,
Căci blestemul cel vechi și azi îl poartă;
Dar în trudiții ochi, în grai, în vine,
Trăiește pururi dorul de mai bine...

Din milă ne-ai clădit o lume dragă,
Dar înțelesul ei ni se ascunde;
Căci încă n-am cules o roză-ntreagă,
Iar de-am râvnit la cer aripi, de unde?
Puternic curge al vieții dar,
Comori curate ne ațin cărarea;
Ci-n veci pășim spre ele în zadar,
Căci fug mereu, cum se strămută zarea...

Nădejdea-n tine ni-a rămas, divino!
De nu poți tu, ce duh ne-ar ajuta?
Ucigătoarea noastră sete-alin-o,
Sau dă-ne tot din îndurarea ta...

Ca o statuie-n veci nedezvălită
Ne-apare fericirea, doamna vieții,
Dorită pururi, pururi tăinuită
Îndură-te, și rupe-i vălul feții...

Mulți înecați de-a ei lumină nouă,
Piciorul drept plecându-l în țărână,
Vom ține strâns cu brațele-amândouă
Genunchii tăi de marmură, o, zână!
Iar ochii umezi vor căta la tine
Va fi o clipă de-adorări senine
Pe care lutul nu o poate spune;
Doar câțiva fericiți o zic din strune
Noi n-avem decât lacrimi și suspine...

Iar Ea, cu vocea-n lacrimi înecată:
De n-ar fi margini în puterea mea!...
V-am arătat lumina-adevărată
Luptați acum, s-ajungeți pân la ea!...

Un veac întreg cu voi de aș rămâne
Și de v-aș da tot cerul, stea cu stea,
Un adevăr veți înțelege mâne,
Că fericirea tot nu voi putea:
E o copilă dulce și curată,
C-o lacrimă în ochii ei cerești
De toți s-ascunde, rareori s-arată:
Atunci când singur tu o cucerești...

III

...Iar tânguirea lor creștea furtună
Nici zâna nu putea s-o mai aline;
Ș-au recăzut în oarba lor genună
Acei ce n-au putut trăi prin sine...
Au sfâșiat și sufletul copilei
Cât bine semănase ea pe cale!
Și numai flori cernite, numai jale
A răsărit din lacrimile milei...
Zeiță, tu, eternă bunătate,
De-i întâlni, în lunga ta cărare,
Robi și nevolnici, suflete-nserate,
Treci înainte, lasă-i în uitare!...

Ființa lor, de când a fost creată,
Robie și-ntuneric numai strâns-a;
Dar este lină și neturburată,
Nici o dorință nu veghează-ntr-însa
Să nu-i trezești!...

În temniți, prin zăbrele,
Străbate raza-ndepărtate-i stele:
Se pare că un duh prin sfinte sfere
Coboră-n casa morții mângâiere...
O geniu luminos! Ar fi mai bine
Să-i uiți pe-acei ce s-au uitat pe sine...
De ce le chemi trecutu-n amintire
Cu mângâierea ta?
De ce să-nvii cu slaba-ți licărire
Nebuna, vechea dragoste de viață,
Când nu au drept la ea?
Retrage-ți mângâierea ce-i înghiață!
Apui, apui mai repede, o, stea!...