Durerea lui Faust
« Știu eu?... Poate că 'n clipa asta,
Nu știu nimic din câte ar trebui să știu!
« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Și mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o știe,
Dece le face veșnic spre țărmuri ca să vie,
Dece le face veșnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite și veșnic călătoare !...
Ce știu acum, nu este cu-adevărat ce știu?
Ce văd pe ceru' albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii și mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieți enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârși ?...
Și toată lumea asta enigmă poate n'are;
Ci este-așa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu ești atât de mic,
Că nu pot ști nimic, —
Că tot ce știi și câte vei ști de-aci 'nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.
...Dar cine-mi puse oare otrava asta'n mine,
A veșnicei iluzii, a veșnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ține
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească fața de moarte dătătoare?
O ! ce mă 'ndeamnă oare —
Spre țărmuri neștiute, spre ne 'nțeles mereu?
Dece aleargă'ntr'una nebun sufletul meu?
«Ah! tot ce știu, din câte aș vrea să știu acum,
« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
- Așa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Și azi... acelaș lucru, o ! ce-am descoperit ?...
« Că adevărul este departe, tot departe,
Că sufletul meu este iluziilor rob; —
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deșarte,
Comorile lui Iob...
« Și mă gândesc că toate menite sunt uitării,
Și mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Și 'n alte valuri repezi, în fund de zări se 'nneacă.
Și mă gândesc că toate menite sunt să moară...
Și iată chiar și visul ce încă n'am clădit,
Și el acuma moare, îl simt, îl văd cum sboară, —
Și-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.
« Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută dela stele,
O floare scuturată din alte primăveri...
« Nimic nu-i veșnic, iată, doar trecerea spre moarte
Ușoară, fără știre, — e singurul etern.
Și peste-atâtea visuri și sbuciumări deșarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s'aștern...
« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;
De unde vin și unde pornesc așa curând?
Mereu, mereu, într'una, acelaș glas răsună —
Și drumurile nopții cu toate iau sburând.
Eu le ascult! și sborul lor pare-o simfonie,
Un cântec pân' acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Și eu conduc concertul ! — și plânge un neant!...
« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s'o stăpânesc?
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Și cu un strop de rouă să fiu eu mulțumit,
Vai! cu un strop de rouă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare ? »
*
* *
Așa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;
Și mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c'un deget doar o ține —
Și-o 'ntoarce, și-o sucește, râzând de toate 'n sine.
...Și-a râs și el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un strop de rouă, lâng' un talaz de mare; —
Și-a râs și de durerea-i că nu va ști nimic,
Că 'n urmă-i și nainte-i e veșnicul pustiu:
«Acesta-i adevărul, că n'am să pot să-l știu!».