Dureri mărunte

 

Generalul X, fost multă vreme atașat militar la Paris, luase de curând comanda unei divizii de Dunăre. Înalt, fin, cu ochii profunzi, cu păr cărunt, noul comandant cucerise pe toată lumea prin apucăturile sale distinse. Era sufletul „causeriilor“ de salon susținând cu însuflețire, apărând pas cu pas, cu gesturi leneșe, blazate, teorii ușor paradoxale asupra amorului, artei, literaturii, care distrau societatea dispunând o la spirite fericite și glume vesele. Nu se petrecea fără el. Era invitat pretutindeni. Văduvele — toate de războiu — îl urmăreau cu priviri incendiare, îl ispiteau cu râsuri scurte, provocatoare. În calea lui, duduile roșindu-se suspinau discret, știindu-l neînsurat, de se auzea pân’la mansarde, în fine toți cei căsătoriți făcuseră din el amicul casei. Apoi prietenii observară treptat că generalul, care lua masa la popotă și locuia la comandament, se arăta din ce în ce mai rar, pierduse culorile și bunele sale dispozițiuni, se plimba descoperit, agitat, pe alee lăturalnice, monologând cu gesturi ciudate, ce spintecau aerul ca niște lovituri de sabie. Se svonise chiar că în serviciu era acum de o violență extremă. Nu mai primea audiențe, brusca ofițerii, repezea ordonanțele, nimeni nu știa ce vrea deși se căzneau toți să-l înțeleagă și n’ar fi îndrăznit nici unul să-l contrazică.

— „Cine a fost Christos?“ întrebă el pe un colonel, greu avansat la vechime, ce se prezentase în afaceri urgente de serviciu.

— „Fiul...“

— „...nimănui... un farsor“.

— „Adevărat, aici aveți dreptate“.

— „Cel mai mare filosof, colonele, mă ’nțelegi ?“

— „Foarte învățat, asta e adevărat“.

— „Lasă-mă... lăsați-mă... ia-ți hârtiile“, răcni generalul trântind cu pumnul în masă, stropindu-se de cerneală, spre marca mirare a unei doamne, de o eleganță sobră, de o frumuseță netăgăduită, care apărută în cadrul ușii pe neașteptate, îl întrebă blândă, îndurerată ca o madonă:

— „Georges, scumpul meu, ce ai?“

— „Emma... Tu? tu aici? O ce fericire! Doamne ce bine că ai venit. Ia-mă... nu mă lăsa!“

— „Dar ce ai tu?... te simți bolnav?“ continuă ea, apropiindu-se îngrijată, privindu-l cu pasiune.

— “Nu dragă... sunt... să fugim... dacă mai stau înnebunesc. Mă crezi?“

— „Dar ce ai, ce simți“, și se porni sfioasă să plângă, lipindu-se de dânsul.

— „Să fugim, îți spun... De șase luni de zile de când comand divizia nu mă contrazice nimeni“.

— „Vai cât m’am speriat. Dar de ce te superi? Eu cred că trebue să fie foarte comod“, exclamă ea liniștită, râzând cu ochii umezi.

— „Comod?... bravo! Dar înțelegi tu ce înseamnă să ai zilnic a face cu resemnați, cari aștern sugativa și aprobă orice enormitate?“ “

— Ioane!

— „Ordinați !...“

— „Ad'o cufărul“.

Și hotărât de moarte arunca grămădind la întâmplare în lada deschisă în mijlocul odăii, cărți, haine și bibelouri.

Peste câte-va zile, prietenii aflară din jurnale demisia generalului, pe care toți îl credeau țâcnit.