E mort poetul
E mort poetul. Cea din urmă dramă
Ca cea dintâi, va fi necunoscută:
De-o ideală minte începută
Acum o-ncheie glasul de aramă.
Alături stă, încremenită, mută,
Sărmana lui, nemângâiata mamă;
Ea lung ridică colțul de maramă
Și tremurând pe mână îl sărută.
Într-un pahar se scutură o floare,
O floare prinsă la o cununie
Ce ca și dânsul s-a plecat și moare.
Iar prin perdele, raza aurie
Aduce caldul zâmbet de la soare:
O mângâiere scumpă, dar târzie.
- 1895