Edessa

Edessa de Dimitrie Bolintineanu

Eu vă salut, o, noapte și voi, o, stele albe,
Ce disputați domnia acestui loc mereu !
A voastră luptă-i demnă s-o vază Dumnezeu !
Vai ! Omul trece iute cu faptele lui dalbe

Ce perd pe calea vieții nestătătorul pas !
Tu, singură, natură, tot jună ai rămas !
Ce s-au făcut acele troiene de popoare ?
Acele generații ce-n lume au trecut ?
Și sclavii și-mpărații ? Trăiră un minut,
Născînd spre a se face țărînă trecătoare !
Ce s-au făcut acele divine frumuseți
Ce-mpodobeau cu roze paharele-n ospeți ?
Acei luți cu sun dulce ca mierea Adonii
Ce rechemau nectarul și zeii drăgălași !
Epiriana floare ai cării sîni gingași
Produs-a pe eroul Europii și Asii ?
Junia, frumusețea pe anii-i se certau
Și visele din secoli ideea ei ne dau.
Vai ! Tot s-a stins ! Putere și viață, și mărire
Urmat-au în uitare pe generațiuni !
Tot ce lăsară-n lume aceste națiuni
Sunt negrele morminte ce n-au nici amintire.
A numelui lor șoptă, dintr-un trecut de dor,
Ca zgomotul ce moare, ajunge-n viitor.

Chiar dacă amintirea ne-ar fi păstrat mărirea
În secoli ce-au să vie, morți, ce-ați fi știut voi ?
Și cugetele voastre trăiesc ori printre noi ?
În negrele locașuri aveți voi mulțumirea ?
Vai ! Moartea despărțit-a prin ziduri pîn' la nori
Pe morți de vii, în lume, sărmani, slabi muritori !
Tot cade în uitare ! Popoare-mpovărate,
Popoare fără țintă și fără obiect,
Să rătăcesc în noapte : durerea le deștept.
Dar grecul, rob el însuși, aspiră libertate
Și cată să supuie pe popolul român !
El singur va să fie și liber și stăpîn !

În aste locuri viața atîta de frumoasă,
Dar și atît de tristă, e toată în mormînt
Mai mult decît în oameni, pe-acest căzut pămînt !
Omoară crud pe-un popol sclavia rușinoasă !
Un popol sub robie să-nclină abătut,
Atunci cînd energie, virtute a perdut.
Colo din vîrful stîncii cascada gemătoare
Se varsă-n valuri albe și geme printre nopți.
În lac d-azur ea fuge, vărsînd duioase șopți
Îndată ce s-aruncă din coasta-ngrozitoare.
Colo revarsă luna torinte dulci de foc
Și stelele ca vise bălaie vin, să joc ;
Zîmbesc cu fericire acestor triste locuri
Ca cugete plăcute ce plană un minut
În suflete zdrobite d-un chin neabătut.
Lumina lor pe unde să varsă-n dalbe focuri.
Mai colo în pădure șacalul de mormînt
Amestecă urlatul cu murmura de vînt.
Pe orizonte ochiul zărește cum se-ntinde
O mare azurie sub focul cel ceresc,
Plăceri neexprimate ne-mbată, ne robesc ;
Căci marea totdauna vederea drag aprinde.
Cu cît suntem aproape d-al vieții creator,
P-atîta fericirea alină-al nostru dor !
Să cercetăm țărîna scăpată insultării
De timpuri care seamăn și secer totul jos,
Tot pîn' la suvenirea d-un nume mincinos
Ce moare dopotrivă în nopțile uitării !
Să turburăm mărirea mormintelor în dor
Și să vedem în urmă-i ce lasă-un muritor !
Edessa nu ne lasă decît țărîna oarbă
Ce omul și cu timpul în fine au stricat :
Umana lăcomie chiar moarte-a despoiat
În restele lăsate mormintelor să soarbă.
Așa se vor abate ce noi am ridicat,
Așa lua-va vîntul cenușa ce-am lăsat !
Așa peri-va încă a glorii lucire,
Țărîna răsipită de crivățul gemînd
Nu va putea să știe de am lăsat trecînd,
Pe viitorul lumii, a noastră amintire.
În darn locuitorii acestui loc frumos
Cred să-auză noaptea, în vîntul dureros,
Pe piața unde fuse Edessa altădată,
Sunări de muzici, zgomot de cupe ce închin,
Și nichezări profunde, ce strigătele-ngîn,
Strigări de oameni, zgomot ce face o armată.
În darn ei cred să vadă în nopți cum se formează
Grădini, palate, teatruri, lumini că variază !
Nu ! Moartea nu întoarce aceea ce răpește !
Trufia ce încinge pe popolii cei mari,
Pe regi, cată să cază sub timpii cei amari,
Căci Dumnezeu răzbună pe cel ce s-asuprește.
Cascada varsă-n noapte desfătătoare șopți
Și luna d-aur trece pe sînul negrii nopți.

(1862)