Elegie (Ilarie Voronca)

 

lui Camil Baltazar
Eră o ploaie, al cărei țipăt ne pătrundea, dureros
ca miorlăitul pisicilor noaptea pe-acoperiș.
Fiecare picătură fărâma, departe un luminiș
și sufletul ne rămânea: zid de toamnă aplecat și roz.

Simțeam sfârșindu-se în noi o tinerețe chinuită;
Amintiri din copilăria tristă veneau, ca niște țipete adânci și grave.
Vedeam viața; o fereastră întunecată și cernită
și glasul tău: privirea unei pășărici bolnave.

Apoi, nedeslușite mâhniri s-au prăbușit
ca niște punți șubrede în noi.
Buzele tale zdrobeau, cu picăturile de ploaie, luminișuri
și deznădejdea a izbucnit în pieptul nostru: apăsător puroi.

Așa — ca două tristeți — am mers prin parcul ud.
Pomii plângeau șl ei viața rătăcită și amară...
Și-acum, încă, departe de tine, poete, aud
elegia, pe care sufletele noastre și-au spus-o,
acolo în liniște, în ploaie și în sară.