Elegie II. Dragele mele umbre

 

Vederea voastră mă-nsuflețește,
Umbre mult scumpe ce mă cătați,
Și al meu suflet se liniștește
Când înainte-i vă arătați.
Cât e de dulce a voastr-ivire
La cel ce-așteaptă în amăgire
L-al nădejdii viclean zâmbit!
Faceți adesea să se strecoare
A voastre chipuri și mă-nfășoare
Cu vălul nopții cel liniștit.

Mi-ați dat ființa și-ntreaga fire,
Părinți, ce-n miezul zilei-ați apus;
D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,
Al meu trist suflet jăli supus.
Voi ușurați-l, umbre-ndrăgite,
Voi din lăcașuri nelocuite
Pe fericire o îndemnați;
P-astă streină faceți să vie
Necunoscută mult mai mult mie;
Vă rog d-acolo o îndreptați.

Lina ta mână mă ușurează,
Tânără maică, și-nsuflețesc,
Sărutătura-ți mă înviază
Și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.
Asupră-mi ochii tăi ațintează,
Plini de iubire nu lăcrimează;
Peste durere tu ai sărit!
Blând ei revarsă rază cerească;
Ah! p-a mea inimă ei citească,
Focul ei vază cel înmulțit.

Zâmbire plină de mângăiere,
Cât e de dulce când te ivești!
A fi de tine cu-apropiere
Este viața ce dăruiești...
Ah! auritu-ți păr fâlfâiește,
M-atinge, unda-i mă răcorește,
Cade p-obrajii-mi cei înfocați;
Și a mea ploaie de lăcrimare
Pe el se varsă cu-mbelșugare...
Ah! cine-mi șterge ochii-nmuiați ?...

Al meu părinte, ah, ce ivire!
Să vă văz iarăși eu însoțiți!
A voastre pasuri prin ce simțire
Nu se desparte? ah! voi iubiți?
Și fericire oare se poate
Fără iubire, ce nalță toate
Câte de dânsa se-nvrednicesc?
Dumnezeu oare ce este-n sine?
Dragoste, pace, marele bine.
Și-n cine oare drepții trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire
Sau bucurie n-a cunoscut
În câtă vreme în despărțire
Asprimea soartei crud v-a ținut
Veselă-ți fața acum zâmbește,
Dragostea, pacea o-nsuflețește:
Vălul mâhnirii l-ai sfâșiat!
O jumătate lipsea din tine
Și-ntreg că nu ești simțeai în sine.
Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,
În acea vreme de tânguit,
Peste durere, amărăciune
Nu cumva, oare, ți-am grămădit?!...
A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
Unire, pace vă îndreptează,
Înger d-aproape străjuitor!
Ochiul de tată nu s-amăgește.
Ah! al meu sânge vă însoțește!
Virgil! tu, scumpe fiu ș-al meu dor!

Te-aruncă-n brațe-mi, strâns te lipește
Și luminează-mi sânul cel stins!
Dă-mi sărutare ce bălsămește
Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
A mele pasuri ne-ncredințate,
De sarcin'anilor greuiate,
De al tău reazem tu le-ai lipsit:
Părinții-mi dară povățuiește,
Du-i la lumina ce nu sfințește,
Fii lor tovarăș nedezlipit.

Umbre mult drage!... ah, puțin stați!
Veniți adesea, mă cercetați:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pe lângă mine des vă aflați,
Când m-oi desface de acest lut
În brațul vostru să mă luați.

1830