Eneida (Pandelea)/Cartea 1: Troienii în Cartagina

 

CARTEA INTÂIA

---

 

TROIENII ÎN CARTAGINA

---

 

INTRODUCERE (1—11).

Eu, care odinioară am îngânat câteva cântece din trișca mea subțire^[1], după care, eșind din păduri, silii ogoarele din apropiere să asculte de lacomul plugar — lucrare plăcută agricultorilor^[2] — acuma cânt grozăviile războiului, armele și pe acel erou, care, gonit de soartă de pe tărîmurile Troiei, puse cel dintâi piciorul pe țărmul lavinian, în Italia. Multe a suferit el atât pe uscat cât și pe mare, din voința zeilor și din pricina mâniei crudei Iunona, care nu uită; multe a îndurat apoi în războaie, până să întemeieze o cetate și să dea zei Lațiului, din care a pornit mai pe urmă neamul latin, strămoșii albani și zidurile înalte ale Romei.

Muză, povestește-mi pricinile, pentru cari regina zeilor^[3] a prigonit pe acest erou, vestit prin evlavia lui, făcându-l să treacă printr’atâtea necazuri și să îndure atâtea greutăți!… Ce zeitate fusese jignită? De ce avea ea să se plângă? Atâta mânie în suflete cerești!

 

URA IUNONEI (11—80).

A fost odată o cetate străveche, stăpânită de pribegi tirieni: Cartagina, în fața Italiei, departe însă de gurile Tibrului, bogată în toate și aprigă și dornică de războaie. Se zice că Iunonei^[4] îi plăcea acest oraș mai mult ca oricare de pe pământ și-l punea chiar înaintea Samosului^[5]. Aici erau armele ei, aici îi era carul. Incă de pe atunci zeița dezmierda un gând: ea țintia ca orașul ei să domniască peste toate popoarele, dacă însă ursita ar îngădui-o. Căci auzise că din vița troiană va răsări un neam, ce are să nărue cândva cetatea tiriană. Din el va eși, spre peirea Libiei, un popor trufaș în războaie și care va domni până departe: așa hotărît-au parcele. De aceasta se temea fiica lui Saturn, care își reamintia de războiul de odinioară, pe care ea, cea dintâi, îl purtase în jurul Troiei pentru scumpii ei Greci; pricina mâniei și crudele-i dureri nu i se ștersese încă din suflet. In fundul inimei ei stăruie, întipărită pe vecie, amintirea judecății lui Paris^[6], jignirea adusă frumuseții ei disprețuită, neamul cel urît al Dardanilor^[7] și cinstea făcută lui Ganimede^[8], răpit de Iupiter.

Intețită și de acestea ținea deci departe de Lațiu pe Troieni, purtați de valuri pe întinsul mărilor. Acei cari scăpaseră de Greci și de neînblânzitul Achile, împinși de soartă rătăciau de ani îndelungați pe toate mările de prin prejur. Atâta era de greu să se întemeieze ginta romană!…

Pierduseră acum din vedere pământul Siciliei și ajunseseră la larg; veseli întindeau pânzele și despicau spuma mărei cu corăbiile lor de aramă, când Iunona care mocnia în suflet vechea ei rană, își grăi astfel:

— Să mă dau oare învinsă și să mă las de ceace am început? Nu voiu putea oare îndepărta de Italia pe regele Teucrilor? Să fiu eu biruită de soartă? Palas a putut să aprindă flota Grecilor, ba încă să-i înece în mare, numai pentru vina și furia lui Aiax al lui Oileu^[9]!… Cu mâna ei a aruncat din nori fulgerul cel repede al lui Iupiter, le-a sfărîmat corăbiile și-a răscolit marea cu vânturile; pe Aiax, al cărui piept sfredelit de trăsnet vărsa flacări, l-a zmuls într’un vârtej și l-a repezit într’o stâncă ascuțită! Iar eu, care pășesc ca regină a zeilor, soră și soție a lui Iupiter, de atâția ani port războiul cu o singură gintă! Dar cine-o să mai adore de aci înainte puterea Iunonei, sau îi va pune rugător jertfă pe altare?…

Rostogolind aceste gânduri în sufletu-i învăpăiat, zeița pornește spre insulele eoliene, țara viforelor, locul în care hălăduește furiosul austru. Aici regele Eolus ține în frâu, într’o peșteră largă, vânturile răzvrătite și răsunătoarele furtuni, legate cu lanțuri în închisoare. Acestea, mânioase, hreamătă în jurul porților, trezind lungi huete ’n munți. Pe o stânca înaltă șade Eolus cu sceptrul în mână, domolindu-le neastâmpărul și ostoindu-le mânia. Dacă n’ar face așa, de bună seamă că zvăpăiații ar târî după dânșii și marea și pământul și cerul cel adânc, spulberându-le prin văzduh. Atotputernicul tată însă, temându-se de aceasta, i-a închis în scorburile negre, prăvălind asupră-le munți urieșești; le-a dat un rege, care știe, după o regulă hotărîtă, și să-i ție în frâu și să le dea drumul la porunca lui. La dânsul vine dar rugătoare Iunona, cu aceste cuvinte:

— Eole, ție părintele zeilor și regele oamenilor ți-a dat putere și să potolești valurile și să le răzvrătești cu ajutorul vânturilor. O gintă dușmană mie plutește pe marea tireniană, aducând în Italia cetatea Ilion^[10] și penații săi învinși. Dă drumul vânturilor, sfărâmă și îneacă-le corăbiile; sau risipește-i și presară marea cu trupurile lor. Am patrusprezece nimfe, o mândrețe de trupuri. Pe Deiopea, cea mai frumoasă la chip dintre toate, îți voiu hărăzi-o ție pentru vecii vecilor și vă voiu uni prin cununie nestricată, pentruca, în schimbul acestor îndatoriri, să trăiască toată viața împreună cu tine și să te facă părintele unor frumoase odrasle.

Eolus ii răspunse astfel:

— O, regină, numai tu poți să-ți cântărești vrerile; mie nu mi-i îngăduit decât să-ți îndeplinesc poruncile. Tu mi-ai hărăzit domnia aceasta, sceptrul și ocrotirea lui Iupiter, tu mi-ai dat dreptul să iau loc la ospățul zeilor, tu m’ai făcut stăpânul norilor și al furtunilor.

FURTUNA PE MAREA TIRENIANĂ (80—156).

Spunând acestea întoarse sulița și lovi cu ea în coastele scorburoase ale muntelui. Vânturile, în șiruri strânse, dau năvală pe unde li s’a deschis drumul și se învolbură val-vârtej pe pământ. Se aștern apoi deavalma pe mare și o zgudue toată până’n depărtatele-i adâncuri, și Eurus și Notus și Africus^[11] cel cu dese furtuni și rostogolesc spre țărmuri talazuri uriașe. Zbucnesc atunci strigătele marinarilor și șueratul frânghiilor. Norii astupă într’o clipă cerul, întunecând vederea Troienilor. O noapte neagră s’așterne pe mare. Tunetul răsună, iar văzduhul scapără de fulgere neîntrerupte. Toate amenință pe marinari cu moartea ’n fiece clipă. Atunci trupul lui Enea i se zbârcește de frig, geme și, întinzându-și spre stele amândouă mânile, grăește astfel:

— O, de trei și de patru ori fericiți aceia, cărora le-a fost dat să piară în ochii părinților lor și subt înaltele ziduri ale Troiei!… O, fiu al lui Tideu^[12], cel mai viteaz din toată ginta Grecilor! Căci n’am putut și eu cădea pe câmpurile iliace și să-mi dau sufletul subt loviturile tale!… Acolo, unde răpus de armele lui Eacide^[13] zace înfricoșatul Hector și marele Sarpedon, unde Simois rostogolește, târâte în undele lui, atâtea scuturi soldățești și coifuri și trupuri de viteji.

In timp ce se tânguie astfel, furtuna șuerătoare izbește pânzele ’n față, înălțând talazurile până la stele. Vâslele se frâng; prora se hărtuie și se pleacă cu coasta pe valuri; un munte de apă se râdică prăpăstios. Unii marinari stau spânzurați pe creasta talazurilor; alții prin despicătura valurilor zăresc fundul mării; vârtejurile se învolbură pe nisipul gol. Notus zmulge trei corăbii, pe cari le strivește de niște colți ascunși, aflători în mijlocul mării, stânci ce înalță deasupra valurilor niște spinări uriașe, pe cari Italienii le numesc altare. De altă parte — priveliște de plâns — Eurus împinge din largul mării alte trei corăbii spre vadurile stâncoase, le pune pe uscat și le înconjură cu movile de nisip. Un talaz uriaș își prăvălește vârful și izbește în pupă corabia, care duce pe Licieni și pe credinciosul Oronte. Chiar sub ochii lui, pilotul e trântit și cade în mare cu capul în jos. De trei ori valurile o învârtesc în loc; însfârșit vârtejul cel repede o trage la fund. Ici și colo răsar plutind pe nesfârșita genune armele vitejilor, dulapi de corabie și comorile troiene purtate de valuri. Furtuna dă gata voinica corabie a lu Ilioneu și pe-a viteazului Achate și aceea care ducea pe Abas și corabia bătrânului Alete; toate sunt năpădite de apa vrăjmașă prin încheieturile desfăcute ale coastelor și prin largile crăpături, ce se deschid.

In vremea aceasta însă Neptun simte vijelia dezlănțuită sus și cum marea se frământă cu mare murmur și apele ațipite din fund sunt aduse în față. Adânc turburat, își scoate capu-i liniștit din valuri și se uită în zare. Vede flota lui Enea risipită pe toată întinderea mării, pe bieții Troieni striviți de talazuri și de șuvoaele cerului. Ințelese îndată vicleșugul și mânia surorei sale, Iunona. Chiemă atunci la dânsul pe Zefirus și pe Eurus și le grăiește astfel:

— Așa de mult vă stăpânește mândria pentru neamul, din care vă trageți^[14], încât cutezați, vânturilor, să răsturnați cerul și pământul fără voea mea și să râdicați așa mari talazuri? Pe voi eu… Dar mai întâi să potolesc valurile înfuriate. Altă dată, pentru atari fapte veți căpăta o pedeapsă cu totul altfel. Pieriți din ochii mei și spuneți regelui vostru aceste cuvinte:

«Nu lui i s’a dat prin tragere la sorți^[15] împărăția mării și înfricoșatul trident, ci mie. Dânsul e stăpân numai pe acele stânci uriașe și pe locașurile voastre, Eure; Eolus să se lăfăiască în văgăuna lui și să domniască peste carcerile, în cari sunt închise vânturile.»

Astfel grăiește și, mai iute decât cuvântează el, potolește marea umflată, împrăștie norii adunați și aduce iar soarele. Numaidecât nimfa Cimotea și cu Triton pun laolaltă umărul și desprind corăbiile de pe stâncile ascuțite; Neptun însuși le râdică cu tridentul său, le deschide drum prin întinsele vaduri de nisip, liniștește marea, apoi zboară pe deasupra undelor în carul lui sprinten. Tot așa e, când răzvrătirea zbucnește într’o cetate mare, iar norodul de rând își dă drumul patimilor; pietrele și torțele încep atunci să zboare; furia pune la îndămână arme. Dacă însă zăresc cumva pe vreun bărbat impunător prin evlavia și isprăvile lui, toți tac și, ciulindu-și urechile, ascultă. Prin cuvintele lui el înfrânează spiritele și potolește inimile întărîtate. Așa se topi toată frământarea valurilor, dupăce părintele apelor și-aruncă ochii asupra mărei și, în atmosfera curățită, își mâna caii, lăsând frânele slobode, iar carul zbura cu iuțeală.

 

COBORÎREA PE ȚĂRMUL LIBIEI (156—222).

Tovarășii lui Enea, obosiți, se silesc să ajungă în grabă la țărmul cel mai apropiat și cârmesc spre malul Libiei. Aici e un loc bun într’o scobitură adâncă: o insulă formează un port, cu țărmurile ei prelungite de cari se frâng valurile ce vin din largul mării, spintecându-se în curbe și trăgându-se înapoi.

Și într’o parte și într’alta sunt stânci urieșești, dintre cari doi colți amenință cerul; la poalele lor apele până departe odihnesc tăcute; deasupră-i o roată de copaci, prin al căror frunziș joacă lumina, iar mai încolo pădurea întunecoasă își apleacă spre mare umbrele-i dese. De partea cealaltă, în fund, e o peșteră subt niște stânci spânzurate, cu izvoare de apă dulce și jâlțuri săpate în inima pietrei, lăcaș al nimfelor. Aici corăbiile ostenite nu mai sunt ținute în lanțuri și nici nu sunt legate de fund cu colții încârligați ai ancorei. În locul acesta poposește Enea cu șapte corăbii, singurele ce i-au rămas din toată flota. În marea lor dragoste de uscat, Troienii es din corăbii, pun stăpânire pe malul nisipos așa de mult dorit și-și întind pe țărm trupurile, de pe cari șiruie apa sărată. Numaidecât Achate scapără scântei din cremene și aprinde focul cu frunze; adună de jur împrejur crengi uscate și văpaea cuprinse numaidecât gătejele. Obosiți de atâtea necazuri, scot din corăbii grâul, care a căpătat iz din apa de mare și uneltele pentru pâne, se pun să usuce mai întâi la foc, apoi să râșniască între pietre, boabele scăpate de înnec.

Într’acest timp Enea se urcă pe o stâncă și-și aruncă ochii în depărtare pe marea cea întinsă, căutând să vadă unde va fi aruncat vântul biremele^[16] frigiene ale lui Anteu, sau ale lui Capis, sau armele lui Caicus din vârful pupelor^[17]. Nicio corabie ’n zare; vede însă în depărtare trei cerbi rătăcind pe țărm, în urma cărora pășește întreaga turmă, păscând prin văi într’un lung șirag. Enea se oprește, ia în mână arcul și săgețile cele repezi, arme pe care i le purta credinciosul Achate. Așterne mai întâi pe mai marii turmei, cari purtau pe capetele lor trufașe ramuri cât niște copaci; apoi aruncă cu săgețile în grămadă, urmărind prin pădurea înfrunzită întreaga ceată. Și nici nu se oprește, până când nu așterne biruitor la pământ șapte trupuri uriașe, număr deopotrivă cu acel al corăbiilor lui. După aceea se întoarce în port și împarte vânatul la toți tovarășii. În urmă, eroul dă fiecăruia din vinul, pe care bunul. Aceste îl trăsese în butoaie pe malul Trinacriei^[18] și li-l dăruise la plecare, apoi le mângâie inimile întristate cu aceste cuvinte:

— O, tovarăși, cunoaștem de mult toate aceste suferinți, am trecut noi printr’altele și mai grele. Un zeu trebue însă să le pună capăt odată. Ați înfruntat turbarea Scilei și scorburile sale adânc răsunătoare; ați trecut și peste stâncile Ciclopilor; aduceți-vă aminte de vitejia voastră și lăsați la o parte tristețea și teama. Poate că odată ne va părea bine, aducându-ne aminte de toate acestea. Prin necazuri de tot soiul, printr’atâtea restriști, noi mergem înainte spre Lațiu, unde ursita ne hărăzește o viață tihnită. Acolo ne va fi îngăduit să reînviem împărăția Troiei. Fiți tari prin urmare și păstrați-vă pentru zile mai bune.

Astfel grăiește, deși el însuși e chinuit de griji fără seamăn. Se preface însă că e plin de nădejde și-și ascunde în inimă durerea-i adâncă. Tovarășii se aștern pe treabă, ca să gătiască mâncare din vânat. Trag pielea de pe coaste și scot măruntaiele afară. Unii taie prada în bucăți și le înfig, tremurătoare, în frigări; alții pun pe țărm vase de aramă subt cari ațâță focul. Puterile li se înfiripează după mâncare; întinși pe iarbă, se satură cu vânat gras și beau un vin bătrân. Dupăce foamea li se potoli și firmiturile fură date laoparte, recheamă prin lungi tânguiri pe tovarășii pierduți. Șovăind între speranță și teamă, când li se pare că aceștia încă trăesc, când că și-au dat obștescul sfârșit și nu mai aud pe cei, cari îi cheamă^[19]. In deosebi evlaviosul Enea suspină în sine când după aprigul Oronte, când pentru nenorocirea lui Amicus și pentru soarta cea crudă a lui Licus și plânge pe viteazul Ghias și pe viteazul Cloantus.

IUPITER ȘI VENUS (222—305).

Erau pe la sfârșit, când Iupiter, uitându-se din înălțimile văzduhului pe marea purtătoare de corăbii, peste țările cele întinse, peste țărmuri și peste numeroasele popoare, se opri în înaltul cerului și-și ațintì ochii spre țara Libiei. Pe când rostogolia atari gânduri în sufletul său, iată că vine Venus, mai tristă ca oricând, cu frumoșii ei ochi înecați în lacrimi și-i grăiește astfel:

— O, tu, care, ca rege al oamenilor și al zeilor, cârmuiești lumea cu poruncile tale veșnice și-o înspăimânți cu trăsnetul tău, ce grozavă nelegiuire au putut săvârși față de tine Enea al meu și Troienii, pentruca, dupăce-au îndurat atâta prăpăd, lumea întreagă să le închidă drumul Italiei? Tu ai făgăduit că într’o zi, după curgere de veacuri, va eși de aici, din vița reintremată a lui Teucer, stăpânitorii romani, cari vor supune împărăției lor toate țările și mările. Pentruce, părintele nostru, ți-ai schimbat hotărârea? Căci cu aceasta mă mai mângâiam de căderea Troiei și de tristele ei ruine: gândul unui viitor mai bun mă răsplătia de restriștea lor de astăzi. Aceeași soartă dușmană însă prigonește și acum pe nenorociții, cari au îndurat atâtea suferinți. Când vei pune capăt chinului lor, puternice stăpâne? Antenor, scăpat din mânile Grecilor, a putut să răzbiască teafăr în golfurile Iliriei și până ’n inima împărăției Liburnilor, să treacă dincolo de izvoarele lui Timave, care cu hreamăt uriaș țâșnește din munte prin nouă guri ca o mare înfuriată și acopere câmpiile cu valurile-i răsunătoare. El a întemeiat aici orașul Padua, a statornicit pe Troieni, a dat poporului numele său^[20] și a spânzurat în cuiu armele troiene^[21]; acuma, liniștit, se odihnește în pace neturburată^[22]. Iar noi, odraslele tale, cărora ne făgăduiseși nemurirea cerească, dupăce — durere — ne prăpădim corăbiile, suntem lăsați pradă mâniei unei singure ființe și împrăștiați departe de țărmul Italiei!… Aceasta e răsplata credinței noastre? Astfel ne reînscăunezi în domnie?

Atunci părintele zeilor și-al oamenilor, surâzându-i cu acel zâmbet, care înseninează cerul și ogoiește furtuna, dădu fiicei lui o sărutare și-i grăi astfel:

— Alungă-ți teama, zeiță a Citerei^[23]; viitorul ocrotiților tăi rămâne nestrămutat: cu ochii tăi vei vedea orașul făgăduit și zidurile Laviniei, iar pe nobilul Enea il vei înălța în lăcașurile înstelate ale cerului. Hotărârea mea nu s’a schimbat. Și, fiindcă grijile acestea te chinuie, îți voiu spune ceeace nu știi, îți voiu pune subt ochi și îți voiu desfășura până departe în viitor tainele ascunse ale sorții: va purta un războiu crâncen în Italia, va birui popoare crunte, va da legi și va întemeia orașe; trei veri îl vor vedea domnind asupra Lațiului și vor trece trei ierni dupăce va fi supus pe Rutuli. Fiul său Ascaniu — căruia i se dă azi și porecla de Iulus, pe vremuri însă, când domnia cetății Ilion dăinuia încă, se numia Ilus — va petrece pe tron lună după lună treizeci de ani întregi și va strămuta scaunul împărăției dela Lavinium la Alba Longa, pe care o va întări cu multă putere. Aici neamul lui Hector va domni vreme de trei sute de ani, până când o vestală din viță de rege, Ilia^[24], va purcede grea din dragostea ei cu Marte și va naște doi gemeni. După acea, mândrul Romulus, împodobit cu blana roșcată a lupoaicei, care-l hrănise, va aduna un norod de strânsură, va zidi cetatea mavorțiană^[25] și va da Romanilor numele său. Eu nu pun nicio graniță stăpânirei lor și niciun veleat: le-am hărăzit o împărăție fără sfârșit. Chiar cruda Iunona, care frământă astăzi și marea și pământul și cerul cu ura ei, se va întoarce la simțiminte mai bune și va ocroti împreună cu mine gintea purtătoare de togă a Romanilor, stăpânii lumei. Astfel e voința mea. Vor trece apoi veacuri multe până va veni vremea, când neamul lui Asaracus^[26] va pune stăpânire pe Ftia^[27] și pe vestita Micena^[28] și va domni în Argosul, învins în sfârșit. Din frumoasa viță a Troienilor se va naște Cezar, care-și va lua numele de Iulius după marele său strămoș Iulus și-și va întinde domnia pânăla ocean și faima pânăla stele. Tu însăți, scăpată de griji, îl vei primi într’o zi în palatele cerești, încărcat cu prăzile Răsăritului; va fi chiar invocat în rugăciuni. Atunci vremile cele cumplite se vor îmblânzi și războaiele vor înceta; credința străbună și Vesta și Quirinus^[29] cu fratele său Remus vor da legi tuturor; porțile înfricoșate ale războiului^[30] vor fi închise cu drugi deși de fer. Inăuntru, vrajba nelegiuită, stăruind în crudele-i arme, se va zbuciuma în zadar, cu gura-i însângerată, legată cu mânile la spate cu o sută de noduri de aramă.

Astfel grăiește și trimite din înălțime pe cel născut din Maia^[31], pentruca țara și cetatea cea nouă a Cartaginei să fie deschisă oaspeților Troieni și ca nu cumva Didona, necunoscând ursita, să-i goniască din țară. Mercur, purtat de aripi, zboară prin văzduhul întins și peste o clipă se oprește pe țărmul Libiei. Aici își îndeplinește porunca: sufletele crunte ale Punilor, supunându-se zeilor, se liniștesc. Regina, cea dintâi, încearcă față de Troieni un simțimânt de liniște și de bunătate.

 

ÎNTÂLNIREA LUI ENEA CU MAMA SA, VENUS (305—418).

Evlaviosul Enea însă, bătut peste noapte de roiuri de gânduri, de îndată ce se ivi lumina binefăcătoare, cătă să easă spre a vedea mai de aproape aceste ținuturi necunoscute. Spre ce țărm oare îi împinsese vântul?… Erau oare locuite de oameni sau de fiare aceste pustiuri, ce le vedea înaintea lui?… Se hotărî să cerceteze cu deamănuntul spre a-și înștiința apoi tovarășii. Iși ascunse flota într’un cotlon al pădurei, subt o stâncă scobită, închisă de jur împrejur de copaci cu umbre dese, iar el pornește însoțit numai de Achate, învârtind în mâni două suliți cu vârful cât palma. In mijlocul pădurei îi ese înainte mama lui, având chipul și portul unei fecioare și armele unei fete spartane^[32], întocmai ca Harpalice^[33] din Tracia, când își hărțuia caii și întrecea în fugă pe Eurus cel repede. Pe umeri vânătorița își atârnase după datină arcul, bine potrivit și-și lăsase părul să fluture ’n vânt; genunchii îi erau goi, iar cutele largi ale rochiei prinse cu ’n nod.

Ea cea dintâi îi grăi :

— Hei, tinerilor, ia spuneți-mi, n’ați văzut cumva rătăcind pe aici pe vreuna dintre surorile mele, cu tolba la spate, îmbrăcată c’o blană pestriță de râs, sau întețind la fugă cu răcnetele ei un mistreț alb de spume?

Așa vorbi Venus, iar fiul zeiței îi răspunse astfel:

— N’am auzit și nici n’am văzut pe vreuna dintre surorile tale. O, fecioară, ce nume oare să-ți dau?… Căci chipul tău nu e de muritoare, iar vorba ta nu sună omenește. De bună seamă, ești zeiță. Poate chiar sora lui Apòlon?… Sau vreuna dintre Nimfele acestei păduri? Oricine-ai fi tu, fii îndurătoare și scapă-ne de grijă. Spune-ne, în sfârșit, sub ce cer ne aflăm și în care parte a lumei?… Necunoscând nici locurile, nici oamenii de pe aici, rătăcim în neștire, mânați întracoace de vânturi și de talazurile uriașe. Multe victime îți vor jertfi mânile noastre pe altarele tale.

Atunci Venus:

— Nu sunt câtuși de puțin vrednică de așa mare cinste. Fetele tiriene poartă tolbă și se încalță cu conduri înalți de purpură, pentru că așa e datina. Te afli în împărăția Cartaginei, popor tirian și ești aproape de orașul lui Agenor^[34]. Aici e țara Libienilor, un neam neinfrânt în războaie. Regina Didona, care a fugit din orașul Tir ca să scape de fratele său, cârmuiește împărăția; multe sunt suferințele ei și îndelungă povestea. Voiu aminti în treacăt doar faptele de căpetenie. Bărbatul ei a fost Sicheu, cel mai bogat în moșii dintre toți Fenicienii și pe care nenorocita îl iubia c’o patimă nemăsurată. Tatăl ei i-o dăduse neprihănită; amândoi se căsătoriau pentru întâia oară. Tocmai se urcase pe tron fratele ei, Pigmalion, cel mai nelegiuit dintre toți oamenii. Vrajba intră printre dânșii. Ticălosul de Pigmalion, orbit de patima aurului, atăcă mișelește cu paloșul pe Sicheu înaintea altarului și-l ucide în taină, fără să-i pese de dragostea soră-sei pentru bărbatul ei. Multă vreme nelegiuitul își ținu ascuns faptul și cu fel de fel de născociri amăgi pe nenorocita soție cu nădejdi deșarte. Intr’o zi însă chipul bărbatului ei, rămas neîngropat, i se arătă în vis, răsărind înainte-i cu obrazul lui înfricoșător de palid, descoperindu-i crudul altar și pieptul său străpuns de paloș. Astfel se dezvălui întreaga taină și nelegiuirea făptuită’n palat. Sicheu o sfătui să se grăbiască să fugă, să plece din patrie; iar ca ajutor pentru pribegie, îi descoperi niște vechi comori ascunse ’n pământ, grămezi de aur și argint, necunoscute de nimeni. Turburată de aceste vedenii, Didona se pregăti de fugă, adunându-și tovarăși. In juru-i se strâng toți acei, pe cari îi însufleția sau frica grozavă, sau ura de moarte împotriva tiranului. Pun mâna pe corăbiile, cari stăteau gata în port și le încarcă cu aur, pornind pe mare cu comorile nesăturatului Pigmalion. O femee conduce totul. In curând ajunseră în aceste ținuturi, unde vezi^[35] acuma niște ziduri uriașe și fortăreața tinerei Cartagine, care se râdică cu încetul. Au cumpărat o moșie, atât cât puteau s’o cuprindă c’o piele de bou, de unde și numele de Birsa^[36]. Acuma însă, spuneți-mi, voi cine sunteți? Din ce ținuturi venirăți? Incotro vă îndreptați pașii?

La întrebările acestea, Enea suspină din fundul inimei și-i răspunse astfel:

— O, zeiță, dacă ași lua-o dela începutul începutului și-ași merge până la capăt și dacă tu ai avea răgaz să asculți povestea suferințelor noastre, luceafărul de seară ar izgoni ziua și porțile Olimpului s’ar închide, iar eu tot n’ași fi isprăvit. Noi venim din străvechea Troie — dacă vei fi auzit cumva de numele Troiei — și am trecut peste multe mări, până când furtuna ne-a aruncat acuma din întâmplare pe țărmurile Libiei. Eu sunt credinciosul Enea și duc cu mine în corăbii pe penații, pe cari i-am scăpat din mânile vrăjmașului. Faima mea a ajuns pânăla ceruri. In Italia îmi caut o patrie, iar neamul meu se trage din marele Iupiter. Supunându-mă soartei, la care eram ursit, și mamei mele, zeița Venus, care mi-arăta drumul, am pornit pe marea frigiană cu douăzeci de corăbii. Abia îmi mai rămân șapte din ele, dumicate și acestea de vânturi și talazuri. Eu însumi, necunoscut și sărac, străbat pustiile Libiei, izgonit și din Europa și din Asia.

Venus nu-l lăsă să se tânguiască mai departe și-l întrerupse astfel în mijlocul jălaniei lui:

— Oricine ai fi, nu cred să fii urât de zei, odatăce te bucuri de suflarea dătătoare de viață și-ai ajuns pânăla orașul tirian. Pornește mai departe și du-te la palatul reginei. Iți dau de știre că tovarășii tăi s’au întors, flota s’a adunat la un loc și s’a pus la adăpost, acum când vântul s’a schimbat, afară numai dacă părinții nu mă vor fi învățat un meșteșug mincinos, cu auguriul. Privește colo cele douăsprezece lebede, vesele acum că sunt grămadă, dar pe cari pasărea lui Iupiter^[37] le risipia mai adiniaori în câteși patru părțile cerului, căzând asupră-le din înălțimile văzduhului. Uite-le, cum se lasă pe pământ în lung șirag, ori caută din ochi unde să se pogoare. După cum ele, strânse iarăși grămadă, se joacă bătând din aripi și, de multe ce sunt, întunecă cerul și cântă pe întrecutele, tot așa corăbiile tale și tinerii tăi tovarăși ori sunt acuma în port, ori se apropie de liman cu pânzele întinse. Tu mergi mai departe; du-te acolo, unde te scoate drumul acesta.

Spunând aceste vorbe, își întoarse fața-i trandafirie și străluci toată în lumină; părul ei lung împrăștiă mirosul divin de ambrozie, iar rochia-i căzu până în pământ. După mers, se văzu că întradevăr era o zeiță și Enea recunoscu atunci pe mama lui; în timp ce ea fugia, dânsul o urmăria cu aceste cuvinte:

— Pentruce, crudă ce ești, îți bați și tu joc de atâtea ori de fiul tău cu închipuiri deșarte? Pentruce nu mi-i îngăduit să iau mâna ta într’ale mele, să aud glasul tău adevărat și să-i răspund?

Astfel tânguindu-se, își îndreptă pașii spre Cartagina. Venus înconjură însă cu niște aburi întunecoși pe Enea și pe Achate, înfășurându-i în mers ca într’o haină cu o negură deasă, pentruca nimeni să nu poată nici să-i vadă, nici să se apropie de ei, sau să-i întrebe unde merg și să le pricinuiască vreo zăbavă. Ea se înalță în aer, îndreptându-se spre Pafos^[38]; revede cu drag aceste locuri, unde e templul ei, în care tămâia din Saba^[39] arde pe o sută de altare, iar ghirlandele proaspete răsuflă mirezme.

DESCRIEREA CARTAGINEI (418—493).

In acest timp Enea și Achate porniseră la drum, pe cărarea ce li se deschidea înainte-le. Acum se urcau pe dealul cel mai înalt, care se înalță deasupra orașului și de pe care se vedeau zidurile din față. Enea se miră de aceste clădiri uriașe, odinioară niște bordeie; se miră de porțile cele mari, de hreamătul norodului și de ulițele așternute cu piatră. Harnicii Tirieni îi dau zor, unii să înalțe zidurile și să clădiască cetatea, rostogolind lespezile cu mânile lor; alții să-și aleagă loc pentru casă și să tragă brazdă în juru-i. Dincoace fac legi, aleg pe magistrați și senatul cel sacru; dincolo își sapă un port. Colea unii așază adâncile temelii ale unui teatru, în timp ce alții taie în stâncă columne uriașe, podoabe mărețe pentru scenele viitoare. Tot așa e munca, pe care o fac pe câmpurile ’n floare albinele la începutul verei, în miezul zilei, când roiesc vlăstarele mai tinere și culeg mierea cea curgătoare, umplând fagurii cu dulcele nectar: unele primesc povara dela cele cari sosesc de pe câmp, iar altele se adună în coloană și izgonesc din jurul stupilor ceata netrebnică a trântorilor. Treaba zorește, iar mierea, mirosind a cimbru, îmbălsămează aerul.

— Ferice de voi, căci vă și înălțați zidurile!… zise Enea, care prinde a zări acoperișul caselor.

Invăluit în negură — minune de negrăit — pășește prin mijlocul Tirienilor și se amestecă în mulțime, fără să-l vadă nimeni.

In mijlocul orașului era o dumbravă, cu umbră îmbelșugată; în locul acesta, pe care zeița Iunona însăși li-l arătase, Tirienii, bătuți de valuri și de furtuni, săpaseră întâia oară și găsiseră capul unui cal^[40] aprig, semn că ginta lor va fi vestită în războaie și plină deapururi de bogății. Aici Didona din Sidon dura Iunonei un templu uriaș, bogat prin darurile ce-i aducea ocrotirea zeiței. Suind treptele, ajungeai într’o tindă de aramă; grinzile deasemenea erau prinse cu scoabe de aramă; până și ușile, ce gemeau în țâțâni, erau de aramă. In dumbrava aceasta i se arătă o priveliște neașteptată, care pentru întâia oară îi potoli grijile; aici îndrăzni întâiaș dată Enea să nădăjduiască că va afla mântuire și, în restriștea lui, să aștepte zile mai bune. Căci, în timp ce, așteptând pe regină, se uită la toate frumusețile uriașului templu, în timp ce admiră bogăția cetății, dibăcia atâtor meșteri și măreția lucrărilor, vede înfățișate, fiecare pe rând, luptele troiene și războaiele, a căror faimă se răspândise în lumea întreagă, pe cei doi Atrizi^[41] și pe Priam, pe Achile, așa de înfricoșător pentru amândoi. Atunci se oprește locului, lăcrămând:

— Care, loc, strigă el, care ținut de pe pământ nu-i plin acum, Achate, de suferințele noastre? Iată Priam. Așa dar se află și aicea o răsplată a gloriei și aici sunt lacrimi pentru suferinți, iar durerile omenești înduioșează sufletul! Alungă-ți deci teama; gloria Troiei ne va aduce cândva mântuire.

Astfel grăiește și-și adapă sufletul cu aceste zadarnice priveliști, în timp ce suspină din adânc, iar pe obraz îi curg șiroaie largi de lacrimi. Căci vedea cum se războiau oștirile în jurul Pergamului: dincoace fugiau Grecii, încolțiți de tinerimea troiană, dincolo Frigienii, pe cari ii urmăria în cotigă Achile, cel cu surguciu. Nu departe de aici recunoaște, lăcrămând, corturile din pânză ca zăpada ale lui Resus, pe care cruntul fiu al lui Tideu il surprinsese îndată ce-l furase somnul, făcând mult jaf și omor. Diomede întoarce în tabăra grecească caii focoși ai lui Resus, înainte ca aceștia să fi gustat măcar din pășunile Troiei și să se fi adăpat în Xantus^[42]. Intr’altă parte Troilus^[43], dupăce și-a perdut armele, fuge: nenorocit copil, care, așa de plăpând, se luase la luptă cu Achile!… Răsturnat pe spate, spânzură din cotiga goală, ținând totuși hățurile în mână; târât de cai, capul și pletele i se târâie pe jos, iar sulița, cu vârful întors spre pământ, lasă dâră prin pulbere. Mai încolo Troiencele, cu părul despletit, se duceau să se roage la templul Paladei, cea dușmană lor, ducându-i în dar un peplum, triste și bătându-se cu pumnii în piept. Zeița, cu capul întors, își pironise privirile ’n pământ. De trei ori Achile târa împrejurul zidurilor Troiei pe Hector și-i vindea apoi trupul neînsuflețit pe bani de aur. Când zări vestmintele, carul și însuși corpul prietenului său și pe Priam întinzându-și mânile fără de putere, scoase din fundul inimii un gemăt sfâșietor. Mai departe se recunoscu pe sine însuși, învălmășit printre căpeteniile acheie și oștile răsăritene și armele lui Memnon cel negru. Furioasa Pentesilea conduce cetele Amazoanelor, înarmate cu scuturi în formă de craiu nou. Războinica fecioară, cu o cingătoare de aur înodată subt țâțele-i goale, năzuiește în mijlocul miilor de ostași și cutează să se măsure ’n luptă cu bărbații.

DIDONA ȘI TROIENII (493—585).

In timp ce Enea Dardanul privește plin de mirare toate acestea și, încremenit, rămâne cu ochii pironiți asupra acestei singure priveliști, regina Didona, cea prea frumoasă la chip, vine la templu, însoțită de-o ceată numeroasă de tineri, întocmai ca Diana, când întinde hora pe malurile râului Eurotas sau pe piscurile Cîntului, urmată de mii de zâne cari se grămădesc în juru-i; pe umăr poartă tolbă și, cum merge în mijlocul lor, întrece în statură pe toate zeițele. Privind-o, sufletul Latonei^[44] se umple de-o tainică bucurie.

Astfel era Didona, astfel pășia ea veselă prin mijlocul mulțimei, întețind-o la lucru pentru viitorul împărăției.

Apoi ia loc în mijlocul pridvorului, lângă ușa templului, pe un tron înalt, înconjurat de ostași. Aici dădea dreptate celor obijduiți și rostia legi pentru cetățeni; hotăra fără părtinire sau trăgea la sorți partea fiecăruia de muncă la clădiri. Deodată Enea vede sosind, cu mare alaiu, pe Anteu și pe Sergestus și pe voinicul Cloantus și pe ceilalți Troieni, pe cari viforul cel negru îi împrăștiase pe mare în toate părțile și-împinsese, hăt, spre țărmuri străine. Și el și Achate rămaseră încremeniți, năpădiți totodată de bucurie și de teamă.

Ard de dorul de a le strânge mâna; nesiguranța însă le turbură sufletul. Se stăpânesc deci și, învăluiți în norul lor des, privesc cu luare aminte. Ce se va fi întâmplat cu tovarășii lor? Pe ce țărm și-au lăsat flota? Ce-i aduce aici? Căci soli, aleși de pe toate corăbiile, pășiau îndreptându-se spre templu cu mari strigăte și cerând îndurare.

Dupăce intrară înăuntru și li se dădu voe să vorbiască, cel mai în vârstă dintre ei, Ilioneu, astfel începu, cu glas domol:

— O, regină, căreia Iupiter ți-a hărăzit să întemeiezi o nouă cetate și să pui subt jugul legei popoarele cele trufașe, noi, niște Troieni nenorociți, purtați de vânturi pe toate mările, venim să ne rugăm cătră tine; îndepărtează torțele barbare de corăbiile noastre. Indură-te de-un popor evlavios și cată cu milă la suferințele noastre. Noi nu venim aici cu sabia în mână ca să prădăm țara Libienilor și să fugim la țărm cu bogățiile furate. Atâta cutezare și trufie nu încap în sufletele unor învinși. E un ținut căruia Grecii îi mai zic și Hesperia^[45] o țară străveche, puternică în oști și cu pământuri roditoare, locuită odinioară de Enotrieni^[46]; țara aceasta se spune că urmașii au botezat-o Italia, după numele șefului^[47] lor. Intr’acolo ne îndreptam noi, când deodată furtunaticul Orion^[48] eșind din valuri ne împinse spre niște stânci ascunse și, cu ajutorul furiosului austru și-a talazurilor, ne azvârli, hăt, peste niște stânci colțuroase. Invinși de valuri, puțini numai ajunserăm la țărmurile voastre. Ce neam de oameni e însă acesta, ce țară atât de barbàră, care îngăduie atari fapte ? Căci ni se refuză adăpostirea pe țărm, băștinașii aleargă la arme și ne opresc să punem piciorul pe cel dintâi țărm pe care-l întâlnirăm. Dacă vouă nu vă pasă de oameni și de armele lor muritoare, gândiți-vă că zeii și-aduc aminte și de faptele bune și de cele rele. Ca rege noi aveam pe Enea; n’a fost altul mai drept și mai evlavios decât el, nici mai aprig în războaie și ’n arme. Dacă soarta-l va fi ferit de primejdii, dacă el respiră acuma boarea dătătoare de viață și nu s’a pogorât încă în întunericul de veci, să nu-ți fie frică, regină: niciodată nu te vei căi că te-ai grăbit să-i dai, cea dintâi, ajutor. Noi avem și în părțile Siciliei cetăți și moșii și pe vestitul rege Aceste, de viță troiană. Ingăduiți-ne dar să ne tragem la mal corăbiile șubreduite de vânturi, să ne cioplim grinzi în pădurile voastre și să ne facem vâsle. Dacă ne este dat să ne regăsim regele și tovarășii și să pornim spre Italia, veseli ne vom îndrepta spre Italia și spre Lațiu. Dacă, dinpotrivă, orice nădejde-i perdută și dacă, prea bunule părinte al Troienilor, adâncurile mării Libiei te-au înghițit, iar în Iulus nu trebue să mai avem nicio speranță, cel puțin să pornim spre țărmurile Siciliei, de unde venirăm încoace, la locuințele pregătite pentru noi și la regele Aceste.

Astfel grăi Ilioneu și toți Dardanizii încuviințau prin murmure.

Atunci Didona, cu ochii în pământ, le vorbi astfel în puține cuvinte:

— Alungați teama din sufletele voastre, Troieni și scuturați-vă grijile. Imprejurările cele grele din noua mea împărăție mă silesc să iau aceste măsuri și să străjuiesc până departe hotarele țării. Cine n’a auzit de neamul Eneazilor și de orașul Troiei, de vitejia războinicilor voștri și de flacările unui așa de mare războiu? Noi, Punii, nu suntem atât de întunecați la minte, iar soarele nu-și înhamă caii atât de departe de orașul tirian. Voi, fie că doriți să plecați spre Hesperia cea mare și câmpiile lui Saturn^[49], fie spre țara Ericiei^[50], la regele Aceste, vă voiu da drumul nesupărați și vă voiu ajuta cu cele trebuincioase. Iar dacă voiți să rămâneți alături de mine în această țară, cetatea pe care o zidesc este a voastră. Trageți-vă corăbiile la mal; Troieni și Tirieni vor fi în ochii mei tot una. Și să dea Dumnezeu ca, mânat de acelaș vifor, să vie aici și Enea, regele vostru. Din parte-mi, voiu trimite pe tot lungul țărmului oamenii mei credincioși și le voiu da poruncă să cerceteze cu deamănuntul până la marginile Libiei, căci poate, aruncat de furtună, rătăcește prin păduri și prin orașele Africei.

Tatăl Enea și viteazul Achate prinseră nădejde în urma acestor cuvinte și ardeau de dorința de-a eși din negură. Achate cel dintâi spune lui Enea:

— Vlăstar de zeiță, ce gânduri se râdică acuma în sufletul tău?… Ai văzut, toate ne sunt prielnice, iar corăbiile și tovarășii noștri au scăpat. Unul singur lipsește, pe care cu ochii noștri l-am văzut cufundându-se în valuri. Toate celelalte glăsuesc cu spusele mamei tale.

PRIMIREA LUI ENEA DE CĂTRĂ DIDONA (585—657).

Abia grăise acestea, când norul din juru-le se desfăcu deodată, mistuindu-se în văzduhul senin. Enea răsare strălucitor de lumină, sămănând cu zeii la chip și statură. Căci însăși mama lui îi înfrumusețase pletele și-i suflase pe obraz rumeneala trandafirie a tinereței, iar în privire un farmec ispititor, întocmai ca podoabele ce mâna meșterului întipărește fildeșului, sau ca argintul ori marmura de Paros, când se îmbracă în aurul galbăn.

Atunci Enea, arătându-se ochilor uimiți ai tuturora, grăiește astfel cătră regină:

— Iată acela, pe care-l căutați. Eu sunt Enea Troianul, scăpat din valurile mării Libiei. O, regină, ție singură ți-a fost milă de grozavele nenorociri ale Troiei. Tu, care ne primești în orașul și în casa ta, pe noi, singurii cari am scăpat din mânile Grecilor, lipsiți de toate, bătuți de toate nenorocirile și pe uscat și pe mare, nu stă, Didono, în puterea noastră să-ți aducem mulțumiri vrednice de tine și nici aceia cari mai rămân din ginta troiană, împrăștiată acuma peste tot pământul. Dacă mai e însă vreo putere în cer, care se îngrijește de muritorii cei credincioși, dacă mai e undeva vreo dreptate și-o minte, care/știe să deosebiască binele, să-ți dea zeii răsplata, pe care o meriți. Care veac, așa de norocos, te-a zămislit pe tine?… Cari părinți au dat naștere unei asemenea făpturi? Atât cât fluviile vor curge în mare, cât umbrele vor colinda văgăunile munților și cerul se va spuzi de stele^[51], deapururi vor trăi slava, numele și laudele tale, ori în ce parte a pământului mă va chema ursita.

Astfel grăi și cu dreapta strânge mâna prietenă a lui Ilioneu, iar cu stânga pe-a lui Serestus, după aceea pe-a viteazului Ghias și a voinicului Cloantus.

Didona din Sidon rămase mai întâi încremenită de înfățișarea lui fără veste, apoi de milă pentru soarta eroului. Și astfel glăsui din gură:

— Cine te gonește printr’atâtea nenorociri și primejdii, vlăstar de zeiță? Ce duh te-a împins spre aceste tărâmuri barbàre? Tu ești acel Enea, fiul lui Anchise Dardanul, pe care frumoasa Venus l-a născut pe malul frigian al lui Simois? Mi-aduc bine aminte cum Teucer^[52], izgonit din țara lui părintească, a venit la Sidon, căutând să întemeieze, cu ajutorul lui Belus, împărăție nouă. Pe atunci tatăl meu Belus prăda bogata insulă Cipru și, biruitor, o ținea în stăpânire. Incă de pe atunci îmi era cunoscută nenorocirea, ce lovise orașul troian și numele tău și a regilor pelasgi. Insuși dușmanul vostru, Teucer, vă înălța laude fără seamăn și se mândria că se trage și el^[53] din neamul străvechiu al Troienilor. Pentru aceste cuvinte, veniți dar, tinerilor, și luați loc în casa noastră. O soartă la fel cu a voastră m’a făcut și pe mine să trec prin multe restriști și să găsesc în sfârșit odihnă în țara asta. Cunoscând suferința, știu să ajut pe cei nenorociți.

Astfel cuvântează. Indată după aceasta duce pe Enea în locuința-i regească și în acelaș timp poruncește să se aducă jertfe în templele zeilor. Trimite totodată ostașilor troieni de pe țărm douăzeci de tauri, o sută de mascuri mari cu spinarea zbârlită, o sută de miei grași cu mamele lor, cum și darurile aducătoare de veselie ale zeului Bacus.

In acest timp, înăuntrul palatului regal, strălucitor de lux, se fac pregătiri pentru ospățul, care se întinde în mijlocul sălei: paturi cu velințe, țesute cu meșteșug cu fir mândru de purpură, iar pe mese sumedenie de vase de argint, pe cari sunt săpate în aur faptele de vitejie ale strămoșilor, lungul șirag de isprăvi săvârșite de atâția bărbați, dela obârșia cea mai îndepărtată a neamului.

Dragostea de tată nu-i lasă însă lui Enea sufletul în tihnă. Trimite deci înainte la corăbii pe sprintenul Achate, să împărtășiască aceste vești lui Ascaniu și să-l aducă și pe el în Cartagina. Toată grija bietului tată se îndreaptă asupra scumpului său copil. Pe lângă asta îi poruncește să aducă cu dânsul bogățiile, scoase din ruinile iliace, pala^[54], brodată cu fir de aur, și un văl, pe ale cărui margini erau țesute flori de pălămidă, galbene ca șofranul, găteala Elenei din Argos, daruri nestimate dela mama ei Leda și pe cari le adusese din Micena, atunci când venise în Pergam pentru cununia-i nelegiuită. Afară de asta un sceptru, pe care-l purtase într’o vreme Ilionea, fata cea mai mare a lui Priam și un ghiordan de pus la gât, împodobit cu mărgăritare și o coroană de aur, bătută cu pietre scumpe. Zorit să îndepliniască aceste porunci, Achate își iuția pașii spre corabie.

VICLEȘUGUL VENEREI (657—696).

Zeița Citerei însă se gândia în acest timp la noi vicleșuguri și făcea noi planuri în sufletul ei anume, să-și schimbe Cupidon înfățișarea și chipul și să vină în locul dulcelui Ascaniui să facă pe regină să se aprindă de bucurie primindu-i darurile, iar el să-i verse văpaia furioasă a dragostei până ’n măduva oaselor. Venus se teme de acest popor nestatornic de acești vicleni Tirieni. Amintirea Iunonei, dușmanca ei, o chinuie; grija aceasta îi turbură până și liniștea nopții. Așa dar grăiește aceste cuvinte întraripatului Amor: — Fiul meu, puterea mea, sprijinul meu cel mai mare, fiul meu, tu, căruia nu-ți pasă de fulgerile tifoene^[55] ale tatălui nostru cel atotputernic, la tine alerg și, rugătoare, îți cer ajutorul. Știi că fratele tău Enea e aruncat de valuri pe toate tărâmurile, din pricina urei neogoite a Iunonei; ai luat și tu adeseori parte la suferințele noastre. In clipa aceasta Didona, Feniciana, îl ține în palatul său și-l face să zăboviască cu cuvintele-i dezmierdătoare. Eu mă tem însă de ceeace poate aduce ospeția Iunonei^[56]; n’are să steie ea cu mânile ’n sân în niște împrejurări așa de însemnate. Pentru aceasta, m’am gândit să-i iau înainte, să câștig pe regină prin vicleșug și s’o încing cu văpaea dragostei, așa ca nicio zeiță să n’o mai poată face să se schimbe, ci să fie legată de Enea c’o iubire tot așa de mare ca și a mea. Cât despre chipul, prin care ai putea să săvârșești acest lucru, află acuma planul nostru. Iulus, vlăstarul de rege, grija mea cea mai mare, se gătește să se ducă în orașul sidonian, chemat de scumpul lui părinte; el aduce cu dânsul darurile scăpate de înnec și din flacările Troiei. Eu îl voiu duce, cuprins de un somn adânc, tocmai peste munții înalți ai Citerei sau Idaliei^[57] și-l voiu ascunde în lăcașul meu sfânt, ca să nu-mi poată afla vicleșugul și să-mi strice planurile. Tu schimbă-te numai pentru o singură noapte și ia chipul lui Iulus; copil, ia-ți aerul obișnuit al copiilor; și când Didona, în veselia ospățului regesc și încălzită de vin, te va lua la sânul ei, te va strânge în brațe și-ți va da dulci sărutări, însuflă-i pe ascuns văpaia iubirei și varsă-i veninul, fără să bage de seamă.

Amor se supune povețelor iubitei lui mame, își scoate aripile și plin de bucurie pornește imitând în mers pe Iulus. In acest timp Venus varsă dulcea odihnă în trupul lui Ascaniu, îl adoarme la sânul ei și-l duce în crângurile de pe vârful Idaliei, unde maghiranul cel moale îl învelește cu umbra florilor lui dulci mirositoare. De altă parte, Cupidon, ascultând de spusele Venerei, mergea vesel călăuzit de Achate, ducând Tirienilor darurile regești.

OSPĂȚUL ÎN CINSTEA TROIENILOR (696—756).

La sosirea lui, regina se așază pe un pat de aur, cu lăvicere scumpe, luând loc în mijlocul lor. Tocmai atunci sosește și tatăl Enea, împreună cu tinerimea troiană și se întind la rându-le pe paturi de purpură. Slujitorii scot pânea din coșuri, le toarnă apă pe mâni și aduc ștergare, cu părul tuns. Inăuntru, cincizeci de roabe se îndeletnicesc cu așezarea tacâmurilor în lung șirag, iar pe altarele penaților ard parfumuri. Alte o sută de roabe, cum și tot atâția robi, de aceiași vârstă, pun bucatele pe masă și înșiră paharele. In acelaș timp, la chemarea reginei, o mulțime de Troieni se adună veseli în tindă și se așază pe paturile cu velințe colorate. Toți admiră darurile lui Enea, pala și vălul brodat cu flori de pălămidă galbene ca șofranul; admiră deasemenea pe Iulus, privirile înflăcărate ale zeului și cuvintele-i prefăcute.

In deosebi nefericita Feniciană, hărăzită unei apropiate osânde, nu-și mai poate sătura sufletul, uitându-se la dânsul; se aprinde și se cutremură atât de dorul copilului cât și de darurile cele frumoase. Ascaniu, după ce îmbrățișă pe Enea prinzându-i-se de gât, dupăce ostoi dragostea adâncă a falșului său tată, se duse la Didona. Regina, neștiind, nenorocita, ce zeu de temut se află în preajmă-i, se anină cu ochii și cu tot sufletul de dânsul, iar din când în când îl strânge la sânu-i. El însă, aducându-și aminte de spusele mamei lui din Acidalia^[58], începe să șteargă încetul cu încetul amintirea lui Sicheu și caută să treziască o iubire vie în simțurile-i de mult potolite și în inima-i dezvățată de dragoste.

Dupăce isprăviră ospătul și mesele fură date la o parte, se aduseră ulcioare mari, pe cari le umplu ochiu cu vin. Un lung hreamăt împânzește palatul și glasurile mesenilor răsună prin întinsele coridoare. Candelabre aprinse atârnă de tavanurile aurite, flacăra torțelor biruie întunericul nopței. Atunci regina ceru o cupă, încărcată cu aur și cu pietre scumpe, cu care obișnuiau să beie regele Belus și toți urmașii lui și-o umple cu vin. Atunci se făcu în palat o tăcere adâncă:

— Iupiter^[59], căci se spune că tu ai făcut legea ospeției, fă ca ziua de astăzi să fie o zi de veselie și pentru Tirieni și pentru cei plecați din Troia, iar urmașii noștri să-și aducă aminte de dânsa. Intoarce-ți fața spre noi, tu, Bacus, dătătorul veseliei și tu, Iunona, fii bună cu noi. Și voi, Tirieni, sărbătoriți cu bucurie pe oaspeții voștri.

Grăind astfel, vărsă pe masă vinul sfânt și, după această libațiune, atinse cea dintâi cupa cu vârful buzelor. In urmă o dădu lui Bitia, îndemnându-l să bea; acesta deșertă fără zăbavă cupa înspumată, sorbind până ’n fund vinul din paharul de aur. Pe urmă băură și căpeteniile celelalte.

Atunci Iopas cel pletos începe să cânte din chitara-i aurită cântecile, pe cari le învățase dela marele Atlas. Ingână din strună pribegia lunei și întunecimile de soare, obârșia neamului omenesc și-a vitelor, obârșia ploii și a fulgerului, cântă Arcturul^[60], Hiadele^[61] ploioase și cei doi Trioni^[62], pentruce iarna soarele se grăbește așa de mult să se scufunde ’n ocean, sau ce piedică stă în calea nopților de vară, așa de târzii.

Tirienii zbucnesc atunci în lungi aplauze, iar Troienii îi imită. Nefericita Didona stătu toată noaptea de vorbă cu Enea, sorbind până ’n fund paharul iubirii și întrebându-l cu deamănuntul asupra lui Priam, cu deamănuntul asupra lui Hector. Ba cu ce oști venise fiul Aurorei^[63], ba ce fel erau caii lui Diomede, ba cât era de mare Achile.

— Mai bine, zise dânsa oaspetelui său, pune-te și ne povestește, dela începutul începutului, vicleșugurile Grecilor, nenorocirile alor tăi și pribegiile tale; căci iată a șaptea vară, de când umbli rătăcitor pe toate mările, din țară ’n țară.

Note de subsol

1. Aluzie la Bucolicele sale.
2. E vorba de Georgice.
3. Iunona.
4. Iunona, fiica lui Saturn și a Reei, sora și soția lui Iupiter.
5. Oraș în insula cu acelaș nume, lângă coasta de apus a Asiei. Se zice că aici a avut loc cununia ei cu Iupiter.
6. La nunta zeiței Tetis cu Peleu, nuntă la care au luat parte atât zei cât și muritori, Discordia a aruncat pe masă un măr de aur, pe care erau scrise cuvintele: Celei mai frumoase. Paris, fiul lui Priam, regele Troiei, fu ales judecător de cătră cele trei zeițe, cari pretindeau mărul. Iunona, Minerva și Venus. Paris îl dădu zeiței Venus. De aci ura Iunonei.
7. Dardanus, întâiul întemeietor al Troiei, era fiul Electrei, una din nenumăratele amante ale lui Iupiter. Urmașul lui Dardanus fu Teucer, care dădu numele său locuitorilor cetăței.
8. Ganimede, fiul lui Tros, fu răpit de vulturul lui Iupiter și dus în cer, unde înlocui, ca paharnic, pe Hebe, fiica lui Iupiter și a Iunonei.
9. Aiax, fiul lui Oileu, regele Locridei, necinstise pe Casandra, fiica lui Priam, chiar în templul Minervei.
10. Unul dintre cei mai vechi regi ai Troiei a fost Ilus, fiul lui Tros. Dela dânsul, cetatea s’a mai numit și Ilion.
11. Eurus, vântul de miazăzi-răsărit; Notus, de miazăzi; Africus, de miazăzi-apus, din spre Africa.
12. Diomede, fiul lui Tideu, regele Etoliei. Enea se luptase cu Diomede subt zidurile Troiei; era aproape să fie răpus, când mama sa, Venus, îl zmulse din mânile dușmanului. După căderea Troiei, Diomede se statornici, ca și Enea, în Italia de miază-zi și întemeiă orașele Arpi, Canusium și Brundusium.
13. Achile era nepotul lui Eac.
14. După tradiție, vânturile erau fiii Titanilor.
15. Cei trei fii ai lui Saturn își împărțiră, prin tragere la sorți, domnia lumei: Iupiter luă cerul și pământul, Neptun marea, iar Pluton infernul.
16. Corăbii cu două rânduri de vâsle; cele cu trei rânduri se numiau trireme.
17. În timpul cât plutiau pe mare, cei vechi aveau obiceiu să-și spânzure armele la pupa corăbiei.
18. Sicilia; era numită Trinacria (cu trei colțuri) din pricina celor trei capuri ale sale.
19. In timpul îmbălsămărei corpurilor, cei vechi aveau obiceiu să strige din când în când pe mort, spre a se încredința dacă întradevăr nu mai trăiește.
20. Padua a purtat la început numele de Troia; întâii săi locuitori se numiau Antenorizi.
21. După războiu se spânzurau arme în temple, ca prinos zeilor.
22. Mormântul lui Antenor durează până și astăzi în orașul Padua.
23. Citera, insulă la miază-noapte de Creta, unde Venus avea un templu strălucit.
24. Ilia, sau Rea Silvia, fiica lui Numitor, mama lui Romulus și Remus.
25. Marte, zeul războiului, numit și Mavors.
26. Asaracus, unul dintre regii Troiei, fusese bunicul lui Anchise, tatăl lui Enea. Deci, neamul lui Asaracus: Romanii, coborâtori din Enea.
27. Ftia, in Tesalia, era capitala Ftiotidei, patria lui Achile. Ostașii lui erau Ftioții.
28. Din Argolida, patria lui Agamemnon.
29. Romulus a fost, după moarte, adorat ca zeu sub numele Quirinus.
30. Templul lui Ianus se închidea în timp de pace și se deschidea pe vreme de războiu.
31. Mercur, fiul lui Iupiter și al Maiei.
32. Fetele spartane luau parte la exerciții gimnastice și la vânătoare.
33. Fiica unui rege, izgonit de pe tron și omorât. Fata trăi apoi prin păduri, vânând și furând.
34. Unul dintre strămoșii reginei Didona.
35. Am primit forma cernis, în loc de cernes din Duvaux.
36. Birsa = piele, pe grecește. Didona, cumpărând dela regele Iarbas atâta loc cât putea cuprinde c’o piele de bou, tăiă pielea in fâșioare subțiri, înconjurând astfel o mare întindere.
37. Vulturul.
38. Oraș în insula Chipru, unde cultul zeiții Venus era îndeosebi răspândit și unde avea temple vestite.
39. Arabia.
40. Pe banii cartaginezi era un cap de cal.
41. Menelau și Agamemnon, fiii lui Atreu.
42. Resus, regele Traciei, veni în ajutorul Troiei în cel din urmă an al împresurărei. Oracolul spusese că dacă telegarii lui vor mânca și vor bea măcar o singură dată în Troia, ea nu va putea fi cucerită de Greci.
43. Troilus, unul din cei 50 de fii ai lui Priam.
44. Mama Dianei și a lui Apolon.
45. Adică «de la apus», pe grecește, Italia fiind la apus de Grecia.
46. Enotrus, fiul lui Licaon, regele Arcadiei, s’a așezat în partea de miază-zi a Italiei, pe țărmul golfului de Tarent.
47. Altă căpetenie a Grecilor, Italus, care a venit în această țară.
48. Constelația Orion, a cărui răsărit sau apus aducea furtună, după credința celor vechi.
49. Saturn, gonit din cer, găsise liman în Italia.
50. In Sicilia, unde era muntele și orașul Erix.
51. Cuvânt cu cuvânt: «și cerul își va hrăni stelele». Cei vechi credeau, că aburii, ce se ridică de pe pământ sau din mare, slujesc de hrană stelelor, mărindu-le astfel strălucirea.
52. Fratele lui Aiax. A fost izgonit din țară de tatăl său, îndată după întoarcerea din războiul Troiei.
53. Heziona, mama lui Teucer, era sora lui Priam.
54. Haină femeiască lungă.
55. Cari au nimicit pe uriașul Tifon.
56. Ospeția ce dă Cartagina, orașul Iunonei.
57. Idalia, oraș în insula Chipru, vestit pentru cultul zeiței Venus.
58. Venus. Acidalia era un izvor din Beoția, închinat zeiței Venus.
59. El era zeul, care ocrotia pe străini.
60. Din constelația Boarului.
61. Constelație aducătoare de ploi, după credința celor vechi.
62. Cele două cară, Carul Mare și Carul Mic.
63. Memnon. Tatăl său era regele Egiptului.