Epistolă Dlui V. II

 

Ziceai că în viață cea mai plăcută stare
E a omului slobod de orice-nsărcinare,
Care grijile lumii departe le aruncă,
Și-n pace, în tăcere, în liniște adâncă,
Lungit frumos pe spate, cu un ciubuc în gură,
Avându-și întru toate plăcerea de măsură,
La fumul ce se-nalță se uită, se gândește,
Și slava drept nimica, drept fum o socotește.

Tu dar, apostol vrednic al acestei doctrine,
Care ne izbăvește de grijile străine,
Spune-mi prin ce mijloace natura-mi pot preface
Și zilele ca alții să le petrec în pace.
Cum să mă scap de muze, de vechea tiranie,
De-ale lor capricii, de-a lor cochetărie,
Care întotdeauna mi-au fost supărătoare,
Și pricini felurite de lungă întristare?
În ce muzele noastre pot să ne folosească?
Nici chiar de un datornic nu știu să ne plătească!
În zadar mai deunăzi, am vrut, prin poezie,
Să scap de-o bagatelă, de-o mică datorie;
Ș-am arătat acelui care cerea parale
Că viața e scurtă și vrednică de jale;
Că aurul, argintul, metale păcătoase,
La omul ce-o să moară nu sunt trebuincioase,
Că averea n-o ducem în lumea viitoare;
I-am făgăduit încă o elegie mare,
Care pe larg să-i spuie, curat să-i dovedească
Cum trebuie averea să o disprețuiască,
Și versuri prin grămadă i-am dat ca să-și aleagă.
Dar toat-a mea silință
A fost peste putință
Puterea armoniei să-l fac s-o înțeleagă.

M-aș mângâia d-aceasta, când aș vedea că, poate,
Prin scrieri vom preface năravuri desfrânate;
Atunci, lăsând odihna, pentru al multor bine,
Aș zice și aș face cât spânzură de mine.
Acum însă ce iese, de-oi alerga prin casă,
De m-oi lovi de-un scaun, de sobă și de masă,
Ca să arăt în versuri, în rânduri măsurate,
Că cinstea și virtutea sunt lucruri lăudate,
Că numai fapta bună este izvor de bine,
Iar cea rea își aduce pedeapsa ei cu sine?
Astea sunt prea frumoase și bune pe hârtie,
Cine însă le-ascultă sau va ca să le știe?
De când lumea e lume, ce carte omenească
Putu de fapte rele pe oameni să oprească,
Tiranilor să-nsufle a patriei iubire,
Pe cei fără de suflet să-i facă cu simțire,
Pe hoți să-i îndemneze cu cinste să trăiască,
Și câți judec norocul să nu-l năpăstuiască?
Cânte lupii și urșii în pilde cât le place
Omu-și caută treaba și tot ce-a-nvățat face.
Povețele sunt vorbe, dar fapta e departe;
Și prea puțini urmează moralul dintr-o carte.

De aș avea-ncai darul să scriu de porunceală,
Și când cearcă pământul vreo mică zguduială,
Să fac câte-o duzină de ode sugrumate,
Să laud rău sau bine, aș fi mulțumit, poate,
În vreme ce acuma, vorbind cum mi se pare,
Îmi fac vrăjmași. Sunt oameni ce nu iau îndreptare,
Iar mai vârtos aceia ce vor să ne muncească,
Cântându-ne cu iadul cântarea cea drăcească

Tu știi că am pățit-o, când am cercat a spune
Că versuri schilogite nu cred să fie bune,
Și că deocamdată noi nu știm latinește.
Ura neîmpăcată, ce-n furia-i scrâșnește,
A zis (ce urât vede a omului orbire!):
Că lupii, urșii, leii vorbesc de stăpânire,
Că lupul e cutare, ce judecă, despoaie,
Și ia de pe om pielea ca lupul de pe oaie,
Că lebăda e omul ce dă povățuire
Acelor care umblă pe calea de pieire,
Că boul e cutare ajuns în treaptă mare,
Dator de orice bine la oarba întâmplare,
Și-n sfârșit că măgarul ce zbiară și răcnește
E un autor jalnic ce prost ne sfătuiește.
Iată ce înțelesuri și ce cugete rele
Vrăjmașii fără lege dau scrierilor mele.
Apoi pas de lucrează în aste vremi de jale,
Când vor să-ncurce statul în pricini literare.
În zadar și cenzura de mine-ncredințată
Și alți câțiva prieteni cu bună judecată
Mă apără în lume, le spun că au greșeală,
Căci ei o țin tot una și zic că nu se-nșeală.
Mulțumesc astă dată și stăpânirii noastre,
Care nici vru s-asculte la vorbe așa proaste.
Altfel, zău, îmi e teamă că-n loc de mulțumire
M-ar fi făcut prieten cu vreo mănăstire,
Unde spălându-mi vina, prin post și nemâncare,
Mergeam în rai de-a dreptul și fără cercetare.
De ce, domnilor critici, atâta urâciune?
Dobitoacele mele au cugete prea bune;
Și numai ton de cârciumi, poezii monstruoase,
Cenzura cea deșteaptă e drept să nu le lase;
Ele ne strică gustul, și trista lor mânie
Parnasul îl preface în proastă băcănie.
Dar fabulele mele detot nevinovate
Nu se ating de nimeni, n-au personalitate.
De vă găsiți în ele, îmi pare foarte bine;
Însă de vă e teamă, ca nu cumva prin mine
Să se-ndrepteze lumea, greșeala vă e proastă;
Puteți să luați pildă chiar de la dumneavoastră,
Care nu vă prefaceți, și fără încetare
Acelor ce v-ascultă aduceți supărare.

Oricum, îmi e cam frică; de astăzi înainte
La păsări, lighioane, voi da alte cuvinte.
Deși mai aveam încă, mărturisesc păcatul,
Să zic câteva vorbe de Paris răposatul,
Care, bărbat de cinste, om plin de bunătate,
Făcea versuri d-acelea ca din topor lucrate,
Cum faceți dumneavoastră. Dar iar v-auzeam gura,
Și iar mânjeați hârtie, iar v-arătați căldura;
Furioși de mânie, iar strigați după mine:
"Auzi, nelegiuitul, că morții nu scriu bine!
Auzi ale cui versuri le socotește glume,
Și cu ce chip vorbește de dușii de pe lume!
Aceasta este vină grozavă, criminală,
Și merită osândă, pedeapsă capitală."

Așa ca să nu sufăr strigări, nemulțumire,
Ca să nu trag asupră-mi vreo nenorocire,
Gândește-te și-mi spune un mijloc de-ndreptare,
Tu, care petreci vremea în sfântă nelucrare,
Care ai scri prea bine, de ai avea dorința,
Dar care în odihnă îți mărginești silința,
Spune-mi cum poți de rimă, de muză-a mă desface,
Și eu, drept răsplătire, o satiră ți-oi face.