Epistolă generalului Florescu

Epistolă generalului Florescu de Vasile Alecsandri

(Mircești, 4 ianuarie 1878). Publicată întâi ca broșură: “Răspuns Generalului Florescu” (6 pag.), București, 1878.

Amice, vrei să afli ce fac și cum trăesc
În cuibul singuratic în care mă găsesc
Departe de-ale lumii petreceri variate
Cu intrigi de tot soiul amar înveninate?
Mă-ntrebi cum nu iau parte la lupte sgomotoase,
Politice numite… dar nepoliticoase?

Cum eu, odinioară, de lume iubitor,
Eu pasăre pribeagă, eu veșnic călător,
Mi-am strâns acum aripa, de cale ostenită,
Și stau în nemișcare ca apa-n loc oprită?
Aceasta-i o enigmă ce vrei ca s-o explic?
Prea bine!… Cer cuvântul, dup-obicei, și zic:

“Ce fac?” - Pe scena lumei privesc cum se lipește
Invidia dușmană de tot ce strălucește
Și-l roade ca un vierme ascuns sub un stejar,
Cercând ca să-l răstoarne cu-al său venin amar.

“Cum viețuesc?” - Ca omul ce fapte mari visează
Și scumpe suvenire de prin trecut vânează,
Ca să-și mângâie mintea de proasta comedie
Ce-o joacă interesul și trista mișelie.

Iubiam odată lupta…, dar lupta cea leală
Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală.
În care luptătorii cu inima-ndrăzneață,
Prin arme fără pată, se atacau în față,
Numind orice lovire pezișă: felonie,
Și oarba clevetire: băloasă infamie!
Acum, în loc de arme curate, lucitoare,
Eu văd că se preferă hulirea mânjitoare.
Oricine stă-n arenă, de tină are parte…
Eu, nedeprins cu tina, mă țin de ea departe
Și-aștept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură,
Care-au sădit în țară invidie și ură.

Pe rând eram noi tineri, Florescule amice,
Pe când orice sperare muria, născând aice,
Avut-am un vis mare, o nobilă dorință,
De-a scoate România din trista-i umilință
Prin jertfe, prin virtute, prin strânsă înfrățire…
Toți într-un gând, cu toții uniți într-o simțire,
În batalionul sacru voioși ne luam rândul,
Și fiecare-n parte-i c-un dor își hrănea gândul:
Eu, să deștept prin cânturi mărirea strămoșească,
Tu, să re-nvii pe lume armata-i vitejească.
— Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie.
Avânt semeț și falnic de falnică junie!
Atunci al nostru suflet, prin nori luându-și sborul,
Cu aripa-i ușoară lovia chiar viitorul,
Și orice stavili-nalte, fantasme-ngrozitoare,
Piereau în ochii noștri ca negurile-n soare.

Și iată că prin muncă și ani de stăruință
Au dat și flori și roadă puternica-ți credință.
Din sânul țerii noastre o mândră oaste-apare,
Menită ca să-ntreacă a lumii așteptare
Prin fapte glorioase din timpuri de-altădată…
Ea sboară-n foc și iese cu fruntea-ncoronată.

O! ce mândrie mare simțit-ai tu ca mine!…
Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine,
Văzând feciorii noștri pășind măreț-nainte,
Și tu… uitat de-o parte, tu, bunul lor părinte!

Noi toți, din depărtare, pe-al morții câmp de pradă
Cătăm a zări-n soare lucind bătrâna-ți spadă,
Și-a noastră ostășime, în foc iuțindu-și pasul,
Doria, cerea, prin tunuri ca să-ți audă glasul,
Căci astă vie, jună, eroică armată,
Sub Cuza și sub Carol prin tine-a fost creată,
Și ție cu dreptate se cuvenia onorul
Fruntaș de-a fi în luptă, tu, organizatorul!

Și însă tu, victimă de-o oarbă prigonire,
Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire.
Netrebnic, tu netrebnic!…De când, o! Doamne-n lume
Lumina zilei poartă al nopții negru nume?
De când netrebnic este acel ce cu iubire
Consacră-o viață-ntreagă l-a patriei mărire?

De când netrebnic omul cu inimă măreață,
Ce-n lupta pentru țară oferă braț și viață?
De când netrebnic șeful ce, oricum bate vântul,
Își apără stindardul și-și ține jurământul?

Amice, fii în pace, alină-a ta durere…
În tot oșteanul astăzi tu vezi o mângâiere,
Căci astăzi tot românul cunoaște, simte-n sine,
Că arma strămoșească s-au ascuțit prin tine…
Și când privești stindardul cu ochi plini de uimire,
Stindardul viu tresare cu-o mândră fâlfâire!…