Epistolă la D.K.A.K.

 

Μην έλεύθεραις ίδέαις,
ταΐς ώραίαις τό καρασί
τό κρασί καί ταΐς ώραίαις
ψάλλε λύρα μου χρυσΐ!^[1]

Π, ΣοΟιξος 29

Ei, prietene, ia spune-mi din voiaj ce ne-ai adus,
Au, în țară-ți tot același te-ai întors precum te-ai dus?
Ai adus vro mantelică, vro lornietă, vrun lornion?
Învățat-ai să-ți faci haine dup-al Franții frumos ton?
Franțuzește învățat-ai cîrlionți să-ți învîrtești
Și, a l’imbesil, crăvata mai cu gras^[2] să potrivești?
Învățat-ai acea sticlă într-un ochi a o ținea,
A ochia frumos pe dame și-n caleașcă a ședea?
Învățat-ai de se cade de odată a intra
În salonul unde-i cercul, sau de trebuie-a câta
Alte uși mai indirecte, ș-aci, făr-a te simți
Adunarea, cu încetul, să te vază a zîmbi?
Învățat-ai de se cade sau de nu a saluta
La intrare, la ieșire, – pălăria a-ți fura?
Știi, intrînd la vre o damă, cînd mănuși va fi purtînd,
Cum să ceri ca o pisică, și abia din ochi rugind,
Mînușița să-și golească și apoi a-nainta
C-o strînsoare lin simțită frumos a i-o săruta?
Dar cînd vei vorbi cu dînsa, învățat-ai cum să stai,
Cum să joci prin geană ochii și ca ce miros să ai? –
Pieptul trebui scos afară, dosul dat mai înapoi,
Piciorul drept înainte și p-ăl stîng să-l încovoi,
Pălăria-n mîna stîngă, mîna dreaptă-ntr-un buton; –
Astea,crez, vor exersate pîn-a nu intra-n salon.
Ai băgat și tu de seamă, cînd cu dama vei mînca,
Cum s-o-ndopi pe tot minutul, asieta^[3] a-i schimba,
Cum să-i torni și vin și apă spre a nu se osteni,
Și cu toată-mbucătura, s-o-ntrebi cum se mulțumi?
Cea de gintilom deviză știi acum a combina
Și pe viziera voastră cîte creste a săpa?
Știi ce însemnează: nouă, șeapte, șase, cinci și trei?
Știi cînd trebuie piezișe și cînd dreapte să le-nchei?
Dar coroana de dasupra, cînd va fi de prinț, cîți colți
O să aibă? Dar de ducă, de baroni, de conți, viconți?
Cu un cuvînt, spune-mi: tonul, heraldic-ai învățat
În această lungă cale pe pămînt civilizat?
Aș! dar ești tu om d-aceia? – Mie-mi pare că te-auz
Făcînd păsuri mari pîn casă, cînd pe gînduri, cînd confuz,
Să-mi spui c-are Englitera mașini, prăvili ș-ast venit;
Canaluri, drumuri curate și comerciul înflorit.
O să-mi spui c-au instituturi, școli și făbrici, n-au cenzuri,
Și că toți muncesc p-acolo, nu se plimbă în trăsuri;
O să-mi spui cum că în Franța iată ce s-a mai ivit,
Și că-n Camera d-acolo iată ce s-a mai vorbit.
Cum că sunt țăranii noștri asupriți și nenvățați
Și că nici că au să fie ocrotiți sau apărați.
Că subt aști arendași jidovi și sub otcîrmuitori
Gem, precum gemeau și servii subt toiege de tretori.
Și o să te-aprinzi cu-ncetul, să te-ntinzi la ast cuvînt,
Să rostești deșarte vorbe, să azvîrli cuvinte-n vînt;
C-ar fi adică mijloace și ei viața a-și vedea,
Neamul boieresc să scază, privilegiul a cădea;
S-avem legi și școli ca lumea, și teatru, și tipar,
Să-nceteze ș-astă boală de paharnic, de pitar.
Voi sunteți de vrajbă oameni, toți sunteți din Cîmpineni
Voi ați merita, grămadă, s-o porniți la Mărgineni.
Astea-s vorbe de un nobil? Ai tu sînge boieresc?
Tu, pare c-ai fi opincă: ești din neamu rumânesc!
Auzi că să aibă drepturi un mojic, un opincar,
Rumânoiul de la țară, muncitorul, – un plugar!
Mîine-i zice că se cade și în Cameră să-l bagi,
Și să șează cu boierii cînd vorbesc despre iobagi!
Tu, d-ai fi precum se cade, ca cocon și ca boier.
Era să aibi stare astăzi și poate și minister.
Fuși comandir în oștire; întîi avuși escadron
Și pă urmă, după asta, comandași batalion.
Și întîi, și mai la urmă, tu îmblai tot cu cuvînt
Să înveți pă soldat slujba: nici o coastă nu i-ai frînt,
Nu i-ai dezlipit ureche, n-ai scos ochi, de păr n-ai tras,
Nici măcar cu bobîrnace nu l-ai ciocănit în nas.
Un ostaș,cînd va să bată, nu dă douăzeci și cinci;
Strigă: Toți undr-ofițerii! dați pînă veți da pă brînci,
Soldatului mîncă-i hrana, leafa, nu-i da nici mondir;
Dă-i de muncă, dă-i bătaie, de ești zdravăn comandir,
Numai munca și bătaia ține-n frîu pă un soldat:
Cît îl ții flămînd și-n muncă, nu te temi de revoltat!
Fuși ispravnic la Brăila, la un port cel mai frumos;
Favorat și plătit bine, cu speranțe spre folos;
Dar, ș-aci tot îndărătnic: Tu vreai a administra
După cum rezonul cere, după conștiința ta.
Dă la dracu conștiința și te-apucă de cîștig!
Lasă-te de propagantă, lasă-te de cei ce strig.
Ce-aveai tu, daca țăranul, d-arendaș năpăstuit,
L-a-nșelat neguțătorul și ciocoiu l-a căznit;
Că nu mai are opincă, n-o să aibă ce mînca, –
Vino-ți, omule,-n simțire! Asta nu e treaba ta.
Nu-i aicea stăpînire? Nu sînt prăvili? nu e domn?
Nu e țara o grădină? Eu mă mir cum tu n-ai somn;
Culcă-te și dormi în pace subt acești frumoși tufani,
Lasă-ți pung-asta deschisă; căci acuma plouă bani,
Cum ploua cîrnați odată; starea-ți faci din lucru mic;
Astăzi e tot meșteșugul: să știi să nu faci nimic.
Ce-aveai tu s-oprești potvada, să nu lași pe negustori
Să mănînce săptămîna proștilor de muncitori,
Să strici vechile-obiceiuri, să pui a dă îndoit
Cîți au jefuit opinca? —Ești un om nesocotit.
Voi sînteți vrăjmași ai țării ș-ai neamului boieresc;
Vreți să mojiciți noblețea cinstită pă cal domnesc.
Voi v-ați pus să stricați lumea și să spuneți la țăran
Că e și el om în lume, dopotrivă cu un ban;
Voi și barbe vechi, lăsate prin timpi, epoci:., dar, să tac;
Căci aveți naturi ciudate; cele bune nu vă plac.
Ce-atîta nemulțumire! Ce huliți! Ce tot strigați!
N-ați avut chiverniseală? Nu sînteți înaintați?
Care alți,atît de tineri, ca voi au înaintat?
Ce voiți să fiți? Ia spuneți. – Nemulțumitor! ingrat!
Vreți să fiți tot cu cordonuri? Domni voiți să fiți aleși? –
Dar, să mai vorbim grecește că să nu fim înțeleși:
Ti! k’esi thelis na ghinis ofendis? o, ho! o, ho!
Alos tha ghini afendis, alos. To ksero ego.^[4]
Dar, destul vorbii în pilde; să-i lăsăm la Dumnezeu;
O să schimb acuma tonul: ăsta nu e felu meu.
Tu erai profet odată: îmi spuneai c-aști montaniari,^[5]
Cînd li se va scoate masca, o să văz că sunt mușari.^[6]
Ce ciudată combinare! Se șopti că-n minister
O să fie o schimbare, și că pînă la vister
O să se împarță ranguri, și, iată-i, plecați în jos,
Toți se leapăd de opincă ca alți Petre de Cristos.
Mi-a pierit orice speranță, stricați suntem foarte rău
Nu-i Obștească Adunare de cînd nu e unchiul tău.
Publica părere încă pîn-acum nu s-a format;
Pilde nu sunt, tipar nu e, obiceiul e stricat, –
Ce speranță de-ndreptare putem oară aștepta?
Să privim la ruinare? Trebuie-a ne deștepta.
Să găsim și noi vro armă; sau, cel puțin, un azil.
Ce ne îngrozim atîta d-o gonire, d-un exil?
Ce e astă amuțire? Pînă cînd să lăudăm
Tot ceea ce nu ne place? Pînă cînd să ne-nșelăm?
Cel puțin, o faptă bună, să-ncetăm a defăima,
Să-ncetăm a-ntreba p-alții ce e bine-a lăuda,
Să-nvățăm a fi ai noștri, să-nvățăm a ne gîndi; –
O să pierdem, o să pierdem, pînă cînd vom izbîndi.
Să pășim și noi cu lumea; avem timpul ajutor.
Să știm, cel puțin, a zice: ăsta-i bun judecător,
Asta este bun ministru, ăsta-i bun de deputat,
Asta poate fi profesor, ș-ăstălalt un avocat.
Pînă cînd, tot din grămadă, o să tragem la noroc?
Pînă cînd, ca în băjenii, să n-aflăm al nostru loc?
Pînă cînd ce a fost tata să fiu și eu, neapărat?
Daca tata fu de treabă, și eu sunt un om stricat, –
Daca tata, din protivă, fu om rău și ticălos,
Și eu am capacitate, poci fi Țării de folos;
Numai pentru astă vină, că el n-a înaintat,
Trebuie ca eu din locu-mi să fiu astăzi depărtat?
Sau, daca al meu părinte, printr-un chip particular,
A putut să-nainteze subt un domn de la Fanar,
Oară, eu, care atuncea încă nu eram născut,
Am a lui îndemînare? Pentru toate sunt făcut?
Ce sunt aste ranguri multe care nu se mai sfîrșesc:
Conțipist, pitar ș-atîtea care mai nu le brodesc;
Văz că ies cîte o mie pă tot anu-n sărbători,
Și, de n-ei avea vre unu, nu poți nici să te însori.
E o boală lipicioasă ce s-a-ntins între români,
Mai rău și decît holera: face oamenii păgîni.
Să despoaie ziua-n uliți, părinții omor pe fii,
Ca să moștenească banii, – taxa unei serdării:
Un serdar, măcar la groapă, decît viață fără rang!
Să-i șoptești că-l faci paharnic și își pune muma-n ștreang.
Care oară e onoarea celor ce se poroclesc?
Nu mai știi nici cum îi cheamă; nu știi cum să iscălesc.
Aci-i zic pitar, paharnic, – mîine, agă sau clucer;
Ieri știai că-i zic postelnic și acum îi zic vister.
Nu mai spui d-al nostru Apolon ce striga: „Sunt în zadar!
Slăbiciuni sunt aste ranguri!” și acuma e pitar.
Nu-ți vorbesc d-atîți profesori ce virtutea tîlcuiesc,
Și apoi declar, din suflet, fără rang că nu slujesc.
Ce mă pune în mirare este numai un bărbat
Care-l știu că este tare, nu e nicidecum stricat,
Care-avu și cutezarea a trimite înapoi
Rangul ce îi oferiră, făr-a-l cere c-alți ciocoi,
Ce declară simtimente și virtuți de un Caton
Și s-arată,întru toate, democrat d-ai lui Platon, –
Se-mbătă și el dodată de ast otrăvit nectar
Al tiranilor? Ce dracu! – văz că și el [e] serdar.
Ce sunt aste lungi cordonuri? Aste cruci plîntate-n piept?
Toți sunt oară de vînzare? – n-aș voi să fiu nedrept –
Ei de sine își pun cruce, sau de alții-s la mezat?
Sau, spre a li se ști prețul, de stăpîni s-au, înfierat?
Pentru că văz osebire; nu sunt toate tot un fel:
Una mică, alta mare, ș-altele nici într-un fel, –
Cu coroni, încolțorate. – Aș dori acum să știu,
Ăștia ce atît le poartă, ce-nsemnează crucea știu?
Stiu ei pentru ce o poartă? știu ei cît o pîngăresc?
Știu ce mare este crucea și cum o nimicnicesc?
Știu că cel ce poartă crucea e apostol, mucenic,
Cavaler al Libertății? – Mai stați, oameni de nimic!
Odată, era și crucea simbol sfînt, simbol frumos;
Dar acuma, cine-o poartă, este Iuda lui Cristos.
Cine ia acuma crucea? Cel ce știe sugruma;
Sau acel ce-n cîmpul vrajbii mai mulți oameni va trăda.
Dar acei ce primesc semne de pe la mai mulți tirani,
Care, pentru și-n protivă sunt la cei dinții tîlhari,
Ăstora ce-am zice oară? – De vînzare, sau vînduți?
Și, la care dintre dînșii? Unuia, sau la mai mulți?
Cată orice stat să aibă un mijloc a răsplăti
Și, din contra, iar să aibă altele a pedepsi;
Însă trebuie gîndire spre a nu se profana
Nici pedeapsa, nici răsplata; trebuie a combina
Ca și una și ceilaltă să poată contribui
Oarecum ca să mai dreagă pe acel ce le-a primi.
Orice premiu de răsplată e căzut, e profanat
Cînd s-a dat acelor oameni care nu l-a meritat.
Idealul într-un premiu în veci prețurile-a dat:
Dafinii sunt buruiane cînd nu știi cin’ i-a purtat.
Se cuvine și pedeapsa tot așa a cumpăni,
Ca să fie cît și vina; trebuie a gîndi
Ca pedeapsa să servească oarăcum a corija,
A mai îndrepta morala, nu a o mai degrada.
În aceste argumente două neamuri izbutesc:
America pedepsește și inglizii răsplătesc,
Însă nici un stat c-al nostru n-a știut a se gîndi
Cum să-și strice el poporul. – Oară nu ne vom trezi!
Cel ce a furat găina e tot astfel pedepsit
Ca și cel ce tîlhărește toată viața nelipsit.
Cei ce-au jupuit poporul sunt tot astfel răsplătiți
Ca și cei ce-au servit țării ș-au știut a fi iubiți.
Sau, mai bine, chiar din contra, cei onești sunt exilați,
Și tîlharii-n capul țării onorați și lăudați.
Cînd ating această coardă, să mă crezi, mă revoltez
Și cînd văz c-așa-o să meargă, simț că mă înfiorez,
înțeleg c-ar fi mai bine să fiu ceva mai sceptic,
Să mă îndoiesc de toate și să nu mai văz nimic.
Un: știu și eu! sau: ce-mi pasă! să fie tot ce răspunz
La oricare întrebare, pentru orișice abuz,
Să mă-nchiz în vre o casă, și, pe gînduri rătăcind,
Să stau c-un poet în mînă, cînd dormind și cînd citind:
Pe-o hîrtie poleită fapte mari să născocesc,
Să scriu imnuri, dedicații la cei ce ne stăpînesc.
Să fac o apologie, să scriu un panigiric
Acestor pitici gigantici și l-alți oameni de nimic.
Dar ce faci cînd ăi un dimon care vine a-ți striga
Că prin rău se scoate răul, că nu trebuie-a arăta
Vițiul nici în părinte, c-ai nevoie să gonești
De aproape criminalul, ești silit ca să izbești
Pă tîlhar d-a drept în față; cum că, pentru un boier
Nu e altă îndreptare decît un Robespierre?
Viu să mă deschiz la tine; – poate că e un blestem!
O Idee ce mă roade, și, aceea ce mă tem,
Este frica cum că-n. Viață-mi n-o să văz a-și răzbuna
Aste trupe dezarmate! N-o să văz a se-nchina
Capetele pîngărite la opinci de muncitor;
N-o să văz săteanul nostru a-și fi el legiuitor!
Credința mea îmi spune că ast timp ne va veni;
Dar, pînă atuncea, oară, voi putea și eu trăi?
Nu cumva va fi târzie ca Mesia^[7] ce-așteptăm?
Nu cumva ne minte răul, ca să facă să-l răbdăm? –
Fie, căci pînă atuncea misia mi-o împlinesc:
Pînă cînd n-oi lua fierul, pana mea nu-mi părăsesc.

Note

1. „Nu liberele idei,
    Frumoasele, vinul,
    Vinul și frumoasele
    Cîntă tu, lira mea de aur.”
    P. Sutzos
2. grâce (fr.) – grație.
3. assiette (fr.) – farfurie.
4. Aceste vorbe sunt zise de consolul Minciaki care prezida la facerea Regulamentului organic (n.a.). În traducere: „Ce! și tu vrei să devii domn? Afară, afară! Altul va deveni domn, altul. O știu eu.”
5. montagnard (fr.) – muntean, denumire dată grupei membrilor Convențiunii care manifestau o poziție radicală.
6. mouchard (fr.) – spion.
7. Vezi Ioan Evanghelistul 14—15 (n.a.).