Ermitul
Ce geniu te împinse, om trist, nenorocit,
S-ajungi în astă stîncă unde cocoș nu cîntă,
Și cinele nu latră, și iarna își împlântă
Eterna-i locuință, și vara n-a răzbit?
Fugeai tu oari de lume, sau d-un dușman al tău?
Fugeai de tine însuți, fugeai de nedreptate,
Cătai să afli pacea și sînta libertate
Pe unde încă omul n-a-mpins veninul său?
Cu șoimii și cu vulturi ai vrut a locui?
Cu vîntul care geme, cu fiara ce mugește,
Cu fagi de cînd pămîntul, granit ce nu rodește.
Ți s-a părut mai lesne că poți a viețui?
Mîhnit ai fost, bătrîne, aci cînd te-ai oprit!
Sălbateca natură și stîncă scorboroasă,
Și peșterea ce urlă, și rîpa cea noptoasă
Au dat ecou mai blînd la sufletu-ți rănit,
Decît acele fețe de tot fără amor,
Decît acele inimi răcite în păcate,
Și sufletele-acelea, de patimi fericate,
Ce nu le-ating nimica, nimic nu le mai dor.
În peșterea-ți cea rece pămîntul s-a-ncheiat.
De doi bușteni e ușa de care e închisă,
Și patu-ți, așternutul, e un frunzar de tisă
Mai verde decît vara de car-ești depărtat.
O biblie ș-o cruce e-avutu-ți simbolic:
E Legea și credința. Din bolta cea negrită
Și verde d-umezeală, în vreme cumpănită,
Lovește-o picătură p-un lesped granitic.
E poate din izvorul ce trase Moisi;
E poate picătura ce-n boală-ți te adapă;
Te-adapă cînd e vifor și nu-ți poți căta apă;
Cînd cotropesc troienii și nu mai poți ieși.
E chiar un cronometru secund-a despărți;
Și cade, trist, ca lacrimi din pleopele sclaviei,
Ca orele fatale din mîna veciniciei
Ce omul le privește, dar nu le poate-opri.
D-aci tu poți mai lesne s-asculți pe Domnul tău.
Și acvila, ce-ațintă lumina cea cerească,
Va vîrfuri ce-ating cerul, va munți să locuiască;
Cîmpia-i prea departe de Creatorul său,
Și omu-al cărui cuget trăiește numa-n cer,
Ce fuge de mulțime, cînd încă o iubește,
Și oamenii cu cerul a îi uni voiește,
Își cată un Sinae la sîntu-i minister.
Și Crist se roagă-n munte la Tatăl-Creator.
Profetul află-n munte ce trebui să vestească,
Ce trebuie să crează și ce să nimicească;
Mîntuitorul lumii s-arată în Tabor.
Eu mă unesc cu tine: îmi place să privesc
Aceste vîrfuri albe, mai nalte decît norii,
Pe care schinteiază cîte odată sorii,
Ce din cîmpie-afundă deloc nu se zăresc!
Îmi place s-ascult rîul mugind într-un abis;
Îmi place-a privi brazii în formi de piramide,
Moliftul și cu tisa, ce malurile-nchide,
Ca tari cetăți în aer, spre cer numai deschis!
Îmi place s-ascult vîntul tunînd din mal în mal,
Îmi place să văz capra sărind din piatră-n piatră,
Îmi place s-aprinz zeada[1] pe o întinsă vatră
Și cerbul p-o sprînceană să-l văz fără rival.
Să stau la obîrșia gîrliții de cristal,
Mai rece decît gheața, și-n unda-i cea măruntă,
Să văz suind un păstrov și lostrița căruntă,
Mai iuți decît săgeata, pe piatra de metal.
S-ascult la paseri triste ce noaptea se deștept;
S-ascult tempeste[2] negre departe-ntărîtate,
Și prăvălind copacii, torente-nfuriate,
Și văile să urle de un potop ce-aștept.
Și trăsnete în cremeni izbind neîncetat
Să împle tot eterul de aburi de pucioasă,
Să surpe în prăpăstii o stîncă scorboroasă,
Să zbiere pe ea ursul de groază spăimîntat.
Și liniștit în mine, cînd preajma văz turbînd;
Mai liniștit, mai pacinic decît într-o cetate,
În care mii de condici și clase separate
Îmi spun că este pace, cînd tot eu văz gemînd.
Îmi place să-mi las gîndul să zboare neoprit,
Ca acvila măreață cînd stă o vijelie,
Ce-și ia-n eter avîntul, cătînd cu bucurie
în strălucitul soare din cerul limpezit.
Îmi place să-mi las gîndul să zboare nencetat,
Să zboare peste lume, s-absoarbă-n veci în sine
O faptă rea sau bună, s-o tragă toată-n mine,
Ca soarele bînd roua ce noaptea a vărsat.
Îmi place s-afund gîndu-n al timpului noian,
Al vremilor trecute, al celor ce-or să vie,
Și-n ele să renască ca într-o mare vie,
Cum spun că renasc vulturi în ape din Iordan.
Eu aș dori cu tine aci să viețuiesc,
Să-mpărtășesc cu tine și gîndul și vorbirea, –
Ast dar cu care cerul dotează omenirea,
Și care anticriștii pe buze ni-l zdrobesc.
Dar nu te văz, bătrîne! Tu poate c-ai pierit
Sub gheara vrunei fiare, cătînd cu ea-mpreună
Vro rădăcină moale, vro coaj-oricum mai bună
Ca să-ți rechemi puterea ce te-a fi părăsit.
Sau poate c-a fost timpul să vezi pe Dumnezeu
În față, căci eu aflu ca iarna că albiseși,
Și tremurai ca frunza, la schit cînd te iviseși,
Ca să-ți mai ceri tămîie; – ca moartea-erai de greu.
Oricum, ermit ferice, de încă ești p-aci,
Eu strig și-ți doresc pace; iar d-ai ajuns cu bine
În corul cel de îngeri, mă trage și pe mine,
Mă trage, căci e timpul a nu mă mai munci.