Ernani. Operă serie în 4 acte
Muzica acestii opere este una din compozițiunile maestrului Verdi sau, putem zice, singura care a plăcut mai mult publicului nostru și pe care o înțelege mai bine; cauza este că geniul celebrului maestro cînd a creat această delicioasă operă, a fost mai mult inspirat de accentele melodiei decît de acelea ale armoniei. Mai toate ariile au o coloare populară și romantică, o facilitate încîntătoare; nu e într-însa nimic scolastic, nimic profund, nimic din acele dificultăți surprinzătoare, tot e frumos, tot e suav, chiar masele armonice de la cor, orchestru, sunt compuse din cele mai dulci accente, din cele mai înțelese acorduri, și putem zice că această muzică a contribuit prea mult la întinderea famei muzicale a celebrului maestro, precum și la dezvoltarea gustului muzical al publicului.
Primadona Geanfredi, afară de vreo cîteva tonuri acute și care au făcut o impresiune neplăcută, a interpretat destul de bine partea muzicală a rolului donii Elvirii, deși pentru perfecta esecutare a acestii partițiuni s-ar cere o primă donă cu o voce mai bine condiționată. Ariile care au fost cu mai mult succes cîntate sunt:
Ernani!… Ernani, involvami[1]
și
Tutto sprezza ella d’Ernani
Non favella a questi corre,[2]
amîndouă din primul act. În jocul dramatic a avut mult natural și delicateță, prin urmare și succes.
D. Carlo Liverani a cîntat prea bine rolul lui Ernani, și daca n-ar fi scos din cînd în cînd cîte o notă răgușită, ar fi fost admirabil.
D. Steller, în partea dramatică a rolului lui Carol V, regele Spaniii, n-a lăsat nimic de dorit; dar în partea cantabilă a acestui rol a fost prea mediocru în raport cu ceea ce se cere pentru esprimarea ad litteram a acestei partițiuni baritonale, scrisă pe o estențiune și pe un volum de voce mai mare decît ale acestui artist. Cu toate transportele și puntaturile adoperate la mai multe din notele acute, tot a lăsat să se simță o deosebire însemnătoare între felul cu care a esecutat și forța ce urma să dea acestei părți, ca să fie interpretată cum se cade și să placă mai bine publicului.
D. Cesare della Costa, în rolul lui don Ruy Gomez da Silva, a fost bine în toate. Ca artist dramatic a susținut frumos, cu mult natural și cu multă demnitate, caracterul lui Silva, grande di Spania; ca cîntăreț n-a negligeat nimic ca să poată ajunge pînă la puntul de a esprima, după cum o cere arta muzicală, partițiunea acestui rol. Notăm însă cu părere de rău că cadența de la cavatina
Infelice e tu credevi[3]
este cu totul lipsită de simțul comun; saltul făcut de la octava basă la cea acută nu este decît un salt mortale, o sforță monstruoasă, și am dori ca să nu se mai repete fiindcă efectul ce-l produce, deși îndrăzneț, e neplăcut.
Orchestrul, corul, au mers prea bine pentru că au fost bine întonate, însă disciplina măsurei în esecutare tot s-a simțit în mai multe părți ale operii. Costumele sunt mai conforme cu epoca și locul decît cele cîte văzurăm pînă acum pe scena noastră. Manoperile decorurilor ar fi bine să se facă cu mai multă celeritate, fiindcă, așa precum s-au făcut pînă acum, strică mult iluziunea spectatorilor.