Evanghelia după Nichita

 

I. La început a fost cuvântul

1. În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploiești, printre sonde de petrol și rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea.
2. Mai târziu, după ce a învățat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viața, și, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.” (Antimetafizica, 1985, p. 183)
3. Aurelian l-a întrebat: “Ți-a fost vreodată rușine că te-ai născut în mahala?”
4. “Cum să-mi fie rușine? Ce, lui Iisus i-a fost rușine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus și Remus că au fost puși într-un coș pe apă și că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita. (Antimetafiziaca, 1985, p. 142)
5. Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui.
6. În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Și a rămas un înger toată viața.
7. Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aș fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgești?” (Respirări, 1982, p. 67)
8. Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuși vorbește în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până și gândul pietrelor”. (Ioan Grigorescu, Album, 1984, p. 27)
9. N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se considera trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”. (Ion Horea, în Album, 1984, p. 236)
10. Se căsătorește, divorțează, se căsătorește din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificația de contract.
11. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiți prieteni, și nu întreprinde nimic ca să obțină o locuință proprie. Discută și bea nopți întregi, pentru a o lua dimineața de la capăt.
12. Călătorește în străinătate și își face prieteni pretutindeni.
13. Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestațiile - câte mai apar - nu reușesc decât să i-o sporească.
14. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăiește la o scenă deschisă. Mănâncă și bea în văzul tuturor, iubește în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor. (Alex. Ștefănescu, 1986, p. 28)
15. Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conștiință, pe care o arunca structura materiei. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
16. Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizație a cuvintelor, așa cum există o civilizație a materiei organizată în cristale.
17. A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizații. În caietele sale stă scris:
18. “Ca și animalele, cuvintele se înmulțesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite.
19. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânțează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
20. Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile și l-a îndoit ca o coardă de lumină.
21. Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă - de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”. (Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
22. Din acel moment, el însuși s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.

II. O fântână de iubire

1. Discipolul său favorit, Aurelian, povestește: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.
2. Și nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puțin și să împartă atât de mult.
3. Nu am văzut decât puțini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubește el și care să-și ajute confrații atât de mult cum îi ajută el”. (Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)
4. Nichita a respectat cu sfințenie porunca : Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.
5. De la Băieșu citire: “El era un om atât de generos încât se simțea în stare să strângă în brațe toți oamenii pământului. Îi iubea pe toți.
6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: își iubea confrații. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi și - lucru surprinzător - îi iubea pe poeți”. (Ion Băieșu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)
7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în față”. (Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
8. Se spune că revărsa din El atâta lumină și atâta bucurie, atâta magnetică speranță, încât, rând pe rând - chiar și cei ce nu-l iubeau îndeaproape - se întorceau de la El mai bogați, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înțelepți”. (Constantin Crișan, în Album, 1984, p. 227)
9. “În țara asta e loc pentru toți poeții!” se mira Nichita de gelozia și răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,
10. întinzându-le și celălalt obraz, și despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toți i-a iertat.” (Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)
11. Ioana a zis: “Cred cu încăpățânare că a fost unul dintre acele nobile ființe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Și avea generozitatea învingătorului”. (Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)
12. Nu puțini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioșii. “Și mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.
13. Îi repugnau asemenea lucruri și nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialicește”. (Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)
14. În înțelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în fața durerii și să se întristeze în fața bucuriilor, știindu-le trecătoare. (Nicolae Dragoș, în Album, 1984, p. 320)
15. Pe toți i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stânjenirea omului delicat căruia-i repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care știe că prietenie cu de-a sila nu se poate.
16. Dar zâmbetul lui mai însemna și detașare. O superbă detașare a omului care se cunoaște, care-și cunoaște forțele, forțe ce trebuie închinate artei, gândului care doare și cuvântului adresat oamenilor. (Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)
17. Cei apropiați mărturiseau că “el nu avea toate acele griji domestice și meschine ca noi toți ceilalți”. (Marin Mincu, Album, 1984, p. 239)
18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”. (Nicoale Dragoș, Album, 1984, p. 320)

III. Opera sa mărturisește

1. Student fiind, s-a dus, emoționat, la Ion Barbu. Marele poet-matematician i-a cerut să-și deșarte buzunarele. “Acuma hai să ne împrietenim cu manuscriptul”, a zis, citind și recitind cu glas tare poeziile palidului ploieștean.
2. În final, a rostit stupefiat: “Se vede că iubești poezia, dar, dragul meu, ascultă-mi sfatul: lasă-te! N-ai nici o picătură de talent, dar știi, niciuna..” (Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 405)
3. Nichita n-a fost dezamăgit și nici nu s-a supărat pe bătrân. L-a iubit în continuare tot restul vieții.
4. După tainice și lungi experiențe în laboratoarele alchimiei, căutând piatra filosofală, Nichita a descoperit secretul transformării cuvintelor în poezie.
5. Preoții templului îl întrebau: “Ei, ce vezi, spune-ne, spune-ne!” “Văd cuvinte”, a răspuns Nichita. “Spune-le, spune-le”, l-au îndemnat preoții. Dar el a tăcut sub ciocârlii ca și-nainte. (Ce?, vol. Necuvintele, 1969)
6. Avea de învățat și limba îngerească, limba în care cuvintele se leagă între ele după regulile unei gramatici inedite. (Eugen Simion, O neasemuită vorbire, în Album, 1984, p. 244)
7. Dar n-a fost de-ajuns. Pentru ca opera sa să dureze, avea nevoie de o jertfă pe care să o îngroape la temelie, după cum săvârșise ritualul un alt meșter de mănăstiri.
8. De aceea, imaginile sale poetice au fost însuflețite cu prețul pierderii vieții sale personale. Condeescu depune mărturie:
9. “El a acceptat să «moară» încă din timpul vieții, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranța de a supraviețui spiritual prin creația sa, care-l va renaște perpetuu…” (Alexandru Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 33)
10. Abia atunci a cutezat să strige: “Te iubesc, prezent al vieții mele”. Și strigătul i s-a desfăcut în comete. (Îndoirea luminii, vol. Dreptul la timp, 1965)
11. Cuvintele lui s-au desfăcut în silabe și în litere. Nichita povestește: “Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, și o ridicam sus, în dreptul ferestrei.
12. Îi vedeam scheletul subțire de hipocamp, și, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor literelor lumii”. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
13. Biograful său, Condeescu, scrie: “Prezența sa se identifică cu însăși starea de grație uluitoare și fascinantă,
14. căci omul trăia permanent întru receptarea tensiunii poetice transformând prin metaforă lumea reală în miracol, făcând-o mai amplă și mai plină de mister, deplasându-i limitele, conferindu-i măreție”. (A. Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 28)
15. Nu încape îndoială: “Opera sa mărturisește și va mărturisi pentru el în veac”. (Neculae Crișan, în Album, 1984, p. 285)
16. “Uneori, rareori, Poezia se face om pentru a cunoaște, în carnea și sângele său, în nervii săi, trăirea condiției umane”. (Paul Georgescu, în România literară, 15 dec. 1983)

IV. Arhanghel citadin

1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu și un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger și am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la față, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminție și nici măcar peste tagma poeților. Ci a fost “regele căpșunilor și al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotnițe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”. (Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”. (Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriți de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”. (Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământești, pentru că el coborâse între noi…”. (Iulian Neacșu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziș la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobișnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creștetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralități distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozități irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic și ironic, prezent printre vitrine și automobile, la redacții și la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viața n-au dispărut…” (Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învățător ce era, Hristea i-a învățat pe adolescenți mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu brațul de curenți, mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare, adolescenții nu l-au dezamăgit. (Adolescenți pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciții, mersul a devenit o obișnuință. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada și calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca și Iisus mă plimb pe ape”. (Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituț, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioșii la biserică, (Gh. Pituț, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriță spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim și s-o ascultăm”. Ca o rugăciune. (Constantin Chiriță, în Album, 1984, p. 225)

V. Învățătorul

1. Spre sfârșitul vieții, a devenit Învățător. De la Aurelian citire: “Nichita, în ultima vreme, se numea singur «antrenor de îngeri» și încerca să formeze cât mai mulți poeți. A fost un mare pedagog de poezie”. (Aurelian Titu Dumitrescu, Album, 1984, p. 234)
2. Însă tot în acest timp, mulți îl iscodeau. Unii îi puneau la îndoială talentul, pizmuindu-l pentru harul cu care a fost binecuvântat.
3. Alții îi cercetau înțelepciunea pentru a se hrăni cu aceasta. Și mai erau alții, fariseii, care îl ispiteau, crezând că se va poticni și îl vor pierde.
4. Dar răspunsurile lui aveau o tărie care îi înspăimânta pe cei care îl iscodeau. Și toți se întrebau de unde vine aceasta, fără să se găsească un răspuns pe măsură.
5. Odată, pe când plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte, iar deșertul se umplea de lei și de plante,
6. un bărbat din mulțime l-a întrebat: “Cine este Dumnezeul tău, Nichita?”.
7. Hristea a răspuns: “Nici eu nu știu bine. Știu doar că el începe cu sine și se sfârșește cu sine. Mai știu că nu-l vestește nici o aură și nu-l urmează nici o coadă de cometă.
8. Din el nu străbate în afară nimic. De aceea nu are chip și nici formă. De văzut nu se vede”.
(Elegia întâia, 11 Elegii, 1966)
9. Altcineva s-a ridicat și a întrebat: “Omul este plămădit de Dumnezeu din lut?”
10. Plimbându-se printre oameni, Hristea îi privea printr-o prismă de culoare albastră: “Henry Coandă a spus că omul este un accident hidraulic. Eu vin și zic: omul este un accident al luminii”. (Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
11. “Dar lumina?”. “Lumina?”, a spus Nichita. “Întunecați întunericul și veți găsi porțile luminii”. (Soclul pentru punct,Respirări, 1982)
12. Un gladiator l-a cercetat: “Există un singur Dumnezeu sau nu?”
13. Nichita l-a apostrofat: “Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde ochiul, pentru că vor aduce și-ți vor așeza în orbită un zeu”. (Elegia a doua, getica, vol. 11 Elegii, 1966)
14. Mulțimea se minuna de răspunsurile Învățătorului și se făcea noapte și-apoi zi și nimeni nu cuteza să plece.
15. “De unde vine înțelepciunea?”, a întrebat o adolescentă.
16. Așezându-se pe un butuc de lemn, Nichita a zis: “A fi înțelept înseamnă a stabili o ordine în mijlocul absurdului”. (Temporara suprimare a absurdului, în Respirări, 1982)
17. “Spune-ne, Învățătorule, tu cine ești? Ești Mesia?”, îl rugau discipolii săi.
18. “Prin faptul că sunt, lumea este”, a spus dintr-o răsuflare Nichita. Cuvintele sale au agitat mulțimea. Dar el a continuat:
19. “Prin faptul că văd, lumea se lasă văzută. Prin faptul că simt, lumea se lasă simțită…”
(Înavuțirea lucrurilor, în Respirări, 1982)
20. Un bătrân din apropierea lui l-a tras de pulovăr: “Și ce ai inventat?”
21. “Știința pe care eu am inventat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografie, adică scrierea cu tine însuți.
22. Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii adică. Speranța secretă a celui care există, adică.
23. Pricina secretă de a exista a celui care există, adică”. (Hemografia, Respirări, 1982, p. 66)
24. “Tu, care le știi pe toate, spune-ne cum e dincolo de moarte?”, a întrebat un bărbat sorbind dintr-o cupă cu vin.
25. “Am să vă spun ce cred. Luminiscența putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gânduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat.
26. Mai târziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naștere și starea de după moarte”. (Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
27. Deși se bea vârtos, butoaiele de vin parcă nu se goleau. Cineva a întrebat: “Trebuiesc crezute visele?”
28. “Nu”, a răspuns Nichita. “Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca și vinurile bune, degustate, niciodată cu un alt gând în cap, decât acela al soiului de viță de vie din care au fost trase”. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
29. “Și-atunci cum putem cunoaște viitorul?”, l-a întrebat un tânăr.
30. “Nu știu voi cum îl veți cunoaște”, a zis Nichita. “Mie viitorul mi se înfățișează sub forma unei vorbiri pronunțate de niște guri cu mult mai perfecte decât ale noastre”. (Omul-fantă, 11 Elegii, 1966)
31. Un preot s-a ridicat în picioare și a zis: “Dacă e așa, vin și întreb: putem cunoaște și noi, oamenii, prezentul, trecutul și viitorul? Deci totul? Deci Adevărul?”
32. Abia în acel moment mulțimea băgă de seamă că Învățătorul ezită.
33. După un minut de tăcere, Nichita a zis: “Unul dintre vechile mituri ale gânditorilor este acela de a descoperi adevărul într-o singură cifră.
34. Vă amintesc mitul foarte frumos și foarte vechi, mitul literei Aleph, care reprezintă nu numai făptura omului, dar, totodată, reprezintă punctul din Univers în care, dacă ești plasat, realizezi tot Universul în mod global”. (Realul social și realul estetic, Respirări, 1982, p. 115)
35. Spunând toate acestea, Hristea s-a ridicat și a ieșit din pustie împreună cu discipolii săi.
36. Pe când a rămas singur, s-a întrebat: “Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind și eu, și pentru cine?” (Somnul și trezia).

VI. Pildele lui Nichita

■ Pilda diviziei de cavalerie
1. Într-o noapte, pe când se punea țara la cale, cineva a pomenit și de venirea, eventuala venire a unei armate extraterestre, care va hotărî asupra soartei neamului omenesc.
2. Nichita a întrebat: “Poți oare să crezi că aș ridica arma? Aș ridica dorul de dragoste”.
3. Și a continuat: “Niște prieteni de ai mei, care se pricep și în chestii politice, ca și în strategie militară, găsesc că a fost ridicolă divizia poloneză de cavalerie, care s-a ridicat contra nemților.
4. Se înțelege că au fost zdrobiți și caii și călăreții, dar spune-mi, este asta o greșeală militară, este o greșeală sufletească?
5. Până astăzi și în vecii vecilor nu se va uita mândria diviziei poloneze de cavalerie în fața tancurilor. De mult au ruginit tancurile, și tanchiștii au ruginit, dar divizia de cavalerie a rămas frumoasă, cum e frumos primul vers din Iliada”. (De ce suferă poeții, în Album omagial, 1984, p. 89)

■ Pilda hoitului de câine
6. Pe când ținea o disertație despre distanța dintre gură și hrană, Nichita a zis:
7. “Iată cu câtă violență este resimțită această distanță (dintre gură și hrană) într-un mit isusiac conservat într-un agrophon islamic:
8. «Într-o zi, pe când mergea cu apostolii lui, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: Grețos mai duhnește câinele acesta!
9. Dar Iisus zise: dar cât de albi sunt dinții lui!» (în Respirări, 1982, p. 64)

■ Pilda evangheliei după Tomas, descoperită în Egipt
10. Altădată, cineva l-a întrebat: “Câte cărți ai publicat până în prezent?”
11. Nichita a răspuns: “Nici una! Poate dacă am să izbutesc să traduc un text apocrif al evangheliei descoperite de un țăran egiptean în Egipt, după divinul Tomas, într-o bibliotecă găsită într-o oală în formă de papyrus, poate, în fine, aș debuta și eu cu o carte în limba română”. (în Album, 1984, p. 82)

■ Pilda casei pe care nu o vei zidi niciodată
12. Altcineva s-a ridicat și a spus: “Există un vers definitoriu, cred, pentru travaliul oricărui poet. Versul e scris, desigur, tot de un poet pe care-l știm și-l vom recunoaște citindu-l: «O boală învinsă e orice carte». Ce părere ai despre acest vers?”
13. Fără zăbavă poetul a răspuns: “Of… Doamne!... așa-i. E tocmai cum zici și domnia ta, cu atât mai mult cu cât cel care a împlinit 40 de ani și nu și-a făcut casă, nici nu-și va mai face”. (Album, 1984, p. 83)

■ Pilda copacului plin de păsări
14. În altă împrejurare, un cititor superficial de poezie a întrebat în batjocură:
15. “Și voi, poeții, o să mai cântați acum Luna? Ce-o să mai faceți voi după ce Luna va fi populată de oameni?”
16. Hristea a întrebat la rândul său: “Un copac singuratic e mai emoționant oare decât un copac plin de păsări?” (Respirări, 1982, p. 39)

VII. Ridicarea la cer

1. După ce a vizitat Heracleea Lyncestis, curtea de demult a regelui Filip al II-lea, a ajuns la Stip, Astibo cel antic, în Makedonia.
2. Titus, martor al acelei călătorii, spune: “A doua zi Poetul m-a rugat să-l însoțesc în cetate, la o plimbare fără scop. Sau, dacă îmi amintesc bine, exista unul: spera să găsească în drum o farmacie de unde să poată lua un leac împotriva durerilor ce-l încercau.
3. Oamenii se uitau la el cu interes, poate că unii îl văzuseră în ajun (…), alții intuiau că în fața lor se află un om deosebit.
4. Nichita m-a întrebat: «Câți ani sunt de când ți-am sărbătorit prima carte?», «Cincisprezece», am răspuns eu. «Atât de mult?», s-a mirat el. «O, eu mă pregătesc acum să fac cincizeci», a mai adăugat.
5. Apoi, uitând de lumea care trecea de o parte și de alta, a îngenuncheat în fața muntelui din fața cetății spunând acele vorbe pe care nu le-am uitat și nu le voi uita niciodată: «Doamne, de ce ne lași atât de puțin în această Irealitate?»”. (Titus Vâjeu, Adolescent pe viață, în Album, 1984, p. 356)
6. Altă dată a implorat: “Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp”. (Viața mea se iluminează, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
7. Se întorsese de la nunta din Drobeta. Peste plămânii lui s-au așezat bolovani. A băut un ceai, dar bolovanii nu s-au dizolvat.
8. A șoptit: “În curând voi fi îngăduit de prieteni, de dușmani și voi schimba planeta”.
(Mă asemui cu un copac, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)
9. Speriați, cei din preajma sa au chemat Salvarea. A zâmbit și le-a spus: “Liniștiți-vă. N-am unde să mor. Moartea este populată de ființe”. (Elogiu, vol. Obiecte cosmice - Alfa, 1967)

*

10. A murit, într-un decembrie lăptos, în camera de gardă a unui spital de urgență. La ora 2.00 noaptea, în data de 13, medicul l-a întrebat: “Respirați mai bine?”
11. Nichita a silabisit: “Res-pir”. Și sufletul său s-a ridicat la cer, iar trupul se pregătea să ia drumul țărânei din care s-a născut. (Album, 1984, p. 406)
12. Nu trecuse mult de când, iscodit de Aurelian, Nichita mărturisea: “Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotă. Câteva cuie, un lemn bătut în pieziș, un adolescent acolo, două-trei femei plângând și un puști pierind din vederi îngrozit de natura lucrurilor”. (Antimetafizica, 1985, p. 340)
13. La început discipolii s-au întristat, iar apoi au refuzat să dea crezare zvonului: “A murit Nichita Stănescu…? Dar e o imposibilitate! Logică și ontologică”. (Dumitru Micu, în Album, 1984, p. 238)
14. Altul a exclamat: “Nichita, tu nu ai murit, nu mori și nu vei muri!” (Dionisie Duma, în Album, 1984, p. 230)
15. Apoi au început să vorbească despre sacrificiul lui: “Simt și cred că Nichita Stănescu a fost produsul celui mai sublim-paradoxal capriciu pe care spiritul de creație cosmică îl săvârșește doar din când în când în rândurile speței umane.
16. Anume nutresc strania convingere că acest intangibil spirit creator, cu trufașă și imprudentă dăruire, l-a plăsmuit pe Nichita numai și numai din iubire, numai și numai pentru iubire.
17. Ce i-a fost dat lui Nichita să fie de pe urma divinului blestem genetic, iată, cred, enigma veșnică, asupra căreia cei cu adevărat fascinați de geniul său se vor apleca…
18. Nichita-omul nu mai este printre noi…
19. Avem tragica revelație a faptului că n-am fost nici pe departe la înălțimea sacrificiului din și prin iubire făcut de el pentru noi toți, cei de azi, și pentru cei ce ne vor urma de-a lungul veșniciei”. (Nicolae Ciobanu, în Album, 1984, p. 224)
20. Alții au cutezat mai mult, precum Simion, care l-a numit Unul Singur, fiindcă el murise într-un accident de mașină pe Valea Prahovei, dar Hristea l-a readus la viață:
21. “Domnul Unul Singur (Nichita Stănescu) a încălcat toate legile pământești și (…) a fost (…) Poetul, Preotul, Medicul, Psihiatrul și Hristos, fiul lui Dumnezeu, care pătimește (precum spune legenda biblică) pentru aproapele său”. (Simion Pop, în Album, 1984, p. 345)
22. Când s-au împlinit 40 de zile, părintele Galeriu a oficiat o slujbă la biserica Silvestru pentru pomenirea sufletului celui care a fost Stănescu Nichita Hristea.
23. Biserica s-a umplut de versuri mirene, iar Tomozei și-a amintit că Nichita a murit nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare… (Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 409)