Evreul
| Evreul. (Amintire) de Traian Demetrescu |
Acum douăzeci de ani.
Într’o stradă mărginașe, fără arbori, în dosul unei biserici vechi, trăia evreul Samuel, singurul geamgiu al orașului. Era bătrân, epileptic și surd. Nevasta lui murise de câțiva ani; își împărția singurătatea și urîtul cu Lea, fata sa.
Locuința Evreului se intocmia dintr’o cameră de culcare, cu tavanul scund, luminată de o fereastră mică, pe unde lumina pătrundea ca o privire sfioasă și bolnavă; mobilată cu două paturi, o masă de brad și câteva scaune de paie. Alături era cuhnia, o vatră afumată și întunecoasă. Pe dânsa, aproape necurmat, fumegau, sub cenușe, crâmpeie de lemne verzi. În curte, prejmuită cu un gard de nuiele, nici o pasăre, nici un dafin, nici chiar un câine. Ierburile sălbatice se agățau de stâlpii gardului cu melancolia unor brațe desnădăjduite.
Soarele aruncă peste acoperișul de șindrilă al casei note vesele de lumină; păreau surâsuri tinere pe un chip bătrânesc. Ploaia însă, după ce inoroia curtea, lăsă în jurul strașinelor un frig umed și trist.
Iarna, sub nămeți, casa avea înfățișarea unei vizuini din timpuri primitive, pe lângă care ți-ar fi fost teamă să treci.
În fiecare zi, Evreul colinda prin ulițele târgului cu tolba de geamuri în spinare. Lea se închidea în casă, zăvoria ușa, lucra, făcea rugăciuni și pregătia cina. Pe masă, aproape sdrențuit de vechiu, se află Talmudul, o carte pe care o citia adeseori bătrânul. Ea nu cunoștea slovele, dar le privia ca pe niște imagini tainice. Și mai ales, cum Talmudul era scris în limba ebraică, paginile aveau o fizionomie mistică.
Rareori, singuratica fată începea să cânte fragmente din imnuri religioase, auzite de la preotul Sinagogei. Glasul său, tânguitor și simplu, era naiv ca o poveste. Imnurile acelea aveau pentru sufletul ei binefacerile unei mângâieri, unei prietenii...
Ea înțelegea într’un mod vag că dincolo de casa lor e lume, e sgomot — dar se sfia să înțeleagă mai mult.
În toată firea ei sălbatică crescuse floarea singurătății; trăia ca o sensitivă într’o seră. Și aproape instinctiv, ghicia că în lume ar fi fost străină. Tatăl său, povestindu-i într’o noapte izgonirea Evreilor din Ierusalim, o făcea să înțeleagă că Dumnezeu n’a voit să le mai dea o țară, și de atunci au rămas pribegi pe pământ.
În ochii ei mari și albaștri — două stele triste sub cerul palid al frunții — lucia afund melancolia ereditară a neamului, melancolia celor fără patrie.
Mai totdeauna Evreul se întorcea din târg obosit și abătut. Câștigase puțin: creștinii îi spuneau că lucrează scump, că e un șarlatan și nu-l chemau decât târtanule!
Pe drum copiii îl batjocoriau, imitau behăitul caprelor, pentru a-și râde de barba lui, se repeziau să-l apuce de perciuni, asvârliau cu pietre într’însul.
Trecătorii făceau haz: era spectacolul zilnic al târgului.
Evreul tremura, își grăbia pașii, se opria câte odată să-i amenințe cu ciomagul, caută să se strecoare prin ulițe pustii.
Lea știa toate acestea; i le povestia bătrânul plângând. Copila, la rândul ei, spunea că băieții popei dealături s’au uitat prin geamul ferestrei, i-au spus vorbe rușinoase și-i arătau mereu cu degetele semnul crucei.
După cină se culcau amândoi tăcuți și înfricoșați.
Preotul istorisia vecinilor cum, în dimineața trecută, sfârșind vecernia, iese afară din biserică, și dă cu ochii de Evreu, căzut la pământ, svârcolindu-se și făcând spume la gură. Cei cari îl ascultau erau înmărmuriți.
Evreul, voind să treacă prin curtea bisericii, pentru a ieși la drum, în fața unei cârciumi, fusese apucat de o criză epileptică.
Preotul încredința pe oameni că acest Evreu trebuia alungat de lângă biserică; era o profanare locuința unui Jidan alăturia de un locaș sfânt. Alții adăugară că boala lui ar putea să le sperie femeile și copiii.
Dar trebuiau să mai aștepte : Evreul plătise chiria casei până la toamnă.
O vară întreagă erau nevoiți să-l mai îngăduie.
Seara, copiii auziau dela părinții lor vorbe rele despre Evreu.
E în noaptea Paștelui.
Către zi, creștinii ies dela biserică. Ivirea dimineții are o seninătate solemnă, e ca decorul unui epilog măreț.
Băieții preotului, în înțelegere cu alți camarazi, s’au vorbit să pue foc la casa Evreului. Vor face mult haz ...
Furișându-se, cu lumânările aprinse, unul dintre ei s’apropie de fereastra care dă în stradă. Perdeaua e lăsată: întuneric și liniște. Cei dinăuntru dorm adânc.
La un semn, toți sar gardul și intră în curte. Au în brațe maldăre de paie și cârpe muiate în gaz. Câțiva se ridică pe spinarea celorlalți, ajung cu mâna strașinele uscate și vechi, vâră înăuntru paiele, cârpele și dau foc. Apoi se împrăștie. După săvârșirea crimei, toți se înfricoșează deodată și simt nevoia de a se ascunde.
Trece puțină vreme. Un fum negru și gros începe să izbucnească printre despicăturile strașinilor, și fâșii imense de flăcări se ridică în aer...