Existență solitară
Ploaia măruntă mă afundă în visări,
târziu, lătratul unui gând e o bătaie în ușă
și te alungă din mine.
Peste margini de suflet e atâta întuneric
și luna se teme de oglinda lacului.
Lumină crispată ai fost tu
peste cămări din solitudinea mea.
Ce sinistru vestește pendula
încă o zi!
De atâta suferință cerul s-a chircit
și plouă cu pene de îngeri
peste orașul îmbătrânit.
Pășesc pe străzi
și încerc să număr frunzele care cad
prin imensa mea singurătate.
Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor. |