Fîntîna Doamnei

 

Zice că pe timpul lui Ștefan cel Mare locurile, unde se află astăzi mănăstirea Dragomirna și satele Mitocul Dragomirnei și Lipovenii, erau toate împănate cu păduri de fagi, paltini, carpeni, mesteceni, ulmi și stejari, iar unde și unde se aflau printre dînsele și cîte o poiană de o frumusețe rară.

Și fiindcă locurile acestea nu sunt tocmai tare departe de orașul Suceava, iar aerul dintr-însele e foarte curat și sănătos, de aceea locuitorii Sucevei și mai cu samă boierii de divan și cei de pe lîngă curtea domnească ieșeau foarte adeseori în duminici și sărbători la primblare în aceste părți. Și unii ieșeau în trăsuri, alții călări, cei mai mulți inși însă pe jos, adică care cum îi plăcea și cum putea.

Cu deosebire însă la întăi mai, adică în ziua de Arminden și la duminica mare vedeai sute de inși, tineri și bătrîni, bărbați și muieri, feciori și fete, toți îmbrăcați sărbătorește, ieșind ca un roi de albine din Suceava și îndreptindu-se spre locurile acestea. Și unii luau miei fripți, copturi și alte mâncări cu dînșii, alții feliurite vinuri și lăutari, și după ce ajungeau la starea locului se puneau pe iarbă verde la umbra arborilor, întindeau bucatele și vinul pe fețe de mese și-apoi prindeau a mânca, a bea și a se veseli. Iar după ce se săturau de mîncat și de băut se apucau de joc, care de multe ori dura pînă după miezul nopții, cînd se-nturnau apoi cu toții spre casă.

Cînd țara era în liniște și pace, cînd neîmpăcații și-ncărnații săi dușmani n-o amenințau cu pustiirea, atunci se zice că chiar Ștefan-vodă, singur, nu odată, ieșea la primblare în aceste părți ca să mai uite de cele griji, ce-l frămîntau, și mai ales ca să bee apă din izvoarele cele minunate ce se află într-însele. Căci trebuie să știți, că apa din izvoarele acestea era, ca și acuma, vestită de bună și sănătoasă. Și Ștefan-vodă tot timpul, cît petrecea în Suceava, nu bea nici cînd altă apă, ci numai din izvoarele acestea, pentru că apa din Suceava era și pe atunci tot așa de rea, ca și-n ziua de azi. Și cînd avea timp, nu se mulțămea numai cu atîta, că i se aducea de această apă de băut, ci se ducea ca el singur, cu mîna sa, s-o scoată și s-o bee la starea locului.

Însă nimărui nu-i plăceau aceste locuri frumoase așa de tare, ca Doamnei Ileana, soția lui Ștefan cel Mare, nimene n-avea o atragere atît de mare de a ieși așa de des la primblare pe locurile acestea, ca dînsa. Și mai cu samă îi plăcea ei foarte mult de-a petrece într-o poieniță răsfățată și presurată cu tot feliul de flori, care se aflau în partea despre miazănoapte a mănăstirii de astăzi…

Și fiindcă pe timpul acela, macar că erau mai multe izvoare, din care curgea o apă limpede ca lacrima, rece ca ghiața și foarte bună de băut, nici unul nu era îngrijit cumsecade, ci cum le-a lăsat Dumnezeu, de aceea a pus ea oameni ca să curățească și să îngrijească izvorul din poeniță unde petrecea ea mai adeseori și din care izvora cea măi bună apă, să facă un fel de fîntînă dintr-însul, și după aceea să-l zidească și să-i puie disdelele și-un acoperămînt de lespezi deasupra.

Și oamenii puși, cum a spus, așa au și făcut. Și de-atuncea izvorul acesta, care se poate vedea și astăzi, a început a se numi Fîntîna Doamnei. Și tot așa se numește el și acuma. Și nici o apă nu e așa de limpede de rece și de bună la băut, în toată împrejurimea, cum e apa din acest izvor !