Făcătoare de minuni...
Am cumpărat de la un anticar cu toptanul, pe câțiva gologani, un vraf de cărți vechi, toate desperecheate și hărtănite. Bănuiam că între atâtea mardale de tipar, avariate de câte și mai câte împrejurări, tot se găsește poate ceva interesant; asemenea, într-o ladă de gunoaie se-ntâmplă să găsim un crâmpei de sârmă, un nasture sau măcar cine știe ce lucru de nimic, care să mai poată fi-ntrebuințat la ocazie cu folos...
Omule, nu desprețui lucrurile fie cât de nensemnate! Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume, și, uneori, nevoia rară de o clipă acordă un preț exorbitant la un lucru nesocotit cu desăvârșire în împrejurările comune ale vieții... Un ac cu gămălie... Ce valoare poate avea un biet ac cu gămălie?... Și totuși un ac cu gămălie poate salva onoarea tânărului gentleman care, în mijlocul unui bal high-life, se pomenește trădat de un nasture prea slab cusut tocmai acolo unde trebuia cusut mai trainic...
Dar să lăsăm altora, mai preparați pentru aceasta, sarcina de a filosofa despre valoarea lucrurilor și nevoile oamenilor, și să ne întoarcem la vraful nostru de vechituri zdrențuite, unde, în câteva foi răzlețe din cine știe ce carte, găsim rândurile de mai la vale (scrise, foarte probabil, de un dușman al preoțimii și călugărimii catolice), care sperăm că vor face pe cititorul nostru să petreacă două-trei momente. Iată...
Pretutindeni în Italia se află pe la biserici moaște sfinte, care toate sunt, firește, autentice. Ar trebui un catastif enorm ca să le poți înșira anume pe toate... Să lăsăm dar moaștele și să trecem la icoanele făcătoare de minuni, tot atât de numeroase. Una dintre acestea se află la Florența în strălucita biserică numită Annonciada — adică Buna-vestire. La această vestită icoană, lume după lume aleargă de se-nchină și se roagă pentru fel de fel de păsuri — unele care nici duhovnicului mai aspru nu i s-ar putea spune. Să vedem de unde a-nceput faima icoanei făcătoare de minuni...
Se povestesc despre aceasta următoarele.
Odinioară, au chemat părinții din mănăstirea de care ținea biserica pe un zugrav tânăr cu nume și l-au însărcinat să le facă icoana fecioarei, după cum arată datina de la Roma că se afla Maria când i s-a înfățișat îngerul trimis a-i aduce o floare de crin și vestea cea de bucurie — adică stând îngenuncheată în cămăruța ei și citind proorocirea lui Isaiia. Zugravul s-a pus pe lucru, și-ncet-încet a isprăvit toată icoana, afară de obrazul fecioarei, pe care, lăsându-l să-l facă la urmă, nu-l putea nemeri cum credea el că trebuie, deși îl muncea mintea în toate chipurile.
Astfel, muncind, de dimineață până seara, zi după zi, deznădăjduit și zdrobit de osteneala minții, a adormit, acolo în biserica unde lucra, pe scaun în fața icoanei neisprăvite. Și a dormit așa cât o fi dormit, și pe urmă deodată s-a deșteptat, și ce să-i vază ochii? Minune! Chipul fecioarei era zugrăvit gata, frumos și strălucitor de sfințenie cum și-l închipuise el și nu-l putea face, ba chiar și mai și.
Aiurit de așa minune, a dat fuga gâfâind și le-a povestit părinților și fraților din mănăstire că, pe când el dormea dus, un înger trimis din cer venise și, cu putere dumnezeească, desăvârșise icoana, cum un muritor n-ar fi putut face. Părinții și frații merseră degrab să vază icoana, și după aceea alergară care-ncotro prin toate unghiurile cetății, să vestească lumii minunea. Îndată, firește, s-a pornit lumea din toate părțile cetății și au dat năvală toți cu toții să vază fiecare cu ochii lui, de aproape, icoana cu chipul fecioarei zugrăvit de un înger trimis din cer. Și de-acolea, ține-te! s-a pornit la sfânta mănăstire râul pomenilor, și curge și curge până-n ziua de astăzi, și cât lumea n-are să sece.
Pădure fără uscătură nu se poate... Între atâta lume credincioasă, s-au găsit și lepădați de cele sfinte câțiva, care au bârfit. Unii au spus ca zugravul a mințit, ori ca să se arate lumii ca un om iubit de Dumnezeu, ori ca să mai câștige ceva de la călugări, cărora nu puțin folos le aducea minunea. Alții au spus că desigur zugravul, fiind cam după masă, o fi adormit și, pe când dormea el, vreun călugăr meșter a zugrăvit chipul Fecioarei. Alții au adăogat că dacă s-ar fi coborât în adevăr un înger din cer, acela neapărat ar fi făcut ceva mai de seamă; pe câtă vreme chipul zugrăvit în somnul zugravului este tot așa de slăbuț ca operă de artă ca și tot restul icoanei.
Oricum, papa de la Roma, auzind despre acea minune și despre ce bârfesc câte unii lepădați de cele sfinte, au proclamat că povestea zugravului este adevărată și au aruncat blestem asupra acelora cari o puneau la-ndoială. Astfel, câtă vreme Toscana a fost mare ducat, la Florența, capitala ei, marele-duce mergea în toate serile la slujba bisericii cu icoana făcătoare de minuni. Acolo mergeau toți străinii să vază curtea marelui-duce. Acesta făcea regulat pomeni săracilor grămădiți la intrarea bisericii, și cari, pe cât se spunea, erau oameni cu dare de mână; dar firește seara se-mbrăcau în zdrențe și venea fiecare să-și apuce locul, luat cu chirie de la mănăstire; așa că vreun cerșetor străin nu se putea apropia de Buna-vestire.
Pentru a se întări în mintea lumii și mai bine credința, icoana fecioarei a făcut odată o minune, despre care până-n ziua de astăzi încă se mai vorbește în toată Florența, și care trebuie povestită, fiindcă-n adevăr e mare.
Un gentilom dintr-o strălucită familie florentină, după ce avusese o stare însemnată, pe care o prăpădise în întreprinderi nenorocite, căzuse într-o cumplita sărăcie. Ceea ce adăoga la mâhniciunea lui era și împrejurarea că se afla omul la bătrânețe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecât măritate, și el n-avea para frântă, nemite cu ce să le-nzestreze pe potriva lor și a numelui părintesc. La cine să alerge după ajutor? la cine să se roage? La cine altul decât la sfânta icoană făcătoare de minuni, la Buna-vestire.
Astfel, ca să se apropie de mila ei, s-a legat să i se-nchine toată viața lui vecinic în genuche dinaintea icoanei. Dis-de-dimineața se scula în toate zilele și mergea să se roage în amvonul bisericii pâna să se deschidă ușile. După ce și-a urmat el așa cu toată osârdia închinăciunea vreme îndelungată, iată că s-a milostivit preasfânta de el și s-a hotărât să-i trimită omului nevoiaș, atâta de mâhnit, o mare bucurie, și iată cum...
A insuflat sfânta la doi cerșetori orbi, mai lacomi decât alții, gândul să vie-ntr-o dimineață mai de timpuriu ca toți și să se așeze la locurile lor știute de la intrarea bisericii. Cum s-au ghemuit ei jos și s-au simțit unul pe altul, s-au dat în vorbă. Unul a povestit celuilalt cât de îndatorat se știe el cătră sfânta icoană, care, din sărac prăpădit ce era mai nainte, l-a ajutat să se ridice frumos, din atâtea pomeni ce i-a trimis; că, afară de banii ce-i are strânși și ascunși acasă, mai are și două sute de pistoli de aur cusuți în fundul pălăriei. Celălalt, din parte-i, a mărturisit că el se știe și mai dator făcătoarei de minuni; căci are și el bani destui ascunși acasă, iar cusuți în pălărie are cinci sute de pistoli de aur. Și amândoi au început să se-nchine și să aducă laude sfintei.
Gentilomul, care sta îngenucheat mai la o parte și se ruga și el, a tras cu urechea și a-nțeles, auzindu-i, că cu așa prilej de-mbogățire trimis de sfânta, nu se mai întâlnește multă vreme. S-a apropiat binișor fără să sufle de cei doi cerșetori, și cu câte o mână le-a smuls și unuia și altuia pălăria din cap, după care, iar fără să sufle, s-a dus p-aci-ncolo.
Cei doi orbi au rămas o clipă aiuriți, dar, după ce și-au venit în fire, au crezut fiecare că tovarășul celălalt îi smulsese pălăria; și unul după altul: „Măi, nu face jucării proaste! dă-mi înapoi pălăria!” Ba: „Hoțule, tâlharule!” Au început amândoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele; să s-apuce de piept, să se tăvălească și să se muște urlând; s-ar fi ucis, dacă n-alerga lumea de pe-mprejur să-i descleșteze pe unul de altul.
Gentilomul s-a dus acasă, a scos din căptușeala pălăriilor pistolii de aur, a aruncat pălăriile soioase în foc și a binecuvântat pe sfânta făcătoare de minuni pentru darul frumos și bucuria ce-i trimisese. Fiind însă un om de omenie, nu a voit să-i stea greu pe suflet blestemele orbilor, și astfel numaidecât s-a dus la arhiepiscopul cardinal de Florența și, căzându-i în genuchi, i-a povestit minunea.
Arhiepiscopul a primit darul ce i-l adusese gentilomul de omenie și l-a dezlegat de orice blestem, deoarece era vădit lucru că nu fusese la mijloc decât o minune a preasfintei; și pentru întărirea credinței tutulor în puterea icoanei făcătoare de minuni a poruncit să se tipărească povestea aceasta, firește fără numele gentilomului, și să se-m-partă la lume în toată Florența...
Aci se isprăvesc foile răzlețe... Păcat! Totuși rămâne adevărat ce am spus, că omul nu trebuie să desprețuiască cele mai de nimic lucruri. Iată ce de înțelepciune se poate găsi în câteva foi zdrențuite dintr-un vraf de mardale tipărite. Tot așa într-o căruță plină cu noroi și pietriș scoasă din fundul gropilor diamantifere, se găsește o bucățică de piatră prețioasă.