Fără titlu

 

La început se făcu în public acea mișcare nervoasă pe care o produc fiorii nerăbdării; apoi urmă o tăcere adâncă... Părea că cele câteva sute de privitori încremeniseră deodată, cu ochii mari, sticloși, îndreptați spre ușa de intrare. Acuzatul fu introdus în sală.

Era un tânăr brun, înalt, spătos, cu ochii negri, plini de un întuneric fără fund.

Se așeză pe banca neagră, liniștit, stăpân pe sine, aruncând priviri cercetătoare spre magistrații din fața lui.

Era învinuit că-și ucisese amanta — fapt pe care îl mărturisise dela început, căci singur se dedese prins în mâinile justiției.

Când președintele îi ceru să-și facă spovedania crimei sale și’n fața juraților, el începu să povestească rar, cu glasul puțin aspru, dar curat, parcă ar fi istorisit o întâmplare banală unor prieteni intimi.

— O văzusem pentru prima oară, într’o librărie, cumpărându-și romane franceze. Din clipa aceea fusesem fermecat și stăpânit de farmecul ei, ca de un junghiu pe care ți-l fixează pentru totdeauna în piept un curent puternic de aer.

Nu mai aveam altă preocupare decât să mă gândesc la ea, s’o urmăresc pretutindeni, s’o doresc totdeauna.

În sfârșit i-am scris; ea mi-a răspuns. În urmă ne-am cunoscut și ne-am înțeles să trăim împreună.

Eram fericit, sau cel puțin mă credeam.

O iubiam atât de mult, că o înfășuram în dragostea mea, cum înfășoară soarele, sub lumina lui, lumea întreagă.

Nu voiam să știu cine era această femeie, care era trecutul său. Ieșise din noroiu sau coborîse din stele? Mi-era indiferent.

Ea era pentru mine un vis întrupat, un ideal pe care îl smulsesem din sufletul meu, dându-i vieață. Eram Dumnezeul ei, era lumea mea. În acelaș timp o iubiam și-o adoram.

Dar iubirea și adorația aceasta n’au durat mult, ele nu găsiau nici un răsunet în sufletul iubitei mele. Femeia aceasta rămânea ca statuia care a înebunit pe Pigmalion ! Inima ei era o harpă cu coarde rupte, pe care nu puteam cânta nici un imn de dragoste, de adorație ...

Cu toate astea îmi plăcea încă, îmi plăcea mult. Nervii mei se obișnuiseră cu carnea ei, ca stomacul unui bețiv cu o băutură favorită.

Oh ! ce mult îmi plăcea !

Mi se părea cea mai frumoasă, cea mai desăvârșită, cea mai ideală carne, pe care o întrebuințează natura, pentrucă să creeze marile frumuseți de femei. Stam ore întregi numai să privesc acest capo d’operă cald, viu, desăvârșit; stam ore întregi numai să respir profumul neînchipuit ce se exală din toți porii, par’că trupul întreg era făcut din cele mai aromatice petale ...

— Dacă ai avea și un suflet, i-am zis într’o zi.

— Nu e destul că am frumusețea ? mi-a răspuns ea.

Am stat pe gânduri și m’am întrebat «E destul numai frumusețea ?»

Mi-am închipuit atunci un alt capo d’operă, o altă minune — pe care natura pare că n’o poate realiză niciodată, — mi-am închipuit: «Un suflet frumos într’un corp frumos !»

I-am mărturisit și ei visurile mele — o slăbiciune pe care am regretat-o în urmă. Ea a râs. A filozofat chiar :

— «O femeie frumoasă nu trebuie să fie decât frumoasă. Ea este un idol: are drept la evlavia tuturora; și nu e datoare să iubească pe nimeni.

Și începea să-mi vorbească de toți vechii săi amanți de nenumărate feluri, cum fusese iubită și adorată. Îmi descoperise iubiri ridicole și pătimașe, adorațiuni platonice, jertfe nebunești, desperări tragice — îmi descoperea trecutul ei, cu o mândrie stupidă ; trecut pe care eu mă ferisem să-l cunosc.

Ea zicea: «Amanții mei!» ca un rege: «Poporul meu!» Destăinuirile acestea mi le repeta adeseori. Aproape pe nesimțite ele izbutiau să facă inimii mele o educație perversă. Din bună, din iubitoare, din timidă, cum era această biată inimă, începea să devie rea, pizmașe, neliniștită. Un fel de ură vagă prindea rădăcini într’însa, o ură ciudată împotriva amanților pe cari îi avusese această femeie.

Și îmi vorbia despre dânșii tocmai în orele noastre cele mai intime.

Într’o zi m’am supărat. Ea a părut uimită, i se părea atât de firesc să vorbească de amanții săi. Dar ne-am împăcat repede; cu toate astea rămâneau în inima mea niște resentimente pe cari nu le-aș putea defini, ceva ca furia și spaima pe cari le simte un om slab în fața unui om puternic, care își bate joc de el.

Vedeam bine că făceam o copilărie să iau atât de mult în serios mania ei ridiculă. Mi-era însă peste putință să mă încredințez dacă ea repetă această manie înadins sau într’un mod inconștient.

* * *

Mă gândiam s’o părăsesc. Pentru câtva timp plecai în alt oraș, ca să mă pot deprinde cu lipsa ei. Îmi sugeram mie însumi ideia de a o uită, dar cu cât îmi sugeram mai mult această ideie, cu atât mă gândiam mai mult la ea. Eram ca acei disperați lași, cari plănuesc să se sinucidă ; dar cu cât intârziază mai mult asupra acestei hotărîri, cu atât revin la instinctul de a trăi. Uitarea și sinuciderea vin fără să le prevezi.

Ea nu știa unde mă aflu. Nu-i spusesem, pentru a nu fi nevoit să-i scriu sau să primesc scrisori dela ea.

După câtevă zile mi se făcuse un dor nespus de ea, ca acel dor pe care îl simțim uneori, când, ajunși oameni, ne gândim la copilăria noastră, am vrea par’că să fim iarăși la începutul vieții.

M’am reîntors s’o revăd. Era tot aceeaș, frumoasă, liniștită, și de loc mirată că plecasem fără să-i dau de știre.

Am rămas lângă ea o vreme îndelungată. N’o părăsiam cu zilele. Aș fi voit s’o omor sau să mă omor într’o orgie, într’un delir de voluptăți. Carnea acestei femei mă ispitia mereu, mă îmbăta de plăceri, mă desgusta, fără a mă sătura vreodată. În momentele cele mai pătimașe îmi venia s’o sfâșiu, și cu toate astea mâinile, gura mea se făceau mai ușoare, mai moi, mai dulci, pentru a-i atinge tot trupul. Erau ciudate poftele mele! Această femeie nu-mi putea da decât carne; ea neputându-mi mulțumi și sufletul, cu atât mai mult îmi excită și îmi îmbolnăvia simțurile.

În vremea asta ea urma să-mi povestească, din vreme în vreme, despre amanții săi. Insista foarte mult mai ales asupra celor frumoși. Pentru ea era o glorie că fusese iubită de mulți. Când mergeam împreună pe stradă, era mândră ca o regină, care se știe admirată și iubită de mulțime. Răspundea la surâsul și la privirea celui din urmă trecător.

Niciodată însă nu fusesem gelos, niciodată nu mă gândisem dacă această femeie mă înșeală. Dacă un prieten mi-ar fi spus: «Aseară am văzut pe iubita ta în brațele altuia» l-aș fi crezut. Ajunsesem în sfârșit să mă încredințez că această femeie se credea că e ca acele flori frumoase, pe cari orice om are dreptul să le rupă, să le poarte, să le miroasă, să le asvârle.

Firește izbutiam să-mi lămuresc, să analizez toate instinctele perverse ale acestei femei: izbutiam chiar să le observ cu curiozitatea unui psiholog, dar, oricum, ele grămădiau în inima mea o ură tăcută.

Într’o Miercuri seară, ea veni acasă mai târziu ca de obiceiu. Era puțin palidă și în ochi avea o strălucire umedă ! Unde întârziase ? De unde venia ? N’am întrebat-o. Mă înșelase ? Lucrul era posibil, fără îndoială, foarte probabil.

Când am sărutat-o par’că-i simțiam pe buze sărutările altuia.

Dar nu eram de loc gelos ; îmi păsa tot așa de puțin, ca și cum mi-aș fi pierdut un nasture dela haină.

Începui să-i vorbesc blând, s’o desmierd. Ne culcarăm.

Ea era în vervă; avea poftă să-mi vorbească iarăși despre amanții săi. Simțiam că în fundul inimii mele tresar porniri ciudate. Confidențele ei nu se mai sfârșiau. O ascultai câtva timp, tăcut, silindu-mă să mă stăpânesc.

Dar deodată, fără să-mi dau seama cum, fără să fi urmat impulsiei unei reflecții, mă simțiii cuprins de o turbare a tuturor simțurilor mele ; și fără să fi dat loc la orice scenă, la orice neînțelegere, m’am aruncat asupra ei, ca o fiară, strângând-o de gât c’o voluptate neînchipuită.

După asta parcă mi se făcu frică. Cum însă mă temeam că n’o omorîsem bine și cum nu vream s’o fac să sufere, îi înconjurai gâtul c’o batistă și strânsei din toate puterile.

Apoi mă culcai lângă cadavru și adormii.

M’am deșteptat dimineața, la orele cinci, m’am îmbrăcat și am ieșit să mă dau prins în mâinile justiției.

«Asta e tot».