Făt Frumos, fiul iepei

 

Amu, cică era odată un om, care avea o iapă. Și într-o zi vroia omul să bage iapa în ocol, și ea nu vrea nici în ruptul capului; și înciudându-se omul pe dânsa începu a o bate. Atunci iapa a sărit peste gardul de răzlogi și a fugit într-o pădure depărtată. Iapa era a făta și, peste noapte, a fătat un băiet în loc de mânz, care băiet s-au chemat Făt-Frumos, Fiul Iepei. Și băiet ca acela nici că mai era altul prin meleagurile acele: era frumos și creștea ca din apă; cât creștea el într-o zi, altul creștea într-un an. Și când a împlinit anul, socotind băietul, în gândul său, că-i destul de voinic, s-a dus prin codru și a chitit un copac care era mai gros, pe care a vrut să-l smulgă din pământ, dar n-a putut.

Văzând el că s-a încurcat în slăbăciune, s-a întors plin de mâhnire la mă-sa și a rugat-o să-i mai deie încă un an de zile țâță. Mă-sa l-a mai lăsat un an de zile să sugă, și la anul, ducându-se băietul iar în codru la stejarul cu pricina și umflându-l in brațe, l-a smuls din pământ ca pe o burueană și l-a zvârlit într-o tihăraie ca pe-o surcică. Apoi, îndată s-a dus la mă-sa și i-a zis:

— Mamă, de-acum înainte mă duc să-mi caut niște tovarăși după gândul meu, ca să fac și eu vo ispravă în lume.

Și cum a zis, a și pornit. Și mergând el prin codri, de năduh ce era și de osteneală, a însătat și nu găsea nicăiri apă să beie; dar tot horhăind el încoace și încolea, de la o vreme a dat peste un părâu grozav de tulbure.

— Dar aist păcat! Oare ce să fie de vine apa cu mâl în două pe așa secetă mare? zise Făt-Frumos. Și mergând el pe scursura părâului, tot în susul apei, ca să afle care-i pricina, numai iaca ce vede un om care năruia munții, sfărma bolovani în mână, de-i făcea țărnă, și apoi îi arunca în părâu. Făt-Frumos, văzând că omul acesta tulbură apa, s-apropie de dânsul și-l întreabă răstit:

— Mă, da’ cu asta ț-ai găsit de jucat? Pentru ce năruiești munții și tulburi apele?

— Iaca vorbă! Da' ce ai tu? Aista-i meșteșugul meu; nu știi că mă cheamă Sfarmă-Peatră? Să nu cumva să mai bleștești ceva din gură, c-acuș te sfărm și pe tine!

— Pe mine? Pesemne tu n-ai auzit încă de Făt-Frumos, Fiul Iepei?

— N-am auzit nici de tretinul iepei, necum de Fiul Iepei! zise Sfarmă-Peatră, zâmbind pe sub mustețe.

— Încă te faci a râde? Las' că te fac eu acuș să râzi mânzește. Hai la luptă, fârtate, să-ți arăt eu cine-i Fiul Iepei.

— Bucuros; da’ din ce vrei? Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem?

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Fiul Iepei.

Atunci Sfarmă-Peatră, umflându-l pe Fiul Iepei în brațe, l-a izbit de pământ, de-a intrat până-n genunchi. Fiul Iepei se scoală de jos, înșfacă și el pe Sfarmă-Peatră și, când îl trântește o dată, îl cufundă până-n brâu. Sfarmă-Peatră se scoală de jos mânios și, când mai apucă o dată pe Fiul Iepei în brațe, îl trântește, de se cufundă până subsuori. Atunci Fiul Iepei se scoală și de jos înfuriet și, când mai trântește și el o dată pe Sfarmă-Peatră, îl cufundă până-n gât, iute îi iè paloșul și vrè să-i reteze capul. Sfarmă-Peatră, văzându-se atunci in primejdie, se roagă de iertare și zice că se prinde frate de cruce cu Fiul Iepei și-i va da ascultare la tot ce i-a poronci. Făt-Frumos îl iartă și, scoțându-l din pământ, ii dă paloșul să-l sărute, și apoi pornesc împreună. Și mergând ei câteva zile tot prin codru, Fiul Iepei a băgat de samă, pe unde mai mersese el, că copacii, cari erau atunci drepți, acum sunt strâmbi, și cei strâmbi, drepți. Văzând el asta, zice cătră Sfarmă-Peatră:

— Mă, da’ oare ce dracul să fie, de copacii aiștia din drepți se fac strâmbi și din strâmbi, drepți?

— Știu eu ce bâzdâganie să mai fie și asta? zise Sfarmă-Peatră.

Și mergând ei înainte, tot mirându-se de asta, numai iaca ce văd un om care tocmai atunci apucase un copac mare de vârf și-l strâmba, ca să facă din el o cujbă de pus ceaunul. Fiul Iepei îl întreabă:

— Mă, de ce te-ai apucat tu de sluțit copacii?

— Da’ ce ai tu cu asta? Acesta-i meșteșugul meu. Nu știi că mă cheamă Strâmbă-Lemne și, de-i mai crâcni ceva, acuș te strâmb și pe tine.

— Ce-ai zis, să mă strâmbi? D-apoi se vede că tu n-ai auzit încă de Fiul Iepei, Făt-Frumos.

— Nici n-am auzit și nici nu vreu s-aud, zise Strâmbă-Lemne, îndârjindu-se.

— Apoi, dacă n-ai auzit, hai la luptă, să te fac eu ca s-auzi!

— Bucuros! Asta așteptam și eu! Hai! Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem?

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.

Atunci Strâmbă-Lemne apucă pe Fiul Iepei în brațe și-l trântește de se cufundă până-n glezne. Fiul Iepei, rădicându-se de jos, apucă și el pe Strâmbă-Lemne. și când îl trântește, se cufundă până-n genunchi. Strâmbă-Lemne se ridică mânios și, apucând pe Făt-Frumos, îl izbește de se cufundă până-n brâu. Atunci Fiul Iepei se rădică și el furios și, când apucă pe Strâmbă-Lemne, îl trântește de se cufundă până-n gât, scoate iute paloșul și vrè să-i răteze capul. Dar Strâmbă-Lemne, văzându-se în primejdie, se roagă de iertare, zicând că se prinde și el frate de cruce cu Făt-Frumos și-i va da ascultare la tot ce-i va poronci. Lui Făt-Frumos făcându-i-se milă, l-a iertat și pe acesta, l-a scos din pământ, i-a dat paloșul să-l sărute și apoi a pornit și s-a dus împreună cu dânșii la mă-sa. Și cum a ajuns, i-a zis:

— Mamă, de-acum înainte, rămâi sănătoasă, că eu mi-am găsit tovarăși și mă duc cu dânșii în lumea lui D-zeu. Iaca-ți dau năframa asta, și când îi vedè trei picături de sânge pe dânsa, să știi că atunci am murit și să vii să mă cauți. Și cum a zis aceste, a și pornit cu tovarășii săi.

Și tot mergând ei zi și noapte prin păduri și codri pustii, într-o târzie vreme au dat de niște curți foarte mari și frumoase. Și ducându-se ei acolo și intrând înlăuntru, n-au văzut pe nimene, ci numai o masă întinsă, plină cu fel de fel de bucate. Și fiind ei grozav de flămânzi, s-au pus să mănânce. Bucatele erau foarte bune și gustoase, dar nu se pricepeau ei cine să li fi făcut, căci, după cum vă spun, nu văzuse acolo pe nimine. După ce s-au săturat ei bine, au pornit la vânat, și apoi, în toate zilele, pe vremea aceea, veneau de mâncau domnește și iar se duceau la vânat.

Dar, de la o vreme încoace, au băgat ei de samă că bucatele nu mai sunt așa de bune ca mai înainte și se mirau ce să fie oare. Și stând ei pe gânduri, Făt-Frumos zise:

— Fraților, mie mi se pare că bucatele aiestea-s pripite, și trebuie să fie ceva la mijloc. Ia să rămâi tu, măi Strâmbă-Lemne, și să vezi care-i pricina. Că noi ne ducem la vânat, și mâne, când ne-om întoarce, să ni dai răspuns.

Și cum pornesc ei, Strâmbă-Lemne se face o surcică și se pune sub laiță. Nu trece multă vreme la mijloc, și numai iaca ce vede el o pocitură intrând pe ușă: la stat de-o palmă și cu barba de-un cot, cu capul cât nuca, cu ochii cât talgerele, cu mânele cât fusele, cu picioarele cât drugii și cu șezutul cât o față de arie. Acesta era Statu-palmă-barba-cot, urieșul zmeilor. Și cum întră pe ușă, o dată iè un topor și se duce drept la surcică ș-o buchisază bine cu muchea toporului. Pe urmă se așază la masă: și-ntr-o clipă linge tot ce era pus pe dânsa. Apoi iese și se duce, el știe unde.

Cum s-a dus zmeul, numai iaca se scoboară din pod, printr-un loc tainic, trei zâne frumoase și repede fac alta bucate, le pun pe masă, și apoi zânele se fac nevăzute.

Strâmbă-Lemne, stâlcit cum era, vedea de sub laiță tot ce se petrecea, dar îl luase frica și nu mai avea nici o putere.

Nu mult după aceasta, iaca vin și Făt-Frumos cu Sfarmă-Peatră de la vânat. Și intrând în casă, încep a striga :

— Unde ești, măi Strâmbă-Lemne?

— Ia aici sunt și eu, și, stâlcit ca vai de el, ieșind de sub laiță, începu să le povestească ce i s-a întâmplat.

Văzând Făt-Frumos că Strâmbă-Lemne n-a făcut nici o ispravă, a hotărât ca să rămâie de pândă Sfarmă-Peatră, iară el și cu Strâmbă-Lemne au pornit la vânat. Și cum s-au dus ei, Sfarmă-Peatră se făcu o pietricică și se puse sub laiță; și nu trece mult, și numai iaca vede intrând pe ușă pocitura de Statu-palmă-barba-cot, care iè toporul, se duce de-a dreptul la petricică și, după ce-o buchisază și pe dânsa bine, apoi să pune la masă și mănâncă. După ce s-a săturat, a ieșit și s-a dus în treaba lui. Iacă zânele iar se coboară, fac iute alte bucate, le așază pe masă și apoi iarăși se fac nevăzute.

Când se întorc Făt-Frumos și cu Strâmbă-Lemne de la vânat, găsesc pe Sfarmă-Peatră stâlcit ca vai de el. Il întreabă ce-a văzut. Dar n-a spus nici el mai mult decât tot ceea ce spusese și Strâmbă- Lemne.

— Măi! da’ ticăiți mai sunteți, zise Fiul Iepei. Degeaba vă mai lăudați voi cu strâmbatul lemnelor și cu sfărmatul petrilor, dacă n-ați putut prinde o onànie ca aceea și niște femei. Ia să rămân eu acum, și duce-ți-vă voi la vânat, să vedem ce are să fie.

Atunci tovarășii lui pornesc, iară Făt-Frumos se face un paloș și se pune în cuiu după ușă. Nu trece mult la mijloc, și iaca Statu-palmă-barba-cot vine cu o falcă în ceriu și cu una în pământ, și cum întră pe ușă, Făt-Frumos sare iute din cuiu, apucă pe Statu-palmă-barba-cot și, scoțându-l afară, îl duce la un copac gros, pe care crăpându-l de-a lungul cu paloșul, îl bagă pe Statu-palmă cu barba în crăpătură, și apoi scoțând paloșul, copacul se strânse la loc, și pocitura rămase prins cu barba în copac. Apoi Făt-Frumos, întorcându-se în casă, se sui prin locul tainic ca să prindă zânele. Ele, cum l-au văzut, au vrut să fugă, dar n-au avut când, căci Făt-Frumos ca fulgerul a fost lângă ele și le-a prins. Tocmai atunci iaca intră și tovarășii lui.

— Ei, ei, măi fraților, iaca cine ne făcea nouă bucate, ș-apoi încă să vedeți cine mânca pe cele bune. Să stăm mai întăi la masă, și apoi vă voiu arăta eu ce face frumușelul oaspete.

Se pun cu toții la masă și, după ce ospătează in ticnă, apoi se scoală și se duc la copac. Dar, când colo, văd că copacul era smuls din pământ. Se uită ei in toate părțile și numai iaca Fiul Iepei zărește pe Scaraoschi suindu-se în văzduh cu copacul atârnat de barbă...

— Ei, las’ că oiu pune eu vrodată mâna pe tine! strigă Făt-Frumos înfuriet. Iară Statu-palmă-barba-cot răspunse:

— Să ne întâlnim la gura iadului de-acum într-un an, și cum au zis, nu s-au mai văzut.

După asta, Făt-Frumos a luat de soție pe zâna cea mai mică, care era cea mai frumoasă din toate. Pe cea mijlocie o dădu de soție lui Sfarmă-Peatră, iar pe cea mai mare, lui Strâmbă-Lemne.

La săptămâna după ce s-au însurat ei, Făt-Frumos și cu tovarășii săi fiind duși la vânat, au venit la dânșii acasă trei fii ai lui Statu-palmă-barba-cot, au furat zânele, s-au făcut nevăzuți cu dânsele și le-au luat lor de neveste. Și când s-au întors Făt-Frumos și cu ai săi de la vânat, iè neveste, dacă ai de unde! Nu se pricepeau ei unde să fie! Și văzând că nu mai vin de nicăiri, au început să le caute peste tot locul, dar negăsindu-le, se puseră pe gânduri, și îndată îi veni în minte lui Făt-Frumos că Urieșul Zmeilor trebuie să-i fi făcut șotia. Și așa s-a hotărât Fiul Iepei să plece numaidecât la gura iadului, ca să întâlnească pe Statu-palmă-barba-cot. Și luându-și tovarășii, au pornit. Și mergând ei cale lungă să li-ajungă, au trecut peste nouă mări și peste nouă țări, călcând codri și pustietăți îngrozitoare. Și, în sfârșit, după multă trudă și primejdii, pe care numai niște voinici ca dânșii au putut să le înfrunte, au ajuns la gura iadului tocmai în ziua când se împlinise anul de când Statu-palmă-barba-cot scăpase din mânele lui Făt-Frumos cu copacul atârnat de barbă. Statu-palmă-barba-cot îl aștepta afară cu toată oastea lui, care era câtă frunză și iarbă, de nu mai încăpea pe locurile acele.

Făt-Frumos, văzând atâta amar de oaste, întrebă pe Strâmbă-Lemne cât poate să taie. Strâmbă-Lemne răspunse că poate să taie până ce va ajunge sângele la brâu, și atunci moare și el.

— Dar tu, Sfarmă-Peatră, ce putere ai?

— Eu pot să taiu până ce va ajunge sângele subsuori, și atunci moriu și eu.

— Dar tu, măi Făt-Frumos, cât poți tăiè? întrebară ceilalți.

— Apoi eu pot să taiu până deasupra capului, cât oiu putè ajunge cu vârful paloșului, și până ce-a trece sângele de-un cot deasupra paloșului, ș-apoi atunci moriu și eu.

— Dacă-i așa, încep eu, zise Strâmbă-Lemne, Ș-odată și-ncepu a tăiè la zmei, de-i potopea și când sângele ajunse până la brâu, Strâmbă-Lemne căzu jos și muri.

Atunci Sfarmă-Peatră începu a tăiè înainte, până ce ajunse sângele subsuori, și apoi căzu și el mort.

Venind acum și rândul lui Făt-Frumos, începu și el a tăiè înainte, până ce s-a rădicat sângele de un cot mai sus de vârful paloșului, și atunci numaidecât căzu și el mort.

În acest timp, numai iaca să și arată pe năframă cele trei picături de sânge despre care spusese Făt-Frumos mâne-sa, când a pornit de acasă. Și cunoscând iapa că acesta este semnul perderei fiului sau, a și pornit în grabă să-l caute. Și fiind ea năzdrăvană, după multă trudă și căutare, l-a și aflat; și împrăștiind sângele cu picioarele, suflă asupra fiului său, și atunci el a înviet. Și deschizând ochii și văzând pe mă-sa lângă dânsul, zise:

— Doamne, mamă, Doamne! din greu mai adormisem...!

— Dormeai tu, fătul meu, mult și bine, dacă nu eram eu să le înviez, dragul mamei.

— Mamă, înviază încai și pe Sfarmă-Peatră, care s-a luptat voinicește alăture cu mine și n-a jignit până acum întru nimic frățasca noastră tovărășie, căci nu mai pot trăi fără de dânsul. Ea se înduplecă de rugămințele fiului său, suflă și asupra lui Sfarmă-Peatră și-l învie și pe dânsul.

— Dar pe Strâmbă-Lemne, mamă, ai să-l lași pentru veșnicie să zacă fără suflare în noroiul acest de sânge închegat? Înviază-l și pe dânsul, căci și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfânta noastră tovărășie.

Atunci mă-sa oftă și zise:

— Dragul mamei, drag! eu am avut numai trei suflete și dacă l-oiu mai da și pe acesta, cu ce mai rămân? Atunci trebuie să moriu!

— Mamă! zise Făt-Frumos, d-ta ești de acum bătrână; dă și sufletul acesta lui Strâmbă-Lemne, și ț-oiu face o îngropare frumoasă, iară mormântul ți l-oiu acoperi cu flori.

Atunci iapa, înduioșată de cuvintele fiului său, suflă și asupra lui Strâmbă-Lemne, care pe loc învie, iară ea și căzu jos, moartă! Făt-Frumos o îngropă după făgăduință și-i presură flori deasupra mormântului.

După aceasta făcură ei un hârzob, cu care să-și deie drumul în iad, pentru a-și căuta nevestele, căci numai în iad nu le căutase, și tocmai acolo trebuiau să fie.

Și cum mântuiră ei de făcut hârzobul, Făt-Frumos zise lui Strâmbă-Lemne să-și dea el mai întăi drumul și, dacă nu va putè suferi să ajungă până jos, să scuture tare de hârzob, și atunci ei îl vor trage afară. Strâmbă-Lemne se și pune în hârzob, și tovarășii lui încep să-l sloboadă, cu încetul, dar nu ajunge până pe la jumătate și și scutură de hârzob. Atunci tovarășii traseră hârzobul afară, și, întrebând pe Strâmbă-Lemne de ce a scuturat, el spuse că se cutremura iadul de șuierături și urlete îngrozitoare, „de m-am spăriet”.

Atunci Făt-Frumos hotărî ca să se scoboare Sfarmă- Peatră, care se și puse în hârzob, zicând ca să-l scoată și pe dânsul când va scutura. Și dându-i ei drumul, când a ajuns pe la jumătate, a început și el a scutura. Atunci tovarășii lui îl scoaseră afară, și, întrebându-l de ce a scuturat, a spus și el tot aceea ce spusese și Strâmbă-Lemne.

Văzând Făt-Frumos că tovarășii lui sunt așa de fricoși, se hotărî să se coboare el singur și li spuse că lui, de ce va scutura mai tare de hârzob, de ce să-i dea drumul mai afund; și când nu va mai scutura de fel, să știe ei că el a ajuns jos și că să-i aștepte acolo până ce se va întoarce cu zânele. Și cum a zis, s-a și pus în hârzob, iară tovarășii lui au început să-i deie drumul. Și de ce scutura el mai tare, de ce-i dădeau și ei drumul mai afund, până ce, în sfârșit, a ajuns în fundul iadului. Ajungând aici, se mai odihni puțin și apoi porni să caute nevestele. Și tot mergând el înainte, iaca vede niște curți mari, și, apropiindu-se de dânsele, numai iaca ce dă de zâna cea mai mare, care spăla niște cămeși la fântână. Cum se văzură, se îmbrățoșară și, întrând în casă, Făt-Frumos întrebă pe zână că ce putere are zmăul ei și unde se află el acum. Ea spuse că-i dus la vânat și, când se întoarce, zvârle buzduganul de trei mile de loc și izbește drept în poartă, din poartă în ușă, și din ușă se pune în cuiu, și atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici calde, cum îs mai bune de mâncare. Și cum vorbeau, se și aude buzduganul izbind în poartă, din poartă în ușă, și din ușă se pune în cuiu. Atunci zâna, spăimântată, zise lui Făt-Frumos: Fă-te ce te-i face, că te prăpădește zmăul!

— Da’ că doar n-am înviet eu din morți, ca să mai mor și de mâna unui câne de zmău! Ș-odată iè buzduganul din cuiu și-l zvârle înapoi de șese mile de loc și apoi iesă în calea zmăului, punându-se de pândă sub podul de aramă, care se afla la poarta curței.

Zmăul, văzând că buzduganul trece înapoi pe la urechea lui cu atâta putere, oftă și zise: Măi, da' grei oaspeți trebuie să mai fie la mine acasă! Apoi, întorcându-se după buzdugan, îl ia și pornește spre casă. Și, când la podul de aramă, calul zmăului începu a forăi și a da înapoi. Atunci zmăul dădu pinteni calului și zice: De! cal zălud, mânca-ț-ar corbii carnea și lupii oasele! că doar știu că nu-i Fiul Iepei, Făt-Frumos pe aici.

— Ba, dacă îl cauți, îl găsești și pe aici, răspunse Făt-Frumos, ieșind de sub pod. Așă-i că mi-ai încăput in gheare, cine de zmău ce ești! Gândeai că nu te-oiu găsi? Hai la luptă, să te învăț eu cum să mai furi nevestele altora!

— Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem? zise zmăul.

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.

Și descălecând zmăul, s-apucară la luptă și se luptară ei o zi de vară până-n sară, și, pe la asfințitul soarelui, Făt-Frumos birui pe zmău și-l lăsă mort la pământ, după care îl hăcui în bucăți cu cal cu tot, făcând dintr-înșii două grămezi. Apoi întră in casă și spuse zânei că a scăpat-o de zmău și să fie gata de drum, când se va întoarce pe acolo, căci el se duce să scape și pe celelalte surori ale sale de la cânii de zmei,

Zâna îl îndreptă încotro să apuce, ca să găsască mai degrabă pe soră-sa cea mijlocie, și Făt-Frumos, fără multă zăbavă, își luă ziua bună și porni. Și mergând el încotro îi arătase, pe la amează iaca vede niște curți și mai frumoase decât cele dintăi. Și apropiindu-se de dânsele, dă și de zâna cea mijlocie, care și ea tocmai spăla niște cămeși la fântână. Cum se văzură amândoi, se îmbrățoșară. Și intrând în casă, Făt-Frumos întrebă pe zână ca' ce putere are zmăul ei și unde se află el acum. Ea răspunse că-i dus la vânat și, când se întoarce, zvârle buzduganul de șese mile de loc și izbește în poartă, din poartă în ușă, și din ușă se pune în cuiu. Și atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici calde, cum îs mai bune de mâncat. Pe când încă vorbeau ei, se și aude buzduganul izbind în poartă, din poartă in ușă, și din ușă se pune în cuiu. Atunci zâna zise înspăimântată:

— Ascunde-te, Făt-Frumos, că, de te-a găsi zmăul aici, te face mii și fărâme.

— Ba l-oiu fărma eu, cum am fărmat și pe cânele de frate-său, zise Făt-Frumos, care și ie buzduganul din cuiu și, ieșind afară, îl zvârle înapoi de 12 mile de loc. Și apoi iese în calea zmăului, punându-se de pândă sub podul de argint de la poartă.

Zmăul, văzând că buzduganul său trece înapoi cu atâta putere, suspină și zise: Da' grei oaspeți trebuie să mai fie acasă la mine, de vreme ce mi-au trămis buzduganul înapoi! Apoi, întorcându-se și el după buzdugan, îl ie și pornește cu dânsul spre casă. Când la podul de argint, calul zmăului începe a sări în două picioare, a forăi și a da înapoi. Atunci zmăul înfuriet ii dă pinteni și zice: De! cal nebun, mânca-ț-ar corbii carnea și lupii oasele! De ce te temi? Că doar știu că nu-i Făt-Frumos, Fiul Iepei, pe aici!

— Ba, dacă-l cauți, îl găsești și pe-aici, răspunse Făt-Frumos, ieșind de sub pod. Așă-i că mi-ai încăput in labă, câne de zmău ce ești? Hai la luptă, să te-nvăț eu cum să mai furi nevestele altora!

— Din luptă să ne luptăm, ori din săbii să ne tăiem? zise zmăul.

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos.

Și luându-se la luptă, se luptară ei două zile de-a rândul, și a doua zi, tocmai pe la asfințitul soarelui, FătFrumos biruiește pe zmău și-l taie in bucăți cu cal cu tot, de face dintr-înșii alte două grămezi.

După aceea se duce în casă și spune zânei că a scăpat-o și pe dânsa de cânele de zmău și că să fie gata de drum, pe când se va întoarce pe aici, că el se duce să scape și pe nevasta lui de cânele de zmău, cel mai mare. Zâna îl îndreptă încotro să apuce, ca să găsască mai degrabă pe soră-sa cea mică. Și Făt-Frumos, fără multă zăbavă, își iè ziua bună și pornește. Și mergând el încotro îi arătase, pe la prânzul cel mare iaca vede niște curți mult mai frumoase decât cele ce văzuse până acum. Și apropiindu-se de dânsele, numai iaca ce vede și pe iubita lui soție, care tocmai acum ghilea și ea niște pânză la fântână. Cum se văzură amândoi, se îmbrățoșară, cu ochii înecați în lacrămi, și, întrând în casă, Făt-Frumos întrebă ca' ce putere are zmăul ei și unde se află el acum.

Ea spuse că-i dus la vânat și, când se întoarce, zvârle buzduganul de 12 mile de loc și izbește-n poartă; din poartă-n ușă, și din ușă se pune în cuiu. Și-atunci bucatele trebuie să fie nici reci, nici calde, cum îs mai bune de mâncare. Și când spunea ea acestea, se și aude buzduganul izbind în poartă, din poartă în ușă, și din ușă se pune în cuiu. Atunci zâna, cuprinsă de spaimă, îmbrățoșază pe Făt-Frumos și-i zice: Fă-te ce te-i face, că, de te-a găsi zmăul aici, te prăpădește!

— Ba l-oiu prăpădi cu, cum am prăpădit și pe cei doi câni de frați ai lui. Ș-odată și iè buzduganul din cuiu și-l zvârle înapoi de 24 de mile de loc, și apoi iesă în calea zmăului, punându-se de pândă sub podul de aur de la poartă.

Zmăul, văzând că buzduganul său trece înapoi cu atâta putere, zise îngrijit: Măi, da' grei oaspeți trebuie să mai fie la mine acasă, de s-a întors buzduganul înapoi cu atâta putere! Apoi, întorcându-se după buzdugan, îl ia și pornește cu dânsul spre casă. Și, când la podul de aur, calul zmeului începe a sări, a forăi și a da înapoi. Atunci zmăul dă pinteni calului și zice: De! cal nebun, mânca-ț-ar corbii carnea și lupii oasele! că doar știu că nu-l Fiul Iepei, Făt-Frumos pe aici.

— Ba, dacă-l cauți, îl găsești și pe-aici, răspunse Făt-Frumos, ieșind de sub pod. Așă-i că mi-ai încăput în labă, câne de zmău ce ești? Hai la luptă, să te-nvăț eu cum să mai furi nevestele altora!

— Din luptă să ne luptam, ori din săbii să ne tăiem? zise zmăul.

— Ba din luptă, că-i mai dreaptă, zise Făt-Frumos. Și luându-se la luptă, se luptară ei trei zile și trei nopți de-a rândul. Și a treia zi pe la amează, când ardea soarele mai tare, încă luptându-se ei, de aprinși ce erau, din gura lui Făt-Frumos ieșea o pară verde, iară din gura zmăului ieșea o pară roșie; și tocmai pe atuncea trecea pe deasupra lor un vultur. Zmeul, cum îl vede, zice:

— Vultur, vulturaș! Du-te și adă două picături de lapte, una rece și una caldă; pe cea rece toarn-o pe mine, iar pe cea caldă toarn-o pe cânele ist de Făt-Frumos, că ț-oiu da un hoit să mănânci.

Atunci Făt-Frumos îi zice și el :

— Vultur, vulturaș! Du-te de adă două picături de lapte, una rece și una caldă; pe cea rece toarn-o pe mine, iar pe cea caldă, pe cânele ista de zmău, că ț-oiu da șese hoituri să mănânci.

Vulturul, cum aude aceasta, alergă iute și-ntr-o clipă aduce cele două picături de lapte: pe cea rece o toarnă pe Făt-Frumos, de se răcorește, iar pe cea caldă o toarnă pe zmău, de se aprinde și mai tare. Și atunci Făt-Frumos birui pe zmău, scoase paloșul și-l tăie în bucăți cu cal cu tot, de făcu dintr-înșii iar două grămezi. După aceasta întră în casă și spuse nevestei lui că a scăpat-o și pe dânsa. Apoi, luând-o cu dânsul, se duse pe la celelalte surori, le luă și pe ele și apoi cu toții se duseră la gura iadului. Hârzobul era scoborât, și Făt-Frumos scutură tare de el, ca să dea de știre tovarășilor lui că a sosit. Apoi punând zânele câte pe una în hârzob, tovarășii le traseră afară. Venind acum rândul să scoată și pe Făt-Frumos, el, care era năzdrăvan, știa că tovarășii lui vreu să-l peardă, și de aceea, în loc să se puie el, puse un bolovan mare în hârzob, și tovarășii începură a-l trage afară, dar, când ie la jumătate, frații lui de cruce îi dădură drumul cu hârzob cu tot, socotind că de acum înainte l-au prăpădit.